de Nicolae Radu

 

Ghiţă, fiul cel mic al Popii Radului, n-avea alte amin­tiri de la tatăl lui, în afara celor din biserică. Mult timp copilul n-a ştiut că omul de acasă, retras totdeauna în camera unde nu avea voie să intre şi preotul din biserică, îmbrăcat în odăjdii de aur este acelaşi om. Pentru copilul aşezat pe un scăunel în faţa altarului preotul nu putea să fie decât Iisus Hristos, cel despre care se vorbea în Evan­ghelii. A aflat adevărul de la Nenea Costache, prietenul lui cel mai apropiat. De atunci mândria de a fi feciorul Popii Radului şi respectul religios faţă de acesta au intrat în sufletul lui şi au rămas pentru totdeauna. A ţinut să i se spună Ghiţă al Popii şi i-a sfătuit pe copiii lui să păstreze în numele de familie atât numele său cât şi al lui Popa Radu, sub forma Ghiţă-Popa Radu urmată de numele de botez. Venirea sa în lume s-a petrecut, după toate evaluă­rile, în jurul anului 1835, pe vremea Regulamentelor Orga­nice cunoscute pentru încercările ruşilor de a seduce popoa­rele balcanice prin reforme sociale de inspiraţie eu­ro­peană, adevăratul scop fiind, însă, anexarea teritoriilor dunărene la Imperiul Ţarist.

 

Ghiţă al Popii s-a născut odată cu frumosul cântec al lui Andrei Mureşan, „Deşteaptă-te române”, sortit să de­vină Imnul Neamului şi să dea veacului al nouăsprezecelea numele de veac al deşteptării românilor. A fost contem­po­ran vremilor zbuciumate ale Ţării Româneşti, începând cu revoltele din 1838 şi 1840, formarea primei Partide Naţio­nale de către Ion Câmpineanu, Conjuraţia lui Mitică Fili­pescu, Bălcescu şi alţii, continuând cu Revoluţiile anului 1848 din cele trei principate şi apoi cu Unirea şi Indepen­denţa.

 

Ştiri despre schimbările din Europa au ajuns în Prin­ci­patele Române, mai întâi prin ofiţerii ruşi trimişi să pună în aplicare Regulamentele Organice, toţi şcoliţi la Paris, şi vorbitori de limbă franceză, şi apoi prin feciorii boierilor autohtoni, instruiţi şi ei în şcoli franţuzeşti. Norii purtători de ştiri nu cunoşteau graniţe, circulau pe cerul Europei şi pe Dunăre însoţind vapoarele aducătoare de mărfuri şi în­toarse cu grâu din Bărăgan. Înfrângerea turcilor în 1829 şi pacea de la Adrianopole a dus la pierderea de către aceştia a monopolului asupra comerţului în Principatele dunărene, fapt de mare importanţă pentru români care au putut să plece cu mărfu­rile lor pe Dunăre şi să aducă veşti despre ce se întâmpla în lume. A fost o vreme a frământărilor, pen­tru că aşa cum se ştie, zvonurile ciulesc urechile şi des­chid capetele în care intră de toate, şi bune şi rele, mai ales cele din urmă sub formă de nemulţumiri, boierii se plân­geau de pierde­rea privilegiilor, tinerii progresişti de prea multe înlesniri pentru boieri, negustorii de concurenţă, ţă­ranii de înlocui­rea jugului de lemn cu unul de fier şi mai ales de lipsa pă­mântului.

 

În satul de moşteni de la Vadul Cremănarilor tăierea pădurilor şi acapararea vicleană a pământului moştenesc de către cei ce le tăiau, a stârnit mari nemulţumiri, adevă­rate răzvrătiri, obligându-i de multe ori pe cei înşelaţi să ia calea Judecătoriilor proaspăt înfiinţate. Cât timp Radu a fost Popă la Cremănari familia lui trăia din ce i se cuvenea de la enoriaşi, după obiceiul locului, şi locuia în casa paro­hială. La venirea noului popă, cei rămaşi s-au găsit într-o situaţie grea, fără casă, fără pământ, fără mijloace de trai. Costache Fălău a fost atunci reazămul familiei, el se stră­duia să asigure cele necesare traiului, mergea peste tot unde era chemat, la nunţi la muncile câmpului, însă reuşea cu greu să alunge sărăcia, pătrunsă din toate părţile în fa­milia preotesei, de fapt şi a lui, n-avea alta, acolo se năs­cu­se şi crescuse.

 

Ghiţă a cunoscut de mic vitregia vieţii; fiind urmaş al unui lung şir de generaţii preoţeşti el se afla acum înde­păr­tat de la dreptul de moştenitor al pământului strămo­şesc, împărţit deja în parcele din ce în ce mai mici de cei­lalţi. Pentru el nu se mai găsea pământ, fusese fărâmiţat de moştenitorii de drept şi fiecare ţinea de partea lui, deja neîn­destulătoare. Au obţinut prin bunăvoinţa mai marilor Mânăstirii Flămânda dreptul de a tăia un colţ de pădure peste Valea Bisericii, unde Costache Păduroiu a făcut o casă de chirpici. Pentru cititorii avizaţi e bine să se pre­ci­zeze că limitele satului Cremănari erau pe vremea aceea Valea Ruzii şi Valea Bisericii. Dincolo de Valea Bisericii era o pădure întinsă, Pădurea Pleşii şi aparţinea Mânăstirii Flămânda. După obiceiul cel vechi al băjeniţilor, terenul de pe care se tăiau arborii era ocupat de cei ce-i tăiau şi transformat în grădină şi ţarină. Costache Fălău a făcut un luminiş destul de mare pe care au cultivat legume şi au plantat arbori cu fructe.

 

Au fost vremuri grele, mai întâi s-a prăpădit Mama Anica, a găsit-o Leana Todireasca în cimitir, lângă o cru­ce, tocmai aprinsese o lumânare

 

– Dacă o fi greşit vreodată, a iertat-o Dumnezeu, n-a lăsat-o să moară fără lumânare, a dus vorba femeia.

 

– Singură şi-a aprins-o, a spus printre lacrimi, Pela­ghia lu’ Nae Milcă.

 

Au înmormântat-o în locul unde au găsit-o, ca să fie acolo, lângă morţi, când vor învia pentru Judecată. La pu­ţină vreme l-au dus şi pe Costache la cimitir, muncise prea mult, uita să se mai odihnească, îşi împlinise destinul şi Domnul i-a rânduit loc de veci alături de Mama Anica.

 

Ghiţă avea şaptesprezece ani când a rămas singurul sprijin al mamei sale. Era mai voinic decât alţii la vârsta lui, muncitor, serios, oamenii îl chemau la muncă, erau mulţumiţi, şi îl plăteau ca pe cei mari, pentru că merita, muncea la fel ca ei. Purtarea lui era lăudată de toţi, respec­ta pe toată lumea, era şi el respectat, nu se certa niciodată, totdeauna găsea vorba potrivită, într-un cuvânt era un băiat de ispravă. La clacă şi la alte petreceri cânta din gură sau la vioară, prinsese bine meşteşugul şi învăţase multe cân­tece de la Nenea Costache. Se născuse cu darul iubirii şi înţelegerii oamenilor, pentru mama lui avea un mare res­pect, o adora, era tot ce avea mai drag în lume, îi ostoia sufe­rinţele, găsea cuvinte de încurajare, deşi ea nu se plân­gea niciodată, spunea că toate câte i se întâmplaseră erau meritate, soarta omului nu poate fi schimbată. Îl iubise mult şi pe Costache, prietenul cel mai apropiat, omul de la care învăţase tot ce ştia şi mai ales cum să se poarte cu oa­menii. L-a plâns, alături de Florica, i-au făcut toate pome­nile şi parastasele ca unei rude apropiate.

 

Florica îl privea cum se împlineşte, creştea şi arăta ca un adevărat bărbat, era frumos şi cuminte, când îl pri­vea nu putea să oprească o lacrimă de recunoştinţă, Ghiţă era dar primit de la Domnul, nu ştia cât de meritat. I-a spus într-o dimineaţă:

 

– Ghiţă, mamă, din câţi au fost ai rămas numai tu să duci mai departe păcatele, poate s-o îndura Dumnezeu să nu te împovăreze cu toate, nu ştiu dacă le-ai putea duce. Ar fi bine să găseşti şi tu o fată, să te însori, eu n-o s-o mai duc mult, e rău să fii singur, aş vrea să ştiu cu cine te las, poate dă Domnu’ să faceţi un copil, s-apuc şi eu să-l văd.

 

– O să fie şi asta mamă, când o veni timpul, nu duce grijă, o să umplem ograda de copii, n-o să mai fim singuri, a asigurat-o băiatul.

 

Într-o zi a venit la poartă un om de la Blidari, un sat spre Râmnic. De fapt căuta pe Fălău, nu ştia că s-a prăpă­dit, ar fi vrut să-i cânte la nunta unei fete. I-au spus nişte oameni că murise de vreun an, da’, dacă n-are lăutar, să-l ia pe Ghiţă al Popii, ştie să cânte la fel de frumos, cu toate că e cam crud. Omul venise fără prea multă tragere de ini­mă, cum să ia lăutar un copil, însă când l-a văzut a înţeles că de fapt copilul era destul de mare şi vorbea ca un om în toată firea. Au stat de vorbă şi, aşa a fost să fie, s-au înţe­les, mama Florica punând şi ea o vorbă bună, deşi nu voia ca Ghiţă să se facă lăutar. Au mers şi la tovarăşii de taraf ai lui Costache şi i-au convins să cânte, o singură dată, nu mai mult. Când e să se împlinească ce e scris toate vin de se leagă, au tocmit cu omul, le-a lăsat şi arvună, a zis că el vrea să fie sigur şi le-a dat întâlnire în sâmbăta dinaintea nunţii, cât mai devreme, la Blidari, să întrebe că o să le spună oamenii unde e nunta.

 

Au plecat vineri noaptea când au cântat cocoşii a doua oară, ştiau că dacă îndeamnă vor ajunge odată cu ră­să­ritul soarelui, cum ajungeau la târg, la Râmnic, Blidarii fiind la fel de departe, numai că schimbau drumul la Sâm­nic, o luau pe râu în sus. Au ajuns, au găsit repede casa, toată lumea ştia de nuntă, li s-a spus: „O luaţi pe râu şi ţineţi aşa până la al treilea pârău, pă mâna dreaptă, mai lă­murit nu se poate, sigur o găsiţi, nu mai e altă casă, şi ce casă!”. S-au convins că aşa era, au găsit o casă mare, de lemn, frumos meşteşugită, cu pridvor şi uşi sculptate, ridi­cată la vreun metru de pământ pe temelie de piatră frumos făţuită, cu scară sculptată şi acoperită cu şiţă. Privind-o nu puteai să nu-ţi dai seama că stăpânul era om cu stare şi pe deasupra şi cam fudul. Frumos împodobite cu flori, scara şi ceardacul primeau oaspeţii pe un covor ţesut la război, colorat, aşternut de la poartă până în casă, de-ţi era milă să-l calci cu picioarele. Ghiţă şi taraful lui au vrut să calce pe lângă covor, mai ales că în capul scării îi întâmpina o fată prea frumoasă ca să treci pe lângă ea fără să te fâstâ­ceşti, îmbrăcată în costum ţărănesc, lucrat de mână:

 

– Nu p-acolo, p-aici, covoru’ e făcut să umble oame­nii pă el, d-aia e făcut.

 

A apărut şi stăpânul, cel ce-i tocmise, a mers pe co­vor ca să le arate drumul şi le-a spus:

 

– Faceţi cum zice fata, ea ştie mai bine, că ea l-a ţe­sut şi tot ea o să-l spele. E bine că aţi venit devreme,      mi-era frică să nu întârziaţi, ştiţi, o nuntă fără lăutari e ca o biserică fără popă.

 

Au aflat, fără să întrebe, că omul era tâmplar, mare meşter în tot ce se face din lemn, el făcea case în tot satul, era cunoscut şi în alte sate, dar nu-i plăcea să se ducă, zicea că atâta timp cât are de lucru la el în sat, de ce să plece în altă parte? Avea gospodărie frumoasă, vite, păsări de tot felul, ce mai, era om înstărit. La toată starea lui, Dumnezeu se milostivise şi îi mai dăruise şi două fete fru­moase, una se mărita tocmai atunci şi cealaltă, mai moftu­roasă, aştepta un făt frumos din altă parte, nici unul dintre flăcăii din Blidari nefiind de nasul ei. Asta au aflat-o mai târziu.

 

A fost o nuntă frumoasă, s-a mâncat, s-a cântat şi s-a jucat până luni spre prânz, nu le mai venea oamenilor să plece. Ghiţă şi-a arătat, meşteşugul, vioara râdea şi plân­gea ca o femeie iubită, mulţumită, fericită, băiatul o alinta şi o învăţa să-i răspundă la mângâieri şi alintări, toţi nun­ta­şii au recunoscut că de mult nu mai văzuseră un aşa vio­rist, unii spuneau că-l întrecea pe Fălău, alţii credeau că e la fel. Îi ziceau viorist, nu le venea să-i spună lăutar, pen­tru că socrul mic le spusese că nu-i place să i se spună lău­tar, că a venit la rugămintea lui, că n-a putut să-l refuze. Naşu, om cu stare şi cu multe cununii la viaţa lui, a recu­noscut că nunta şi muzica au fost foarte frumoase, şi ca să fie mai convingător a mai adăugat: „ca mireasa de fru­moase”. În acel moment Ghiţă a scăpat o vorbă venită atunci pe buze: „o să mai fie Naşule aici o nuntă şi o mi­reasă la fel de frumoasă’’. S-a râs ca de o glumă bună şi toţi s-au uitat la Oana, sora miresei, o mândreţe de fată, cu nimic mai prejos decât soru-sa, şi au zis că băiatul avea dreptate.

 

– Las’ că o să vină şi rândul ei, i-a liniştit Naşu, întor­cându-se spre fată, roşie ca para focului şi fâstâcită de vorbele neaşteptate.

 

Fâstâceala i-a trecut repede, şi s-a transformat în în­dâr­jire, l-a săgetat pe Ghiţă cu o fulgerătură de ochi şi a ieşit îmbufnată pe uşă.

 

Luaţi pe nepregătite, meseni s-au oprit din râs şi l-au rugat pe Ghiţă să nu se supere, că aşa era Oana, iute la mânie.

 

– O să se schimbe ea când i-o veni sorocu’, i-a asi­gurat Naşu.

 

Au urmat câteva clipe de aşteptare, unii ar fi vrut să se mai întâmple ceva şi atunci Naşu, atent să nu strice nunta, i-a liniştit pe oameni cu o vorbă înţeleaptă.

 

– Ce-o mai fi, om vedea, acum să ne întoarcem la ale noastre, pregătiţi darurile pentru tinerii căsătoriţi, uite eu le dau zece pungi şi nu mă supăr dacă cineva o să le dea mai mult.

 

– N-ar fi frumos, Naşule, nu văd cine ar putea să te ruşineze pe dumneata, a cuvântat socrul mare. Uite, te sus­ţin şi eu cu cinci pungi. Au urmat, unul după altul, toţi me­se­nii, fiecare cu cât putea, s-au strâns multe pungi, le-a nu­mă­rat Naşu şi le-a dăruit miresei cu urarea să-şi facă o casă nouă şi s-o umple de copii.

 

Ghiţă l-a urmat pe Naşu cu taraful lui, dar vioara nu mai voia să răspundă la mângâieri, era nemulţumită, tristă, plângea. De ce l-o fi îndemnat Necuratul să se bage în vorbă, tocmai el care nu avea obicei să vorbească neîntre­bat? Nu prea înţelegea nici de ce s-a supărat fata, o fi spus, fără să-şi dea seama, o prostie, oricum greşise şi trebuia să meargă să o roage să-l ierte.

 

Mâhnit, frământat de gânduri, a aşteptat să plece nuntaşii, s-a furişat de tovarăşii lui şi a plecat să o caute pe fată. A găsit-o în spatele casei, pitită lângă un pom, cu ochii înlăcrămaţi.

 

– N-am vrut să te supăr, i-a spus, am făcut şi eu o glumă, credeam că o să-ţi facă plăcere, te rog să mă ierţi, aş pleca nemângâiat dacă nu m-ai ierta, i-a spus cu o sin­ce­ritate ce nu putea fi pusă la îndoială

 

Fata a ridicat ochii, plânsul îi făcuse şi mai frumoşi, se vedea că supărarea, dacă a fost, îi trecuse şi în locul ei apăruse altceva, greu de înţeles pentru Ghiţă, lacrimile con­ti­nuau să curgă dar nu erau de tristeţe ci de bucurie. Într-un elan nestăvilit, Ghiţă a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe obraz. Fata nu s-a împotrivit, s-a lipit de pieptul băia­tului şi buzele li s-au întâlnit într-o apropiere firească, fără ca nici unul să înţeleagă de ce.

 

I-au trezit chemările tatălui fetei:

 

– Unde eşti Oana, hai că au plecat toţi, ce te-a apucat să fugi ca o sălbatică?

 

Au ieşit amândoi din spatele casei şi omul şi-a spus în barbă: „Bag sama că năbădăioasa asta a găsit omul care ştie s-o îmblânzească”.

 

– A, erai şi dumneata, credeam că eşti la masă, am pregătit-o espre, că tare frumos ai cântat, a spus omul, aşa ca să spună ceva. Hai Oană, dă mâncare la băieţi şi vezi să fie mulţumiţi.

 

– O să fie tată, n-avea grijă, l-a asigurat fata, căutând pe jos ceva ce nu pierduse. După ce au mâncat, au cam lungit masa, omul le-a dat o sumă de bani mai mare decât se aşteptau. Ghiţă n-a băut decât un pahar cu vin, însă to­va­răşii lui nu i-au urmat pilda, s-au cam cherchelit şi nu mai încetau cu mulţumirile şi ploconelile, când au văzut atâta bănet.

 

– Acu, că ştii drumu’ te mai aşteptăm pe la noi, a arun­cat tatăl fetelor o vorbă. Ce zici Oană?

 

– Să vină tată, de ce să nu vină, că ştie să cânte aşa de frumos, i-a răspuns fata ruşinată.

 

Ghiţă avea optsprezece ani şi jumătate când s-a însurat cu Oana, tatăl fetei era sigur că o să vină şi el la Bli­dari, aveau casă frumoasă, aveau situaţie bună, n-a fost aşa, nu putea s-o lase pe mama Florica singură şi ea nu vrea, în ruptul capului, să plece din Cremănari. Au făcut nuntă frumoasă, au venit toţi din sat şi au venit şi mulţi de la Blidari, aveau oamenii obligaţii la tatăl Oanei.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest