de Mircea Moisa

Apărut inițial în ramuri, nr. 7, iulie 2008.

Mai putin vizibil, deocamdată, în câmpul actualităţii noastre culturale, Nicolae Radu (n. 1934) şi-a marcat însă prezenţa prin publicarea, în intervalul temporal 2001-2007, a cinci cărti de scrieri literare. Cele mai recente două volume ce-i poartă semnătura, si de care am luat cunostintă, sunt „M.EMORIE RESUSCITATĂ. Idoli uitati.Portrete”, respectiv„,Paradisul Mateilor”,ambele apărute in 2007.

[...] În baza acestei garanţii, depun mărturie că reinsufleţirea unui portret nu este cu nimic mai uşoară decât reluarea bătăilor unei inimi oprite.

Alegerea titlului a fost primul moment de poticnire. (…) Am fost tentat de sintagma Idoli uitati, Imprumutând de la empiricul Francis Bacon ideea după care amintirile, rămase în spirit ca prejudecăţi, prind rădăcini în raţiunea umană şi se transformă în idoli, zeităţi păstrate în memorie. După deliberări arn optat pentru Memorie resuscitată, pentru a împăca meseria de reanimator cu vocaţia de memorialist”.

Ca cititor, la sfârşitul unei lecturi participative şi reflexive, autorul prezentelor rânduri, congenere cu scriitorul Nicolae Radu, înclină să considere cartea „Memorie resuscitată..:” drept un original roman, fie că apelează, în primă instanță, doar la teoria literară clasică agenului proteic, fie că înglobează în aprecierile sale de circumscriere a contribuţiilor formulate pe întregul parcurs al secolului XX în legătură cu metamorfozele romanului.

Însăşi structurarea volumului în patru părţi şi ale acestora, la rândul lor, în capitole, toate acestea purtând titluri ce se vor şi chiar sunt „chei” adevărate în iniţierea descifrării dintru început a unor semnificatii continute în discursul memorialistic narativ, denotă intenţionalitatea programatică în conferirea unei structuri romaneşti a intregii substanţe a volurnului.

În „Partea întâi. intre războaie” (adică perioada interbelică) autorul narează, la persoana a treia, fapte, întâmplări în care sunt implicate individualităţi, familii, comunitatea locală a localităţii Cremenari, aşezare de moşteni (moşneni), din judeţul Vâlcea, în apropierea unei localităţi mai cunoscute în zonă, Băbeni. Naratorul, în primele capitole ale acestei prime părţi a discursului său romanesc, „Copilul războiului”, „Negustor”, „Puţină istorie”, ori ,„Un destin asumat”, „Copil de bătrâneţe”, valorifică, selectiv şi semnificativ, momente, intamplări atribuite unor persoane, grupuri sociale din comunitatea rurală natală, acestea avându-­şi sursa, pentru autor, în memoria colectivă exprimată şi perpetuată prin tradiţie orală. [...]

Bucuria confesării este însoţită de observatia minutioasă: „Amprimit aici, la Colegiu, un apartament larg, cu un birou monumental, chiar lângă sala cu calculatoare. Coridorul lung, dacă o iei din hol lastânga, are gravuri ale monumentelor Romei, gravuri de un secol, sau mai multe, după stilul neoclasic, apăsat-re­alist, suplinind fotografia, dar poţi privi aici şi fotografii din atelierul lui Brâncuşi, cu lucrările sale celebre.”). Înăuntrul bisericii in stil bizantin, „Luciosul paviment e din marmură, pătrate galbene alternând cu cele albe, încadrate de dungi negre. Sugestia discretă pare a fi cea de stup, de albine dungate, de alveolă celestă, de lucrare sacră…”, iar în preajmă „iarba e de un verde lucios, fraged, frunzele măslinilor sunt mai închise, e drept, dar tari, palmierii neschimbaţi” (p.12). Devenită un adevărat creuzet de cultură română „loc de unde, prin 1936,  Galaction pano­rama Roma, Gianicolo era, cândva„,fortăreaţa naturală a Romei, dar şi militară”, pentru garibaldinii care apărau, pe la 1849, Republica romană de trupele franceze ale lui Napoleon al III-lea.

Excursul istoric al locului este, apoi, complinit de cel cultural, facilitat de energicul Monsenior Octavian Bârlea, graţie căruia autorul are acces la informatia căutată: „pe Gianicolo, la Colegiul românesc, intelectualitatea liberă,din exil, contrapune Academiei Române una„reformată’”, în 1948, ideologizată,din ţara acum „turcită”, cum se exprimă curent unul dintre membrii acestui for academic alternativ, alte principii, alte credinţe, alte idealuri, cele autentice, nobile, ale ştiintei riguroase, nepolitizate, ale artei nedeformate de tezism” (p.16-17). Societatea Academică Română, căci la aceasta se face referire, reuneşte mari personalităţi ale exilului românesc (Mircea Eliade, Eugen Lozovan,Virgil Ierunca,Vi n tilă Horia, George Ciorănescu, Teodor Onciulescu, Monica Lovinescu, Horia Starnatu, Eugen Drăguţescu etc.), fiind coordonată de secretarul său general, admirabilul Mircea Popescuşi de Monseniorul Octavian Bârlea, care vor face posibilă aparitia Revistei Scriitorilor Români, excelenta publicaţie a exilului.

[…]. Asocierea dintre literatura actuală si pizza napoletană, care „are miezul egal cu coaja”, îl conduce spre savuroase note polemice nu departe de adevăr: ,,Pizza e ca un roman de consum, nepretenţios, cotidian, vezi romanele de la Polirom ale noului val, vezi minimalismul poeziei tinerilor Ianuş, Sociu, Urmanov, Livia Roşca” (p.103) şi,conchide în aceeaşi notă uşor malitioasă autorul, „Latinii ne-au dat druniurile consulare, urmaşii lor din Campania, cantonetele şi pizza.Nu are ea cine ştie ce miez sofisticat şi preţios, dar măcar e sinceră, efemeră ca viata multor contemporani:’(ibidem).

A doua parte a volumului, intitulată Mernoria fericită, relevă un sentimental lucid şi solidar cu toţi cei pe care îi simte deschişi către spatiul valorilor autentice şi mai ales spre „luminile latinităţii moderne”, contemporani sau mai dinainte, între care un loc deosebit îi este dedicat lui Marian Papahagi. În această ordine a memoriei afective se înscriu, de asemenea, prezențe familiare şi de marcă din peisajul universitar, cultural şi creator transilvan, precum centenara Rosa del Conte, regretata Eta Boeriu, profesorii şitraducătorii Gheorghe Caragiani sau Bruno Manzoni, Aurel Rău şi Aurel Gurghianu, ori mai apropiaţii Horia Bădescu („reface sirnpatetic, din interior, istoria şi importanţa cercului transilvan”), Ion Mircea („un poet de mare clasă, deci, livrat fără rest scrisului”),  Dinu Flămând („un expresionist de factură intelectual-rafinată”), Petru Poantă („un critic ce are Insuşirea rară de a consacra prin textele sale şi de a legitima axiologiclocuri, oarneni, întâmplări şigesturi, ritualizând discret realul”), dar şi Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Octavian Paler („un om care se visează lu­cid, un locuitor allumii antice, greceşti sau romane, o lume mult mai armonioasă, mai morală decât a noastră”), cărora li se adaugă încă alte nume care populează istoria literaturii române de azi în Istoria… lui Alexandru Ștefănescu vede „Lumea noastră, cea de alaltăieri, de ieri şi de azi, un spectacol acaparant, strălucitor, aşa cum îl observă ochiul criticului”(p.206).

Din lectura primului volum citat aflăm printr-un substanţial discurs narativ personalizat, despre un traiect existenţial ce se configurează, treptat şi complex, începând cu toposul şi comunitatea natală (familie, mediul rural) şi până la împlinirea personajului narator ca personalitate profesională recunoscută ca atare de formatorii săi, de semenii (pacienţii) proveniţi din diferite categorii socio-profesionale.  Se impun, în acest caz, consemnate câteva repere biobibliografice.

Absolvent, în 1959, al Facultătii de Medicină din Bucureşti, Nicolae Radu parcurge etapele prevăzute în activitatea sa profesională, cea de medic prin vocaţie şi cunoştinte de specialitate, la spitale din Capitală. In perioada mai îndelungată de la Spitalul Griviţa îşi pregăteşte şi doctoratul, urmând concomitent, la sectia fără frecvenţă, Facultatea de Filosofie a Universităţii din lasi. In anul 1974,  In urma sustinerii tezei, obţine titlul de doctor in ştiinţe medicale — specialitatea anestezie şi reanimare — şi diploma de licentiat în filosofie. Continuându-şi activitatea ca medic şef de sectie la Spitalul Titan, Nicolae Radu a publicat, între anii 1984-1988, patru cărti de specialitate, prima la Editura Academiei, iar umătoarele la Editura Medicală. Este, totodată, şi autorul a peste 70 de studii ştiinţifico-¬medicale, atestând o vocaţie permanent activă. Nu cunoaştem motivatiile pentru care, deşi cu un asemenea palmares in domeniul său înregistrat în ţară, în 1994, medicul de excelenţă NicolaeRadu s-a stabilit in Franta. Legăturile sale însă, în special cu tinutul na¬tal vâlcean, cu ţara, au fost permanent organice.

Un amănunt: publicistic a debutat în 1968, în paginile revistei„Amfiteatru”, iar legăturile cu ţinutul natal oltean, după 1994, se exprimă şi prin şi in scrierile literare ale medicului-scriitor Nicolae Radu.

Volumul „Memorie resuscitată…” se oferă potenţialilor cititori ca o lectură ce cucereşte participativ,conţinând un ridicat potenţial cognitiv, calităţi cese menţin peintregul parcurs al lecturii. [...]

Continuând şi amplificând saga familiei Radu, cu numeroasele ei ramificaţii in comunitatea natală, odată cu capitolul „Copil de bătrânete” se inaugurează, in trama narativă, un bildingsvoman, avându-l ca personaj principal pe însuși autorul volumului de care ne ocupăm. Iar cu capitolul menţionat, discursul romanesc este translat la persoana întâi singular, personajul narator, cum am şi sugerat deja, devine, până la finele romanului, scriitorul Nicolae Radu.

Partea a doua a acestui original roman, intitulată „Ai carte, ai parte” este organizată, structurată prin „memoria resuscitată”, după cum scriitorul reaminteşte în câteva locuri, reţinând şi narând mod selectiv acele etape ale devenirii sale, în anumite contexte ale istoriei concrete, care i-au călăuzit şi determinat configurarea personal ităţii în funcţie de zestrea genetică, vocaţia şi curiozitatea, dorinţa de cunoaştere. Astfel că titlul capitolelor din această a doua parte indică şi circumscriu momente semnificative din anii daselor primare urmate în localitatea natală, apoi cei opt ani de studii, ca elev extern, la Liceul „Alexandru Lahovary” din Râmnicu Vâlcea. Cum am afirrnat , titlurile capitolelor sunt relevante prin ele insele:„Am venitla scoală”,„Cine va răbda va fi mântuit”,„Ceas de cu.mpănă”,„Destin cu ostilităţi”, „Cu şapcă şi matricolă”, „Proiecte şi inscenări” şi„0 paranteză”. Ca Intr-u n fel de paranteză vorn spune şi noi că am auzit, nu chiar pe puţini dintre semenii niei afirmând cu importantă şi nonşalantă că ei nu citesc romane pentru motivul că viaţa lor insăşi, a fiecăruia în parte e „un extraordinar roman”. Am înregistrat pe parcursul multor ani astfel de „mărturisiri”, dar nu m-am putut edifica asupra plauzibilită(ii unor astfel de declaraţii apodictice. În vreo două, trei cazuri mis-au oferit, totuşi, spre lectură, cu un aer triumfalist,astfel de producte.Dar,in astfel de cazuri, nu doar că nu aveam de-a face cu ceva ce să aducă câtuşi de puţin cu ceea ce înseamnă roman, dar nici măcar cu texte ce s-ar fi putut inscrie în paradigma literarităţii.

Din lectura primului volum citat aflăm printr-un substanţial discurs narativ personalizat, despre un traiect existenţial ce se configurează, treptat şi complex, începând cu toposul şi comunitatea natală (familie, mediul rural) şi până la împlinirea personajului narator ca personalitate profesională recunoscută ca atare de formatorii săi, de semenii (pacienţii) proveniţi din diferite categorii socio-profesionale.  Se impun, în acest caz, consemnate câteva repere biobibliografice.

Absolvent, în 1959, al Facultătii de Medicină din Bucureşti, Nicolae Radu parcurge etapele prevăzute în activitatea sa profesională, cea de medic prin vocaţie şi cunoştinte de specialitate, la spitale din Capitală. In perioada mai îndelungată de la Spitalul Griviţa îşi pregăteşte şi doctoratul, urmând concomitent, la sectia fără frecvenţă, Facultatea de Filosofie a Universităţii din lasi. In anul 1974,  In urma sustinerii tezei, obţine titlul de doctor in ştiinţe medicale — specialitatea anestezie şi reanimare — şi diploma de licentiat în filosofie. Continuându-şi activitatea ca medic şef de sectie la Spitalul Titan, Nicolae Radu a publicat, între anii 1984-1988, patru cărti de specialitate, prima la Editura Academiei, iar umătoarele la Editura Medicală. Este, totodată, şi autorul a peste 70 de studii ştiinţifico-­medicale, atestând o vocaţie permanent activă. Nu cunoaştem motivatiile pentru care, deşi cu un asemenea palmares in domeniul său înregistrat în ţară, în 1994, medicul de excelenţă NicolaeRadu s-a stabilit in Franta. Legăturile sale însă, în special cu tinutul na­tal vâlcean, cu ţara, au fost permanent organice.

Un amănunt: publicistic a debutat în 1968, în paginile revistei„Amfiteatru”, iar legăturile cu ţinutul natal oltean, după 1994, se exprimă şi prin şi in scrierile literare ale medicului-scriitor Nicolae Radu.

Volumul „Memorie resuscitată…” se oferă potenţialilor cititori ca o lectură ce cucereşte participativ,conţinând un ridicat potenţial cognitiv, calităţi cese menţin peintregul parcurs al lecturii. [...]

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest