Tufanu’ trăznit

Reproducem mai jos textul intregral al volumului „Tufanu’ trăznit”, de Nicolae Radu, pentru a putea fi parcurs de cititorii care doresc să îl citească de la un capăt la altul. Cei care doresc să îl citească pe capitole, în serial, o pot face accesând acest link http://memoriidemedic.ro/tufanu-traznit-cuprins/

 

TUFANU’ TRĂZNIT

’Non omnis moriar’’

(’’Nu voi muri de tot’’)

Quintus Horatius Flaccus

                           NASTEREA  POVESTIRII                                   

 

Din pădurea seculară a Pleşii, nu mai rămăseseră decât  trei tufani în Poiana Ogoarelor şi doi la marginea Poienei lui Bolindeţ, cruţaţi de strămoşi spre aducere aminte, neînsemnaţi  pentru urmaşi, prea siguri că istoria este făcută pentru eroi, victime sau ucigaşi, pentru fapte ieşite din comun şi nu pentru tot ce a înfrumuseţat pământul. Dacă în sat, bătrânii se numără cu degetele mâinilor, în pădure e şi mai rău, nu mai ai nevoie decât de degetele unei singure mâini.

In locul tufanilor centenari crescuseră stejarii  tineri, plantaţi de Ocolul Silvic Stoiceni, protejaţi natural împotriva ierbivorelor de râvna germinativă a lăstarulor şi oficial de de îndârjirea Naşului, incoruptibilul Gheorghe Mărăcine, vrednic urmaş al unei vechi familii de pădurari.

In copilăria bătrânilor de astăzi, patronul şi patronimul Poienii, Moş Bolindeţ murise, dar trăia încă un  supravieţuitor al pădurii seculare, un Tufan mare, ale cărui ramuri se lăcomeau către lumina Poienii. I se spunea Tufanu’ Trăznit, pentru că, din când în când se abătea asupra lui mânia Cerului, cu fulgere şi trăznete.

Circulau multe poveşti despre Tufanul din Poiana lui Bolindeţ, adevărate sau plăzmuite, se spuneau în soaptă şi la ureche, de teamă să nu le audă Bătrânu’, să nu se supere. Cei ce au ştiut mai multe au luat cu ei secretele, s-au ascuns în altă lume şi spre liniştea lor, nu mai pot mărturisi, chiar dacă teama s-a risipit odată cu sacrificarea nelegiuită a  Bătrânului Tufan, de către un venetic nevrednic, ajuns ajutor de primar. Ne-a rămas nouă datoria să depunem mărturii despre întâmplările de la Poiana Mătuşii, Ogoare, Bolovanu Bălţat şi mai ales din Poiana lui Bolindeţ, vecina Tufanului Trăznit. Recunoaştem din capul locului că intrând în pădurea unde s-a născut povestea Cerbului cu suflet de om ne asumăm povara unei Taine, pentru care avem nevoie de puteri aflate la limita omenescului. Şi pentru că la orice naştere se cere prezenţa a cel puţin doi martori, vom cita şi noi doi oameni serioşi, de care nimeni nu s-a îndoit vreodată. Primul a fost, pentru că nu mai este, s-a ascuns în cimitirul satului, un personaj respectat, un filozof, un înţelept, statuie a probităţii, iar al doilea este tatăl sotiei mele, cine se poate îndoi de un tată ?

Pe primul îl chema Gheorghe Bălăşoiu, a fost o vreme pădurar, apoi cârciumar şi proprietar de multe pogoane de pământ, i se spunea şi boier. Neica Gheorghe era un bărbat bine legat, suplu, de statură mijlocie, se îmbrăca întotdeauna, cu straie ţărăneşti de sărbătoare, purta cămaşă de pânză ţesută la război, în casă, cu guler şi şabace lucrate din fir de arnici în diferite culori, cusute după model, bine asortată cu distincţia naturală a putătorului. Betele, ţesute şi ele la război,  din fir de lânică, asortate cu cămaşa, îi încingeau talia, rămasă ca în prima tinereţe, mlădioasă  şi viguroasă. Purtase, pe vremuri, cele mai frumoase opinci, lucrate de meşteri vestiţi de la Tăbăcăria Simienilor din Râmnicu Vâlcea, mai mult artşti decât opincari. Nici pantofii purtaţi când l-am cunoscut eu nu erau mai prejos, pentru că ieşiseră din mâinile pantofarilor de la aceeaşi tăbăcărie. Pantalonii, din dimie albă, subţire, erau croiţi cu măiestrie, ca să îmbrace cu eleganţă piciorul muşchiulos, bine proporţionat şi se terminau cu o manşetă discretă, cusută cu fir de arnici, asortată cu pantofii. Purta pălărie de feutru, verde închis, culoare preferată rămasă de pe timpul cât fusese pădurar. Neica Gheorghe Bălăşoiu părea un detaliu detaşat dintr-un tablou prestigios, lăsat să umble pe uliţe. Se mişca firesc printre oameni, portret mobil, frumos, natural, se încadra perfect în decor, în scena vie a satului, pentru că firescul şi naturalul sunt elemente ale decorului de sărbătoare în satul românesc. Bun cunoscător al sufletelor, mi-a ghicit gândurile şi mi-a spus :

-Nu e bine să lăsăm viaţa noastră pe seama grijilor şi a muncilor, să facem din toate zilele sărbători.

L-am ascultat cu atenţie şi am ţinut minte.

Neica Gheorghe Bălăşoiu mai avea, însă, un dar care umbrea până şi distincţia personajului. Avea doi ochi, două izvoare de lumină pătrunzătoare în carne şi în suflet, la lumina lor se vedeau gândurile, când te privea îţi dădeai seama că nu poţi să ascunzi nimic, omul ştia despre tine mai mult decât ştiai tu, îţi vedea inima cum se zbate, măruntaiele cum se frământă şi se domolesc, sângele cum le hrăneşte şi le iubeşte, gândurile cum se nasc Nu puteai şi nu voiai să scoţi privirea din ochii lui, pentru că acolo se afla cel mai desăvârşit amestec de dragoste şi înţelepciune.

Ii căutam cu lăcomie privirea, mi-o dăruia cu generozitate, mi se părea că şi el caută ceva în ochii mei, mi-a zis într-o zi :

-Nepoate, să ştii că sufletele nu mor, trec dintr-o viaţă în alta şi iau cu ele, nu amintiri din lumea asta, ci altceva, nu ştiu cum să-i spun, dar ştiu cum este, o putere mare, imposibil de văzut, unde se află  faptele bune şi faptele rele, stau acolo ca foile unei cărţi, ai zice că n-o să le citească nimeni, că sunt uitate, însă vine totdeauna un Cititor şi atunci faptele bune şi faptele rele îşi recapătă puterea, duc mai departe lumea, sau o ţin pe loc. Nimic din ce este bun sau rău nu se pierde, oamenii se înşeală când văd că timpul trece şi nu primesc răspuns la rugăciunile sau păcatele lor. Toate sunt păstrate pentru o judecată dreaptă, Dumnezeu nu este un bătrân aşezat pe un jilţ, înconjurat de sfinţi, strânşi în jurul Lui ca să-L laude. Dumnezeu Este în toate câte sunt, se bucură pentru fapte plăcute Lui şi se întristează pentru păcatele oamenilor. Numai El, singur, le ştie măsura.

Sufletele sunt copiii Lui Dumnezeu, cum ar putea El să lase pierzaniei proprii Săi copii ?  Sufletele sunt făcute să ducă lumea mai departe, să o facă mai bună. Sufletul tău trăieşte de mult pe aici, s-a îndrăgostit de sat, se vede asta în ochii tăi, mă uit în ei şi încerc să-l găsesc pe cel ce l-a purtat înaintea ta, cred că a fost un Cerb.

Nu era un animal obişnuit şi cum aveam obiceiul să dau nume animalelor i-am spus Acteon, ştii, după grecul pedepsit de o Zeiţă crudă şi răzbunătoare să se prefacă în cerb. Ştiam povestea grecului de la Şcoala de pădurari, unde ne-a spus-o un profesor şi ne-a îndemnat : ’’Aveţi grijă, când întâlniţi un cerb, să-l protejaţi, că poate să fie zeul pedepsit de mânioasa Artemis, pentru că a văzut-o când se scălda’’. Pe Acteon al meu L-am cunoscut când eram pădurar, sau poate mai înainte, nu-mi mai aduc aminte, mi-a fost prieten, am avut mulţi prieteni prin pădure, a trăit o vreme la Poiana Mătuşii, l-au găsit lângă Tufanu Trăznit, a murit luptându-se cu un lup.

 

Al doilea martor este tatăl soţiei mele, într-o dimineaţă mi-a spus :

-L-am văzut pe tatăl tău !

M-am uitat la el cu surprindere şi nedisimulată neîncredere, tatăl meu trecuse în altă lume cu mulţi ani înainte ca eu s-o cunosc pe fiica sa, iar cei doi cuscri nu se întâlniseră niciodată, pentru că trăiseră în localităţi şi în lumi diferite. Mi-a savurat încurcătura şi a continuat:

- Sufletul lui este întrupat într-un Cerb, l-am văzut de mai multe ori din camera mea cu fereastra spre Răsărit, iese dimineaţa din pădure, trece prin faţa,soarelui, se opreşte, se uită la casă, la sat, la Olt şi dincolo de Olt, stă nemişcat câteva momente, e frumos ca un tablou desenat pe cer, apoi se îndreaptă liniştit, mulţumit, spre Poiana Bolindeţului. E tatăl tău, nu poate să fie altcineva, are ochi de stăpân şi este prea sigur de el.

Am reţinut mărturiile celor doi credincioşi creştini, împreună cu deschiderile către interpretări personale şi le-am introdus în propria mea concepţie, întocmită din noţiuni filozofice învăţate în şcoli, de multe ori divergente, din lecturi, amintiri, întâmplări povestite de pretinşi martori şi mai ales din învăţăminte ale propriei mele experienţe. Din toate, amestecate şi legate între ele prin ataşamentul pentru locuri şi oameni, un adevărat ferment, s-a alcătuit o plămadă cu dezvoltare lentă, insidioasă.

Intr-o noapte de insomnie şi superbă, dureroasă luciditate, plămada, ca orice plămadă, a trecut peste marginile postavei şi a început să se reverse. Am trăit în acea noapte o sumedenie de stări contradictorii, de la teamă şi disperare până la mândrie, orgoliu chiar, dovezi că afectivitatea este o scară între Infern şi Paradis. La toate se adăuga o ciudată impresie de neputinţă, un amestec de mărturie şi participare la acea curgere şi revărsare către o albie pregătită să primească propoziţiuni şi fraze întocmite cu respectarea regulilor logice şi gramaticale

De la început m-a copleşit, o mare responsabilitate, pe de o parte să nu se piardă nimic, iar pe de altă parte să fie asigurate condiţiile de existenţă noii făpturi, legitimitate îndreptăţită şi putere de confruntare. Ştiam că va întâmpina ostilităti, că sinteza eclectică între convingerile creştine şi concepţiile animiste, holiste, va fi atacată din ambele părţi.

Am forţat memoria să restitie, din prea plinul plămadei, o versiune diferită de mărturiile consemnate mai sus. O voce, propria mea voce, înregistrată de memorie, a început să-mi dicteze povestea Cerbilor din Pădurea Pleşii, integraţi într-un model, reprezentativ, viu şi real, poate mai complex, mai umanizat, aş vrea să cred şi mai interesant, pe care propun să-l numim cu numele dat de Neica Gheorghe Bălăşoiu, Acteon.

Toată povestea, dictată de vocea misterioasă, a fost reţinută de memorie în acea noapte minunată, dacă m-aş fi aşezat la masa de scris pentru consemnare, i-aş fi rupt ritmul, probabil, şi farmecul. A doua zi, când am început să notez înregistrarea, am constatat cu tristeţe că, transformate în semne, gândurile dictate de vocea nocturnă şi-au pierdut prospeţimea şi câteva culori de frumuseţe, bine luminate de întuneric.

    Cerbul Acteon, s-a întrupat din zestrea spirituală a unui sat, hrănită cu dragoste, el este rod al imaginaţiei cu rădăcini în istorie, în legende, crescut şi cultivat într-o pădure cu multe poieni, motiv pentru care îl propun spre iubire.

Frumoşi sau mai puţin frumoşi, isteţi sau mai puţini dibaci, copiii noştri rămân oricând ai noştri, îi iubim aşa cum sunt, ieşim cu ei în lume, suntem atenţi la cei ce-i privesc, îi admiră sau îi pizmuiesc, la nevoie îi apărăm. Voi apăra şi eu, cât mă vor ţine puterile, acest fecior al imaginaţiei mele, de care sunt sigur că  trăieşte cu adevărat, că sufletul lui înnobilează o fiinţă vie în zilele noastre. Poate că viaţa lui a fost alta decât cea imaginată de mine, dar pentru că nimeni nu mă poate contrazice cu documente convingătoare, vă rog să-l acceptaţi aşa cum vi-l prezint. Romancierii, dramaturgii, scenariştii inventează tot felul de  personaje originale, le pun să vorbească, să gândească, să se îndrăgostească, să urască, să lupte şi chiar să moară, i-a întrebat cineva vreodată de unde iau dreptul de a născoci ? Sunt crezuţi fără să li se ceară explicaţi, cititorii, spectatorii se entuziazmează de necazurile şi bucuriile personajelor, plătesc să le fie prezentate în cărţi sau în spectacole.

Cu umilinţa creştinului, dar şi cu demnitatea plăsmuitorului, vă rog să acordaţi îngăduinţa domniilor voastre acestui personaj inventat, adevărat, dăruit cu însuşiri omeneşti : visarea, uimirea, gândirea, întrebarea şi răspunsul, toate concepute pentru a merita statutul de existenă şi de fiinţă, cu tot ce se înţelege şi se cuprinde în cele două noţiuni. Sper, distinse Cititor, că domnia ta nu vei fi dintre aceia care acceptă numai fiinţe în carne şi oase, în lemn verde sau fir de iarbă, celule înzestrate cu instrumente metabolice, cu asimilare şi risipire. Imi place să cred că vei accepta, împreună cu mine şi cu alţii, că fiinţă se cheamă tot ce fiinţează, deci există, că chiar acest scaun ce-mi suportă greutatea excesivă, acum când mâzgălesc vorbe pe hârtie, este o fiinţă, poate neînsufleţită, deşi nu sunt deloc sigur.

Inainte de a porni maşina de înregistrat memoria, ne oprim oleacă să ne tragem sufletul, cum zice şi face românul plecat la drum lung,  ne oprim şi recunoaştem că gândurile, tovarăşe permanente, ne amăgesc de multe ori, ne pun să greşim, ne ceartă, fug de capcane sau ne afundă în ele, trec uşor peste amănunte incomode, dar sunt, în neîmplinirea lor la fel de frumoase ca întâmplările trăite. Nu e de mirare că unii oameni se retrag în lumea gândurilor, se înstrăinează un timp, unii se pierd, însă acei ce se întorc aduc cu ei frumuseţi îmbogăţite cu idealuri, împlinite sau imaginate şi sunt întâmpinaţi cu onoruri de învingători.

O retragere temporară, în lumea mai puţin constrângătoare a gândurilor, îmbogăţite cu imagini idealizate, vă propun în povestea ale cărei temeiuri sperăm să le fi aşezat, după această, cam lungă, încă neterminată, introducere. Celor ce nu le plac introducerile, nici scurte, nici mai puţin scurte, le voi aminti frumoasele vorbe ale unui, pe nedrept uitat poet, Mihu Dragomir : ’’După desăvârşit aleargă numai nebunul // Ce are sărbătoarea mai bun e Ajunul ’’.

Vă cer îngăduinţa să prelungesc Ajunul, dacă vreţi să avem o sărbătoare frumoasă ! Voi spune povestea Cerbului Acteon fiinţă imaginată şi reală, poveste reţinută şi restituită de vocea memoriei biruitoare, într-o noapte de neuitat. Dorinţa mărturisită a plăsmuitorului este aceea de a-l prezenta pe Acteon ca pe un simbol al continuităţii sufletului românesc. Cerbul cu gânduri omeneşti va comunica cititorului impresii şi sentimente numai dacă acesta îl va accepta ca partener şi va ştii să descifreze înţelesurile gândurilor nerostite.

-Cerb gânditor ? De unde a mai scos năzdrăvănia ata ?

Nu voi răspunde la întrebarea nedumeriţilor. Ii las să găsească singuri răspunsul în timpul lecturii, le cer numai să-mi dea crezământ, pe încredere, pentru ca povestea să poată începe.

-Dar este absurd, îmi va replica incredulul !

Absurd ?! Şi ce dacă, cine a decretat că absurdul, noţiune oximoronică, n-are drept la existenţă ?  Nu e lumea plină de absurdităţi, nu se poartă absurdul ca haină de sărbătoare în literatură ? Dacă nu e sătul de absurdităţile zilnice, îl invit pe incredul să caute informaţii în dicţionare şi în manualele de specialitate.

Imi mai rămâne datoria să răspund la o întrebare simplă : Cum şi de la cine a învăţat Cerbul limbajul logic ?  Răspunsul va fi o întrebare la fel de simplă : De unde au învăţat animalele să execute comenzile omului, să comunice cu el şi între ele ? Gândirea nu este condiţionată de cunoaşterea unui limbaj şi cu atât mai puţin de cunoaşterea unei limbi omeneşti, complicată special să îngreuneze comunicarea. Informatica a dovedit că limbajul simplificat la două semne, Adevăr şi Fals, are puterea să exprime tot ce a fost gândit până acum, fără să piardă nici o nuanţă. Mai mult, gândirea logică poate fi la fel de operativă  şi fără semne dotate cu semnificaţii, în limbajul direct al faptelor.

După aceste precizări, poate necesare, vă propun să-l acceptaţi pe Cerbul Acteon, un personaj insolit, neobişnuit, un performer printre cerbi, ar fi nedrept să nu-i acordaţi drept la existanţă, dacă aţi fost deja de acord cu evidenţa că şi printre oameni sunt unii mai puţin obişnuiţi, mai dotaţi sau mai puţin dotaţi decât alţii. Povestitorul îşi asumă răspunderea pentru caliţăţile şi defectele personajului său, şi în mod special pentru nonconformismul unora dintre gândurile sale. Asumarea se va dezvălui şi prin identitatea programată dintre discursul Cerbului şi al autorului. Opţiunile fiind comune, intervenţia unuia sau a celuilalt nu va fi decât o modalitate stilistică.

Cerbul este, în ultimă instanţă, invenţie personală şi după toate legile proprietăţii intelectuale pot să-l folosesc cum voi dori. Il voi pune să gândească, să aibă sentimente, ataşament, teamă, recunoştinţă, ură, îmi voi exercita dreptul legal de proprietar intelectual, nu voi comite abuzuri şi nu voi călca legea, pentru că ce poate să fie ilegal dacă dai unui cerb drept la emoţie, bucurie şi iubire ?

O datorie de conştiinţă mă obligă să consemnz aici şi recunoştiinţa faţă de vocea providenţială din noaptea zămislirii Cerbului. Nici acum nu pot să spun dacă vocea mi-a dictat povestea sau am văzut faptele înseşi, proiectate ca un film, simţurilor mele.

Iată ce am auzit, văzut şi trăit împreună cu Cerbul Acteon.

 

 

CHEMAREA TUFANULUI  TRĂZNIT

 

Un cerb mare, trecut de vârsta speranţelor, coboara agale din Vârful Pleşii spre Poiana lui Petrică. Nu se grăbea, nu se temea, cunoştea locurile,  era obişnuit cu singurătatea şi cu liniştea pădurii în timpul amiezei, când soarele, aşezat în mijlocul bolţii cerului, se opreşte să se odihnească, înainte de a pleca la culcare, peste Olt dincolo de Măgura Mihăieştilor. Conacul dintre prânz şi amiază este respectat de lumea pădurii, ierbivorele rumegă iarba păscută dimineaţa, sau picotesc la umbră, obosite de straja din timpul nopţii, carnivorele, sleite de căldura toridă, înfometate, se ascund prin vizuini, aşteaptă plecarea soarelui, si răcorea, cu speranţa că vor păcăli vre-un mâncător de frunze şi rădăcini. Cerbul Acteon nu mai respecta azi legea pădurii, avea o întâlnire importantă, înscrisă demult în răbojul destinului, nu-şi amintea cu cine trebuie să se întâlnească, dar ştia că nu poate  să lipsească.

S-a oprit să măsoare trecerea timpului cu schimbările petrecute în binecunoscutele locuri ale copilăriei sale. Pădurea de stejar din dreapta potecii, deasă, viguroasă, era pe vremurile acelea o tânără plantaţie. Aude murmurul frunzelor, le întelege mesajul, îi spun că l-au recunoscut şi îi  şoptesc pe limba lor un cuvânt de bun venit, urmat de avertismentul îngrijorat : ’’Eşti aşteptat !’’ Trece peste drumul dintre plantaţia nouă şi Dealul lui Andrei, coboară pe poteca ce duce la Pârâul Pleşii, sare peste  câteva pietre, puse acolo de pădurar, nevoit să treacă pârăul pe vreme de viitură, când apele adunate din Vârfull Pleşii şi din Dealul lui Andrei separă cele două maluri.  Acum pârăul era secat, pietrişul era uscat şi doar cele câteva tufe de ţipirig, mare iubitor de umezeală, sunt martore că nisipul mai păstra urme din apa ce umpluse pârâul.

Pădurea Pleşii dormea moleşită sub arşiţa soarelui, vântul se oprise undeva, poate la Stoiceni, pe Valea Topologului, frunzele veştede atârnau pe ramuri uscate în aşteptarea unui nor  aducător de ploaie şi de noutăţi

-A fost secetă mare, n-a plouat de mult pe aici, m-a lăsat Cerbul să-i pricep gândul.

Dintr-o dată a înţeles că sosirea lui tulbură liniştea, o vibraţie misterioasă, un zvon nedefinit venea dinspre pădure, păsările şuşoteau prin tufişuri, apele pârâului secat clipoceau şoptit printre firele de nisip şi într-o deplina înţelegere cu emoţia generală, muşchii Cerbului au început să se contracte. Trezită din somnolenţă şi moleşală, Pădurea părea să pregătească o mobilizare generală, în aşteptarea unor întâmplări neobişnuite.

Cerbul a iuţit paşii dintr-un motiv nedesluşit, de parcă s-ar fi temut că va întârzia la întâlnire. A sărit peste pârău şi a urcat, alergând uşor pe poteca ce ducea la Poiana lui Petrică, renumită prin florile ei parfumate şi viu colorate. S-a întristat când a văzut că, de data asta, nu găseşte decât iarbă uscată, arsă de soare  a străbătut-o în grabă şi trecând prin pâlcul de pădure ce o despărţea de Poiana lui Bolindeţ, s-a oprit la umbra răcoroasă a Tufanului Trăznit  Când plecase de aici, luase cu el şi păstrase, această vedere de neuitat, adevărat tablou de referinţă, faţă de locurile văzute în lunga lui călătorie. La ultima despărţire se oprise îndelung chiar în acest loc, să-şi încarce sufletul cu frumuseţea  ei. Făgăduise atunci să se întoarcă şi să trăiască ultimele lui clipe aici, şi deşi mai târziu înţelesese că astfel de promisiuni sunt greu de ţinut, că viaţa se poate sfârşi în mod neaşteptat şi oriunde. Cu trecerea timpului, însă, promisiunea devenea imperioasă, obligatorie pentru un Cerb cu suflet ce trecuse prin multe vieţi şi vietăţi.

Poiana lui Bolindeţ, nume păstrat de la primul proprietar, se impune printr-o elegantă şi riguroasă delimitare a identităţii patronale prin hotare naturale : pădurea la Răsărit şi Miază-Zi, Valea Popii la Miază-Noapte şi Apus. Protejată la Răsărit şi Miază-Zi de liziera pădurii, se oferă căldurii şi luminii unui Soare generos din miezul zilei până în mirificul Apus. Trecerea peste Bolindeţ impune călătorului, o misterioasă nevoie de retragere din lume, o însingurare, asemănătoare celei din faţa unui altar. Dacă se merge într-un grup, trecerea se face în şir indiană mai mult o procesiune decât o drumeţie. Ca o ciudăţenie, greu de explicat, parcă de teamă să nu profaneze un loc sfânt, trecătorii evită calea dreaptă şi preferă poteca şerpuitoare de la marginea pădurii.

Nu se mai ştie nimic despre Moşul Bolindeţ, primul stăpânitor,  despăduritor al Poienii, dar numele patronului continuă să inspire un respect ce sugerează evlavia. Stejarii de pe laturile mărginite de pădure, scăpaţi de rivalitatea spre lumină, şi-au întins crengile viguroase în Poiană, oferind umbra unor locuri de

odihnă, pe covoare moi de muşchi verde cu miros excitant de

sălbăticiune. La colţul Nord-Estic al Poienii se întâlneşte liziera pădurii cu drumul apelor ce vine de la Ogoare, Valea Popii. Nici despre patronul Văii nu se mai ştie nimic, după obiceiurile locului preotului i se spunea simplu Popa, şi cum nu erau mai mulţi preoţi se făcea economie de vorbe, se uita numele de botez. Omul era prea cunoscut şi inconfundabil ca să mai aibă nevoie de un alt nume, dacă spuneai Popa tot românul ştia de cine e vorba. El era atât de mult legat de Vale încât nimeni nu s-a gândit atunci, că cineva, vreodată, nu va şti de la ce Popă  vine numele Văii. Oricum, o legătură între o Vale şi un  Popă este un semn de preţuire pentru amândoi, şi asta mai ales pentru că Valea nu este o vale oarecare, afirmaţie ce necesită explicaţii.

Valea Popii este hotarul între satele de moşteni şi cele mânăstireşti, diferite între ele prin numeroase calităţi şi defecte moştenite, printre care orgoliul celor dintâi, cu toate că nu mai poate fi argumentat ca altă dată, şi viclenia calculată a celor din urmă. Incă de la izvoare Valea îşi sapă o albie adâncă în trupul pădurii, stabilind cu aceasta o strânsă complicitate. Obârşia apelor se află în cele mai tainice şi neumblate ascunzişuri ale pădurii, oamenii nu se încumetă să urce până la locul unde încep să se adune apele, undeva între Dealul Ungureanului, Poiana Ogoarelor şi Vârful Pleşii. Circulă multe legende despre locurile cunoscute sub numele Bordee sau Fugari, dar nimeni nu ştie pe unde au fost. Malurile abrupte ale Văii, adevărate povârnişuri, sunt invadate de o vegetaţie abundentă : mărăcini, rugi, lemn câinesc, carpeni cu tulpini întortocheate, ferigi de pădure gigante, ţipirig, flori viu colorate, toate înţelese, parcă, să ascundă izvoarele. Temerarii şi curioşii ar avea nevoie de mult curaj şi perseverenţă să se aventureze pe hududoaiele sălbatice unde se formează Valea Popii. Ajunsă la pajiştea din Piscu’ Tănăsii, Valea se sperie de atâta lumină şi se ascunde printre tufanii de la marginea pădurii. Dar pădurea se termină la Dealul Bolindeţului, unde, ruşinată de goliciunea ei, Valea Popii  încearcă să se ascundă, sapă o albie mai adâncă, se opreşte fermecată de splendoarea priveliştii, se ascunde printre mărăcini, se strecoară discret pe lângă Poiana Seciului, dar propriile ei ape o împing din urmă, o duc din nou spre marginea pădurii, o ascund o vreme, apoi o călăuzesc spre Mirele cel mare al apelor, spre Olt.

Dar să ne întoarcem la Cerbul Acteon, în Poiana Bolindeţului. Intinsă pe o suprafaţă de câteva Hectare, pajiştea din Dealul Bolindeţului, se particularizează prin câteva podoabe ornamentale, asezate cu grijă şi rafinament în locuri discrete, greu de trecut cu vederea, rămase probabil, de la patronul descălecător. In colţul Nord-Estic se află doi goruni, fraţi gemeni, crescuţi dintr-o rădăcină, aşezaţi în locul strategic din care pot fi ţinute sub observaţie toate direcţiile de pe laturile neîmpădurite ale Poienii. Coroanele celor doi goruni se sărută frăţeşte, fără să-şi amestece frunzele. Aşezarea lor sugerează slujba de străjeri, unul controlează Nord-Estul, celălalt ţine sub observaţie Sudul. In colţurile dintre laturile de la Răsărit şi Miază-Zi, Poiana se adânceşte în pădure. In mijlocul acestei adâncituri, numită de localnici Coada lui Petrică, se află un pâlc de stejari apropiaţi între ei, aproape îmbrăţişaţi, ca nişte oşteni ce se odihnesc sprijiniţi de arme, între două bătălii. Distanţa între ei şi marginile pădurii este destul de mare ca să arate că nu fac parte din pădure şi destul de mică pentru a le permite, la nevoie, să se amestece  cu  stejarii-fraţi din pădure. Pe latura dinspre Miază-Zi a Poienei se poate  coborî pe o poteca  lăsată de paşii trecătorilor, din Poiana lui Bolindeţ spre Poiana Seciului, un vecin sau un urmaş al Bolindeţului. Intre cele două poieni se hotărniceşte o costişă triunghiulară, botezată de locuitorii satului Clin, după asemuirea cu bucăţile de pânză folosită la încheierea mânecilor, între faţa si dosul cămăşilor ţărăneşti. In mijlocul Clinului un urmaş al Bolindeţului a sădit doi cireşi, unul cu fructe dulci, celălalt cu cireşe amare, ca să fie pentru toate gusturile. Tot în Clin, nu departe de cireşi, au ieşit din fructe rătăcite doi meri pădureţi, au fost lăsaţi să crească şi s-au dovedit să fie de folos oilor, între Conacul prânzului si cel al Amiezei, când ierbivorele au nevoie de umbră şi răcoare pentru siestă şi rumegat. Alţi doi cireşi, pietroşi, au fost altoiţi pe malul dinspre Răsărit al Văii Popii, întru aducere aminte a patronului şi pentru deliciul şi desfătarea micilor păstori de oi şi a păsărilor.

In mijlocul Poienii lui Bolindeţ au existat pe vremuri doi peri gălbiori, cu fructe dulci şi parfumate, Cerbul Acteon şi povestitorul nu le-a văzut decât buturugiile erodate de ploi, transformate în ascunzişuri de şerpi veninoşi. Numai în Poiana Seciului, în apropierea celor două gropi, unde fuseseră bordeele unor strămoşi, trăia încă, impunător ca un boier, vestitul Păr Motrun, ale cărui fructe, dacă ajungeau să se coacă, nu aveau rivale printre pere. Părul avea, însă, nevoie de un adevărat serviciu de pază, pentru că perele motrune, gustoase şi verzi, nu mai ajungeau să se coacă. După strămutarea la cimitir a lui Moş Neacşu al lu’ Ghiţă, păzitorul  benevol al Părului, nici pomul nici fructele n-au mai avut protector şi au dispărut pentru totdeauna. Toate încercările povestitorului de a găsi un altoi de păr motrun au fost zadarnice, nimeni nu-şi mai aminteşte de perele motrune.

Priveliştea oferită de panorama satului, văzută din Poiana lui Bolindeţ rămăsese întipărită în memorie, ca referinţă de frumuseţe a naturii, subiectivitatea povestitorului neputând să influienţeze decât în mică măsură adevărul. Desfăşurat în trepte succesive, coborând, apoi urcând, peste Olt, peisajul ne oferă spectacolul satului, cu gospodării şi acareturi ascunse în parte de numeroşii pomi fructiferi, de toate soiurule, meri, pruni, cireşi gutui şi peri, aşezaţi ca nişte coliere în jurul caselor. Aşezarea gospodăriilor nu s-a făcut după un plan prestabilit, dar nu se poate trece cu vederea cât de frumos au fost îmbinate utilul şi frumosul.

Oglinzi mari de apă în Valea Oltului, reflectă soarele şi cerul, în toată măreţia lor. Peste Olt se întinde lunca Oltului, cu vegetaţia ei verde şi abundentă, cu grădini de zarzavat cu crângurii de arini şi răchită, savant asezate într-un mozaic natural, ce sugerează şi dovedeşte înaltul meşteşug peisager al Arhitecului naturii. Peste Olt relieful începe să urce pe dealuri blânde, rodite de renumitele podgorii ale Drăgăşanilor. Mai sus, pe înălţimi apar pădurile, şi pe fundalul îndepărtat, Muntele Buila.

Este greu să descrii  în cuvinte o privelişte ca cea oferită ochilor în Poiana din Dealul Bolindeţului, rostirea  ştirbeşte frumuseţea, singura posibilitate de trăire deplină este aceea de a te afla în locul unde nu vezi case de oameni, dealuri cu vii, munţi, Oltul cu cerul şi soarele reflectate în el, munţii cu pădurile, ci vezi toate acestea la un loc, într-un tablou de neuitat. In Poiana Bolindeţului orice muritor dăruit cu simtire, poate spune că a avut în faţa ochilor, pentru câteva momente, o lume desăvârşită.

Văzut din Valea Popii, proiectat pe cer, deasupra pădurii, Cerbul Acteon  era un monumentul viu cel mai potrivit al Poienii din Dealul Bolindeţului.

 

 

D A T O R I E    I M P L I N I T Ă

 

Intoarcerea la locul unde a văzut pentru prima dată Soarele, cel de pe cer şi cel din oglinzile Oltului, era o pagină obligatorie, înscrisă în legenda lui. Ştia că nu se poate opune, era împăcat cu destinul  jertfei şi ca un Faust al pădurilor se pregătea pentru toate întâlnirile posibile, era gata pentru ultima întâlnire. Vom folosi acest prilej, ne vom conecta la gândurile Cerbului Acteon şi cu ajutorul vocii providenţiale amintită mai sus, vom împărtăşi cititorului ideile agonisite de un suflet, obligat să respecte legile vieţii de animal. In calitatea noastră de plăsmuitor, ne vom implica fără reţinere, vom decoda şi traduce cuvinte nefolosite de animal, păstrând sensul şi coerenţa unei exprimări semnificative. Sperăm să nu dezamăgim şi pentru că prevedem reproşuri şi gânduri paralele, între care confuzia la folosirea timpilor trecut şi prezent, îl rugăm pe Cititor să-şi aducă aminte că tot ce va citi vine din amintiri, retrăite într-un prezent permanent, atemporal.

 

După o experienţă lungă de vieţuitoare pe pământ, Acteon încerca să înţeleagă legătura dintre viaţă şi moarte, formula premize şi căuta drumul către concluzii.

Se spune că există o materie vie şi alta moartă, cred că este o exprimare nefericită, cum ar putea să existe o materie oprită, fără mişcare, fără viaţă, cum să opreşti materia ? Materia se odihneşte într-o aparentă neclintire  şi nesimţire, dar rămâne vie, tot ce este viu a fost, până nu de mult în materie, nu putea să dispară, nimeni n-a dovedit că o singură fărâmă de materie s-a pierdut, ceea ce se numeşte moarte este  schimbare, înnoire, nu dispariţie, materia sub formă de carne vie ieri poate să fie astăzi lut, dar păstrează amintirea cărnii, înscrisă într-o limbă secretă, necunoscută numai pentru că nu s-au descoperit un traducător. Nu poate să existe o lume vie fără materia din care a fost făcută şi nici materie fără mărturia viului din care a făcut parte, nu spunea înţeleptul Bălăşoiu că faptele, bune sau rele, rămân înscrise în materia care le-a fost martoră ?

Iată, priveşti în jurul tău şi nu vezi pe nimeni, greşeşti sau păcătuieşti, convins că nu vei da socoteală, ’’crima’’ este perfectă, te înşeli amarnic, mii de martori vor depune mărturii împotriva ta la judecată, nu e nevoie de  un scrib maniac, înconjurat de registre, unde se înregistrează faptele bune şi faptele rele, ele se înscriu automat în piatra pe care te-ai aşezat, în lutul călcat cu talpa bocanclui, în floarea strivită din neatenţie, în norul format şi destrămat pe cer, în ochiul păsării ce trece în zbor deasupra capului şi trimite un semnal sonor, salut sau dojană, în sângele ce curge mai repede prin vene şi artere, împins de emoţia gestului tău, necugetat. Memoria, obosită sau uitucă, nu a reţinut o întâmplare fără importanţă pentru tine, cine poate să reţină toate pietrele călcate cu picioarele, toate insectele ucise din neatenţie, toate picăturile căzute pe obraz, toate şansele risipite pe lângă care a trecut, fără să le bănuiască. Nimeni, suntem înclinaţi să răspundem si ne înşelăm, toate, absolut toate, sunt contabilizate în mişcarea şi prefacerea materiei, în istoria scrisă cu alte semne decât cu litere şi cifre, unde toate evenimentele sunt memorizate. Omul poate face o istorie a lui, asumându-şi drepturi nepermise, poate spune că zborul fulgilor purtători de seminţe este mai puţin important decât un cutremur de pământ. Cu ce măsoară omul importanţa întâmplărlor trăite ? Omul nu este îndreptăţit să folosească dorinţe şi trebuinţe, etaloane subiective de măsurat lumea, neverificate şi fără certificate de funcţionare, ca unităţi de măsură univresală.

Obsedaţi de reglaje mărunte, toate vizând bunul mers al afacerilor noastre, uităm că suntem bucăţi de materie, cu legi bine stabilite, condamnaţi să le respectăm, nu ne mai întrebăm cine a inventat mecanismele vieţii, cine le-a pus în mişcare, cine poate şi dacă mai poate să le modifice. Dorinţele noastre, formulate orgolios ca ipoteze, teorii sau demonstraţii, nu vor putea niciodată să creeze materie, efectul lor nu depăşeşte pe cel produs de un pahar cu apă aruncat într-un ocean, nu va putea fi comparat niciodată cu un câmp de flori crescut după ce vântul a răspândit fulgii purtători de seminţe. ’’Nu încerca să opreşti morile învârtite de vânt, orice adiere, cât de usoară, este mai puternică decât forţele tale, lasă lumea să meargă după ordinea dată ei de la început’’ a spus odată filozoful Bălăşoiu. Să lăsăm maşinăria lumii să funcţioneze după legile stabilite de Creator, să ne bucurăm de darurile primite şi să renunţăm la evaluări ambiţioase.

Suntem legaţi de condiţia noastră şi de locul unde întâmplarea şi destinul ne-a lăsat să legăm lanţuri de molecule după un program prestabilit, să trăim fără să ţină cont de dorinţa noastră, să folosim energii complexe, să aflăm că existăm, mare dar, chiar dacă nu ştim în ce scop, să ne bucurăm, să ne întristăm, să avem dureri şi dorinţe, să fim câteodată nefericiţi, să întrebăm, să primim sau să nu primim răspunsuri, să legăm prietenii şi şă ne facem duşmani.

Cerbul Acteon şi povestitorul sunt fericiţi de şansa de a admira lumea din Poiana lui Bolindeţ. Aici tot ce se vede a fost cel puţin odată în trupul şi sufletul lor, de acest colţ de lume îi leagă o datorie de iubire, tot ce se vede este al lor, Oltul cu oglinzile lui, Valea Popii cu sălbăticiile şi sfiiciunea ei, Părul Motrun cu înţelepciunea lui de pom, care sper că mi-a dăruit iertarea după ce l-am stropit cu sângele meu, întro zi de toamnă când am căzut de pe creanga unde se afla para cea mai gustoasă şi am căzut împreună cu creanga, al cărui ciot, rană provocată de mine, m-a împuns ca şă mă înveţe buna purtare. Nepreţuită dragoste păstrez cireşilor cu fructele lor dulci sau amărui, izvorului din Poiana Puţului, merii pădureţi sub care m-am adăpostit când soarele, în marea lui dărnicie mă pârjolea, piatra din Surpituri, şlefuită de ploi şi încălzită de soare, unde mă odihneam şi cugetam, după prea multă zbenguială. Numeroase amintiri mă leagă de cimitirul satului, unde se aflau cei despre care spuneam cu orgoliu că sunt morţii mei, şi găseam totdeauna unul binevoitor să mă iniţieze în  tainele vieţii şi mai ales ale morţii. La cimitir am învăţat că morţii cer pomană cu vin roşu, sângele Mântuitorului, cu speranţa că li se vor ierta păcatele, şi că o clipă de fericire dăruită, poate să valoreze cât veşnicia.

Impreună cu Cerbul ştiam că întoarcerea în Poiana Bolindeţului şi restutuirea fiinţei sale, pământului din care se întrupase erau datorii ce nu se cuveneau uitate. Prilej de cugetare şi meditaţie.

Ne zbuciumăm, căutăm un loc mai potrivit pentru înfăptuirea idealurilor si proiectelor noastre, ne îndepărtăm de Paradisul dăruit de Creator la venirea în lume, ne comportăm ca primul om zidit din lut pământesc, suntem nemulţumiţi, vrem să stim mai mult, căutăm adevăruri de care n-avem nevoie, deşi am aflat că promisiunea şarpelui este amăgire. Sfâşiaţi între curiozitate şi dorinţa irepresibilă de întoarcere, ne rătăcim şi vrem să revenim cu orice preţ. Dacă am reuşit ne încredinţăm liniştiţi, cu trupul şi finţa, locului de unde am plecat. Dacă nu reuşim, suntem condamnaţi să-l căutăm într-o viaţă viitoare. Intoarcerea este o lege a naturii, în care nimic nu se pierde….

 

 

A M I T I R I L E     C E R B U L U I

 

Amintirile sunt singurele comori ale vieţii, nerevendicate de cămătarii lacomi sau de flămânzii înfometaţi. Când orizontul se îngustează, când se apropie înserarea, când rămânem singuri, scoatem comorile din memorie şi le mai trăim odată. Belşugul de amintiri se cere împărtăşit şi cum Acteon este un boier generos mi-a încredinţat, în acea misterioasă noapte de insomnie,  comori de amintiri,  păstrate de memoria sa. Iată ce mi-a dictat să scriu :

Când am înţeles că exist, eram aici, nu-mi aminteam de unde venisem şi ce fusesem până atunci, ce este foamea sau setea, frigul sau frica, nu ştiam ce este ploaia sau căldura toridă, nu ştiam să deosebesc dulcele de acru, binele de rău, nu ştiam ce este durerea. Am privit în sus, aşteptând un ajutor, mă credeam părăsit, rătăcit, dar eram sigur că există Cineva, un Atotştiutor, care mă va proteja, nu se putea să nu fie o lege, o ordine. Nu cunoşteam, bineînţeles, aceste cuvinte, le înţelegeam în felul meu şi aşteptam să văd cum voi fi ajutat. De sus mă privea soarele cu lumină şi căldură, aveam nevoie de amândouă i-am mulţumit din inimă, pentru că vorbe nu puteam să spun şi nici nu ştiam că există vorbe, se poate trăi şi fără vorbe. Am privit în jur şi am început să înţeleg rosturile  lucrurilor, în jurul meu era multă iarbă şi frunze, să gust, să văd dacă sunt bune de mâncat, mi se făcuse foame, n-am avut nevoie să stiu cum se spune, ştiam cum este.

Poiana se legăna, dansa după o muzică de abia auzită, vântul   mângâia pajiştea, frunzele şi iarba fremătau înfiorate,  şi cântau, acompaniate de corul zburtoarelor, într-o orchestraţie savantă cu legi ştiute numai în Dealul Bolindeţului. Armonia era perfectă şi nu putea fi pusă la îndoială prezenţa unui Dirijor Atotcunoscător.

Am privit în Vale, acolo era lumea, toată lumea, nu m-am gândit atunci că poate să existe şi o lume nevăzută de ochii mei, cum ar putea să mai existe şi altceva decât văd ochii? In acel moment mi-am dat seama pentru prima dată că exist cu fiinţa mea, diferită de altele şi cu naivitatea noului născut, am fost convins că tot ce se vedea a fost făcut pentru mine. Nu puteam să-mi inchipui că lumea a existat şi înainte de venirea mea şi cu atât mai puţin că ea ar putea să rămână după plecarea mea, pentru că nu ştiam că într-o zi nu voi mai fi.

Prima surpriză a fost când am priceput că tot ce vedeam şi simţeam se putea exprima într-un sistem de sensuri, într-un limbaj al faptelor. Nu-mi puneam întrebări, n-aveam nevoie, găseam răspunsurile în faptele ce urmau, ştiam că ce trebuie să se întâmple se va întâmpla şi că nimic nu putea să se întâmple fără mine. N-am avut nevoie de cuvinte, între fapte şi vorbe este o distanţă imensă, de multe ori neocupată, o moarte în aşteptarea învierii. Acolo m-am plasat, ca beneficiar al poliglotismului acţiunii. ( nu l-am numit aşa, bineînţeles, cuvintele srise sunt pentru cei ce ştiu să citească, să scrie )

Mi-am zis că e bine să anunţ că am venit, că sunt aici, mi-am încordat  corpul, am auzit un zgomot, o voce, de care m-am speriat, însă m-am liniştit când am înţeles că venea de la mine, de la puterile mele. Mi-a răspuns cineva din pădure, semăna cu vocea mea, dar în loc să fie solemnă, serioasă, pe măsura momentului, semăna cu o bolboroseală ironică. M-am mai încordat odată şi vocea din pădure mi-a răspuns la fel, mi-am zis că e mai bine să n-o iau în seamă, pentru că nu poţi să afli mare lucru de la cineva care nu spune nimic nou. Aveam nevoie să aflu cât mai multe noutăţi, am plecat să le caut, după ce, mai întâi, am aruncat o privire peste lumea mea, am văzut cât este de frumoasă şi m-am bucurat de ea.

Nimic nu s-a schimbat de atunci, soarele mă privea de deasupra pădurii, mă încălzea, mă încuraja să profit de absenţa norilor.

.

Am intrat în pădurea mea, am văzut că mai era cineva, e bine că nu sunt singur, mi-am zis, am schimbat o privire de prietenie şi ne-am despărţit, fiecare cu drumul şi treburile lui. Intre mine şi acel cineva era, fără nici-o îndoială, o deosebire, deşi se mişca la fel, nu mi s-a părut să aibă un scop, altul decât iarba şi frunzele culese la întâmplare, n-avea o direcţie anume, mergea ca un automat privind pământul, nu-şi punea, de asta eram sigur, întrebări despre  rostul său în lume, nu făcea nici o legătură între el şi lumea din jur.

Printr-un efort al gândurilor, un dar primit special de mine, am vrut să aflu cum a fost viaţa mea înainte de această zi, altfel zis să-mi întocmesc un trecut. Nu-mi aminteam şi am lăsat gândul fără un răspuns precis. Am trăit, mi-am zis, surprins imediat de impecizia vorbei. Am trăit? am repetat, întrebându-mă de astă dată. Ce înseamnă să trăieşti dacă nu-ţi pui întrebarea ’’De ce?’’ şi nu-ţi mai aminnteşti cum ai trăit ? Indoiala m-a îndemnat să înţeleg mai mult. Am recostituit din crâmpeie uitate o istorie a vieţii de până atunci. Pe măsură ce puneam cap la cap zilele găsite de memorie, îmi dădeam seama că viaţa este un ocean de sărăcie şi risipă, că multe zile trec fără să lase amintiri, altele decât cele înscrise în memoria materiei.

La început vedeam, ca prin ceaţă, frânturi vagi de trecut, imagini confuze, disparate, mă aflam undeva între speranţă şi neputinţă. N-am reuşit să-mi aduc aminte de ziua când am băut, pentru prima dată, apă din izvor, ar fi fost un început frumos. Mi-am amintit de zilele când am învăţat să mă ascund, când am descoperit drumurile prin crânguri şi  am cunoscut vieţuitoarele pădurii.

Trecutul devenea din ce în ce mai apăsător nu înţelegeam la ce foloseşte, am încercat să scap de obsesia lui, am zis că numai prezentul este important, am încercat să trăiesc momentul, am vrut să-l opresc, să-i văd puterea şi vraja, nu l-am găsit, trecuse pe lângă mine fără să-mi lase nimic, m-am speriat şi atunci am înţeles că prezentul nu poate fi reţinut, el trebuie să fie căutat în trecut. Vor fi existând şi unele fiinţe neinteresate de alte fiinţe, de trecut, de ce se întâmplă în pădure, poate că sunt mai liniştite şi mulţumite, grijile vin cu timpul şi cu întâmplărie vieţii, fiecare zi este altfel decât cele dinainte, zilele trec, grijile şi învăţăturile se adună, n-aş fi ştiut asta dacă n-aş fi avut darul gândirii.

Am chemat în ajutor amintirile.

Până nu de mult cineva ocrotea, mângâia, încălzea, ferea de ploaie şi, mai ales, strecura în gură o licoare dulce şi caldă, dintr-un izvor ce venea din sânul ei, pe atunci n-aveam nici o grijă, nu mă temeam de nimic. Cu cât încercam să-mi aduc mai bine aminte, cu atât mă simţeam mai singur şi mai lipsit de ajutor.

 

A hotărît ca de la acest izvor să înceapă istoria vieţii lui, atunci a început totul, dacă a fost ceva şi mai înainte, n-a rămas în amintirea lui şi nu vrea să inventeze, lasă invenţiile pe seama altora. După ce a pus un semn de început, a căutat drumul parcurs, l-a completat cu alte semne şi amintiri, aflate într-o memorie generoasă, greu de prevăzut până aunci.

Toată viaţa lui a trăit în Pădure şi se cuvine să fie recunoscător pentru norocul de a fi venit pe lume în cel mai fermecător loc, unde se petrec cele frumoase şi fascinante aventuri. In pădure poveştile sunt totdeauna adevărate, nu e nevoie să inventezi, totul este posibil şi la îndemână, începând cu întâlnirea pentru iubire, naşterea fructului provenit din iubire, spectacole de tot felul, concerte, comedii, recitări, tragedii, confruntări adevărate,  pe viaţă şi pe moarte. Locuitorii pădurii găsesc hrană deja pregătită, iarbă verde, frunze, bureţi, ciuperci şi chiar carne, pentru cei condamnaţi să nu poată trăi fără ea. Cât despre Sfânta Apă, zeiţa finţelor vii, în pădure se află multe locuri tainice, unde apa vine din  măruntaiele pământului să se ofere gurilor însetate.

Amintirile încep să iasă din ascunzisurile memoriei, se cer povestite şi Cerbul este nevoit să aleagă şi să sacrifice.

Odată, neatent, a intrat într-o pădure deasă, un crâng nedefrişat, avea obiceiul şi plăcerea să se ascundă în locuri neumblate, să rămână singur, să-şi rumege gândurile, să asculte ciripitul păsărilor şi vocile misterioase ale pădurii. Ii plăcea să vadă, fără să fie văzut, spectacolul natural, spontan, al Pădurii. N-a ţinut seama de coarne, mândria lui, care crescuseră destul de mult, ca să-i stânjenească mişcarea prin lăstăriş. Când n-a mai putut înainta, şi-a dat seama, disperat, că nici să se întoarcă nu mai putea, A încercat în fel şi chip să se întoarcă, nu mai putea din cauza coarnelor. Orice mişcare era pedepsită, zeci de pumnale ascuţite îl înţepau din toate părţile, zbaterea era inutilă  şi chinuitoare, nu-i rămânea decât să rămână într-o nemişcare totală. Nu mai vedea nici soarele, ştia, însă, că va pleca să se culce în spatele Măgurei Mihăieştilor şi că va sosi noaptea cea întunecată, când nici ochii nu mai foloseau la nimic. Şi-a încordat celelalte simţuri, n-a auzit decât foşnetul pădurii, concertul frunzelor mângâiate de vânt. I-ar fi plăcut să audă ciripit de păsărele, îi plăcea să le asculte cum se ceartă şi se împacă, învăţase chiar să le cunoască limba, un ţipăt strident însemna alarmă, cântecul melodios era adresat puişorilor, dar cea mai uşor de înţeles era chemarea pentru iubire, un cântec sugestiv, stăruitor, convingător, inconfundabil. De obicei păsările se culcă odată cu soarele, nu însă şi în această noapte când continuau să ciripească în şoapte într-un grai nemaiauzit de Cerb până atunci.

Animalele pădurii sunt dăruite cu simţuri speciale, adevărate combinaţii ale simţurilor obişnuite, amestec de miros, sunet, culoare cu evocarea unor experienţe ale generaţiilor anterioare, telepatii inexprimabile şi previziuni surprinzătoare, adevărate premoniţii. Cu toate aceste simţuri, chemate în ajutor, Cerbul a înţeles că păsările nu se mai culcaseră, erau preocupate de necazul său şi erau gata să-l avertizeze dacă ar fi în pericol. Solidaritatea animalelor aflate în primejdie este o lege în pădure, în afara cazurilor când este abrogată de circumstanţe existenţiale speciale, cum este cazul carnivorelor. De această neplăcută circumstanţă se temea Cerbul.

A încercat să decodeze limbajul neobişnuit al păsărilor, n-a reuşit decât să înţeleagă că păsările sunt îngrijorate, dar nu disperate, Cerbul nu era ameninţat de un alt pericol, dar beleaua în care intrase singur era destul de mare. La necaz orice mic ajutor este bun. In pofida situaţiei grele avea şi  un alt temei de liniştire, locul unde se afla era greu accesibil şi nu vedea un prădător dispus la confruntarea cu mărăcinii. Dar, cine poate spune că nu există şi printre duşmanii lui vre-un temerar înfometat. A început să tremure uşor, deşi se străduia să rămână cât mai nemişcat. I s-a făcut sete, ca s-o potolească a evocat potecile către izvorele de unde ar fi putut să bea apă. I-a plăcut totdeauna să meargă la izvoarele cu apa cea mai limpede şi gustoasă, chiar dacă era drum lung până la ele. De data asta, chinuit de sete, ar fi băut apă şi dintr-o baltă. Aflat între somn şi veghe, a iuţit pasul, nu ! nu va bea apă din baltă, va merge la izvorul din Dealul Şirului, acolo se afla cea mai bună apă ! Mergea grăbit, a început să fugă, dar pe măsură ce se apropia, ca într-o poveste cu vrăjitoare, izvorul se depărta.

Toată noaptea a alergat după izvorul fermecat, care fugea la fel de repde, păstrând o distanţă inaccesibilă. S-a trezit brusc, a vrut să se ridice, însă a fost ţintuit de zeci de ace, îl atacau din toate părţile şi atunci si-a adus aminte de necazul în care intrase singur şi fără să intre în panică a încercat să găsească o cale de ieşire. Ce pot să fac ? s-a întrebat, n-a găsit răspuns şi de necaz si-a pus o întrebare mai uşoară : Ce nu pot să fac ? Acum a putut să răspundă : să nu mă mişc, pentru că mă înţeapă. Bun ! Dar până când ? La această nouă întrebare nu a mai găsit răspuns. Şi-a adus aminte că el este legat de pădure, ca orice fiinţa de locul ei de naştere. Pădurea este ca o mamă, ea are răspuns la toate întebările şi chiar dacă îl pedepsise pe dreptate, pentru păcatul trufiei, îi plăcea să se laude cu podoaba lui cea nouă, coarnele, ca orice mamă, va trebui să-l şi ierte, să- trimită un ajutor. A lăsat-o pe mama Pădure să-i găsească mijlocul de salvare. De ce să-şi mai facă inimă rea, dacă tot nu putea să găsească singur răspuns ?

 

Darul gândului i-a fost de mare folos, a chemat în ajutor amintirile şi la fel ca în poveştile cu vrăji şi-a amintit noi întâmplări din viaţă. Şi ce întâmplări !

Aici, în Dealul Bolindeţului, lângă Tufanu’ trăznit, a început povestea vieţii lui. La început nu era singur, era o familie, un cerb mare, frumos, orgolios, ca toţi cerbii, stătea la o oarecare distanţă de Tufan şi de restul familiei. Impunea respect prin cornele mari, cu multe ramificaţii, şi deşi nu părea să fie interesat de restul familei, se vedea cu uşurinţă că prezenţa lui era liniştitoare. Adevărata linişte şi siguranţă venea, însă, de la mama, o cerboaică grijulie, purtătoare a unui generos mesaj de iubire, gata oricând să sară în ajutor. De la ea veneau mângâierile, la ea se găsea izvorul de dulceaţă şi căldură. Mai era şi un frate, un cerbişor micuţ, totdeauna pus pe joacă, pe întrecere de-a alergatul şi pe trântă. Era foarte frumos, nu ducea lipsă de nimic, nu-şi făcea griji, nu-şi punea întrebări. Zilele treceau, una după alta, asemănătoare, venea soarele, pleca întunericul, pleca soarele, venea întunericul şi iar venea soarele, creştea, era din ce în ce mai mare, mai puternic, mai îndrăzneţ, prinsese curaj, se aventura singur în pădure.

Intro zi când s-a întors din pădure, n-a mai găsit pe nimeni, mama, fratele şi cerbul cel mare şi frumos plecaseră. Rămas singur, s-a întors în pădure şi pădurea, ca o adevărată mamă, i-a călăuzut paşii, l-a învăţat ce trebuie să facă, i-a scos în cale iarbă verde, frunze, l-a dus la izvor unde şi-a astâmpărat setea, l-a adăpostit, i-a dezvăluit secretele şi frumuseţile ei, văile, cu adăposturile unde se putea ascunde, potecile, poienile, locurile de unde izvora apa, l-a împrietenit cu păsările, certăreţe, dar foarte atente la tot ce se întâmpla în pădure, cu tufanii tineri, viguroşi, mândri, cu ambiţiile lor de a se urca tot mai sus, către cer, şi cu tufanii  bătrâni, înţelepţii  pădurii, gata să te mângâie cu crengile lor aplecate până la pământ, să fredoneze o doină din frunzele tremurânde şi să le ofere, jerfe pentru hrana iebivorelor. Tot pădurea l-a învăţat să nu se depărteze de locurile unde se adunau izvoarele cu apă curată, ca să formeze lacul despre care mai târziu a aflat că se numeşte Lacul Cerbilor. A învăţat care sunt animalele periculoase, se ferea din faţa lor, le mirosea de la distanţă şi le ocolea. Văzuse într-o zi un animal cu coadă lungă şi stufoasă, urmărea o pasăre în căutare de viermişori şi seminţe, s-a apropiat pe furiş, a sărit asupra ei şi a devorat-o în mare grabă, n-au mai rămas decât fulgii din biata păsărică. Atunci a intrat în fiinţa lui o frică greu de stăpânit, a fugit cât l-au ţinut picioarele. Ii venea câteodată o amintire, nu mai ştia dacă era a lui sau se născuse cu ea, vedea un animal frumos, sur, foarte rapid şi foarte rău, era de ajuns să-şi amintească de el şi se speria, simţea un miros neplăcut, vedea sânge şi bale de animal flămând, îl cuprindea dintrodată o mare nelinişte, corpul îi îngheţa şi o lua la fugă îngrozit. Nu-l întâlnise niciodată, însă era sigur că dacă ar fi fost prin apropiere, l-ar fi simţit şi ar fi fugit cât l-ar fi ţinut picioarele. Dar, mai bine să nu se mai gândească…

In pădure întâlnise nişte fiinţe ciudate, diferite de toate celelalte vieţuitoare, mergeau cu două picioare, nu părea să le fie frică de nimeni şi nu umblau la întâmplare prin pădure ci pe drumuri şi poteci dinainte ştiute, se vedea clar că tot ce făceau era stabilit dinainte, că aveau un program pe care îl respectau. Purtau pe corp învelitori, le mai şi schimbau, poate pentru că nu aveau piele acoperită cu păr. Vorbeau, scoteau sunete pe gură, ceva cu o, a, şi i, prin care se înţelegeau între ele. Asemenea copiilor le-a dat un nume ce semăna cu vorbele auzite la ei : le-a zis  o a m e n i.  Ii urmăream de la distanţă, îi ocolea când îi întâlnea, mai mult din respect decât de frică, aşa cum făceau şi celelalte vieţuitoare ale pădurii. Atracţia faţă de oameni a fost de la început foarte puternică şi se bucuram când, întâlnindu-i din întâmplare îl priveau şi îi dădeau de înţeles că l-au văzut, că ştiu de existenţa lui. Cerbul ar fi fost bucuros dacă un om l-ar fi lăsat să trăiască în apropierea lui şi l-ar fi apărat de animalele duşmănoase ale pădurii. Trufia naivă că tot ce se vedea a fost făcut pentru el s-a risipit şi nu i-a părut rău, a înţeles că  oamenii au fost făcuţi pentru a fi stăpânii pădurii, al poienilor, al râurilor şi pârâurilor, al păsărilor şi al tuturor vieţuitoarelor.

Dar, în aşteptarea ajutorului de la Mama Pădure, să ne întoarcem la amintiri, statornice tovarăşe de drum.

Ii plăcea să umble prin pădure, să-i cunoască văile, poienile, dealurile, potecile, cuiburile de  pasări, vizuinile şi ascunzişurile, cunoştea mulţi tufani şi fagi făloşi, dar şi carpeni îmbrătişaţi în poziţii ciudate, chinuiţi de dragoste prea mare sau de alte neajunsuri. Făcea legături între locurile pe unde trecea şi  întâmplări trăite sau văzute. Din toată pădurea se legase cel mai mult de Pleaşă, cu Lacul Cerbilor, din care băuseră apă multe generaţii de strămoşi. Acolo întâlnea totdeuna cerbi, cerboaice, oameni, femei, duhuri de zei şi zeiţe. Astâmpărându-şi setea din apa Lacului, tânărul Acteon simţea cum vigoarea corpului său creştea, adăugând forţe tainice, rămase de la cei ce oglindiseră în oglinda lacului.

Tentaţia de a urca dealul de unde ieşeau izvoarele era prea mare şi cu toate că urcuşul era greu, a hotărât într-o zi se caţere sus, pe povârniş,  să-şi încerce puterile, să pună curajul la încercare, să se confrunte cu dealul. A reuşit, a juns în vârf  unde a găsit o poieniţă ascunsă printre tufani, primitoare, călduroasă, un adevărat dar al soarelui. Cu toate că era greu de crezut că un om ar fi locuit în poiană, Cerbul a simţit că cineva nevăzut îi urmărea mişcările. Nu i-a fost frică, simţea, cu simţul său de fiu al Pădurii, că cel ce se ascundea, nu dorea să-i facă nici un rău, mai mult, se simţea protejat de prezenţa sa. In marginea poienii a găsit urmele unei gropi înconjurată de un şanţ, săpat, fără îndoială de oameni, era prea rotundă şi rostuită ca să fi  putut apărea din întâmplare. Şi ca să nu fie  dubiu sau şovăială, la margine dispre Răsărit, se afla o cruce de lemn, aplecată ca un om în timpul rugăciunii şi cţîva lăstari de viţă de vie. Cerbul văzuse multe cruci la cimitir, dincolo de Valea Popii şi stia că sub fiecare cruce este îngropat un om. A rămas în poiană până când soarele s-a oprit deasupra poienii, i-a trimis o rază fierbinte şi a început să coboare. Se pregătea şi el să coboare când a auzit că cineva urca dealul spre poiană, s-a ascuns într-un lăstăriş şi a aşteptat, curios, pe vizitatorul neobişnui şi neaşteptat. Au ajuns, gâfâind, doi bătrâni, un bărbat şi o femeie, ducea fiecare pe cap câte un coş de nuiele împletite. Efortul, prea mare pentru vârsta lor, le epuizase toate forţele. După ce si-au tras o leacă sufletul, a vorbit femeia :

-Ştiu că ţi-a fost greu, da’ trebuia să venim, am visat-o de mai multe ori în ultima vreme, am visat-o şi ieri noapte. M-a certat că am uitat-o, mi-a cerut de mâncare, i-am dat o bucată de turtă, că nu mai rămăsese nimic prin oale, mâncaseră copii tot. A mâncat turta, îi era foame, mi-a cerut şi o cană cu vin, m-am dus la butoi, am scos vin în cană, nu ştiu cum am făcut, m-am împiedicat, am căzut şi am spart cana. M-am trezit din somn tremurând, supărată că n-am tinut bine cana în mână.

-Cum era, era slabă, era supărată, a întrebat bătrânul.

-Nu ştiu cum ţi-o mai aduci tu aminte, eram mici amândoi când veneam s-o ajutăm la culesul strugurilor. Eu n-am văzut-o niciodată supărată, de slabă era slabă, da, n-a fost niciodată altfel. Mi-a spus mama că după ce a murit părintele s-a mutat  aici la Vie, unde îl îngropase, aşa a vrut el, i-au săpat  un bordei şi trăia cu ce îi aduceau oamenii, ăi bătrâni, că ăi tineri n-o ştiau, nimica toată, numai credinţa a ţinut-o. Numai odată când nu mai plouase de mult, era o secetă de mureau vitele în obor, şi-au adus aminte de ea, au luat-o de la Vie, au dus-o la biserică, s-a rugat Coana Preoteasă Niţa de dimineaţa până seara, s-a rugat să se ridice blestemul, că au păcătuit prea mult unii oameni. Noaptea a început să plouă, era o ploaie potrivită, pentru ca apa să nu curgă la vale, să intre în pământ, a ţinut o săptămână. Atunci au înţeles oamenii că Preoteasa Niţa era o sfântă, s-au minunat de puterea rugăciunii şi au rugat-o să rămână în sat, da’ ea n-a vrut, le-a spus să mulţumească Sfintei Fecioare, că la ea s-a rugat şi s-a întors la bordei. Când s-a prăpădit  eram cu mama aici, o chemase să vină să-i aprindă lumânarea, zicea că o s-o ia Domnul la El în curând şi nu vrea să moară fără lumânre. Cât am stat aici n-a mâncat nimic, cerea numai câte o linguriţă de vin roşu, sfinţit de părintele, zicea  că vrea să fie uşoară atunci când vor veni îngerii să o ia, să o ducă  ia Mântuitorul. O iubea mult pe mama, dar spunea că ea a mai şi păcătuit, mai ales cu vorbele rele, a zis că o să se roage pentru ea şi că e sigură că se vor întâlni, acolo sus. Ce rău îmi pare că am spart cana şi n-a apucat să bea vinul, m-a pedepsit Domnul că n-am ţinut Postul de SânPietru.

-Ei, a fost doar un vis, a încercat s-o liniştească bătrânul.

-Vis, vis, da’ ea a fost adevărată. N-am avut nici timp s-o întreb de mama, dacă s-au întâlnit. Da’, desfă şi tu ştergarul ăla, scoate colacul, coliva şi aprinde lumânarea.

Au scos ce aveau în coşuri, ouă, brânză, carne păstrată la garniţă, mere, struguri, colaci, un urcior cu apă şi unul cu vin. Au întins ştergarul pe iarbă, în mijlocul bordeiului şi au împărţit tot ce aveau în patru străchini mari, de pământ. Au îngenunchiat şi au spus împreună Tatăl nnostru şi tot împreună au spus : ’’Dumnezeu să primească, să fie de sufletul Coanei Preotese Niţa şi al tuturor morţilor. Dumnezeu să le ierte păcatele’’. Au mâncat ce era în străchinile lor, au băut vin din urcior, au lăsat pe ştergar celelalte două străchini cu toate bunătăţile şi alături, două urcioare. S-au întors cu faţa la Răsărit, au făcut trei cruci mari, apoi au coborât încet, liniştiţi  drumul  pieptiş, pe care veniseră.

Cerbul Acteon a ieşit din ascunzătoare, a mers în poiană, a văzut străchinile pline cu bunătăţi şi cu inma strânsă a mâncat coliva, singurul aliment plăcut lui. A înţeles însă multe, a aflat că acolo, în bordeiul din poiană, a trăit şi a murit preoteasa Niţa, plăcută lui Dumnezeu, rămasă în amintirea oamenilor ca o Sfântă. A mai aflat că oamenii dau nume locurilor după faptele întâmplate şi oamenii trăitori în acele locuri. Poiana se numea Via Preotesei, sau simplu, Via Niţei, un pârâu ascuns între tufani se numea La Fugari, poiana cea mare unde petrecea nopţile cu lună plină se numea Ogoare, o pădure deasă unde nu pătrundea soarele se numea Arişoare, lui Acteon îi plăcea mult Pleşa, dar nu aflase de unde îi vine numele.

A coborât dealul, spre Lacul Cerbilor, împovărat de o mare bucurie, povestitorul îndrăzneşte să asemuiască momentul cu cel trăit de oameni la ieşirea de la slujbă, din biserică.

Frumoase şi pline de învăţătură sunt amintirile, cu ele poţi să treci mai uşor pe lângă cele mai mari încercări, uiţi chiar că te afli ţintuit într-un hăţiş de rugi şi mărăcini.

 

Acteon ciuleşte urechile, se aud paşi, se apropie cineva, sângele, nu mai curge prin vene, răsuflarea se opreşte, gândurile, amintirile, s-au oprit şi ele, frica este atât de mare că nu mai poate să spună dacă mai este sau nu în viaţă. ’’Moartea’’ este scurtă, treci prin ea şi intri în altă formă de existenţă, aşa credea Acteon dar pentru Cerbul cu obârşie zeiască şi faimă de vânător, trecerea se lungeşte, nu ştie ce se întâmplă. îi vine să fugă dar îşi aduce aminte că nu se poate mişca. Cu simţul de animal al pădurii pricepe că nu se apropie un un duşman, ci un prieten, unul dintre stăpânii pădurii, un om. Il aude cum vine, este aproape, la câţiva paşi, îi întâlneşte ochii, îl recunoaşte, este stăpânul cel mare, Naşu, cum a auzit că-i spun ceilalţi oameni. Inalt, bine proptit pe picioare, ţine în mâini un obiect ciudat, periculos şi la brâu un cuţit. Il văzuse odată îndreptând obiectul în sus, a auzit o bufnitură şi din cer a picat, o pasăre rea, una care pândea păsările mai mici, le sfâşia şi le mânca.

-Ei, drăcie, l-a auzit vorbind singur, pe Naşu, ce face ăsta aici în mărăciniş ?!

Cerbul a înţeles vorbele Naşului, dar nu i-a răspuns, nici Naşu nu aştepta un răspuns, s-au privit în ochi şi s-au înţeles, deşi privirea Naşului se străduia să fie aspră, nu reuşea, ochii blânzi, ascunşi între mustăţi şi sprâncene, trădau adevărata fire a omului. O frunte lată, continuată cu un nas mare, ascuţit, deasupra sprâncenelor şi o bărbie mare,  proieminentă, alcătuiau un cap de o rară distincţie. Insemnul autorităţii de pădurar, pălăria verde cu bordură largă completa portretul impunător al Naşului. Cerbul n-a putut să-i arate admiraţia lui  dacă ar fi putut i-ar fi spus ce gândea : ’’Dacă ar mai avea şi coarne, ar fi un cerb frumos’’

-Ce-ai căutat mă aici ? i s-a adresat Naşul.

Vocea îi era blândă şi privirea se străduia să fie prietenoasă. Nici de această dată n-a aşteptat răspuns, deşi ştia că a fost înţeles. A început să depărteze mărăcinii, pe cei mai mari i-a tăiat cu toporişca scoasă de la spate, de sub chimir, a curăţat cu grijă calea spre potecă şi după ce a termint treaba s-a întors la Cerb, mulţumit.

-Hai, ieşi din mărăcini şi du-te, ai avut noroc, dacă nu treceam pe aici te găsea lupul, îţi rămâneau numai coarnele, ele te-au încurcat, când ai coarne e bine să nu te bagi  în mărăcini. Ai înţeles ?

Acteon a înţeles, dar nu i-a răspuns. Când a auzi însă numele lup, i-a îngheţat din nou sângele, i-a intrat un sloi de gheaţă în corp, a avut noroc, n-a durat prea mult şi a putut să plece, s-a ridicat încet, a luat poteca la deal şi, după câţiva paşi s-a oprit s-a uitat la pădurar si i-a spus fără cuvinte, cu privirea :

-Ce om bun eşti tu Naş Mărăcine, nu ştia cum i-a venit numele, dar ce bine i se potrivea ! Şi, uite aşa a devenit naşul Naşului.

-Ce te mai uiţi înapoi, l-a întrebat proaspătul botezat, înapoi nu mai este nimic, ce a fost a fost, să nu cauţi ce nu mai este, du-te prietene, du-te, înainte se află ce va fi, totul este cuprins în legenda ta, în ce ţi-a dăruit destinul. Şi, ai grijă de coarne.

N-a putut să-i răspundă, însă a dat din cap în sus şi în jos, i-a arătat că a înţeles.

 

 

S F A T U R I L E    N A S U L U I

 

Aşa s-au despărţit cei doi prieteni, au plecat în direcţii diferite, fiecare cu treburile lui. Urcând spre Vârfu’ Pleşii, Acteon s-a întrebat dacă a priceput cu adevărat vorbele sucite ale bătrânului pădurar. De ce i-a spus că n-a mai rămas nimic din ce a fost, cum să nu mai rămână, a rămas tecutul, nu poţi să-l ştergi aşa, să nu mai rămână nimic. Şi totuşi, dacă aşa a spus Naşul înseamnă că mai ştie el ceva, poate a vrut să spună că în trecut sunt multe nacazuri şi din cauza asta e bine să-l uiţi, să te gândeşti la duşmanii care te aşteaptă, de ei trebuie să-ţi fie frică. E prea complicat, e mai bine să accepte că tot Naşul avea dreptate, să privească înainte, să nu se mai uite înapoi.

Dar, de ce i-o fi spus Naşu prietene, ce înţelege el prin prieten şi prietenie ? N-a ştiut atunci să răspundă, a crezut că este un titlu de nobleţe, un dar de la Naşu, a fost fericit, ca toţi cei ce primesc daruri.

Prieten, prietenie, vorbe frumoase, folosite ca chei universale. Este prietenul, un dar, avem dreptul să folosim prietenia în interesul personal ? Se pot încredinţea interesele unui străin pentru că îi spunem prieten ? Dacă mi-a făcut odată un serviciu pot fi sigur că n-o să-mi facă, altă dată un bucluc ? Imi rămâne prieten dacă mi-a făcut rău ? Şi, apoi, ce este binele şi ce este răul, când binele nostru poate fi răul altuia, când cel ce câştigă este mulţumit, iar cel ce pierde este necăjit. O idee bună împărtăşită unui prieten însuşită de acesta în numele prieteniei, devine bun comun, de fapt o pierzi iar el şi-o atribuie ca bun al său, uitând că preţul ideii are de multe ori valori greu de calculat. Este îndreptăţit prietenul să-şi însuşească preţioasa ta idee ?  Dacă un câştig al  lui este pierderea ta, şi dacă cel ce  şi-a însuşit bunul tău devine duşman, ce rămâne din prietenie ?

Cei mai mari duşmani provin dintre foştii prieteni. Dacă arăţi unui prieten că a greşit ţi-l faci duşman, te va învinovăţi de invidie, va reacţiona cu brutalitate, îţi va atribui greşeala, te va stigmatiza cu epitete înjositoare, obsedat, paranoic, delirant, inutil să-i spui că dacă ar fi adevărate ţi s-ar cuveni înţelegere, nicidecum insulte. Va refuza argumentele neconvenabile lui, nu te va lăsa să vorbeşti, se va asculta numai pe sine, ca să înţelegi că el este cel ce contează în prietenie că, în jurul lui se învârte pământul şi universul, va folosi cu premeditare judecăţi false, costruite din premize  neadevărate, va respinge înainte de le asculta argumentele tale, se va plânge că l-ai decepţionat. Pentru prietenul devenit duşman prietenia ta era proprietatea lui, el avea drptul să o folosească în interesul său, dacă interesul a dispărut, prietenia ta este inutilă şi deranjantă, pentru el ar fi mai bine să stai la distanţă, să nu-l sufoci cu prietenie, să apari numai când are el nevoie.

După multe prietenii, într-o viaţă bogată în întâmplări, Acteon a întocmitit o clasificare a prietenilor şi prieteniilor, a lăsat-o neînchiat pentru a face loc şi prietenilor întârziaţi, n-a vrut să nedreptăţească pe nimeni. Iată cum arată acest tabel : In capul listei se află prietenul din interes, temporar, a ezitat să-l aşeze în prima poziţie pe prietenul de o viaţă, n-a fost sigur că există, a urmat prietenul de frică, dacă nu se mai teme, te lasă, apoi cel de ocazie, apare când avem un necaz, când suntem bolnavi, când ne-am rătăcit, când povara este pre grea, atenţie poate fi clasat şi în rândul  celor interesaţi. Dacă tabelul pare sumar se pot adăuga şi alte subspecii, cu condiţia să nu fie deja cuprinse în tabel.

Clădim o lume corespunzătoare nevoilor noastre, dorinţelor noastre, prietenia este mortarul construcţiei, de el depinde trăinicia, de cimentul pus în amestec şi nu în ultimă instanţă de cât de mult oferim zidarului, pretenţia de reciprocitate este iluzorie, nejustificată, dacă n-am investit un capital pe măsura aşteptărilor. Pe vremea Cerbului şi a plăsmuitorului s-a purtat modelul egoist, egocentrist, antiempatic, pe care Cerbul Acteon  l-a cunoscut îndeaproape.

Ştim că vor fi şi nemulţumiţi, prietenii autorului în primul rând, am primit deja reproşuri, învinuiri de nerecunoştinţă. Incluzându-mă în tabel sper să le dau satisfacţie. Nu am pretenţia infaibilităţii judecăţilor prezentate şi pentru a convinge, voi fi de acord că pot exista şi prieteni sinceri, entuziaşti, convinşi de buna lor intenţie şi de gratuitatea gesturilor prieteneşti, idealişti, nebuni frumoşi, gata să dăruiască şi să se dăruiască. Rigoarea unui raţionament valid mă împiedică să descifrez adevăratele motivaţii, poate că vor să-şi satisfacă nevoi psihologice intime, greu de exprimat, poate sunt mânaţi de orgolii nemărturisite, poate achită datorii contractate în vieţi anterioare, poate că nu putem înţelege mecanisme ce depăşesc posibilităţile  noastre de cunoaştere. Un singur adevăr este sigur : excepţiile rămân flori de stâncă pe muntele arid şi cred că nu mă înşel dacă spun că sunt mulţi oameni care n-au văzut flori de stâncă. Cerbul Acteon îmi atrage atenţia să admit că există şi prieteni sinceri, adevăraţi, neinteresaţi, necondiţionaţi, ca Naşul Mărăcune, pentru care pădurea cu tot cuprinsul ei este o lume a iubirii. In faţa evidenţei sunt obligat să fiu de acord cu el.

Iubirea, iată un cuvânt peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Născuţi din iubire şi pentru iubire, avem convingerea că ştim semnificaţia cuvântului. Convingerea noastră ar fi adevărată dacă am rămâne în limbajul faptelor, însă noţiunile au trecut de mult în sfera abstractă, depăşind faptele, câteodată regresiv şi dacă asumăm această depăşire, mai avem multe de aflat despre iubire.

Prietenia şi iubirea cresc din aceeaşi rădăcină, dar fructele sunt diferite, fructul iubirii este o taină, un mister, un foc, unde partenerii ard împreună cu imensa plăcere a sacrificiului, iubirea nu este posibilă fără reciprocitate, fără confundarea identităţii. Florile realizează  cel mai perfect  model de iubire, cu tot misterul ei, prin prezenţa staminei şi a pistilului, a bărbatului şi a femeii, pe aceeaşi tulpină, şi pentru că taina refuză capcana raţiunii împreunarea se face printr-o diversiune adulteră între tulpini diferite. Iar creaţia se sărbătoreşte printr-un spectacol ce mobilizează toate resursele fiinţei : vrajă, seducţie, culoare, cântec, parfum şi sarificiu.

Iubirea se află deasupra raţiunii, face parte din alte sfere şi e mai bine să ne oprim în faţa porţilor ferecate, să nu forţăm taina Creatorului, aflată deasupra puterii noastre de cunoaştere, să ne mulţumim cu ce ne-a fost încredinţat şi cu paradisul lăsat nouă.

Tentaţia păcatului originar, greşeala capitală, continuă să                   ne amăgească, iubirea este confundată cu pasiunea oarbă, un foc sterp, o flacără aprinsă de himere, stinsă de primul vânt, pom fără rod, iluzie neputincioasă.

Edenul este o grădină de unde se poate ieşi, dar în care nu se poate intra decât cu preţul cel mare şi după o viaţă fără prihană, bazată pe iubire adevărată.

 

Mai rămâne problema coarnelor, de ce i-a zis Naşul să aibă grijă de coarne ? Ar putea să rămână fără coarne ? Pentru un cerb coarnele sunt însemne de distincţie, primite ca dar la naştere. Când i-au crescut prima dată era mândru, mângâia copacii cu ele să le simtă mai bine. După un timp i-au căzut, s-a speriat, a crezut că a fost pedepsit pentru păcatul trufiei dar i-au crescut din nou şi iar s-a fălit şi poate că a fost din nou pedepsit  când a intrat în mărăcini. Darurile primite au valoare dacă sţii ce să faci cu ele. Dacă nu le foloseşti cum trebuie sau te lauzi cu  ele, atragi invidia celor ce nu le au şi vei fi din nou pedepsit. Darurile nefolosite sau rău folosite devin păcate.

Cerbul a urcat încet, rumegându-şi gândurile, până sus, în Vârful Pleşii, unde s-a oprit. A promis că nu va  uita cele auzite şi învăţate astăzi de la Naşul Mărăcine.

 

 

           C O L I B A   D I N   P O I A N A   M A T U Ş I I     

 

Ascult vocea miraculoasă ce-mi dictează amintirile Cerbului Acteon, aflat în Dealul Bolindţului, şi încerc s-o reconciliez cu adevărul istoric şi cu instanţa credibilităţii. Opresc înregistrarea conştient de virtualitatea, îndreptăţită a unor posibile reacţii de reproş privitoare la umanizarea excesivă a cuvântării Cerbului.

Dacă precizările pregătitoare, din capitolul începător, n-au fost  deajuns argumentate sau au fost uitate, voi reveni cu unele explicaţii suplimentare. Autorul, discipol, adept, şi scrib nu face decât să înregistreze o poveste dictată, născută dintr-o idee a înţeleptului pădurar- filozof, Neica  Gheorghe Bălăşoiu., bun cunoscător al secretelor pădurii şi al lumii ce dăinuie din continuitatea sufletelor.

Insetat de învăţătură l-am întrebat pe profesor :

-Ce legătură mai au sufletele cu pământul, cu Oltul, cu Pădurea, cu Timpul, cu Ziua, cu Noaptea, pot ele să formeze familii, sate, popoare.

-Nepoate, îmi pui întrebări grele, dacă aş şti să răspund n-aş mai fi aici, lângă tine, aş fi acolo unde nu se pun întrebări, pentru că totul este cunoscut. Dar e bine că pui întrebări, şi eu mă întreb, câteodată găsesc răspuns, altădată nu, voi încerca să răspund la unele întrebări ale tale, însă nu trebuie să crezi că răspunsurile mele sunt singurele adevărate, numai cu răspunsurile găsite de tine, înţelese, vei putea să afli povestea sufletelor, cu o condiţie, să pui în întrebare şi în răspuns o parte din fiinţa ta.

-Din fiinţa mea, am mormăit încurcat, de unde aflu ce este fiinţa mea şi ce legătură are cu sufletele.

-Nici la această întrebare nu ştiu să-ţi răspund cu mare precizie, cum vrei tu, dar hai să încercăm împreună să aflăm, atât cât puterile noastre ne vor ajuta. Mulţi, înaintea noastră, şi-au pus întrebări despre fiinţă, despre viaţă despre suflet, unii au dat şi răspunsuri, câteodată greu de pătruns, înţelese numai de cunoscători, de iniţiaţi. Am să plec de la o vorbă, auzită la Popa Gheorghe, vecinu’ meu,  citită în Carte : ’’Cel ce vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde’’. Viaţa se poate pierde. Viaţa, nu sufletul. Viaţa nu este a noastră, ne e dată nouă pentru un timp, dacă vrem să o salvăm, să o păstrăm, o pierdem, pentru că nu viaţa este rostul Creatorului, ci sufletul. Lui Adam i s-a dat viaţă veşnică, dar a pierdut-o, pentru că a vrut s-o salveze prin păcat. I-a rămas doar sufletul, să ispăşească păcatul, care s-a transmis din tată în fiu. Unii greşesc când  cred că viaţa este tot una cu fiinţa, fiinţa este tot ce există, toate câte sunt au o fiinţă a lor, în fiinţă se face legătura între viaţă şi suflet, fiinţa vie transmite sufletul mai departe, îl desăvârşeşte sau  profanează, fiinţa nevie îl păstrează şi îl dăruieşte unei alte fiinţe vii, aleasă după meritul sau nemernicia celui ce a avut mai înainte sufletul. Intruparea sufletului în animal nu e înjosire, ci şansă de salvare, de ispşire, câteodată de îmbogăţire, am văzut animale mai bune decât oamenii. Cu timpul sufletele bune se despart de cele rele, se înalţă din ce în ce mai sus, la lumină, pe când cele rele coboară spre întuneric, pentru că cei ce le-au purtat au ales întunericul. Ai să mă întrebi de ce i-a ales Dumnezeu pe oameni să ducă suflete în iad. Făcându-l după chipul şi asemănare Lui, Dumnezeu a dat omului libertatea să aleagă, numai omul are această libertate, pentru că numai el poate să înţeleagă ce este binele şi ce este răul. Ai să mă întrebi de ce a lăsat răul, am să-ţi răspund că binele nu s-ar vedea dacă n-ar fi comparat cu răul şi ai să înţelegi înţelepciunea Domnului. M-ai întrebat dacă sufletele trăiesc împreună, Dumnezeu i-a dat omului viaţă şi suflet, omul îşi trăieşte viaţa în familie, într-un sat şi într-o ţară, sufletul lui rămâne însă totdeauna singur, nu te-ai simţit câteodată singur între oameni mulţi ?

-Oamenii se plâng de singurătate.

-Singurătatea este dar, nu pedeapsă, când este singur omul nu este uitat, abandonat ci lăsat să chibzuiască, să creeze şi să costruiască, să înţeleagă că există. Cei ce spun şi cred că singurătatea este o stare de tihnă şi repaus greşesc, în sufletul fiecărui om se duce o luptă nectuţătoare între îngeri şi diavoli, se luptă pentru sufletul lui, în această luptă se decide soarta sufletului. In afară de viaţa şi moartea  fiinţelor vii mai există şi viaţa veşnică şi moartea definitivă, pe care numai sufletul le cunoaşte. Pe pământ nu există nici viaţă veşnică nici moarte permanentă, ci o mişcare continuă a fiinţei purtătoare de suflete. Pentru suflet l-a făcut Dumnezeu pe om,

-Pădurea are suflet ? Poiana Bolindeţului are suflet ?

-Pădurile, râurile, poienele, casele, au suflete mari, ale tuturor vieţuitoarelor care au trăit şi trăiesc în ele, dar numai oamenii pot să ducă suflete în rai sau în iad. Sufletul nu se poate măsura sau număra, el este o putere de la Dumnezeu, care sporeşte sau se risipeşte după binele sau răul cu care se încarcă, oamenii nu pot să măsoare suflete numai Dumnezeu ştie măsura sufletelor

-Dacă sufletul este scopul lui Dumnezeu, ce este corpul omului ? Când mă gândesc la om văd corpul, trupul lui.

-Dumnezeu a costruit, pentru găzduirea sufletului, o casă minunată, a făcut-o special pentru suflet, a pus în ea tot ce este folositor în viaţa omului. Dacă te priveşti într-o oglindă, şi dincolo de oglindă, în judecată şi în imaginaţie, vei vedea că nimic din ce are trupul tău nu este fără rost, la nimic nu poţi să renunţi fără să fii mai sărac. Trupul omului este o minune dumnezeiască, fiecare trup este altfel decât celelalte, aşa cum şi casele oamenilor, deşi au, toate, ziduri, uşi, ferestre, acoperiş, nu seamănă una cu alta. Omul pune în casa lui ce are mai frumos, ce crede că i se potriveşte, la fel să facă şi cu trupul, cel ce nu îngrijeşte casa şi trupul este căzut în faţa lui Dumnezeu. In casa lui, în trupul omului, sufletul este cu atât mai înălţat, mai bun mai aproape de cerul sfinţilor, cu cât trupul este mai curat, mai îngrijit, mai sănătos. Iată de ce, nepoate, avem datoria sfântă să îngrijim trupul, să-l ţinem curat, să-l ferim de boli, să nu-l supunem abuzurilor, să-l respectăm şi să-l iubim. Trupul este altarul sufletului, locul de unde acesta se înalţă la cer. Obligaţia de a îmbrăca frumos trupul omului pentru înmormântare este prinosul de recunoştinţă adus sufletului la plecarea din locuinţa vremelnică, pe pământ.

-Unii spun că se fac păcate cu trupul.

-O casă poate să nu fie totdeauna curată, să fie loc unde se fac şi păcate, ce vină are casa ? Vinovaţi sunt cei ce o murdăresc şi păcătuiesc în ea. Dar văd că ne cam depărtăm de locul de unde am plecat, e mai bine să ne oprim, să nu ne rătăcim, despre păcatele oamenilor şi despre felul cum murdăresc ele trupul, casa şi locurile unde se petrec, ai să înveţi de la alţii şi din cărţi.

-De unde ştii dumneata, Neică Gheorghe, toate cele ce mi-ai spus, unde le-ai învăţat, de la cine ?

-De la vietăţile pădurii, şi ele au suflet, de la pădure, de la oameni, dar cel mai mult am învăţat de la mine, ştii, nepoate, înainte nu erau şcoli şi cărţi şi oamenii ştiau multe lucruri, poate mai multe decât cei de azi, pentru că viaţa era mai grea, de unde crezi că le-au învăţat ? De la cine au învăţat cei ce au scris primele cărţi ?

N-am ştiut să răspund. După un timp am schimbat vorba.

- Popa spune altceva, la biserică, spune că o să învieze toţi oamenii, pentru Judecată, nu spune că sufletele  trec de la o fiinţă la alta.

-Popa spune ce este scris în Carte, e bine să asculţi ce spune. L-am întrebat odată dacă a găsit în  Sfânta Scriptură toată înţelepciunea lui Dumnezeu şi mi-a spus că sunt multe lucruri nescrise în Carte. L-am întrebat unde stau sufletele până la Judecată şi nu mi-a răspuns. Şi eu şi tu vrem să înţelegem mai mult, cu mintea noastră, dată de Dumnezeu, dacă o să greşim o să ne întoarcă El pe calea cea bună, dar dacă nu greşim, e bine să spunem.

 

După ce veţi citi însemnările povestitorului de la această frumoasă lecţie a pădurarului-filozof Gheorghe Bălăşoiu  sper că nu-mi veţi mai reproşa umanizarea excesivă a gândurilor unui Cerb, fiinţă purtătoare de suflet.

Dar, să ne întoarcem în Poiana Bolindeţului, unde l-am lăsat, cu amintirile lui.

Suflet trimis pe pământ să se îmbogăţească, Acteon căuta locuri retrase, unde, netulburat, putea să rumege hrana lui de vegetarian şi, mai ales, gândurile. Umblase mult prin pădurea ce părea nesfârşită, nu-i era teamă că se rătăceşte, era convins că-i cunoaşte aproape toate cotloanele, aflase şi că lumea este mult mai mare decât puteau să vadă ochii lui. După ce a descoperit că în pădure sunt multe lacuri şi izvoare a avut curajul să se depărteze de Lacul Cerbilor şi să înnopteze unde îl prindea înserarea. S-a întâlnit cu mulţi cerbi şi cerboaice fără să lege prietenii, a înţeles repede că fiecare avea interesul lui,  n-a cerut şi nu i s-a cerut ajutor.

Râvnea după o prietenie iluzorie, ar fi vrut să-şi ofere serviciile unui om, dar nu găsea în pădure oameni care să aibă nevoie de el şi se temea să-i caute la casele lor păzite de câini gălăgioşi, ameninţători.

Intr-o dimineaţă, după o noapte petrecută la adăpostul unui povârniş, lângă un pârâu, a avut surpriza să vadă că dormise în apropierea unei căsuţe mici, o colibă, adăpost ce semăna cu cel al oamenilor, însă era atât de mică, încât cu greu putea să intre în ea un om. Părea mai mult o jucărie de copii, decât o locuinţă de om. Din colibă a ieşit, totuşi, o bătrână măruntă, îndoită din şale, neputincioasă, slabă, numai piele pe os. Acteon s-a întrebat dacă era o femeie, sau o vedenie, dar si-a dat seama repede că n-avea rost să pună asemenea întrebare, când a văzut că bătrâna se mişca în jurul Colibei cu o  uşurinţă surprinzătoare. Uluiala Cerbului era uşor de înţeles, să găseşti o femeie, o bătrână, singură, neputincioasă, în mijlocul pădurii, era de necrezut, pădurea este foarte generoasă, însă are legile ei în care rafinamentele cutezanţei, curajulului riscant,  nu sunt îngăduite. Ca să trăieşti singur în pădure trebuie să faci parte din spiritul ei, acea putere unde s-au depozitat esenţele fundamentale ale generaţiilor de vieţuitoare născute şi crescute în pădure.

S-a întrebat cum a ajuns o bătrână, singură, în mijlocul pădurii.  A urmărit-o cu mare atenţie, a aprins focul, a pus lângă foc o oală de pământ în care mesteca din când în când, din oală ieşeau aburi, s-a speriat, nu cumva este o vrăjitoare care face farmece, care cheamă duhurile rele ? Cu toate că părea neputincioasă nu era deloc înfricoşată, dimpotrivă, din corpul firav  emana  o mare putere, nevăzută dar neîndoielnică şi convingătoare, în faţa căreia orice teamă se risipea. Se mişca încet dar ferm, cu o siguranţă desăvârşită. Acteon a înţeles că are în faţa lui nu slăbiciune, ci forţă şi a început să simtă o mare atracţie faţă de bătrână. A urmărit-o şi a încercat să priceapă ce făcea, aducea lemne din pădure, le punea pe foc, intra şi ieşea din colibă, a coborât la pârâu şi s-a întors cu o oală plină cu apă, avea tot timpul ceva de făcut, a mers în spatele colibei, a vorbit cu cineva, însă nu a primit niciun răspuns. Curios, Acteon s-a furişat până în spatele casei unde a avut o nouă surpriză : a văzut o capră cu doi iezi şi două oi cu mieii lor. Când l-a văzut, Capra s-a speriat însă după ce şi-a dat seama că nu e niciun pericol nu l-a mai băgat în seamă şi-a văzut de iezii şi treburile ei. Cerbul si-a amintit cu nostalgie de căldura dulce primită de la mama lui în cele mai frmoase zile de viaţa, petrecute la umbra  Tufanului trăznit. Au venit,  alergând grăbite, din spatele casei,şi câteva păsări, Cerbul nu mai văzuse păsări care nu ştiau să zboare, s-a minunat, a spus că a văzut-o şi p-asta.

Era numai începutul, avea să vadă şi să audă multe alte noutăţi. Prezenţa bătrânei în pădure schimbase legile ştiute, o forţă nouă, stăpânită de o fiinţă firavă, aparent neputincioasă l impunea noi reguli. De unde putea să vină o asemenea forţă ? Ce ştia ea despre nopţile întunecate, bântuite de spirite ameninţătoare, despre viaţa pândită şi râvnită de cei ce aveau nevoie de carne, ca să s-o păstreze pe a lor. In pădure îţi trebuie picioare bune, muşchi puternici, să fugi, curajul nu prea foloseşte, nu se sperie nimeni de curajul tău. Aşa credea Cerbul, dar bătrâna nu avea decât curaj. O căldură neobişnuită, protectoare, o emoţie plăcută, alta decât frigul introdus de frica ameninţătoare, a coborât peste el  ca o binecuvântare. A înţeles că dincolo de forţa muşchilor, există o forţă mai mare, în stare să înfrunte chiar şi tenebrele pădurii, a hotărât să rămână la colibă, lângă bătrână, i se împlinea în acest fel şi dorinţa de a trăi în apropierea unui om şi de a lega o prietenie, pe care o credea iluzorie.

Bătrâna l-a văzut, a înţeles că îi propune pretenie, adică are un interes, l-a acceptat, i-a spus  chiar câteva cuvinte, neînţelese de Cerb, traduse de el ca un mesaj de bun venit. Incetul cu încetul s-a stabilit o relaţie de bună convieţuire între noul intrus şi vechii locatari, Cerbul a fost tolerat şi considerat de-al casei. A început pentru Acteon o viaţă nouă, a cunoscut şi alţi oameni, prieteni ai, să-i spunem cu numele dat de aceştia, Mătuşa, din poiana botezată şi ea cu frmosul  ei nume : Poiana Mătuşii.

Mătuşa primea cu mare bucurie pe toţi cei ce veneau să o vadă, le punea pe masă o strachină plină cu bucate şi o cană cu apă :

-V-o fi sete, după atâta drum, îi întâmpina.

Oamenii nu veneau nici ei cu mâna goală, îi aduceau de-ale gurii, lapte, brânză, legume, fructe şi chiar bucăţi de carne prăjită din garniţă, rămasă de la porcul de Crăciun, dar mai ales o ajutau, îi tăiau lemne, îi aduceau apă, îi reparau  oborul vitelor şi acoperişul colibei. Din vorbele schimbate între cei veniţi şi Mătuşe, a priceput Cerbul, traducând pe limba lui, cum a ajuns bătrâna în pădure şi de ce a rămas. Insă, credem că e mai bine să-i ascultăm poveste din propria ei gură :

-Ce să fac maică, nu mai puteam să mă trambalez, la vârsta mea, din sat în pădure şi înapoi dă fiecare dată când veneau spurcaţii, luau tot ce găseau în case şi mai dădeau şi foc. Le-am spus oamenilor când au vrut să mă ducă în sat :

-Nu mai merg înapoi, acolo tot nu mai am nimic, o iau de la început şi când am zis că am agonisit şi eu ceva năvălesc spurcăciunile, rămân aici în pădure.

-Doamne fereşte, cum să rămâi singură în mijlocul pădurii, aici sunt lupi şi alte jivine, eşti bătrână, n-are cine să-ti dea o mână de ajutor.

-N-am văzut om mâncat dă lup, da’ am văzut rumân tăiat dă turc, si apoi, eu nu-l mai aştept decât pe Domnul, să vină să mă

ia, El ştie unde mă poate găsi, le-a răspuns bătrâna celor ce voiau s-o convingă să se întoarcă şi ei au înţeles că era în zadar să mai încerce.

Aşa a rămas bătrâna în pădure, în sat s-a vorbit foarte mult despre curajul ei, cei mai mulţi au preţuit-o, au fost şi din cei ce au avut un gând nespus sau o vorbă rea pe buze. Până la urmă s-au înţeles, vitejia Mătuşii, faptul că o găseau în pădure când se băjeneau, când umblau după ciuperci,  după iepuri sau  aşa, treanca-fleanca i-a convins că bătrâna a avut dreptate când a rămas în pădure. Aproape tot satul a trecut, cel puţin odată pe la coliba din Poiana Mătuşii, oamenii se duceau s-o vadă, s-o încurajeze, unii îi mai duceau de mâncare, alţii nu aduceau nimic, însă nu plecau cu traistă goală, bătrâna era chivernisită, avea tot ce îi trebuia si-i plăcea să dăruiască fiecărui drumeţ câte ceva. Meşterul satului i-a făcut o masă, scaune, adăpost pentru animalele aduse tot de oameni. I-a adus şi un căţel şi pentru că pe mester îl chema Onel, Mătuşa i-a pus câinelui  numele Onel, aşa a vrut ea să-i mulţumească omului.

Poiana devenise o grădină, găseai în ea tot felul de pomi : meri, peri, cireşi pruni numai de soi bun, aduşi de oameni din sat. I-au făcut şi o grădină de zarzavat, mică dar bine îngijită, pământul gras din pădure asigurând recolte bune şi un gust aparte, apreciat de vizitatori. Nu se mai ştia cine a dat numele de Colibă şi de Poiană a Mătuşii, numele a prins uşor şi a fost păstrat fără să se mai pună întrebări. Distanţa mare între sat şi Poiana Mătuşii nu-i împiedică ,ici azi pe curioşii să facă drumul până acolo, să vadă cu ochii lor şi să evoce cu respect memoria curajoasei bătrâne. Coliba a rămas în amintirea satului ca un altar înălţat în amintirea timpurilor când oamenii erau obligaţi să înfrunte sălbăticia, ca să supravieţuiască. Avea dreptate Cerbul  când gândea că pădurea este o lume a iubirii unde cei izgoniţi şi cei amărţî găseau mai multă înţelegere decât între oameni.

Când a juns Cerbul Acteon la Poiană a găsit o gospodărie chibzuită, o rânduială de om harnic, o adevărată bijuterie, probă că pădurea a fost lăsată de Dumnezeu pentru vieţuitoarele cele mai nevoiaşe, loc de adăpost pentru toate vremile şi toate nevoile, libertate neîngrădită, dar nu nelimitată, mâncare pentru toţi, şi cam atâta, că ce-i mai trebuie unui sărman. Ca tot ce e făcut de Dumnezeu, pădurea este bine alcătuită, pomii îşi trag seva din pământ, o pârguiesc la soare, o fac frunze şi fructe, bune pentru toate fiinţele, chiar şi pentru prea păcătoasele  carnivore, că şi carnea tot din ierburi şi frunze provine. Lui Acteon nu-i mai plac animalele carnivore, de când a aflat că cel, al cărui nume îl poartă a fost prefăcut din vânător vânat, da cu înţelepciunea dobândită în numeroasele sale întrupări, nu le mai judecă atât de aspru, de când a aflat că toate vieţuitoarele păcătuiesc, hrănindu-se cu alte fiinţe vii, chiar şi ierbivorele mâncătoare de plante, fiinţe vii , condamnate să nu se depărteze de rădăcini.

Păstra într-o amintire veche, poate mai veche decât vârsta lui actuală, din altă viaţă, o frică irepresibilă de lup. Deşi nu-l văzuse niciodată ştia că dacă l-ar simţi pe aproape, ar îngheţa pe loc, frica l-ar fi ţintuit, l-ar fi lipsit de apărare, o victimă neputincioasă. Cerbul a aflat mai târziu că durerea şi frica sunt daruri folositoare, paznici de veghe, gata oricând să anunţe un pericol, să declanşeze o reacţie spontană, rapidă, de apărare contra  agresorului, mai eficientă decât răspunsul calculat, elaborat, complicat, pentru că legile au apărut înaintea vorbelor.

Când l-a văzut pentru prima dată pe Onel, Acteon s-a înspăimântat, semăna cu lupul din amintire, s-a liniştit însă repede, ce să caute un lup la Coliba Mătuşii. Câinele nu putea să fie, un ucigaş, se vedea din felul în care îl privea, el era un animal domestic, se adaptase la viaţa de paznic la  căsuţa din pădure, înţelegea ce îi spunea Mătuşa, nu lăsa oile şi capra să se depărteze prea mult, le certa şi le aducea înapoi. Cu Acteon a stabilit, de la început, relaţii bune, nu-l lătra nici când se apropia, nici când se depărta, a văzut că că e fricos, n-a vrut să-l sperie, Cerbul a înţeles că nu-i va face rău şi s-a apropiat din ce în ce mai mult de Colibă. Câinele avea o ură cumplită împotriva a vulpilor şi a păsărilor de pradă, poate şi pentru că, atrase de găinile mătuşii, acestea dădeau târcoale Colibei, le simţea când voiau să se apropie şi făcea o hărmălaie, de speria toată lumea. Cerbului îi plăcea liniştea, dar lătratul cînelui, cu ecouri în toată pădurea, totdeauna motivat, i se părea o muzică de îmbărbătare, înaintea unei lupte crânceene.

Dintre locuitorii Colibei, personajul de încredere era câinele Onel, cu el vorbea Mătuşa când avea ceva important de spus.

-Ia vezi tu, Onel, pe unde mai umblă bezmeticele alea de oi, îl întreba.

Câinele pleca imediat, le striga pe limba lui, poate şi a lor, se înţelegeau, le aducea spăşite în spatele colibei. Apoi o anunţa pe bătrână, cu un lătrat special, că si-a făcut datoria.

-Bine, le-am văzut, îl asigura Mătuşa, ai grijă să nu mai umble ca zăpăcitele în pădure, că le ia lupul şi rămânem fără ele.

Sau, altă dată :

-Ia dă tu o raită, Onel, vezi cine umblă prin pădure, că tot ţipă o pasăre, nu ştiu ce vrea să spună, vezi cine este.

Câinele pleca grăbit în inspecţie, anunţându-l pe musafirul nepoftit, printr-un lătrat mânios, că e pe urmele lui.

Cerbul îi urmărea mişcările, înţelegea că are slujbă la Colibă, îl respecta, câteodată îl invidia, nu cu răutate, cu ciudă că nu putea şi el să fie de folos cu ceva. Se ruşina de lipsa lui de curaj, de frica cea cumplită când se gândea la lup, încerca  s-o stăpânească, să n-o ia la fugă la gândul că ar putea să vină lupul.

Zilele treceau, se retrăgeau pe nesimţite într-o istorie, fără întâmplări deosebite, Cerbul nu ştia să numere zilele, ştia însă că au fost multe, rătăcite în ascunzişurile memoriei, multe îşi pierdeau identitatea, nu mai avea nume sau semne distinctive, semănau aşa de mult între ele, că te întrebai dacă au fost cu adevărat, sau au fost doar iluzii. Altele se legau de anumite peripeţii şi rămâneau împreună în memorie. Amintirile se reţin de multe ori după repetarea unor întâmplări şi nu e de mirare că se  amestecă în aşa fel, că ni le amintim ca fapte succesive. Puţine sunt amintirile inconfundabile, gravate adânc şi definitiv în memorie.

Acteon nu mai avea plăcerea hoinăreliilor lungi, prin toate cotloanele pădurii, obosea, prefera să rămână zile lungi în apropierea Colibei. Cei ce locuiau la Colibă erau integraţi în Spiritul pădurii, în ceea ce filozoful Bălăşoiu spunea că este un suflet mare cât toate sufletele trecute prin pădure, sau găzduite de ea. Se instalase în Poiana Mătuşii o atmosferă de siguranţă şi încredere, o bună confirmare a primei impresii pe care Cerbul a avut-o la sosireaa sa, când a înţeles cât de mare este forţa curajului a îndrăznelii şi a generozităţii, singurele puteri ale unei bătrâne nevolnice.

Se trăia o viaţă liniştită în Poiană, chiar prea liniştită. Ne place să spunem şi să credem, că viaţa este frumoasă când emoţiile nu sunt prea mari, când se respectă  deprinderile şi rânduiala stabilită de înţelepţi, când liniştea este atât de mare că auzi iarba cum creşte. Ca animal al pădurii, Cerbul râvnise la o astfel de viaţă, fără să se gândească la faptul că monotonia este la fel de greu suportabilă ca şi tumultul răzvrătirii. sau agitaţia neprevăzutului. Pofta de aventură, parte a Spiritului pădurii se simţea neglijată într-o Poiană prea liniştită. Nu se mai văzuse de mult o vulpe alergând după un amărât de iepure şi deşi nu-i plăcea cruzimea prădătoarei, nu putea să nege partea ei frumoasă, spectacolul sublim, al luptei pentru supravieţuire.  Să fi fost gândurile Cerbului o presimţire pentru ceea ce avea să se întâmple ? Amintirea acelei după amieze însorită de vară târzie nu este o selecţie de întâmplări succesive ci una greu de   confundat, gravată adânc în memoria Cerbului Acteon. Acteon a înregistrat cu precizie desfăşurarea faptelor, le-a reţinut cu toate amănuntele, cu atât mai mult cu cât cele întâmplate au apărut ca urmarea firească discursului interior, relatat mai sus, ca o îndeplinire a unor dorinţe.

Acteon a fost cuprins dintrodată de o mare nelinişte, o teamă irepresibilă i-a îngheţat sângele, l-a oprit în vene, a întors automat capul, atât a mai putut, pentru că după ce l-a văzut şi l-a recunoscut, picioarele n-au mai vrut să răspundă, ca altă dată, când îi venea în minte animalul fioros, ucigaş, scris în memoria strămoşilor cu porunca să nu fie uitat.

A venit lupul.

Picioarele n-au mai răspuns comenzii de fugă. Deşi nu-l văzuse niciodată, l-a regăsit în memoria de cerb, moştenire lăsată de geneaţiile dinaintea lui. Dar Cerbul Acteon nu era doar urmaşul  instinctelor de animal sălbaric ci şi al încarnărilor  succesive a sufletului de la o fiinţă vie la alta şi al învătăturilor adunate şi moştenite, între care capacitatea de înţelegere şi de apreciere a urmărilor, proba că a sălăşuit, cel puţin odată, şi într-un trup de om. Ştia că fuga de lup nu este decât o scurtă amânare a capitulării. Faptul că nu mai putea să se mişte, că încremenise de frică, era un dar şi nu o pedeapsă, Creatorul nu pedepseşte. Lupul îl privea cu acea privire criminală, cunoscută de toate victimele viitoare, în ochii lui era tot vidul de dincolo de viaţă, un ordin de supunere şi abandonare. Acteon i-a răspuns printr-o privire în care se citea refuz şi hotărârea de a se opune, singura variantă de a-şi păstra viaţa. A priceput că nu era singur că toatăe vieţuitoarele Colibei, ameninţare de lup, se rânduiseră în spatele său, oile şi capra priveau înfricoşate, dar nu fugeau, ca de obicei, cu speranţa că vor primi ajutor. Atenţionat de  liniştea instalată în Poiană, câinele Onel a ieşit din culcuşul său, înţelegând că se întâmplă ceva neobişnuit, a văzut lupul şi fără s-o mai aştepte pe Mătusă, a început să urle, un limbaj neauzit până atunci în Poiană.

-Da ce te-a apucat maică, l-a întrebat bătrâna, îndrptându-şi şalele.

A vàzut animalele privind îngrozite spre pădure, a înţeles că a venit lupul, a luat vătraiul din vatra cu cărbuni aprinşi şi s-a îndreptat curajoasă spre fiară. Curajul neaşteptat  de la un trup atât de firav le-a făcut pe animalele din Poiană să facă şi ele un pas înainte. Onel se purta ca un animal sălbatic, ochii lui blânzi deveniseră fioroşi, ameninţători, lătra şi se zbătea în dreapta şi în stânga, îndemnând la rezistenţă şi confruntare.

Lupul, surprins de reacţia neaşteptată a animalelor, s-a oprit un moment, însă mirosul de pradă a fost mai tare decât prudenţa, a înaintat încet, mai mult alunecând decât mergând. Mătuşa l-a întâmpinat cu vătraiul aprins, cu ocări şi blesteme :

-Pleacă spurcăciune, că dacă te prind te prăjesc şi te cotonogesc, mâncate-ar toate ciorile şi toate bolile, vedea-te-aş hoit, să te mişune muştele, luate-ar Scaraoschi şi băgate-ar în cazanul cu smoală încinsă, ca să te saturi de miei şi căprioare.

Cebul Acteon a văzut diferenţa de forţe dintre o bătrână vlăguită, de-abia ţinându-se pe picioare şi animalul feroce, înspăimântător, cu gura plină de bale şi dinţii ascuţiţi, în stare să sfărâme şi pietre. Lupul, obişnuit cu animale înfricoşte, gata s-o ia la fugă, se vede înfruntat de o stafie, o arătare. De unde îi vine această îndrăzneală ? Se mai opeşte odată, cu tot corpul arcuit, pregătit să se arunce asupra Mătuşii.

Ingrijorat, Onel s-a uitat în jurul lui şi şi-a dat seama că nu se poate aştepta la niciun ajutor. A venit lângă Mătuşă, hotărât să angajeze lupta, cu orice preţ. Bătrâna înainta fără teamă, cu vătraiul întins spre lup, gata să-l împungă. Intărâtat de atâta hărmălaie, lupul, atins de vătraiul fierbinte s-a repezit la cîine, cel mai gălăgios şi stânjenitor.

In acel moment s-a petrecut neprevăzutul, Cerbul, victima de totdeauna a lupului, s-a aruncat înainte. Cu o mişcare iscusită a coarnelor l-a ridicat pe lup de pe pământ şi l-a aruncat într-o tufă de mărăcini. Pielea groasă a lupului, obişnuită cu ţepile din crânguri, ar fi suportat înţepăturile, însă durerea ca un cuţit din ochiul sţâng, sîngele şiroind din orbita rămasă goală, faptul că nu mai vedea şi nu mai înţelegea nimic, au fost suficiente motive să părăsească în grabă Poiana. Durerea devenise atroce, dizlocat, amestecat cu sânge, ochiul i-a alunecat în gură, gustul de sange l-a întărâtat, a vut să-l înghită, dar greaţa şi senzaţia de vomă au devenit insuportabile. Un urlet de durere neobişnuit, altul decât cel de chemare a haitei, a răsunat în pădure, lupul a intrat iar într-o tufă de mărăcini, a luat-o pieziş în dreapta, unde îl ducea singurul ochi rămas în orbită, a alunecat într-o râpă, a căzut  în Pârâul Mătuşii, apoi  dispărut în pădure, continuând să urle înfiorător.

Cerbul plasase lovitura exact în momentul  când Mătuşa îl atinsese pe lup cu vătraiul.

In Poiană a fost serbare, se sărbătorea biruinţa curajului împotriva violenţei ucigătoare. Onel continua să latre pe limba lui, un cântec de biruinţă, bătrâna să afurisească, mai puţin înverşunată, chiar cu o nuanţă de înţelegere :

-Nepricopsitule îţi făcusei plan să te saturi dă miei şi dă iezi, mai pune-ţi pofta în cui, du-te în altă parte, aici n-au ce căuta nelegiuiţi ca tine.

Acteon privea nedumerit, nu-i venea să creadă că au venit de hac unui lup fioros, înfometat, cum s-a putut întâmpla o aşa minune, de unde i-a venit curajul să înfrunte un duşman atât de puternic, neînvins niciodată până atunci ?

In vălmăşagul luptei a ajuns lângă Mătuşă, bătrâna l-a mângâiat şi i-a vorbit, pentru prima dată, ca lui Onel :

-Bravo, băiatule, ai făcut o treabă ca lumea, l-ai învăţat pă spurcatu’ dă lup să-şi bage minţile în cap, să ştie că animalele de la casa omului nu sunt crescute pentru jivine şi că orice animal ştie să se apere la nevoie.

Oile, capra, mieii şi iezii aplaudau mişcând capetele în sus şi în jos, şi se gudurau fericiite printre picioarele Cerbului, arătându-i admiraţie şi recunoştinţă, sentimente pe care acesta nu le cunoscuse până atunci.

Tăria Colibei din Poiana Mătuşii a fost confirmată printr-o faptă remarcabilă, triumful asupra unui duşman puternic, rău şi nemilos. Cerbul Acteon, eroul indiscutabil al Poienii îşi aduce aminte cu plăcere că din acel moment a început să fie respectat şi apreciat, plimbările în jurul Colibei aveau un rost, erau servicii de straje şi de pază. Avea şi el, însfârşit, un rost la Colibă, era paznic  şi apărător împotriva inamiciilor.

 

Cum a ajuns un fricos mare erou, într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte ? Acum, după atâţia ani, poate să spună mai mult despre eroism şi mai ales despre frică. Un fapt este sigur, cel mai mare duşman al victimei este frica. Dacă ai puterea să învingi frica te poţi aştepta la orice, poţi chiar să-l biruieşti pe cel mai crud vrăjmaş, dacă fugi este ca şi când te-ai fi predat lui. O învăţătură de ţinut minte.

Frica se naşte odată cu fiinţa vie, plantă sau animal, stă chircită undeva în ascunzişurile ei, într-o pândă permanentă, gata oricând să se manifeste. Puiul golaş cu ciocul dechis în aşteptarea grăuntelui sau a viermişorului, mielul de-abia ridicat pe picioruşe, fluturele ieşit din larvă, mugurele neînflorit, nu ştiu să deosebească binele de rău dar tresar la cel mai mic zgomot, ştiu ce este frica. Ea face parte din zestrea fiinţei vii ca şi recunoaşterea lupului înainte de a-l fi văzut, şi dacă pentru picior, pentru nas sau firul de păr, există structuri embrionare speciale, pentru frică, pentru ură sau iubire, pentru suferinţă, extaz sau curaj, nu s-a găsit nici un organ specializat, nici modul cum e transmite la urmaşi. Ne-ar place să ştim de unde vin şi cum se transmit amintirile, memoria, şi gândurile, de unde avem suflet şi dorinţe, ne-ar place să avem răspunsuri la toate întrebările, ne mulţumim cu răspunsuri nelămuritoare, că ar fi funcţii, fără să ni se pună ce sunt funcţiile, de unde vin, cine are puterea să le inventeze să le creeze prin voinţa Lui şi cum sunt încredinţate fiinţelor vii funcţiile.

Cerbul Acteon şi plăsmuitorul ar vrea să ştie dacă există un eroism al animalelor sau personajul din carte este o simplă şi banală invenţie şi cer iertare unor cititori, supăraţi, pe bună dreptate, că ne punem întrebări fără să aşteptăm răspunsuri exacte. Recunoscând că au dreptate, vom încerca să motivăm cutezanţa noastră prin argumente bine justificate :

-nu se pot aştepta răspunsuri dacă nu se pun întrebări.

-e mai bine să punem întrebări decât să ne lăsăm în voia soartei, împinşi de val, la întâmplare, fără să ştim încotro.

-dacă oamenii îşi pun întrebări fără să poată răspunde, Cerbul Acteon este îndreptăţit să se poarte ca un om. Invocăm în favoarea lui două argumente suplimentare :

1) permisiunea cerută şi primită, la începutul cărţii, de a se admite ipoteza lui Gheorghe Bălăşoiu, după care sufletele nu mor, ci trec de la o formă de viaţă la alta. După filozoful-pădurar citat, o viaţă este revenirea unui suflet pe pământ, într-o nouă formă de întrupare, trecătoare. Recunoastem cu onestitatea inocentului că nu ştim  să răspundem la o întrebarea delicată, aflată dincolo de puterile noastre de cunoaştere : cine trimite sufletele înapoi pe pământ şi de ce ?

2) Un argument pentru prieteni binevoitori : Povestea Cerbului Acteon se petrece la frontiera de întâlnire a vieţuirii omului cu vieţuirea animalului. Intrebările fără răspuns pot fi puse animalului aflat încă la un nivel de cunoaştere empirică. Las cititorului plăcerea să aleagă între Cerb şi om, pe cel ce caută răspunsuri. Sunt unii oameni care nu pun întrebări, le rămâne şi lor o şansă de poziţionare.

 

Se atribuie eroismului un statut de virtute morală printr-o exagerare, voită sau nonşalantă, a unui sacrificiu presupus, un punct de vedere greu de susţinut. Eroismul este apogeul fricii de moarte, un moment când frica atinge o limită critică, când cel ameninţat atacă, îşi concentrează toate forţele într-un efort sublim, necontrolat de judecată sau alte mecanisme raţionale, umane. Eroismul este mai mult un fenomen biologic, în care dimensiunea umană, constrângătoare, ar putea să anuleze, să compromită măreţia actului eroic. Sunt convins, şi confirmat de fapte că un mare păcătos, nu poate să ajungă un adevărat erou, pentru că el se rupe de legile moralei, câteodată şi de cele biologice, şi se înscrie într-o logică viciată, subiectivă.

Adevăratul eroism se situează la limita normalului cu patologiccul, limita instabilă, dacă iese din normal poate să devină fie nebunie fie măreţie, în funcţie de motivaţie, dar şi de efect. Sacrificiul pentru o cauză grandioasă, recunoscută mai curând sau mai târziu  este eroism, sacrificiul planificat pentrru o glorie postumă, este nebunie. Interpretările viciate ale istoriei nu pot fi admise drept criterii ale măreţiei, eroii inventaţi au avut o viaţă scurtă. Sinuciderea este un eroism inutil, o crimă, ucigaşul şi victima, una şi aceeaşi persoană, sunt la fel de vinovăţi. Sinucigaşii nu pot fi consideraţi eroi, în afara cazurilor particulare ale sfinţilor, martirizaţi şi sacrificaţi pentru credinţa lor de către necredincioşi inconştienţi sau samavolnici, ucigaşi, adevăraţii vinovaţii. Pentru sfinţi numele de erou este prea mic, neîncăpător, ei sunt sfinţi, şi… atât.

Sunt numiţi eroi cei ce mor în războaie, pentru faptul că, aduşi împotriva voinţei lor, obligaţi să omoare necunoscuti, sau să fie ucişi, au plătit cu viaţa executarea unui ordin. Câţi dintre eroii executanţi de ordin au avut o justificare personală, pentru lupta în care şi-au dat viaţa lor ca un sacrificiu suprem ?                                                                                                                                                                                                                                             In război mor, mai puţin eroic, mulţi nătângi şi ghinionişti, pentru ei titlul de erou este nepotrivit, excesiv, evenimentul tragic nefiind de cele mai multe ori însoţit de un gest raţional sau, cel puţin, instinctiv. Sărmanii ’’eroi’’ mor fără ştie de ce, altfel spus mor nevinovaţi, motiv neconvingător pentru primirea demnităţii de erou.

Războiul însuşi, ca mijloc de reglare a unor neînţelegeri, nu este loc potrivit pentru apariţia eroilor în accepţiunea de ofertanţi ai preţului suprem. Viitorii eroi din război nu vin de bună voie să-şi ofere serviciile într-un conflict străin de multe ori intereselor personale sau ale grupurilor din care fac parte, ei sunt obligaţi, forţaţi, să intre în luptă, refuzul fiind aspru pedepsit. Vorbele mari, folosite de cei interesaţi să facă război, rămân simple lozinci, lupta ’’pentru patrie’’ fiind clamată şi de atacatori şi de apărători. Primii spun : ’’luptăm pentrru o patrie mai mare, mai puternică’’, iar cei de pe urmă îndeamnă la moarte cu alte vorbe mari ; ’’pierim pentru apărarea patriei’

Mor oameni şi de o parte şi de alta, se umplu satele de eroi, cuceritori şi apărători, la terminarea războiului, cei ce scapă găsesc la întoarcere aceeaşi casă, mai puţin nouă, acelaşi plug, aceeaşi sapă, aceeaşi secure, mai ruginite, aceeaşi ţuică proastă, mai scumpă, la aceeaşi cârciumă, şi dacă mai are timp se întreabă : ’’pentru ce am lupat, de ce au murit eroii ?’’fără să poată răspunde.

 

Am inventat un Cerb-Erou, pentru că sunt convins că există şi printre animale eroi. In acest moment al naraţiunii ne amintim că, luaţi cu diferite argumentări şi explicaţii, n-am răspuns la întrebarea fundamentală : ce este eroismul ? Un psiholog ar răspunde că este ’’o reacţie particulară a instinctului de păstrare a vieţii’’ (conservare !?) Răspunsul nu este mulţumitor. Actul de eroism, deşi se petrece în fracţiuni de secundă, nu poate fi redus la o reacţie instinctuală, fără nici o implicare a judecăţii. Desigur, în actul eroic nu se ajunge la analiza lucidă a împrejurărilor şi posibilităţilor,  rezultat al unor concluzii logice, validate de premize exacte, verificate. Timpul de reacţie este scurt pentru gândirea logică, subminată şi de binecunoscutele erori logice, posibile în toate raţionamentele. Este greu de admis că raţiunea este generatoare de certitudine după cum e greu de contestat eficacitatea răspunsului spontan, întemeiat pe mecanisme necunoscute. Drumul între frică şi eroism, scurt, primejdios, riscant, merită să fie parcurs, pentru semnificaţia morală, pentru frumuseţea şi sublimul mesajului. Acest drum poate fi parcurs, după opinia noastră, şi de un animal.

 

Animalele neînzestrate cu instrumente logice, nu sunt, se pare, capabile să programeze reacţii şi comportamente viitoare, dar au păstrat instincte puternice, spre deosebire de om care a pierdut instinctele, ca preţ al dezvoltării raţiunii logice. In condiţiile eroismului mecanismul instinctual poate să aibă un rol decisiv în reacţia de apărare, suficient pentru a putea acorda unui Cerb, cu sufletul trecut prin trup de fiinţă raţională, un statut onorabil de Erou, chiar aşa, cu E mare. Eroismul are o frumuseţe spontană, curată, conţinută în gest şi nu văd pentru ce ar fi refuzat unui animal.

 

Te văd cititorule cum vrei să mă cerţi, să-mi spui că nu eşti de acord cu scriitorul şi cu Cerbul Acteon, ai, poate dreptate, dar te rog să ne spui dacă ţi-ar place să citeşti o carte depre lucruri deja spuse, cunoscute de toată lumea ? Ne reproşezi, poate,  identitatea de gândire dintre animal şi om, ai dreptate, însă te rog s-o admiţi  în cadrul înţelegerii stabilită la începutul povestirii când te-am rugat să-l accepţi pe Cerbul Acteon ca proprietate intelectuală a inventatorului, calitate ce-mi dă dreptul să-l învăţ tot ce ştiu, ar fi fost plictisitor să scriu povestea unui cerb, fără identitate, neinstruit, cu nivel de cunoştinţe rudimentar. Pentru obiceiurile şi viaţa cerbilor pădurii îi las pe specialişti să spună tot ce ştiu, mai mult decât aş putea spune eu, un chiriaş într-un apartament revendicat. Dacă îmi vei reproşa tăgada eroilor şi a eroismului ca faptă premeditată şi asumată, voi admite, fără preget, existenţa adevăraţilor eroi, numind dintre aceştia câteva exemple celebre : Socrate, Giordano Bruno, soldatul căzut în câmpia Maratonului şi sunt nevoit să mă opresc, pentru că mi-e greu să continui la acest nivel şi dacă aş încerca tot n-aş lungi prea mult lista.

Cerbul Acteon al cărui părinte, frate şi prieten (da ! ) îi sunt a trăit într-o pădure adevărată, într-un timp relativ precis, a avut o identitate şi personalitate şi mă tem de atâtea certitudini pentru că nu ştiu ce este, cu adevărat, o certitudine aplicabilă duratei noastre, şi la ce foloseşte. Sper că Dumnezeu, Creatorul omului şi animalelor, în dragostea Lui nemărgiinită, ne-a  lăsat, la plecarea noastră voluntară din Paradis, atâtea certitudini câte nevoi avem în păcatul şi libertatea noastră. Dacă  ne-am fi mulţumit cu Paradisul n-am fi avut nevoie nici de certitudini nici de întrebări, am fi trăit într-o certitudine absolută.

 

 

S – A    Î  N  Ă  L Ţ A T    O     S T E A

 

Uimitoare veste a izgonirii lupului la Poiana Mătuşii s-a rspândit în toate satele, în diferite variante,din care nu lipsea vitejia decisivă a Cerbului Acteon, ajuns deja o celebritate, ca toţi eroii. Legenda Mătuşei a intrat în memoria istoriei şi s-a transmis din gură în gură, îmbogăţită după obiceiul locului cu amănunte pentru o posteritate ce caută la strămoşi bărbăţia ce-i lipseşte. Dacă veţi mai auzi şi altă versiune să o transmiteţi mai departe, cu condiţia să fie mai captivantă şi mai adevărată, decât cea povestită de Neica Gheorghe Bălăşoiu.

Adevărată, iată că am scăpat din nou o vorbă despre care n-am aflat mare lucru, într-o viaţă destul de lungă. Care este adevărul despre întâmplări petrecute când documentele nu se păstrau, iar despre martori, ce să mai spunem, dispăruseră, împreună cu cei ce le-au ascultat mărturiile şi cu urmaşii lor, nu înainte de a adăuga fantezie şi poezie adevărului cel vechi. Adevărul moare odată cu întâmplarea, ceea ce se spune  după, devine legendă, adevăr manipulat, câteodată neadevărat. Cerbul Acteon, spectator şi actor, rămâne singurul mărturisitor demn de crezut, prin reprezentantul şi mandatarul său legal, plăsmuitorul.

Mi se oferă cea mai favorabilă ocazie de inventare a unui adevăr personal, altfel spus de înlocuire a adevărului cu un neadevăr. Aş putea spune că Cerbul a calculat atacul împotriva lupului, că lovitura ţintită, cu cornul, în ochiul stâng a fost îndelung pregătită, aş putea dar n-am s-o fac, de ce să pun intenţii rele în gândurile unui cerb, după ce am aflat că şi iadul este pardosit cu intenţii bune. Aş mai putea să spun că Cerbului Acteon î-a fost milă de lupul chior, nevoit să vâneze şi să se descurce în pădure, fără ochiul stâng, aş fi îndreptăţit s-o fac pentru Acteon, suflet de om întrupat într-un cerb, dar n-am s-o fac, pentru că nu vreau să cobor panta dintre culmea rarefiată şi diafană unde se află autenticul şi groapa sordidă a kitsch-ului îmbâcsit, grosolan, prezentat ca variantă a frumosului. Mă voi mulţumi să recunosc un adevăr stânjenitor : n-am aflat până acum cum se ajunge la adevăr, fără să mai rămână un rest.

 

In zorii unei dimineţi de vară târzie, înainte ca soarele să iasă din pădure, o flacără s-a înălţat deasupra Colibei din Poiana Mătuşii, s-a rotit de câteva ori peste pădure, apoi a dispărut în înaltul cerului, lăsând în urma ei o dâră de lumină, din ce în ce mai puternică. In locul unde s-a oprit, pe cer, a apărut o stea.

Capra si  oile priveau neliniştite spre uşa de unde ar fi trebuit să iasă Mătuşa. Ritualul fusese respectat până atunci cu  regularitatea şi precizia succesiunii dintre zi şi noapte, şi era greu de înţeles întârzierea nefirească a rânduielii. Soarele, trist, ridicat încet din pădure, s-a oprit, ca de obicei, deasupra Colibei, să-i trimită câteva raze mai calde. De data asta, însă, căldura lui nu mai pătrundea dincolo de uşa închisă, nu mai avea ce să încălzească. Oile, câinele, capra, şi găinile erau îngrijorate, se temeau că nimic nu va mai fi ca înainte. Onel privea spre uşa Colibei, în ochii lui, mai umezi ca deobicei, se observa o tristeţe nemărginită, înţelesese cu simţul lui de prieten devotat  şi credincios al Mătuşii, că focul viu dinăuntrul Colibei se stinsese, că sufletul Mătuşii fusese luat de flacăra ce se învârtise deasupra pădurii.

Au apărut şi primele semne ale deznădejdii, la început o uşoară agitaţie, apoi un behăit scurt, ca o chemare, urmat de altele, un dialog, la început în şoapte, o discuţie calmă, apoi din ce în ce mai zgomotoasă, un început de ceartă, continuată cu un bocet prelung, pe mai multe voci. Intristat, Onel a încercat să restabilească liniştea, primul lătrat a fost o admonestare : ’’Ce v-a apucat, tăceţi odată’’. Autoritatea i-a fost rcunoscută, câteva clipe toţi au tăcut, apoi jelania a început  din nou, din ce în ce mai sfâşietoare şi mai greu de stăpânit. O nouă încercare a câinelui de a restabili ordinea n-a mai fost ascultată, bocetul, reluat de ecourile pădurii, s-a transformat într-o simfonie a disperării, într-o chemare a duhurilor, singurele în stare să mai facă miracole. Zadarnic, în Colibă se instalase tăcerea definitivă a neviului.

Cu o seară în urmă Onel avusese o trecătoare stare de nelinişte, i-a venit, aşa, să urle prelung, ca un scâncet de copil într-un vis nelămurit, Cerbul Acteon îl auzise, la început se speriase, însă când a văzut că Onel s-a liniştit, adormise, convins că nu s-a întâmplat nimic. Iată însă, că urletul de aseară s-a auzit din nou, de data asta mai prelung şi mai puternic. Urletul câinelui, alăturat bocetului pe mai multe voci ale oilor şi caprei, nu mai era un vis urât ci vestirea unei năpaste. Nedumerirea Cerbului a fost scurtă, şi-a dat seama că s-a întâmplat necazul ireparabil pentru locatarii Colibei, sufletul Mătuşii a fost ridicat de îngeri şi dus la cer. L-a căutat pe bolta albastră, n-a văzut decât soarele, ascuns pentru câteva clipe după un nor, de unde vărsase o lacrimă mare, fierbinte peste pădure, ca să poată şi ea s-o plângă pe Mătuşă, apoi şi-a urmat drmul spre asfinţit, în spatele Măgurii Mihăieştilor.

 

Vestea morţii Mătuşii, ca toate veştile rele, a juns repede în sat, au venit oameni mulţi, s-a umplut pădurea, au plâns împreună cu animalele, au spălat-o, au îmbrăcat-o frumos, au pus-o într-un pat special, de lemn şi au purtat-o pe umeri, cu respect şi cu dragoste creştinească. Animalele Mătuşii au urmat-o îndeaproape până în sat, numai Cerbul Acteon, rămas la o distanţă cuvenită unui animal de pădure, s-a oprit la marginea satului, înţelegând că de acum încolo viaţa lui alături de oameni nu mai era posibilă, el aparţinea Pădurii. A urcat încet pe drumul spre Dealul Şirului, n-a ştiut niciodată de ce i-au dat numele acesta, s-a mai întors odată, a văzut satul adunat în jurul Bisericii, toţi plângeau lângă patul de lemn, unde se afla trupul Mătuşii, fără sufletul plecat în căutarea unui alt trup sau, poate, într-unul din Cerurile Inalte. Cerbul Acteon a ascultat  neputincioasele tânguiri ale limbilor de fier din turla bisericii, i-a văzut pe oameni cum îşi iau rămas bun de lMătuşă, i-a urmărit cum se îndreptau, trişti, spre casele lor. Cu ochii înnecaţi de lacrimile durerii, a intrat în pădure, a fost primit de Spiritul ei, cu iubirea dintotdeauna.

 

L E G E N D E L E    P Ă D U R I I

 

Avem nevoie de neprevăzut, de obstacole greu de trecut, de riscuri ameninţătoare chiar, pentru a învăţa să ne păstrăm calmul în orice situaţie, şi să găsim rezolvarea cea mai potrivită în diferite împrejurări ale unei vieţi plină de surprize. Cei ce găsesc tot ce au nevoie fără efort ajung să creadă că viaţa este  un vis frumos, o curgere liniştită a timpului, că efortul şi dorinţa de a înţelege nu sunt necesare. Lenea este, pentru cei ce se visează trăind, o condiţie naturală a vieţii. Dar ’’este un timp pentru toate’’, cum spune Ecleziastul, şi atunci trândăvia se autopedepseşte, la primul val puternic, vestitor de furtună  cei trândavi se vor găsi nepregătiţi pentru confruntarea cu marea necruţătoare. ’’Ingropaţi banii si puneţi pe oameni să sape, să-i găsească, nu le daţi totul de-a gata, lenea sărăceşte’’ a spus un mare economist, nu l-au ascultat şi urmarea a fost un nou Război Mondial.

Cerbul Acteon şi-a pus atunci întrebarea dacă n-a fost o greşeală apropierea lui de oameni, dacă protecţia oferită de Mătuşă n-a fost o trădare a Spiritului Pădurii. S-a liniştit când şi-a adus aminte că o mamă nu pedepseşte niciodată, aşa a spus  Mătuşa unui năpăstuit, venit să se plângă de nedreptăţile lumii.

A umblat prin pădure în căutarea altor animalele, numite de oameni, nu ştia de ce, sălbatice. Era un nume nedrept, cele mai multe dintre animalele din pădure sunt hăituite, nu violente, şi  chiar dacă s-ar da numele de sălbatice lupilor, vulpilor şi păsărilor de pradă, tot n-ar fi drept, cum ar putea ele să trăiască dacă n-ar vâna ?  Spre surpriza lui nu s-a întâlnit cu niciun animal în pădure. S-a gândit că se tem de el, că nu-l mai recunosc de-al lor după ce a stat atâţia ani la Colibă, dar a renunţat la această presupunere, le-ar fi simţit cu simţul lui de animal al pădurii, dacă ar fi fost undeva pe aproape, chiar dacă nu le-ar fi văzut. Nelămurit şi neliniştit a plecat mai departe, nu fără să rumege un gând : Ce tristă este pădurea nelocuită de animale ! Dacă n-ar fi nici păsările, ascunse printre ramuri, gălăgioase, ai fi putut spune că pădurea este pustie.

S-a îndreptat spre Arişoare, unde pădurar este Naşu Mărăcine prietenul animalelor, acolo va găsi cu siguranţă cerbi, cerboaice, iepuri, de ce nu chiar vulpi şi, ferească Dumnezeu vre-un lup rătăcit. S-a oprit lângă Bolovanu Bălţat, minunându-se încă odată : Cum a ajuns în vârful dealului, o piatră atât de mare, şlefuită, spălată nu de ploi, ci de vre-o apă curgătoare, cine a adus-o până aici ? Piatră de hotar, loc de întâlnire a duhurilor, mai ales cele rele, rătăcite prin pădure la ora când se schimbă zilele, când ziua de ieri, obosită de atâta alergare, se aşează aici, aşteptând să se trezească ziua de azi, Bolovanu Bălţat este şi va rămâne o enigmă, un mister al pădurii. Infiorat, cheamă o amintire, într-o noapte cu lună plină se aşezase, ca şi acum, lângă Bolovan, când, deodată, a văzut, ieşind din piatră flăcări roşii, nu de foc, ci de descântec, se strecurau tiptil ascunzându-se de lună şi de stele. Când s-au asigurat că nu le vede nimeni au încins un joc săltăreţ, barbar, cu luptă încheiată prin împreunare, unde învinsul şi învingătorul se întrupau într-o singură făptură, de foc rece. Era un superb dans de flăcări, se uneau şi se despărţeau, se iubeau şi se respingeau, şi tot spectacolul se petrecea aici, pe pământ, pe ascunselea, ca toate păcatele. Inspăimântat şi tulburat, Acteon a înţeles atunci că pământul nu este numai locul unde culorile se nasc din iubirea roditoare a soarelui, ci şi locul de întâlnire al fantomelor născute din tenebre. Flăcările de la Bolovanu’ Bălţat nu se ridicau prea mult deasupra pământului, le era teamă să fie răpite de pe pământ, să fie stinse de lumina lunii, specatoare tulburată şi geloasă.

Ce duhuri de iubire şi ură se întâlneau lângă Bolovanu’ Bălţat, ce suflete blestemate, condamnate să nu se poată înălţa de pe pământ, bântuiau luminişul din jurul pietrei ? Fascinat dar înspăimântat, Cerbul Acteon a simţit un fior străbătându-i corpul când i-a trecut prin minte că sufletul Mătuşii ar putea fi răpit de aceste năluci necurate. A plecat în grabă de la Bolovanu’ Bălţat, s-a îndreptat spre Pârâul Şirului, s-a oprit să bea apă rece cu gust sălbatic de pădure, de la izvorul ce ţâşnea dintr-un mal şi după ce umplea o covată săpată anume de oameni, se revărsa îndreptându-se spre pârâu. De la izvor a luat-o către Poiana Ogoarelor, bijuteria pădurii de stejari seculari din Dealul Ungureanului, loc de pribegie a satului atacat pe rând de  barbari, de tătari sau de turci. Poiana Ogoarelor a fost şi a rămas cea mai potrivită scenă pentru desfăşurarea poveştilor, reale sau imaginare şi de rememorare a istoriei. Aşezată pe o înălţime, cu pante greu de urcat, la Ogoare, patria haiducilor, nu puteai să ajungi decât înfruntând urcuşuri grele şi periculoase. Fiecare fir de iarbă, fiecare piatră ar putea să povestească întâmplări văzute sau petrecute în Poiana Ogoarelor. Toate păcatele întâmplate acolo au fost plătite de păcătoşi, dacă o fi rămas vre-unul nerăzbunat, va fi iertat prin faptele de dreptate ale haiducilor, cei ce îndreptau nedreptăţile, luând de la bogaţii hrăpăreţi şi dăruind celor amărâţi. Se spune că la Ogoare au fost ascunse multe comori nerevendicate, necunoscute, pentru că cei ce le-au îngropat n-au vrut să le împartă, şi s-au lăcomit la iubire nelegiuită. Dar, să ascultăm povestea auzită de Cerbul Acteon de la Mătuşă, o comoară de înţelepciune, depozitară a istoriei şi legendelor.

 

 

H A N U L   ’’ L A    T R A G Ă ‘’

 

Povestea Mătuşa că demult, demult, era la Ogoare un han, cu băutură şi lăutari, cu fete frumoase printre mese, cu drumeţi şi negustori aflaţi în trecere, venind de la Târgovişte sau Piteşti, şi mergând către Târgu-Jiu, Sibiu sau Craiova. Carele încărcate cu mărfuri ale negustorilor nu puteau să urce priporul din Dealul Ungureanului, mai ale pe timp de ploaie. Hangiul cu oamenii lui îi ajutau, aduceau câte doi boi şi un proţap şi cu doi sau patru boi trăgeau carele înnămolite până la Poiana Ogoarelor, unde îi aştepta o masă plină cu bunătăţi, ţuică, vin fiert, după preferinţe şi mai ales un loc de dormit, încălzit cu trup de femeie tânără sau fată nemăritată. Drumeţii, mulţumiţi, uitau că banii se câştigă greu şi îşi goleau pungile la renumitul han, cunoscut cu numele de ’’La Tragă’’.

Muncea hangiul, e adevărat dar şi banii se adunau, avea atâţi de mulţi că odată s-a plâns că nu mai are unde să-i pună.

L-a liniştit hangiţa, femeie harnică, plină de farmec :

-Lasă, bărbate, tu să-i câştigi, că oi şti eu unde îi pun, tu să-mi ceri când ai nevoie şi să nu mai duci grija lor.

Ca toţi bărbaţii, hangiul s-a dat pe mâna muierii, tot ce câştiga îi dădea nevestei şi se lăuda că a scăpat de o grijă. Vestea că hangiul avea atâţia bani că nu le mai ştia numărul s-a răspândit ca toate veştile rele, vinovat fiind chiar hangiul care scăpat de grija banilor se lăsa ’’uitat’’ pe la mesele muşteriilor cu care ciocnea câte un pahar de vin şi, bineînţeles, de vorbe. Mulţi îl trăgeau de limbă, nu aflau mare lucru, omul nu ştia câţi bani are şi unde sunt, spunea doar că sunt atât de mulţi că nu-I mai poate număra. Lăudăroşenia s-a dovedit şi de data asta că e păguboasă, vorbele necontrolate zburând de la guri la urechi au ajuns şi la unii ce-şi făcuseră un obicei de a uşura de griji pe cei cu bani prea mulţi.

Intr-o noapte cei aflaţi la han s-au trezit în focuri de puşcă, la început în pădure apoi la han, unde au năvălit oameni cu faţa acoperită. Intâmplător, sau nu, din cauza unor ploi căzute în ultimele zile, la han erau numai hangiul, hangiţa şi două slugi, nici care nici drumeţi nu erau, nu se putuse urca din cauza noroaielor şi a viiturilor, iar fetele, atracţiile ademenitoare ale hanului nu erau, plecaseră în sat, neavând ce să mai facă la hanul pustiu. Hoţii erau bine informaţi, au putut să acţioneze fără teamă, numai că ei nu ştiau unde sunt banii. Nu s-au încurcat cu slugile, pe care le-au închis într-o cămară legate fedeleş. L-au târât pe hangiu în mijlocul hanului şi i-au ceru să le spună unde sunt banii. Bietul om a scos de prin buzunare şi din chimir ceva mărunţiş, a scos şi câţîva gologani asunşi sub o cărămidă, după butoiul cu varză, îi pusese acolo ca să-I dea unei fete cu care se iubea pe furiş, erau însă prea puţini, hoţii nu s-au mulţumit cu atât, au luat hârdăul cu soarbă pentru porci şi i-au băgat capul în lăturile din hârdău. Il ţineau cu capul în hârdău cât mai mult, apoi îl scoteau si-l întrebau unde sunt banii. Degeaba, omul nu ştia unde sunt banii şi după câteva scufundări n-a mai răspuns de loc, aşa că nu s-a ştiut dacă hoţii n-au chinuit un cadavru.

-Da, hangiţa de ce n-a spus unde sunt banii, ca să-şi salveze bărbatul ? a întrebat unul dintre cei ce o ascultau pe Mătuşă.

-Mulţi si-au pus întrebarea asta, la care n-a ştiut nimeni să răspundă, pentru că n-au aflat exact ce s-a întâmplat, hangiţa, singura care putea să spună adevărul tăcea de parcă nu auzea ce se spune. O singură dată a spus că pe ea n-au întrebat-o hoţii de bani.

După moartea hangiului s-a vorbit multe pe la colţuri, unele guri rele au spus că în ultima vreme cei doi soţi nu se aveau prea bine şi că hangiţa a fost bucuroasă că a scăpat de bărbatu-so, că de fapt ea trăia cu morarul de la Topolog, un roşcovan cu mustăţi şi cu trecere la femei. Aşa cum se ştie, vorbele se spun cu uşurinţă, ce s-a întâmplat cu adevărat la han în noaptea aia n-a aflat nimeni, poveştile rămân poveşti dacă nu le dovedeşte nimeni, deşi vorba românului că ’’nu iese fum până nu faci foc ’’ nu e o vorbă în vânt.

Numai că păcatele nu rămân niciodată nepedepsite, adevăr confirmat şi la Hanul  ’’La tragă’’, unde nici hangiţa nici roşcovanul ei n-au avut parte de banii pentru care s-a făcut moarte de om. La han afacerile n-au mai mers ca înainte, unii au spus că a fost blestemat, alţii că hangiul, aşa cum era el, se pricepea la negustorie, ştia să atragă clienţii, avea cunoştinţe,  ştia să atragă clienţii, altfel spus el era sufletul hanului şi că dacă nu e suflet nu e nimic. Treceau din ce în ce mai puţini drumeţi pe la Ogoare, o luau pe Valea Topologului şi ajungeau cu puţin ocol, dar fără necazuri, tot la Podul de la Cremănari. A cântărit şi faptul că fetele de la han se mutaseră la Pod, de ce să urci degeaba Dealul Ungureanului când găseşti ce cauţi la Pod.

Hangiul prăsise mulţi porci pe lângă han, îi ţinea într-un ceair, le dădea resturile de la mese, era destulă mâncare, vara le dădea drumul în pădure, unde porcii găseau ghindă şi jir din belşug. In ultimul timp, însă, în pădure se prăsiseră nişte lupi, se spurcaseră la carne de porc, aşa că hangiţa n-a mai lăsat porcii în pădure, îi ţinea închişi în ceair. Necazul a fost că nemeifiind muşteri, nici resturi nu mai erau, iar porcul închis în ţarc e mai porc decât cel ce umblă prin pădure. Când se apropia seara ceairul devenea locul de manifestare a nemulţumirii porcilor, prin grofăituri insuportabile pentru cei de la han. Necazurile se înmulţiseră atât de mult că biata hangiţă nu-şi mai vedea capul, iar roşcovanul, un beţiv şi neisprăvit, uitase de han şi de hangiţă.

Cum s-a întâmplat n-a ştiut nimeni nici de data asta, cele câteva slugi au spus că, deranjată de grohăituri, hangiţa s-a dus la ceair să le mai dea o porţie de ghindă, să-I liniştească. Era o noapte întunecoasă, de toamnă, cădea o burniţă măruntă, rece şi porcii hămesiţi s-au încăierat pe coşul cu ghindă, s-au strâns în jurul hangiţei care a căzut la pământ, în noroi. De la căzătură până la prima muşcătură de porc a fost un timp scurt, numai cine n-a văzut porci flămânzi nu poate să-şi imagineze ce s-a întâmplat mai departe, slugile au auzit-o pe hangiţă ţipând ca muşcată de şarpe, au alergat la ceair, dar până să înţeleagă ce se întâmpla, să aprindă felinarele şi să alunge porcii, a trecut destul timp pentru ca s-o găsească sfârtecată de porci.

 

Povestea, ca toate poveştile, când ajung legende, a avut şi unele variante. S-a spus că hoţii ar fi fost înţeleşi cu hangiţa, că morarul cel roşcovan a organizat acţiunea. S-a mai spus despre hangiţă că începuse, după moartea hangiului, să le cam tragă la măsea, că era băută când s-a dus la ceairul porcilor, că nici slugile nu s-ar fi grăbit să-I vină în ajutor, pentru că în ultima vreme le cam oropsea. Nimic din ce s-a spus mai târziu nu a putut fi dovedit, a rămas, cum spune românul, că ’’mortu’ e de vină’’.

Morarul de pe Topolog a fost un personaj celebru. Blond, ager, suplu, frumos ca un erou din Elada, purta o mustaţă îngustă, provocatoare şi un zămbet dezarmant, de cunoscător al gândurilor, în special al  secretelor femeieşti. Femeile se topeau după zâmbetul lui, se înghesuiau ca la urs, când apărea, omului nu-i rămânea decât să aleagă dintr-o ofertă excedentară. Ştia că plăteşte răsfăţul femeilor cu pizma bărbaţilor, nu-i păsa, fiecare cu interesul său, dacă nu le convine să se descurce cu ele. Ha ! Ha !

Prea sigur de el, egoist şi mărginit, era convins că totul i se cuvine. După moartea hangiului nu mai trecea pe la han, spre disperarea hangiţei, se oprea la cârciuma de la pod şi pleca pe două poteci, câteodată nu mai ajungea acasă, dormea pe unde apuca. Intr-o noapte a adormit lângă zidul unei biserici, la care credincioşii nu reuşiseră să-i pună acoperişul, nu mai aveau bani destui. Când s-a trezit, a doua zi, şi a văzut unde a dormit, i-a venit aşa o nebunie, a tras o înjurătură : ’’…tui biserica mă-si’’, a scos toporul de la brâu şi a dărâmat zidurile. Când şi-a trezit din beţie n-a mai recunoscut nimic : ’’ticăloşii ăştia mint fără nici o ruşine, au necaz pe mine, mai bine şi-ar vedea de muierile lor’’. Unii s-au făcut chiar că îl cred.

 

Dar, ca să se adeverească cele spuse mai înainte despre păcate, că nu rămân nepedepsite, Dumnezeu a trimis un semn pilduitor.

Moara era aşezată pe un iaz special amenajat, o albie îngustă, pe care apa Topologului curgea mai repede ca să poată învârti pietrele morii, unde se măcina grâul şi porumbul. Când măcinatul se termina târziu, morarul se zăvora pe dinăuntru şi dormea în moară. Intr-o noapte a luat foc moara, poate de la un foc nestins, poate de la tutunul pufăit de morar, că era fumător împătimit. Au fost şi unii răutăcioşi, au spus că morarul avea duşmani, că avea obiceiul să încânte femeile oamenilor. Nici de data asta nu s-a aflat cu exactitate ce s-a întâmplat, ceea ce s-a ştiut sigur a fost că atunci când au ajuns oamenii să stingă focul, din moară nu mai rămăseseră decât piatrele, căzute în iaz, unde se mai văd şi astăzi.

Unii credincioşi au zis, după actul necugetat al morarului, că ar fi fost un semn de la Dumnezeu, că locul era blestemat, bântuit de duhuri rele, si-au adus aminte că acolo a fost găsit un om mort, şi că de aia nu se terminase biserica. Aceste vorbe s-au dovedit a fi neadevărate, cum să se opună duhurile când se face o casă a Domnului, ce, Dumnezeu nu poate să le alunge şi să sfinţească din nou locul ?, neadevăr confirmat apoi  de actuala biserică înălţată pe deaul unde păcătuise morarul. Mai mult, lăcaşul Domnului a fost preasfinţit de meştesugitele predici ale bătrânului preot Nicolae, care număra anii trecuţi de o sută, când l-a chematl să cuvânteze şi ingerilor, în cer.

Se cuvine să recunoaştem şi un adevăr puţin măgulitor : aşa predici nu s-au mai auzit în sfânta biserică de la Cocoru, pentru că nici Dumnezeu nu grămădeşte înţelepciunea şi harul într-o singură casă a Lui.

 

Cerbul îşi aduce aminte, cu duioşie, ce cuvânt cald şi bun de pus în cântec, de întâlnirile Mătuşii cu numeroşii săi oaspeţi, de harul ei de băsmuitoare, de muţenia ascultătorilor, avizi să asculte glasul melodios, ce venea de departe, fascinant, adevăr împodobit cu vise, de ciudăţenia, greu de înţeles, că şi oile, şi capra şi găinile se apropiau de povestitoare, încercând să descifreze tâlcurile din spatele vorbelor, neînţelese de mintea lor neomenească. Avea pentru fiecare nou venit o tolbă de poveşti, o golea cu încetinitorul, părea să fie de nesecat, plină cu întâmplări şi trăiri din toate timpurile. O vedea pe Mătuşă în cer, înconjurată de suflete, venite să o asculte. Coplşit de emoţii dă drumul unui gând curajos, formulat, bineînţeles, în limbajul său de Cerb : ’’De acolo, de unde ai ajuns, fă un semn celor rămaşi, cheamă-i la tine, să-ţi asculte vorbirea şi viersul, iubită regină a pădurii’’.

 

-Dar, domnule, ai luat-o razna de tot, ai promis povestea unui Cerb, botezat, e adevărat, cu nume de vânător vestit din Elada, despre gândurile lui, pretindeai că le cunoşti şi acum baţi câmpii cu istorii şi legende, despre locuri şi oameni necunoscuţi nouă cititorilor. De ce să-l credem pe Cerbul dumitale, de unde să luăm încrederea într-un animal ?

-Cum, de unde, vă îndoiţi că a fost odată o Mătuşă, o Poiană şi o colibă, vă îndoiţi de credincioşia filozofului pădurar Gheorghe Bălăşoiu şi a umilului plăsmuitor, artist din născare şi sciitor din vocaţie ? Dacă ne suspectaţi de mărturie mincinoasă, închideţi cartea, găsiţi altceva de făcut, deşi mă tem că va fi greu, dar, vă previn,  veţi rata întâmplări şi legende mai frumoase decât cele trăite, veţi rata ultima întâlnire a Cerbului Acteon, alta decât a vânătorului antic, sfâşiat de proprii săi câini, o neobişnuită confruntare, pentru şi în numele vieţii.

 

U N    V I S

 

Ajuns la Ogoare, unde mai puteau fi văzute ruinele vechiului han străjuite de singurul martor supravieţuitor, un păr gălbior, bătrân, cu trupul ros de carii şi cu doi ochi mari larg deschişi, două găuri, operă distructivă a ciocănitorilor, Cerbul Acteon s-a oprit să petracă noaptea, ocrotit de duhul părului, urmaş al duhului martir al hangiului. Rezemat de păr, înfrăţit cu lemnul tare şi cu dragostea viului, Acteon s-a lăsat pe seama lui Morfeu, fiul lui Hypnos, prieten de noapte, a închis pe rând câte un ochi, păstrând pe celălalt ca paznic de nădejde.

Dar cum să dormi, chiar aşa, cu câte un ochi, într-un loc bântuit de duhuri ? Ochiul rămas de pază îl vede pe hangiu, ieşit în curtea hanului, să-şi întâmpine muşterii. Carele, încărcate cu mărfuri scumpe, grele, trase de câte patru boi, intră pe poarta larg dechisă a hanului, sub ochii atenţi ai unor negustori cu chimirele doldora de bani. Slugile hangiului apar din grajduri, scot jugurile, deshămează caii, îi adapă şi-i hrănesc cu fânul şi grăunţele din iesle. Mulţumiţi, muşterii se îndreaptă spre han, căutând cu privirile fetele frumoase ce servesc la mese. Din pivniţă apar carafe cu vin roşu, faimoasa  Putere a ursului, de care Cerbul este uimit cât de repede se golesc şi se umplu, ca să aţâţe dorinţele şi să  stârnească veselie.

Iat-o şi pe hangiţă, frumoasă femeie, cu baticul roşu de mătase, legat la spate, semn de femeie măritată, pricepută la toate, strânsă la mijloc cu un şorţ alb, ca să scoată mai mult la vedere trupul tras prin inel, mlădios, promiţător, toate gândite să  sublinieze farmecul amfitrioanei, inutile, pentru că degetele ei fine nu ştiau decât să numere banii şi, desigur, să mângâie şi să îmbrăţişeze.

Dar, ce s-a întâmplat ? Negustorii s-au înfierbântat, se încaieră, se ceartă, se împing, s-au împărţit în tabere, nu în două, în mai multe, nu se ştie de ce şi cine a început, se răstoarnă mese, se sparg oale, curge vinul roşu, se rup scaune, se împart pumni în dreapta şi în stânga. Hangiul şi hangiţa zâmbesc amuzaţi cu o îngăduinţă înţeleaptă, ei ştiu că nu vor fi păgubiţi, dimpotrivă, din pagubă vor avea câştig, că după terminarea harababurei va fi o împăcare generală şi se vor plăti cu vârf şi îndesat, ( ce frmoase cuvinte ! ) stricăciunile. Au şi negustorii nevoie de spectacol şi câţiva pumni încasaţi vor înviora amintirile rămase după plecarea de la han. Şi, apoi, după răfuială, când totul se linişteşte, ciomăgarii se retrag în odăile hanului unde, în funcţie de greutatea pungii şi de lărgimea inimii, îi aşteaptă desfătările.

Speriat de foşnetul frunzelor răvăşite, Acteon deschide şi al doilea ochi şi îşi dă seama, cu părere de rău, că spectacolul se petrecuse în vis. Dar, ce se vede pe la mijlocul Poienii ? Două umbre gonesc disperate de la o margine a pădurii la cealaltă, de data asta nu mai este nici spectacol nici vis, este realitatea crudă, o viaţă este pusă în jocul dintre viu şi neviu. Cerbul îşi aduce aminte alte vorbe ale Mătuşii : ’’Moartea nu este frumoasă, e moarte şi atât’’

Trezit de-a-binelea, Acteon se îndreaptă spre Dealul Ungureanului.

 

 

N O S T A L G I I

 

După ce ai făcut parte dintr-o gospodărie omenească, unde întâmplărie celorlalţi devin şi ale tale, după ce ai cunoscut înţelepciunea, iubirea, prietenia, cu virtuţile şi păcatele ei, după ce ai gustat dulcele pahar al biruinţei, e greu să te reobişnuieşti cu singurătatea vieţii, cu propria ta singurătate, nemăsurabilă, necomparabilă, nefolositoare. Acteon tânjea după tovarăşi, în această pădure pustie, ar fi vrut să se apropie de stejarii mândri, de fagii îmbătrâniţi de ani prea mulţi, de carpenii vânjoşi, bine înfipţi în pământ, dar arborii pădurii, cu demnitatea lor, refuză înclinarea la pământ pentru un biet Cerb, ei leagă prietenii, mai puţin strânse, cu semenii lor, acolo sus, unde începe cerul. Zadarnic se rezema Acteon de tulpinile ieşite din pământ, zadarnic mângâia scoarţa ridată, cu blana lui moale, catifelată, acolo, jos nu găsea nici căldură, nici tandreţe. Viaţa sentimentală a copacilor, oda bucuriei lor, imnul împreunării şi freamătul securii se trăieşte, se cântă, sus, unde seva, dar al pământului, se împreună cu lumina soarelui. Acteon ştia că arborii unei păduri sunt legaţi printr-o puternică solidaritate, că nu le place singurătatea, îşi împărtăşesc înţelepciunea într-o limbă a lor,  nu cunosc ura, duşmănia, gâlceava, nu se hrănesc din carnea altor arbori. Ar fi vrut să le vorbească tufanilor semeţi, păcat că nu le cunoaşte limba şi nu le poate spune cât de mult îi iubeşte şi îi admiră. Furat de entuziasme metafizice, Acteon uita că iubirea şi prietenia lui avea explicaţii materiale, că era foarte interesat de dulceaţa frunzelor de stejar. Să nu-i întrerupem, însă efuziunea generozităţii sincere.

Mai norocoase erau păsările, ele puteau să zboare până sus, în frunzişul verde, se zbenguiau şi se ascundeau printre ramuri. Acteon era convins că, acolo ele vorbeau şi cu soarele. Nici limba păsărilor nu o cunoştea, nu ştia ce pot spune, ce pot sporovăi atât de mult şi cu ce se ocupau, era convins că nu ştiu, niciodată, ce este singurătatea

. Niciodată ?! Iată un alt cuvânt greu de măsurat, poate că n-ar fi bine să-l folosim. Se uită cu atenţie la doi stejari crescuţi dintr-o rădăcină, nedespărţiti, uniţi prin obârşia comună şi prin îmbrăţişarea ramurilor, ei nu vor şti ce este singurătatea. Poteca îi duce paşii prin pădure, şi în trista lui singurătate temperează entuziasmul excesiv al gândurilor, revine pe pământul ferm, vede o pasăre moartă, înţelege că şi păsările pot să fie singure, se întoarce, priveşte la cei doi tufani înfrăţiţi şi vede, cu ochii imaginaţiei securea ce se abate asupra unuia dintre ei. Cel rămas în picioare este acum atât de singur. Inţelege că singurătatea este legea fiinţei vii şi nu se mai plânge de singurătate.

 

 

A P A    V I E   D E    L A    O M U L   M O R T

 

In Dealul Ungureanului a lăsat drumul ce cobora la Pleşoiu, a luat-o pe poteca ce trecea prin pădurea deasă, către Băneşti, mai sigură decât cea din apropierea satului Stoiceni, unde se temea că vre-un câine, trezit din somn, pus pe harţă, ar fi asmuţit haita asupra lui. Ştia despre câini că nu atacă animalele pădurii, le place doar să le sperie, adică să facă exact ce nu-I plăcea Cerbului Acteon, dar cine poate să ştie dacă nu sunt şi alte blesteme ale zeiţelor, supărate din te miri ce.

Poteca şerpuia de o parte şi de alta a unui pârâu secat, ce aduna apele ploilor de la Gâltofani şi le ducea la Topolog. Mergea mai mult pe iarba de pe marginea râului, de teamă să nu i se audă paşii. A oprit să bea o gură de apă tulbure şi sălcie, dintr-o baltă rămasă de la ultima ploaie. N-a putut să bea mai mult, se obişnuise cu apa de izvor de la Colibă şi când te-ai deprins cu bunătăţi, e greu să renunţi, să bei ce găseşti, la întâmplare. Ştia că pe drumul spre Topolog se afla o fântână cu apă rece, foarte gustoasă, a plecat într-acolo.

Luna dispăruse de pe cer, stele nu vedea din cauza tufanilor, se lăsase un întuneric deplin. Şi-a amintit vorbele Mătuşii : ’’S-a lăsat întunericul dimineţii, curând se luminează de ziuă’’. Mergea încet, mai mult ghicind pe unde era poteca, din când în când mai lovea câte o piatră, se oprea să asculte, dacă n-a fost simţit, apoi continua drumul pe bâjbâite. De fapt nu-i era frică, i-a plăcut totdeauna să meargă noaptea prin pădure, simţea o bucurie ciudată, greu de explicat, o atracţie către aventură. Avea şi o explcaţie, pădurea era locul unde cerbii şi oamenii sunt protejati, cea mai bună dovadă fiind Coliba Mătuşii cu toată lumea ei. Ar fi putut să se oprească la marginea pârâului, să caute un culcuş, nu s-a oprit, îi venea greu să renunţe la o plimbare nocturnă prin pădure, după atâţia ani de când o părăsise. A început chiar să alerge, picioarele înaintau automat din ce în ce mai repede, nu-i mai păsa de pietrele trezite din somn, vrea să ajunngă mai repede la fântână.

S-a auzit un zgomot, s-a oprit, cineva vorbea în şoapte într-o limbă muzicală, rafinată, armonioasă până la perfecţiune.  A recunoscut vocea inconfundabilă a izvorului cu apă limpede, nici prea rece nici prea caldă, pe drept numit Izvorul cu apă vie. Ieşit din coasta dealului, izvorul povestestea cui ştia să-l asculte, povestea vieţii lui. Fusese întemniţat într-un castel tenebros de stânci, sub pământ, la mare adâncime, suportase prigoana captivităţii, jinduise după libertate, se însoţise cu alte izvoare venite de pe pământ, surghiunite ca şi el, se strecurase, şiret printre pietre înţelegătoare, statornice, ca toţi prietenii adevăraţi, evadase pe întuneric, la vale unde simţea, ştia, că va ajunge la Impărăţia apelor. Intâlnise obstacole mari, alunecase pe sub porţi zăvorâte, îndrăznise, şi iată-l ajuns la lumină, scăpat din cătuşele întunericului, liber să curgă, jucăuş, vesel, zglobiu, sigur că va ajunge să se dăruiască apelor mari. Cerbul a păstrat în memoria neuitării povestea şoptită de izvorul cu apă vie, s-a apropiat cu paşi mărunţi, de teamă să nu tulbure melodia şi ritmul, s-a oprit să mai asculte odată, apoi, însetat de apa vie, si-a muiat botul în fântână, a sorbit cu nesaţ apa vrăjită, şi cu faţa la Răsărit, a mulţumit soartei pentru că l-a iniţiat în tainele apelor. S-a uitat lung la fântână de lemn ridicată de oameni în jurul unei albii săpată anume pentru odihna izvorului, după lunga lui călătorie subpământeană. Alături, spre locul de unde răsare soarele, fusese înălţată o cruce mare de lemn, încrustată cu numele creştinilor care sfinţiseră izvorul, ca să-l pună sub protecţia Domnului şi să alunge duhurile rele.

Dacă dumneata, stimate Cititor, n-ai avut norocul să vezi o fântână românească adevărată, nu un puţ sau o cişmea, un lăcaş sfinţit, unde se întâmpină apa venită din pământ, Cerbul Acteon şi plăsmuitorul său vă propune o descriere a casei construită de români pentru izvoare, un adevărat altar, închinat Sfintei Ape, cel mai preţios dar al Creatorului, fără care viaţa nu ar fi fost posibilă.

Locul de unde iese izvorul este  curăţat, respectat şi preţuit ca toate locurile unde se aşteaptă Duhul Sfânt. Pentru casa izvorului se aleg stejari sau salcâmi sănătoşi, fără noduri, se sparg cu mesteşug de-a-lungul fibrei, se ţin la uscat mai mulţi ani, se cioplesc din bardă, nu se fasonează, se încheie în scoabe, fără cuie, direct pe locul unde apa ieşită  din mal a fost primită într-un bazin special. Din scânduri groase, numite vizduri se fac trei pereţi, cel de al patrulea fiind asigurat de stânca din care a ieşit izvorul. Bazinul este împărţit în două încăperi printr-un perete de scânduri în care se taie două ferestre care permit introducerea unei căni, de obicei de pământ ars, dar nu pot fi folosite de animale, carora le este rezervată încăperea din faţă. Cele două încăperi sunt separate formal, pentru că apa circulă liber printre vizdurile peretelui despărţitor. Oala, de pământ sau smălţuită, este folosită mai rar, băutorii de apă nu renunţă la plăcerea biologică de a bea apă direct din fântână. Cum altfel s-ar putea degusta pe săturate apa vie ? Căratul apei de la fântână la casele oamenilor este o treabă de femeie, iniţiată din copilărie să poarte pe cap, fără s-o ţină cu mâna, o vadră plină ochi cu apă, să alerge după vite, ducând şi un copil în braţe. Depunem mărturie că baletul executat de tinerele femei poate fi asemănat cu cel al profesionistelor.

Legenda izvorului merită un plus de răbdare, chiar dacă descrierea de mai sus  a fost, pentru unii cititori, o caznă greu de suportat.

Mătuşa povestea că odată, de mult, pe locul unde se află fântâna a fost găsit un om mort, un necunoscut, venit de undeva, nu se ştia de unde. Era un om între două vârste, cum se spune de multe ori, ca să nu se recunoască nepriceperea de a măsura viaţa oamenilor cutimpul. Primul care l-a văzut a fost un copil, ajuns cu oile într-o poiană din pădure, stătea cu capul rezemat de o piatră abă, ai fi zis că doarme. Culcat pe o rână,  ţinea în mână o traistă ciobănească. Oile păsteau liniştite în jurul omului, pe care micul păstor îl credea adormit. Din când în când oile se opreau şi se uitau, curioase, la omul de pe piatră. Venise conacul amiezii, soarele dogorea, piatra se încălzise de nu puteai s-o atingi însă omul nu dădea semn că se trezeşte. Ingrijorat copilul  a început să vorbească tare, să certe oile, să le îndemne, să le alunge, doar, doar, se va trezi omul adormit cu capul pe piatră. I-a fost şi teamă, auzise că prin pădure trăiesc haiduci, oameni certaţi cu lumea, înarmaţi, care vin prin sate şi jefuisc pe cei cu averi mari. S-a liniştit repede, ce să ia de la el, un copil de oameni sărmani. S-a întors la omul de pe piatră, s-a învârtit în jurul lui, degeaba. A strâns iole, şi le-a îndemnat cu voce puternică spre casă.

-Brrr, brrrr, hai că v-a fost d-ajuns pentru astăzi.

Omul n-a dat niciun semn că l-ar fi auzit. Ajuns acasă i-a povestit sorei lui mai mari, despre omul cu capul pe piatra încinsă de soare. Indemnată de un gând fata a vrut şi ea să-l vadă pe necunoscutul din pădure. Impreună cu fratele ei au mers la locul unde se afla omul adormit. Curajoasă, fata l-a strigat :

-Nene, vezi că te îmbolnăveşt dacă stai prea mult cu capul pe piatra fierbinte.

Neprimind răspuns, fata s-a dus la om să-l trezească, dar când a pus mâna pe mâna lui a retras-o imediat, înfiorată.

-Omul ăsta e mort, e rece, nu vezi că nu mai suflă.

Copii s-au îndepărtat, la început încet, apoi fugând cât îi ţineau piciarele. Ajunşi în sat au povestit ce au văzut, vestea s-a răspândit repede şi oamenii au fugit să-l vadă pe omul din pădure, l-au strigat, l-au zgâlţâit, degeaba.

-E mort, au fost nevoiţi să recunoască

-Ce moarte frumoasă, a dat grai o bătrână, ajunsă şi ea mai la urmă. Chiar că pare să doarmă, s-a culcat cu capul pe piatră şi a adormit pentru totdeauna, a fost un om bun, d-aia i-a dat Dumnezeu o moarte aşa de frumoasă, a grăit bătrâna cu gândul dus undeva, poate la ziua când se va duce şi ea la Domnul.

L-au luat pe braţe, l-au dus într-o casă de creştini, unde i-au împlinit ritualul obişnuit pentru morţi. Au întrebat în satele vecine, fără să afle de unde era străinul, nu se ştia nimic despre un om dispărut de curând. Omul a rămas în amintirea satului sub numele de Omul mort, iar poiana unde a murit a fost numită Poiana Omului mort. I s-a pus acolo şi o cruce, i-au fost făcute toate pomenile, au pus de la mână şi au plătit slujbele, s-au rugat, mai ales femeile pentru iertarea păcatelor şi greselilor Omului mort, că cine nu păcătuieşte în viaţa lui. Când i-au făcut pomana de patruzeci de zile a venit tot satul, a fost pomană mare, cu preoţi din trei sate. După ce s-a terminat slujba a venit în fugă copilul cu oile şi le-a spus preoţilor că din piatră albă curge apă. Mare a fost  uimirea preoţilor şi a creştinilor prezenţi când au văzut minunea lui Dumnezeu. De atunci, până în zilel noastre şi multă vreme de acum încolo, vor fi îndestulate gurile însetate, ajunse la izvorul de la Omul mort. Legenda izvorului este atestată de cel mai  credibil martor, de însăşi Mătuşa, care după ce a spus-o unor oaspeţi veniţi s-o vadă, a adăugat :

-Când vorbim de ce a fost demult, spunem şi ce am auzit de la alţii, mai punem de la noi, e greu să-ţi aduci aminte după atâta amar de vreme, da’, de data asta n-am pus nimic de la mine, nu puteam să uit, că doar eu, cu frate- moi, l-am găsit pe omul mort. Doamne, cum mai trece timpu’.

Bârfitori necredincioşi sunt peste tot, nu de mult l-am auzit pe unul spunând :

-Vorbiţi de Fântâna de la Omul mort de parcă aţi fost voi de faţă. Cine mai ştie, poate că n-a fost mort, s-a prefăcut, să audă ce zic oamenii, sau, poate n-a fost nici un mort, nu vă uitaţi în gura Mătuşii, era bătrână, spunea ce-i trecea prin cap, să-i ţină pe oameni  la poveşti, să nu plecen s-o lase iar singură.

Povestea izvorului, ieşit ca prin minune din stâncă, este o născocire, câte minuni aţi văzut voi, în viaţa voastră ? De ce să facă Dumnezeu minuni tocmai aici, la noi, nişte păcătoşi nişte amărâţi ? Mătuşa a murit de mult, a murit şi Cerbul, dacă o fi fost, au rămas povestitorii de legende, nu-mi cereţi să cred că poveştile lor sunt adevărate, poate sunt, poate nu sunt. Eu nu mă cred nici pe mine, dacă mă întrebi ce-am făcut ieri îţi spun că nu mai ştiu, dacă ţi-aşi spune că am făcut cuiva un bine m-ai crede ? Şi dacă i-am făcut rău, de ce să mă dau pe mâna altora ?

Nu-mi plac cârcotaşii, când îi întâlnesc mă dau la o parte, nu-i contrazic, poate că au şi ei, câteodată, dreptate. In ce privesc minunile, vorbele spuse de cârcotaşul nostru sunt chiar înţelepte, oamenii nu cred în minuni decât dacă le văd cu ochii lor.

Intorşi cu picioarele pe pământ mergem să bem apă de la Fântâna Omului mort, o fântână ca toate fântânile, cu apă rece, cu gust de pădure, după ce o bei simţi că te înviorezi, poate de aia se spune că la fântâni se bea apă vie. Un izvor în mijlocul pădurii este un dar pentru rătăciţi şi temerari, o adevărată minune. Vin însetaţi, beau apa, nu-şi pun întrebări despre fântână sau izvor, nu-i ascultă povestea, nu se întreabă când a apărut apa din stâncă. Oamenii nu mai cred în poveşti şi minuni, nu se mai uită dimineaţa la Răsăritul Soarelui, nu văd iarba cum creşte, nu văd puiul cum iese din ou, nu văd fructul din floare, lumina născând din întuneric, ce, astea sunt minuni ?

 

I E Ș I R E A    I N T E R Z I S Ă

 

La Fântâna Omului mort s-a încheiat ultima întâlnire a Cerbului Acteon cu meleagurile copilăriei sale. Pustiul din pădure se strecurase şi în suflet, îl îndemna să caute cerbi şi cerboaice, să umple golul dintre ce a fost şi ce va fi. Despărţirile au fost întotdeauna grele, femeile, mai ales, nu se depart decât după ce au mai zăbovit oleacă, şă mai spună ceva, să se mai îmbrăţiseze odată, să-şi aducă aminte ce au uitat să spună. Ne este greu să părăsim locuri şi oameni de care ne-am legat cu sufletul. Peste tot, pe unde am trecut, a rămas o parte din fiinţa noastră, ne este greu s-o părăsim. Locurile au suflet mare, aşa spunea înţeleptul Bălăşoiu, acolo unde au fost biserici a rămas taina rugăciunilor şi slujbelor religioase şi acolo unde au pierit vieţi, doborâte de pumnalul urii, al vrăşmăsiei sau răzbunării, acolo unde s-au înşelat sau minţit cei cinstiţi, se păstrează duhurile păcatelor săvârşite. Acteon a ţinut minte învăţăturile aflate de la oameni sau moştenite de la înaintaşii săi.

A vrut să mai privească odată peste sat, a urcat până la Cioaca Inaltă, cea mai mare înălţime a satului, apoi a coborât incet Dealul Şirului, a trecut peste drumul ce duce la Stoiceni şi s-a îndreptat spre Lunca Topologului unde erau în plină desfăsurare festivităţile de primire şi încoronare a Soarelui. Nu s-a oprit să le admire, ca să înţelegi misterele Pământului, n-ai nevoie să te opreşti dacă le simţi trecând prin fiinţa ta.

A ieşit din pădure, a ocolit casele de la marginea satului unde începuse deşteptarea. O oaie behăia căutându-şi mielui, i-a răspuns cu un lătrat, un câine, supărat că l-a trezit din somn degeaba, că el nu ştie nimic de mielul ei. Oamenii începeau să iasă din case, slobozeau orătăniile uitându-se la cer, căutau direcţia norilor, încercând să prevestească ce le pregătea Cel de sus pentru ziua de astăzi. A trcut peste râul Topologului şi a urcat dealul pe poteca ce împărţea în două o pădure de fagi. Cunoştea bine poteca, recunoştea şi fagii de pe marginea ei, pe acolo trecuse când se dusese pentru prima dată la rezervaţia de cerbi. Plecase repede de la rezervaţie, nu i-au plăcut cerbii găsiţi acolo,  erau neprietenoşi, plictisiţi, se obişnuiseră să trăiască fără să facă nimic, ştiau doar să mănânce şi să rumege. Nu-i pare rău că a plecat, a avut parte de o viaţă plină de întâmplări si de noutăţi. Zilele petrecute la Poiana Mătuşii sunt amintiri de neuitat, adevărate comori ale sufletului.

S-a oprit, ar vrea să întârzie sosirea la rezervaţie şi ca să mai treacă timpul a rumegat frunzele verzi înghiţite mai înainte. De mult a observat că atunci câd rumegă îi vin în minte şi altfel de gânduri decât cele din timpul mersului. Când rumegă judecă,  cântăreşte vorbele cu înţelesuri, pe când în timpul mersului se gândeşte la ce va face când va ajunge unde a plecat. S-a oprit într-o poiană unde ştia că era o cabană şi un om cu mustaţă, nu era Naşu Mărăcine, deşi semăna cu el. Ca şi de prima dată când a trecut pe aici, omul dormea rezemat de puşcă, s-a uitat la el cu prietenie şi înţelegere, la ce-i folosea o puşcă într-o pădure părăsită, a trecut mai departe, încet, să nu-l sperie.

Ce vrea să spună pasărea aceea, cântă mereu acelaşi cântec, la fel de tare, cu aceleaşi pauze, şi intonaţii, deşi nu făcuse niciodată studii de muzică. De când l-a văzut repetă  aceeaşi  melodie, obsedantă, de tristeţe, de rămas bun, doar câteodată, Cerbului i se pare că recunoaşte o notă de speranţă şi resemnare. De unde a învăţat pasărea cântecul şi de ce i se pare cunoscut ? Ascultă cu atenţie, încearcă să-si amintească unde l-a mai auzit, nu-l găseşte în amintirile lui, poate l-a moştenit aşa cum a moştenit recunoaşterea lupului.

Nevoia de noutăţi şi afecţiune, tentaţia blestematului fruct oprit, teama de singurătate îl îndeamnă pe Cerbul Acteon să ajungă mai repede la rezervaţia de cerbi. Salută în trecere pâlcul de stejari seculari, filozofi ai pădurii, uitaţi de oameni sau protejaţi de pădurari ca să depună mărturue despre măreţia de altădată a pădurii. Asaltat de gânduri şi întrebări se mai opreşte odată, să le pună în ordine. De ce a fost nevoie de o rezervaţie pentru cerbi ? De ce au vrut  oamenii să-i apere şi de cine ? de lupi ?!, de când se ştie lupii au vânat cerbi, numai aşa puteau să trăiască, a fost voia lui Dumneze, de ce s-ar opune oamenii voinţei Domnului ? Acteon crede că prietenia oamenilor, ca toate prieteniile, este  interesată, carnea de cerb este bună şi pentru oameni. Rezervaţia nu este o fortăreaţă de apărare, este o închisoare, loc unde cerbii nu sunt liberi. Un cerb fără libertate nu mai este un animal din pădure, este unul captiv, domesticit de om, un miel, bun pentru a fi sacrificat. A aflat el cum e cu sacrificiul, omoară mielul şi îl mănâncă, la fel ca lupul.

Martor şi cronicar al gândurilor lui Acteon, mă simt implicat în  evaluarea libertăţii obligatorii, instituită de instituţiile oficiale, De când venim pe lume suntem repartizaţi, fără acordul nostru, în tot felul de comunităţi, preotul ne botează, ne face creştini, de ce a fost nevoie de un om, de multe ori imperfect, să ne ofere, aici pe pământ, Dumnezeului care ne-a trimis ? Dacă pentru botez sunt gata să accept că este o Taină, neînţeleasă, minţile noastre limitate, nu voi face acelaşi lucru cu celelalte comunităţi, şcoala, armata, categoria socială, categoria profesională, etnia, partidul şi alte forme de îngrădire şi limitare a libertăţii, adevărate rezervaţii.

Alăturând judecăţile mele la judecăţile Cerbului Acteon mă plasez într-o continuitate a fiinţei prin suflet şi simţire, deloc dezonorantă şi descopăr o nouă justificare a demersului de evocare a sufletului nemuritor, întrupat vremelnic în diferite vietăţi.

Să revenim însă la Cerbul lăsat să rumege în linişte frunze şi gânduri, şi întrebându-se ce mesaj cântat îi trimite pasărea neliniştită. A ajuns la rezeervaţie şi caută poarta de intrare. Ca toate spaţiile concepute de oameni, rezervaţia de cerbi era păzită de o regulă : ’’Ieşirea interzisă’’. De intrat se intra uşor, se găseşte câte o portiţă deschisă, însă odată intrat erai revendicat de rezervaţie ca parte a ei. Ca fost locatar, Acteon a găsit repede portiţa mai puţin păzită, a intrat şi s-a amestecat cu rezidenţii permanenţi. A fost surprins când a văzut că niciunul dintre cerbii aflaţi deja acolo, nu i-a acordat nici o atenţie, nu l-a remarcat pe noul venit, de fapt nici ei nu se recunoşteau, trăiau într-o izolare deplină, lipsită de orice speranţă, la fel de singuri ca şi el, fără niciun semn de recunoaştere, fără identitate

Venise la rezervaţie să întâlnească alţi cerbi, să scape de singurătate, se afla acum între cerbi mulţi, la  fel de singur, poate mai singur, obligat să recunoască adevărul nemilos că singurătatea este o stare sufletească a individului, fără nici o legătură cu mulţimea ce foieşte în jurul său.

Rezervaţia era bine organizată, avea frrunze si fân în locuri amenajate, avea bazine cu apă proaspătă, adusă de la izvor, cerbii veneau, se hrăneau si se adăpau, exista, iată, o  libertate, cea de folosire a ofertelor gratuite. A profitat şi el de singura libertate a rezervaţiei, si-a potolit foamea şi setea, apoi a plecat în căutarea singurei portiţe de ieşire, există totdeauna una, câteodată mai multe, o ştia din prima şedere la rezervaţie şi la fel de neobservat ca la venire a părăsit mulţimea de cerbi fără nume, fără identitate, fără speranţă.

Viaţa în rezervaţie nu este o viaţă de cerb, animal născut în pădure, liber să-i străbată toate văile, dealurile, poienile, ascunzişurile, să se apropie de casele oamenilor, să fie acceptat de aceştia, să le fie de ajutor. Acteon, cerbul cu suflet înobilat într-un corp omenesc, aflase că viaţa trupului este scurtă, că există moartea cărnii şi trecerea sufletului de la o vieţuitoare la alta. Văzuse cum a fost înlormântat trupul Mătuşii, văzuse, cu ochiul imaginaţiei pe Omul mort, trecut cu seninătate din somn în nefiinţă, văzuse păsări şi iepuri, jertfe nevinovate devorate de vulpi, de lupi, sau de alte păsări, aflase că moartea este obligatorie, că nimeni nu i se poate sustrage, mai mult decât atât, că moartea este condiţie pentru o viaţă viitoare. Ştia că vremea morţii sale trupeşti este aproape, că promisese la plecarea din Dealul Bolindeţului să-i redea ceea ce primise de la el, carnea fără suflet.

A părăsit rezervaţia, o lume de cerbi blazată, fără nume, fără întâmplări demne de a fi trăite, fără viitor, fără speranţe.

 

Î N T Â L N I R E A

 

Se înserase, noaptea neagră, fără lună, era potrivită pentru călătoria de întoarcere. Stelele se roteau în jurul pământului, în afară de una, o recunoştea, care nu se mişca niciodată, când venise o avea în stânga, acum o va avea tot timpul în partea dreaptă. Nu s-a mai oprit să bea apă sau să înghită câteva frunze, îl învăţase Mătuşa că înainte de marile sărbători e bine să ţină post.

A plecat fără să se mai uite înapoi, cu inima curată, vesel că nu lasă regrete în urma sa. Mergea prin întuneric fără teamă de lupi, fuseseră alungaţi cu focuri din preajma rezervaţiei, nu se grăbea, cunoştea toate potecile, asculta şoaptele pădurii, le înţelegea şi le alătura gândurile lui, atent să păstreze legătura cu duhurile bune ale pădurii, cu care voia să împartăsească Tainele aflate în lunga lui viaţă de cerb.Marele suflet al pădurii intrase în gândurile lui, îl asigurau că întoarcerea este cale ce duce la asumarea Destinului.

A trecut peste râul Topolog, ocupat cu legănarea apelor spre Olt, atent să nu le rătăcească, murmurând un cântec de leagăn, acompaniat de trecerea clipocită printre pietre. Nu s-a întâlnit cu nicio altă vietate, dormea toată mulţimea fiintelor vii, Acteon este singurul neadormit, lucid, vigilent, stăjer al pădurii, rang dobândit la Coliba din Poiana Mătuşii. A urcat la Ogoare, Poiana dormea ascunsă de întuneric, n-a dat semne că ar vrea să-l vadă, a traversat-o, n-a vrut s-o trezească, a lasat-o cu istoria cu legendele cu poveştile şi cu visele ei.  Şi-ai amintit vorbele înţelepte ale pădurarului Bălăşoiu, după care toate câte există au un suflet, cât de mare şi complicat o fi fiind sufletul Poienii Ogoarelor, cât de mare este certitudinea ei faţă de cea a vieţuitoarelor ! Creatorul, dătător de certitudini, a avut, desigur, în vedere toate comparaţiile posibile, compensând mărimea certitudinii cu limitarea memoriei numai la întâmplări petrecute în Poiană, osândită să nu-şi cunoască vecinătăţile. Acteon a trecut pe lângă ruinele hanului, s-a oprit să vadă vre-un duh rătăcit, nu l-a văzut, dormeau şi duhurile, a trecut Pârâul Şirului, a urcat la Bolovanu’ bălţat, nici aici n-a găsit duhuri, şi s-a îndreptat spre Poiana Mătuşii.A băut cu nesaţ apa de izvor de lângă pârâu, dulce ca laptele de mamă şi a urcat la Colibă.

Nelocuită, tristă, curată, îngrijită ca un loc sfinţit, căsuţa cu demnitatea lăsată moştenire de Mătuşă, parea un altar de veneratie în aşteptarea pelerinilor. Aşezat în faţa uşii, Acteon era convins că sufletul celei plecate cu trupul, continua să vină din când în când, la Colibă. A văzut-o cu ochiul amintirii cum alunga duhul lupului şi alte duhuri rele, cu vătraiul într-o mână şi cu ciobul de cărbuni aprinşi în cealaltă. Cerbul a aşteptat-o pe Mătuşă trei zile şi trei nopţi, a refăcut traseele de străjer, s-a adăpat de la izvor, s-a hrănit cu frunze proaspete, ştia că cea aşteptată nu mai poate veni, dar ştia că în orice aşteptare se află o speranţă. După trei zile de amintiri retrăite a părăsit Coliba, de data asta  pentru totdeauna. Făgăduiala să se întoarcă la Tufanu’ trăznit, în Poiana lui Bolindeţ îi iuţea bătăile inimii şi paşii. Avea o întâlnire de la care nu putea lipsi, deşi nu-şi mai amintea cu cine se va întâlni. Destinul, ca să se poată împlini, are memoria lui, scrisă cu fapte, nu are nevoie de memoria noastră, unde se păstrează cuvinte, nescrise încă pentru cele ce se vor întâmpla în viitor.

A refăcut drumul cunoscut, a trecut peste Pârâul Şirului, a ocolit Poiana Ogoarelor, nu i-a iertat primirea morocănoasă, a coborât spre Fugari pe lângă Lacul Cerbilor, a cărei apă a gustat-o, a urcat poteca ce ducea în Vârful Pleşii, s-a oprit la locul captivităţii sale, unde cunoscuse primul prieten, ce o fi mai făcând  Naşu Mărăcine, ce mult ar fi dorit să-l mai vadă odată, apoi … ’’a coborât agale din Vârful Pleşii spre Poiana lui Petrică, nu se grăbea, nu se temea, cunoştea bine locurile….’’

 

Şi, iată-ne ajunşi la locul unde l-am aşteptat şi l-am văzut cu ochii imaginaţiei pe Cerbul Acteon, cel născut din mărturiile unor martori aflaţi deasupra oricărei îndoieli.

Amintirile eroului nostru se opresc aici. Povestirea, ca toate poveştile se continuă cu întâmplări adevărate. Ii rămâne cronicarului tălmăcitor să scrie cu exactitate, cu dragoste şi înţelegere ultima întâmplare… obligatoriu adevărată.

 

Rezervorul amintirilor era departe de a se fi golit, multe se aflau decantate în uitarea calmă a adâncurilor, Acteon a oprit pentru un moment convoiul amintirilor, s-a retras într-o încăpere a sufletului rezervată meditaţiei nostalgice şi contemplaţiei. Din această stare de cenestezie protectoare a fost trezit deodată,  de brutalitatea gerului pătruns în tot corpul. O singură dată mai simţise un frig atât de pătrunzător, n-a fost greu să-şi aducă aminte, a întors capul spre pădure şi…l-a văzut. In ochiul lui, săgeată de oţel, se citea plăcerea sălbatică, feroce, nemiloasă, a revanşei şi a răzbunării.

De unde a ştiut lupul că vechiul său adversar va reveni în Poiana lui Bolindeţ şi de când îl aştepta ? O judecată simplă arăta că cei doi ştiau că aveau de rezolvat un conflict, rămas neterminat. Abia acum a înţeles Cerbul Acteon de ce a promis că se va întoarce în Poiana Bolindeţului şi de ce era grăbit să nu întârzie la întâlnire. Instinctele pădurii, intersectate şi înscrise într-o logica a conservării, devin motivaţii temeinice de conduită,  comune tuturor animalelor. Din această complicitate rezultă acţiuni conjugate şi prezenţa lor acolo unde li se joacă destinul.

Aflaţi în poziţie de confruntare înscrisă în destin, cei doi adversari  nu se grăbeau să declanşeze lupta, victima pentru că îşi cunostea limitele şi vulnerabilitatea, agresorul penru că, după o experienţă nefastă nu-si mai putea permite un nou eşec, Lupul îl privea cu singurul lui ochi, dintr-o poziţie înşelătoare, din care nu-i puteai ghici intenţiile, ai fi putut crede că se îndreaptă spre pădure. Cerbul i-a înţeles infirmitatea şi nu s-a lăsat păcălit, mai ale că ochiul sănătos nu punea nicio îndoială asupra intenţiillor lupului. S-a întrebat de ce nu l-a aşteptat lupul la Colibă, a găsit repede răspuns, bătrânul vânător ştia că pe locul unde ai pierdut o bătălie nu e bine să mai angajezi alta şi nu putea s-o uite pe apriga bătrână şi vătraiul încins abătut asupra capului, însângerat de cerb.

In ochiul viu al lupului un foc aprins, înteţit de dorinţă de răzbunare, se vedea cum ardea ura mistuitoare, acumulată în anii de suferinţă şi umulinţă.

Cei doi adversari se studiau atent, cei trei ochi urmăreau fiecare mişcare, lupul cunoscuse tăria cornului de cerb şi nu-şi mai permitea să greşească. De ce şi-a pus mintea, atunci, la Colibă, cu amărâtul de câine, mai multă gură decât curaj la el,   l-a întărâtat cu urletul şi hărmălaia lui, nu fusese obişnuit cu gălăgia şi agitaţia, mieii erau blânzi, tăcuţi, abia dacă scoteau un behăit subţirel şi se lăsau sacrificaţi, rugându-se pentru iertarea de păcat a lupului. Câinele, însă, lătra îngrozitor, n-a ştiut de ce, poate îi era frică, sau poate era împins de curajul ultimei şanse.

Lupul s-a apropiat încet, desenând un arc, cu intenţia vădită de a nu-l pierde din singurul său ochi pe duşmanul sortit sacrificiului. Rotindu-se împreună cu lupul, Cerbul a ajuns la Tufanu’ trăznit, de care şi-a sprijinit picioarele din spate. In faţa ochilor se întindea mirifica privelişte a satului, de atâtea ori admirată. Nu se mai temea de lup, era sigur că va ieşi biruitor şi de această dată, nu ştia cum, dar era convins că respectând legile sufletului nemuritor, Dumnezeul oamenilor, şi al lui, îl va ajuta să-şi împlinească destinul. I-a trecut prin minte că Tufanu’ trăznit, reputat prin numeroasele trăznete ce se abătuseră asupra lui, a fost trimis în sprijinul şi pentru mărturie în favoarea lui. Rezemându-se de Tufan, şi-a asigurat spatele, şi a lăsat lupului numai calea de atac din faţă. Miracolul lipsei de teamă, devenise arma lui cea mai de preţ. S-a lăsat în voia gândurilor, din ce în ce mai numeroase şi mai curajoase. Ar fi mai bine ca lupta să se termine fără învins şi fără învingător, ca multe alte dispute între oameni. Pentru Cerb lupta se purta pentru onoare, învinsul avea dreptul la revanşă. Renunţând la sacrificiu  lupul şi-ar fi recuperat onoarea, iar Cerbul l-ar fi iertat pentru intenţiile ucigaşe.

Nu la fel gândea lupul, pentru el nevoia de răzbunare era condiţionată de foamea de carne, ura şi pofta de sânge se aflau contopite într-o singură dorinţă. Momentul confruntării decisive sosise, lupul simţea deja gustul de carne şi sânge, secreţiile cereau satisfacţie imediată, a atacat fulgerător orbit de lăcomie şi incapabil să mai amâne ospăţul. Dar, Doamne, primejdioasă este imprudenţa, lupul a subaprciat, la fel ca şi în confruntarea de la Colibă, tăria cornului de cerb. Ca şi atunci, o durere vie, îngrozitoare i-a paralizat forţele, n-a mai văzut nimic şi singurul lui ochi, cel drept, a început să curgă în gură. A început să urle ca o fiară întărâtată, n-a mai putut să fugă şi s-a năpustit asupra Cerbului reuşind să-şi înfigă colţii în beregata lui.

Cerbul muribund a căzut lângă Tufanu’ trăznit, iar lupul n-a putut să-şi controleze elanul, a nimerit într-un ciot ascuţit care   l-a ţintuit alături de trupul neînsufleţit al Cerbului.

Se spune că sufletul nu părăseşte imediat corpul de carne moartă. Cu îndrăzneala plăsmuitorului, voi reconstitui relaţia dintre cele două suflete vrăjmaşe, legate într-un destin comun, aflate unul lângă celălalt, fără putere de ură şi înfruntare. Pentru cei doi duşmani de moarte, atât binele cât şi răul dispăruseră, se încheiase ultima întâmplare a vieţii lor, se pregăteau de plecare, în căutarea altei întrupări despre care nu ştiau nimic. In ultimele clipe, termen corespunzător cu exactitate momentului, lupul dorea împăcarea cu victimele sale, vedea un ţarc plin de miei dolofani, îi vedea cum se apropie de el, cereau iertare că s-au născut prea târziu pentru a se oferi sacrificiului. Induioşat, lupul a găsit puterea să trăiască pentru prima dată un sentiment de milă : ’’ Câtă puritate, câtă naivitate poţi găsi în ochii unor victimel ’’. Atunci, ca printr-un mircol, din locul unde ar fi trebuit să fie ochii, au curs  câteva lacrimi.

( Pentru cititorul nepăsător la secreţiile afectivităţii, reamintm precizarea că ne-am însuşit, de la începutul povestirii, concepţia sufletului nemuritor, în căutarea desăvârşirii prin încarnări succesive. Nu putem crede că există suflete fără milă şi fără lacrimi. Lăsăm acestui cititor tălmăcirea opţiunii noastre prin antipaticul neologism kitsch, folosit la prezntarea   cărţii într-o prestigioasă revistă )

Alături de lup, Cerbul Acteon, cel sortit sacrificiului pentru că fusese spectator şi actor la atentatul de la Coliba Mătuşii, a îmbrăţişat pentru ultima oară cea mai frumoasă grădină din lumea lui, satul..  casele…livezile… Oltul…..viile….pădurea…. pădu………..

*

A doua zi, micii păstori de oi din Poiana Bolindeţului, s-au speriat îngrozotor când au găsit lângă Tufanu’ trăznit, un lup şi un cerb, morţi unul lângă altul.

-Da p-ăştia când i-a trăznit Dumnezeu, maică, s-a minunat Ioana lu’ Tarantoc, chemată de copii în mare grabă. Că p-aici n-a mai plouat şi n-a mai fulgerat de luni de zile.

-Ei, când vrea El, trăzneşte şi din senin, i-a răspuns înţeleptul izlazului, Neacşu’ lu’ Ghiţă, chemat şi el să vadă minunea.

Rămas fără eroii plăsmuiţi de el, povestitorul, trist, abătut şi mâhnit, se desparte de locul unde cei născuţi din imaginaţia sa, au plecat să împlnească alte destine, să rodească alte ficţiuni. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor găsi pe cineva care va putea să le schimmbe destinul într-o poveste ulterioară.

 

Unde eşti, suflet viteaz de Cerb, ai găsit un trup potrivit idealului de purificare şi călăuzire a lumii spre cerurile Prea Inalte ? Ai reuşit să te desprinzi de grădina din Poiana Bolindeţului pe care atât de mult ai iubit-o ?

.

 

 

Nicolae Radu

Bourg en Bresse, 2008,  Mărţişor, 12

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest