de Nicolae Radu

Uimitoare veste a izgonirii lupului la Poiana Mătuşii s-a rspândit în toate satele, în diferite variante,din care nu lipsea vitejia decisivă a Cerbului Acteon, ajuns deja o celebritate, ca toţi eroii. Legenda Mătuşei a intrat în memoria istoriei şi s-a transmis din gură în gură, îmbogăţită după obiceiul locului cu amănunte pentru o posteritate ce caută la strămoşi bărbăţia ce-i lipseşte. Dacă veţi mai auzi şi altă versiune să o transmiteţi mai departe, cu condiţia să fie mai captivantă şi mai adevărată, decât cea povestită de Neica Gheorghe Bălăşoiu.

       Adevărată, iată că am scăpat din nou o vorbă despre care n-am aflat mare lucru, într-o viaţă destul de lungă. Care este adevărul despre întâmplări petrecute când documentele nu se păstrau, iar despre martori, ce să mai spunem, dispăruseră, împreună cu cei ce le-au ascultat mărturiile şi cu urmaşii lor, nu înainte de a adăuga fantezie şi poezie adevărului cel vechi. Adevărul moare odată cu întâmplarea, ceea ce se spune  după, devine legendă, adevăr manipulat, câteodată neadevărat. Cerbul Acteon, spectator şi actor, rămâne singurul mărturisitor demn de crezut, prin reprezentantul şi mandatarul său legal, plăsmuitorul.

Mi se oferă cea mai favorabilă ocazie de inventare a unui adevăr personal, altfel spus de înlocuire a adevărului cu un neadevăr. Aş putea spune că Cerbul a calculat atacul împotriva lupului, că lovitura ţintită, cu cornul, în ochiul stâng a fost îndelung pregătită, aş putea dar n-am s-o fac, de ce să pun intenţii rele în gândurile unui cerb, după ce am aflat că şi iadul este pardosit cu intenţii bune. Aş mai putea să spun că Cerbului Acteon î-a fost milă de lupul chior, nevoit să vâneze şi să se descurce în pădure, fără ochiul stâng, aş fi îndreptăţit s-o fac pentru Acteon, suflet de om întrupat într-un cerb, dar n-am s-o fac, pentru că nu vreau să cobor panta dintre culmea rarefiată şi diafană unde se află autenticul şi groapa sordidă a kitsch-ului îmbâcsit, grosolan, prezentat ca variantă a frumosului. Mă voi mulţumi să recunosc un adevăr stânjenitor : n-am aflat până acum cum se ajunge la adevăr, fără să mai rămână un rest.

 

 

In zorii unei dimineţi de vară târzie, înainte ca soarele să iasă din pădure, o flacără s-a înălţat deasupra Colibei din Poiana Mătuşii, s-a rotit de câteva ori peste pădure, apoi a dispărut în înaltul cerului, lăsând în urma ei o dâră de lumină, din ce în ce mai puternică. In locul unde s-a oprit, pe cer, a apărut o stea.

Capra si  oile priveau neliniştite spre uşa de unde ar fi trebuit să iasă Mătuşa. Ritualul fusese respectat până atunci cu  regularitatea şi precizia succesiunii dintre zi şi noapte, şi era greu de înţeles întârzierea nefirească a rânduielii. Soarele, trist, ridicat încet din pădure, s-a oprit, ca de obicei, deasupra Colibei, să-i trimită câteva raze mai calde. De data asta, însă, căldura lui nu mai pătrundea dincolo de uşa închisă, nu mai avea ce să încălzească. Oile, câinele, capra, şi găinile erau îngrijorate, se temeau că nimic nu va mai fi ca înainte. Onel privea spre uşa Colibei, în ochii lui, mai umezi ca deobicei, se observa o tristeţe nemărginită, înţelesese cu simţul lui de prieten devotat  şi credincios al Mătuşii, că focul viu dinăuntrul Colibei se stinsese, că sufletul Mătuşii fusese luat de flacăra ce se învârtise deasupra pădurii.

Au apărut şi primele semne ale deznădejdii, la început o uşoară agitaţie, apoi un behăit scurt, ca o chemare, urmat de altele, un dialog, la început în şoapte, o discuţie calmă, apoi din ce în ce mai zgomotoasă, un început de ceartă, continuată cu un bocet prelung, pe mai multe voci. Intristat, Onel a încercat să restabilească liniştea, primul lătrat a fost o admonestare : ’’Ce v-a apucat, tăceţi odată’’. Autoritatea i-a fost recunoscută, câteva clipe toţi au tăcut, apoi jelania a început  din nou, din ce în ce mai sfâşietoare şi mai greu de stăpânit. O nouă încercare a câinelui de a restabili ordinea n-a mai fost ascultată, bocetul, reluat de ecourile pădurii, s-a transformat într-o simfonie a disperării, într-o chemare a duhurilor, singurele în stare să mai facă miracole. Zadarnic, în Colibă se instalase tăcerea definitivă a neviului.

Cu o seară în urmă Onel avusese o trecătoare stare de nelinişte, i-a venit, aşa, să urle prelung, ca un scâncet de copil într-un vis nelămurit, Cerbul Acteon îl auzise, la început se speriase, însă când a văzut că Onel s-a liniştit, adormise, convins că nu s-a întâmplat nimic. Iată însă, că urletul de aseară s-a auzit din nou, de data asta mai prelung şi mai puternic. Urletul câinelui, alăturat bocetului pe mai multe voci ale oilor şi caprei, nu mai era un vis urât ci vestirea unei năpaste. Nedumerirea Cerbului a fost scurtă, şi-a dat seama că s-a întâmplat necazul ireparabil pentru locatarii Colibei, sufletul Mătuşii a fost ridicat de îngeri şi dus la cer. L-a căutat pe bolta albastră, n-a văzut decât soarele, ascuns pentru câteva clipe după un nor, de unde vărsase o lacrimă mare, fierbinte peste pădure, ca să poată şi ea s-o plângă pe Mătuşă, apoi şi-a urmat drmul spre asfinţit, în spatele Măgurii Mihăieştilor.

 

Vestea morţii Mătuşii, ca toate veştile rele, a juns repede în sat, au venit oameni mulţi, s-a umplut pădurea, au plâns împreună cu animalele, au spălat-o, au îmbrăcat-o frumos, au pus-o într-un pat special, de lemn şi au purtat-o pe umeri, cu respect şi cu dragoste creştinească. Animalele Mătuşii au urmat-o îndeaproape până în sat, numai Cerbul Acteon, rămas la o distanţă cuvenită unui animal de pădure, s-a oprit la marginea satului, înţelegând că de acum încolo viaţa lui alături de oameni nu mai era posibilă, el aparţinea Pădurii. A urcat încet pe drumul spre Dealul Şirului, n-a ştiut niciodată de ce i-au dat numele acesta, s-a mai întors odată, a văzut satul adunat în jurul Bisericii, toţi plângeau lângă patul de lemn, unde se afla trupul Mătuşii, fără sufletul plecat în căutarea unui alt trup sau, poate, într-unul din Cerurile Inalte. Cerbul Acteon a ascultat  neputincioasele tânguiri ale limbilor de fier din turla bisericii, i-a văzut pe oameni cum îşi iau rămas bun de lMătuşă, i-a urmărit cum se îndreptau, trişti, spre casele lor. Cu ochii înnecaţi de lacrimile durerii, a intrat în pădure, a fost primit de Spiritul ei, cu iubirea dintotdeauna.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest