de Nicolae Radu

Acteon a fost cuprins dintrodată de o mare nelinişte, o teamă irepresibilă i-a îngheţat sângele, l-a oprit în vene, a întors automat capul, atât a mai putut, pentru că după ce l-a văzut şi l-a recunoscut, picioarele n-au mai vrut să răspundă, ca altă dată, când îi venea în minte animalul fioros, ucigaş, scris în memoria strămoşilor cu porunca să nu fie uitat.

A venit lupul.

Picioarele n-au mai răspuns comenzii de fugă. Deşi nu-l văzuse niciodată, l-a regăsit în memoria de cerb, moştenire lăsată de geneaţiile dinaintea lui. Dar Cerbul Acteon nu era doar urmaşul  instinctelor de animal sălbaric ci şi al încarnărilor  succesive a sufletului de la o fiinţă vie la alta şi al învătăturilor adunate şi moştenite, între care capacitatea de înţelegere şi de apreciere a urmărilor, proba că a sălăşuit, cel puţin odată, şi într-un trup de om. Ştia că fuga de lup nu este decât o scurtă amânare a capitulării. Faptul că nu mai putea să se mişte, că încremenise de frică, era un dar şi nu o pedeapsă, Creatorul nu pedepseşte. Lupul îl privea cu acea privire criminală, cunoscută de toate victimele viitoare, în ochii lui era tot vidul de dincolo de viaţă, un ordin de supunere şi abandonare. Acteon i-a răspuns printr-o privire în care se citea refuz şi hotărârea de a se opune, singura variantă de a-şi păstra viaţa. A priceput că nu era singur că toatăe vieţuitoarele Colibei, ameninţare de lup, se rânduiseră în spatele său, oile şi capra priveau înfricoşate, dar nu fugeau, ca de obicei, cu speranţa că vor primi ajutor. Atenţionat de  liniştea instalată în Poiană, câinele Onel a ieşit din culcuşul său, înţelegând că se întâmplă ceva neobişnuit, a văzut lupul şi fără s-o mai aştepte pe Mătusă, a început să urle, un limbaj neauzit până atunci în Poiană.

-Da ce te-a apucat maică, l-a întrebat bătrâna, îndrptându-şi şalele.

A vàzut animalele privind îngrozite spre pădure, a înţeles că a venit lupul, a luat vătraiul din vatra cu cărbuni aprinşi şi s-a îndreptat curajoasă spre fiară. Curajul neaşteptat  de la un trup atât de firav le-a făcut pe animalele din Poiană să facă şi ele un pas înainte. Onel se purta ca un animal sălbatic, ochii lui blânzi deveniseră fioroşi, ameninţători, lătra şi se zbătea în dreapta şi în stânga, îndemnând la rezistenţă şi confruntare.

Lupul, surprins de reacţia neaşteptată a animalelor, s-a oprit un moment, însă mirosul de pradă a fost mai tare decât prudenţa, a înaintat încet, mai mult alunecând decât mergând. Mătuşa l-a întâmpinat cu vătraiul aprins, cu ocări şi blesteme :

-Pleacă spurcăciune, că dacă te prind te prăjesc şi te cotonogesc, mâncate-ar toate ciorile şi toate bolile, vedea-te-aş hoit, să te mişune muştele, luate-ar Scaraoschi şi băgate-ar în cazanul cu smoală încinsă, ca să te saturi de miei şi căprioare.

Cebul Acteon a văzut diferenţa de forţe dintre o bătrână vlăguită, de-abia ţinându-se pe picioare şi animalul feroce, înspăimântător, cu gura plină de bale şi dinţii ascuţiţi, în stare să sfărâme şi pietre. Lupul, obişnuit cu animale înfricoşte, gata s-o ia la fugă, se vede înfruntat de o stafie, o arătare. De unde îi vine această îndrăzneală ? Se mai opeşte odată, cu tot corpul arcuit, pregătit să se arunce asupra Mătuşii.

Ingrijorat, Onel s-a uitat în jurul lui şi şi-a dat seama că nu se poate aştepta la niciun ajutor. A venit lângă Mătuşă, hotărât să angajeze lupta, cu orice preţ. Bătrâna înainta fără teamă, cu vătraiul întins spre lup, gata să-l împungă. Intărâtat de atâta hărmălaie, lupul, atins de vătraiul fierbinte s-a repezit la cîine, cel mai gălăgios şi stânjenitor.

In acel moment s-a petrecut neprevăzutul, Cerbul, victima de totdeauna a lupului, s-a aruncat înainte. Cu o mişcare iscusită a coarnelor l-a ridicat pe lup de pe pământ şi l-a aruncat într-o tufă de mărăcini. Pielea groasă a lupului, obişnuită cu ţepile din crânguri, ar fi suportat înţepăturile, însă durerea ca un cuţit din ochiul sţâng, sîngele şiroind din orbita rămasă goală, faptul că nu mai vedea şi nu mai înţelegea nimic, au fost suficiente motive să părăsească în grabă Poiana. Durerea devenise atroce, dizlocat, amestecat cu sânge, ochiul i-a alunecat în gură, gustul de sange l-a întărâtat, a vut să-l înghită, dar greaţa şi senzaţia de vomă au devenit insuportabile. Un urlet de durere neobişnuit, altul decât cel de chemare a haitei, a răsunat în pădure, lupul a intrat iar într-o tufă de mărăcini, a luat-o pieziş în dreapta, unde îl ducea singurul ochi rămas în orbită, a alunecat într-o râpă, a căzut  în Pârâul Mătuşii, apoi  dispărut în pădure, continuând să urle înfiorător.

Cerbul plasase lovitura exact în momentul  când Mătuşa îl atinsese pe lup cu vătraiul.

In Poiană a fost serbare, se sărbătorea biruinţa curajului împotriva violenţei ucigătoare. Onel continua să latre pe limba lui, un cântec de biruinţă, bătrâna să afurisească, mai puţin înverşunată, chiar cu o nuanţă de înţelegere :

-Nepricopsitule îţi făcusei plan să te saturi dă miei şi dă iezi, mai pune-ţi pofta în cui, du-te în altă parte, aici n-au ce căuta nelegiuiţi ca tine.

Acteon privea nedumerit, nu-i venea să creadă că au venit de hac unui lup fioros, înfometat, cum s-a putut întâmpla o aşa minune, de unde i-a venit curajul să înfrunte un duşman atât de puternic, neînvins niciodată până atunci ?

In vălmăşagul luptei a ajuns lângă Mătuşă, bătrâna l-a mângâiat şi i-a vorbit, pentru prima dată, ca lui Onel :

-Bravo, băiatule, ai făcut o treabă ca lumea, l-ai învăţat pă spurcatu’ dă lup să-şi bage minţile în cap, să ştie că animalele de la casa omului nu sunt crescute pentru jivine şi că orice animal ştie să se apere la nevoie.

Oile, capra, mieii şi iezii aplaudau mişcând capetele în sus şi în jos, şi se gudurau fericiite printre picioarele Cerbului, arătându-i admiraţie şi recunoştinţă, sentimente pe care acesta nu le cunoscuse până atunci.

Tăria Colibei din Poiana Mătuşii a fost confirmată printr-o faptă remarcabilă, triumful asupra unui duşman puternic, rău şi nemilos. Cerbul Acteon, eroul indiscutabil al Poienii îşi aduce aminte cu plăcere că din acel moment a început să fie respectat şi apreciat, plimbările în jurul Colibei aveau un rost, erau servicii de straje şi de pază. Avea şi el, însfârşit, un rost la Colibă, era paznic  şi apărător împotriva inamiciilor.

 

Cum a ajuns un fricos mare erou, într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte ? Acum, după atâţia ani, poate să spună mai mult despre eroism şi mai ales despre frică. Un fapt este sigur, cel mai mare duşman al victimei este frica. Dacă ai puterea să învingi frica te poţi aştepta la orice, poţi chiar să-l biruieşti pe cel mai crud vrăjmaş, dacă fugi este ca şi când te-ai fi predat lui. O învăţătură de ţinut minte.

Frica se naşte odată cu fiinţa vie, plantă sau animal, stă chircită undeva în ascunzişurile ei, într-o pândă permanentă, gata oricând să se manifeste. Puiul golaş cu ciocul dechis în aşteptarea grăuntelui sau a viermişorului, mielul de-abia ridicat pe picioruşe, fluturele ieşit din larvă, mugurele neînflorit, nu ştiu să deosebească binele de rău dar tresar la cel mai mic zgomot, ştiu ce este frica. Ea face parte din zestrea fiinţei vii ca şi recunoaşterea lupului înainte de a-l fi văzut, şi dacă pentru picior, pentru nas sau firul de păr, există structuri embrionare speciale, pentru frică, pentru ură sau iubire, pentru suferinţă, extaz sau curaj, nu s-a găsit nici un organ specializat, nici modul cum e transmite la urmaşi. Ne-ar place să ştim de unde vin şi cum se transmit amintirile, memoria, şi gândurile, de unde avem suflet şi dorinţe, ne-ar place să avem răspunsuri la toate întrebările, ne mulţumim cu răspunsuri nelămuritoare, că ar fi funcţii, fără să ni se pună ce sunt funcţiile, de unde vin, cine are puterea să le inventeze să le creeze prin voinţa Lui şi cum sunt încredinţate fiinţelor vii funcţiile.

Cerbul Acteon şi plăsmuitorul ar vrea să ştie dacă există un eroism al animalelor sau personajul din carte este o simplă şi banală invenţie şi cer iertare unor cititori, supăraţi, pe bună dreptate, că ne punem întrebări fără să aşteptăm răspunsuri exacte. Recunoscând că au dreptate, vom încerca să motivăm cutezanţa noastră prin argumente bine justificate :

-nu se pot aştepta răspunsuri dacă nu se pun întrebări.

-e mai bine să punem întrebări decât să ne lăsăm în voia soartei, împinşi de val, la întâmplare, fără să ştim încotro.

-dacă oamenii îşi pun întrebări fără să poată răspunde, Cerbul Acteon este îndreptăţit să se poarte ca un om. Invocăm în favoarea lui două argumente suplimentare :

1) permisiunea cerută şi primită, la începutul cărţii, de a se admite ipoteza lui Gheorghe Bălăşoiu, după care sufletele nu mor, ci trec de la o formă de viaţă la alta. După filozoful-pădurar citat, o viaţă este revenirea unui suflet pe pământ, într-o nouă formă de întrupare, trecătoare. Recunoastem cu onestitatea inocentului că nu ştim  să răspundem la o întrebarea delicată, aflată dincolo de puterile noastre de cunoaştere : cine trimite sufletele înapoi pe pământ şi de ce ?

2) Un argument pentru prieteni binevoitori : Povestea Cerbului Acteon se petrece la frontiera de întâlnire a vieţuirii omului cu vieţuirea animalului. Intrebările fără răspuns pot fi puse animalului aflat încă la un nivel de cunoaştere empirică. Las cititorului plăcerea să aleagă între Cerb şi om, pe cel ce caută răspunsuri. Sunt unii oameni care nu pun întrebări, le rămâne şi lor o şansă de poziţionare.

 

Se atribuie eroismului un statut de virtute morală printr-o exagerare, voită sau nonşalantă, a unui sacrificiu presupus, un punct de vedere greu de susţinut. Eroismul este apogeul fricii de moarte, un moment când frica atinge o limită critică, când cel ameninţat atacă, îşi concentrează toate forţele într-un efort sublim, necontrolat de judecată sau alte mecanisme raţionale, umane. Eroismul este mai mult un fenomen biologic, în care dimensiunea umană, constrângătoare, ar putea să anuleze, să compromită măreţia actului eroic. Sunt convins, şi confirmat de fapte că un mare păcătos, nu poate să ajungă un adevărat erou, pentru că el se rupe de legile moralei, câteodată şi de cele biologice, şi se înscrie într-o logică viciată, subiectivă.

Adevăratul eroism se situează la limita normalului cu patologiccul, limita instabilă, dacă iese din normal poate să devină fie nebunie fie măreţie, în funcţie de motivaţie, dar şi de efect. Sacrificiul pentru o cauză grandioasă, recunoscută mai curând sau mai târziu  este eroism, sacrificiul planificat pentrru o glorie postumă, este nebunie. Interpretările viciate ale istoriei nu pot fi admise drept criterii ale măreţiei, eroii inventaţi au avut o viaţă scurtă. Sinuciderea este un eroism inutil, o crimă, ucigaşul şi victima, una şi aceeaşi persoană, sunt la fel de vinovăţi. Sinucigaşii nu pot fi consideraţi eroi, în afara cazurilor particulare ale sfinţilor, martirizaţi şi sacrificaţi pentru credinţa lor de către necredincioşi inconştienţi sau samavolnici, ucigaşi, adevăraţii vinovaţii. Pentru sfinţi numele de erou este prea mic, neîncăpător, ei sunt sfinţi, şi… atât.

Sunt numiţi eroi cei ce mor în războaie, pentru faptul că, aduşi împotriva voinţei lor, obligaţi să omoare necunoscuti, sau să fie ucişi, au plătit cu viaţa executarea unui ordin. Câţi dintre eroii executanţi de ordin au avut o justificare personală, pentru lupta în care şi-au dat viaţa lor ca un sacrificiu suprem ?                                                                                                                                                                                                                                             In război mor, mai puţin eroic, mulţi nătângi şi ghinionişti, pentru ei titlul de erou este nepotrivit, excesiv, evenimentul tragic nefiind de cele mai multe ori însoţit de un gest raţional sau, cel puţin, instinctiv. Sărmanii ’’eroi’’ mor fără ştie de ce, altfel spus mor nevinovaţi, motiv neconvingător pentru primirea demnităţii de erou.

Războiul însuşi, ca mijloc de reglare a unor neînţelegeri, nu este loc potrivit pentru apariţia eroilor în accepţiunea de ofertanţi ai preţului suprem. Viitorii eroi din război nu vin de bună voie să-şi ofere serviciile într-un conflict străin de multe ori intereselor personale sau ale grupurilor din care fac parte, ei sunt obligaţi, forţaţi, să intre în luptă, refuzul fiind aspru pedepsit. Vorbele mari, folosite de cei interesaţi să facă război, rămân simple lozinci, lupta ’’pentru patrie’’ fiind clamată şi de atacatori şi de apărători. Primii spun : ’’luptăm pentrru o patrie mai mare, mai puternică’’, iar cei de pe urmă îndeamnă la moarte cu alte vorbe mari ; ’’pierim pentru apărarea patriei’

Mor oameni şi de o parte şi de alta, se umplu satele de eroi, cuceritori şi apărători, la terminarea războiului, cei ce scapă găsesc la întoarcere aceeaşi casă, mai puţin nouă, acelaşi plug, aceeaşi sapă, aceeaşi secure, mai ruginite, aceeaşi ţuică proastă, mai scumpă, la aceeaşi cârciumă, şi dacă mai are timp se întreabă : ’’pentru ce am lupat, de ce au murit eroii ?’’fără să poată răspunde.

 

Am inventat un Cerb-Erou, pentru că sunt convins că există şi printre animale eroi. In acest moment al naraţiunii ne amintim că, luaţi cu diferite argumentări şi explicaţii, n-am răspuns la întrebarea fundamentală : ce este eroismul ? Un psiholog ar răspunde că este ’’o reacţie particulară a instinctului de păstrare a vieţii’’ (conservare !?) Răspunsul nu este mulţumitor. Actul de eroism, deşi se petrece în fracţiuni de secundă, nu poate fi redus la o reacţie instinctuală, fără nici o implicare a judecăţii. Desigur, în actul eroic nu se ajunge la analiza lucidă a împrejurărilor şi posibilităţilor,  rezultat al unor concluzii logice, validate de premize exacte, verificate. Timpul de reacţie este scurt pentru gândirea logică, subminată şi de binecunoscutele erori logice, posibile în toate raţionamentele. Este greu de admis că raţiunea este generatoare de certitudine după cum e greu de contestat eficacitatea răspunsului spontan, întemeiat pe mecanisme necunoscute. Drumul între frică şi eroism, scurt, primejdios, riscant, merită să fie parcurs, pentru semnificaţia morală, pentru frumuseţea şi sublimul mesajului. Acest drum poate fi parcurs, după opinia noastră, şi de un animal.

 

Animalele neînzestrate cu instrumente logice, nu sunt, se pare, capabile să programeze reacţii şi comportamente viitoare, dar au păstrat instincte puternice, spre deosebire de om care a pierdut instinctele, ca preţ al dezvoltării raţiunii logice. In condiţiile eroismului mecanismul instinctual poate să aibă un rol decisiv în reacţia de apărare, suficient pentru a putea acorda unui Cerb, cu sufletul trecut prin trup de fiinţă raţională, un statut onorabil de Erou, chiar aşa, cu E mare. Eroismul are o frumuseţe spontană, curată, conţinută în gest şi nu văd pentru ce ar fi refuzat unui animal.

 

Te văd cititorule cum vrei să mă cerţi, să-mi spui că nu eşti de acord cu scriitorul şi cu Cerbul Acteon, ai, poate dreptate, dar te rog să ne spui dacă ţi-ar place să citeşti o carte depre lucruri deja spuse, cunoscute de toată lumea ? Ne reproşezi, poate,  identitatea de gândire dintre animal şi om, ai dreptate, însă te rog s-o admiţi  în cadrul înţelegerii stabilită la începutul povestirii când te-am rugat să-l accepţi pe Cerbul Acteon ca proprietate intelectuală a inventatorului, calitate ce-mi dă dreptul să-l învăţ tot ce ştiu, ar fi fost plictisitor să scriu povestea unui cerb, fără identitate, neinstruit, cu nivel de cunoştinţe rudimentar. Pentru obiceiurile şi viaţa cerbilor pădurii îi las pe specialişti să spună tot ce ştiu, mai mult decât aş putea spune eu, un chiriaş într-un apartament revendicat. Dacă îmi vei reproşa tăgada eroilor şi a eroismului ca faptă premeditată şi asumată, voi admite, fără preget, existenţa adevăraţilor eroi, numind dintre aceştia câteva exemple celebre : Socrate, Giordano Bruno, soldatul căzut în câmpia Maratonului şi sunt nevoit să mă opresc, pentru că mi-e greu să continui la acest nivel şi dacă aş încerca tot n-aş lungi prea mult lista.

Cerbul Acteon al cărui părinte, frate şi prieten (da ! ) îi sunt a trăit într-o pădure adevărată, într-un timp relativ precis, a avut o identitate şi personalitate şi mă tem de atâtea certitudini pentru că nu ştiu ce este, cu adevărat, o certitudine aplicabilă duratei noastre, şi la ce foloseşte. Sper că Dumnezeu, Creatorul omului şi animalelor, în dragostea Lui nemărgiinită, ne-a  lăsat, la plecarea noastră voluntară din Paradis, atâtea certitudini câte nevoi avem în păcatul şi libertatea noastră. Dacă  ne-am fi mulţumit cu Paradisul n-am fi avut nevoie nici de certitudini nici de întrebări, am fi trăit într-o certitudine absolută.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest