de Nicolae Radu

După ce veţi citi însemnările povestitorului de la această frumoasă lecţie a pădurarului-filozof Gheorghe Bălăşoiu  sper că nu-mi veţi mai reproşa umanizarea excesivă a gândurilor unui Cerb, fiinţă purtătoare de suflet.

Dar, să ne întoarcem în Poiana Bolindeţului, unde l-am lăsat, cu amintirile lui.

Suflet trimis pe pământ să se îmbogăţească, Acteon căuta locuri retrase, unde, netulburat, putea să rumege hrana lui de vegetarian şi, mai ales, gândurile. Umblase mult prin pădurea ce părea nesfârşită, nu-i era teamă că se rătăceşte, era convins că-i cunoaşte aproape toate cotloanele, aflase şi că lumea este mult mai mare decât puteau să vadă ochii lui. După ce a descoperit că în pădure sunt multe lacuri şi izvoare a avut curajul să se depărteze de Lacul Cerbilor şi să înnopteze unde îl prindea înserarea. S-a întâlnit cu mulţi cerbi şi cerboaice fără să lege prietenii, a înţeles repede că fiecare avea interesul lui,  n-a cerut şi nu i s-a cerut ajutor.

Râvnea după o prietenie iluzorie, ar fi vrut să-şi ofere serviciile unui om, dar nu găsea în pădure oameni care să aibă nevoie de el şi se temea să-i caute la casele lor păzite de câini gălăgioşi, ameninţători.

Intr-o dimineaţă, după o noapte petrecută la adăpostul unui povârniş, lângă un pârâu, a avut surpriza să vadă că dormise în apropierea unei căsuţe mici, o colibă, adăpost ce semăna cu cel al oamenilor, însă era atât de mică, încât cu greu putea să intre în ea un om. Părea mai mult o jucărie de copii, decât o locuinţă de om. Din colibă a ieşit, totuşi, o bătrână măruntă, îndoită din şale, neputincioasă, slabă, numai piele pe os. Acteon s-a întrebat dacă era o femeie, sau o vedenie, dar si-a dat seama repede că n-avea rost să pună asemenea întrebare, când a văzut că bătrâna se mişca în jurul Colibei cu o  uşurinţă surprinzătoare. Uluiala Cerbului era uşor de înţeles, să găseşti o femeie, o bătrână, singură, neputincioasă, în mijlocul pădurii, era de necrezut, pădurea este foarte generoasă, însă are legile ei în care rafinamentele cutezanţei, curajulului riscant,  nu sunt îngăduite. Ca să trăieşti singur în pădure trebuie să faci parte din spiritul ei, acea putere unde s-au depozitat esenţele fundamentale ale generaţiilor de vieţuitoare născute şi crescute în pădure.

S-a întrebat cum a ajuns o bătrână, singură, în mijlocul pădurii.  A urmărit-o cu mare atenţie, a aprins focul, a pus lângă foc o oală de pământ în care mesteca din când în când, din oală ieşeau aburi, s-a speriat, nu cumva este o vrăjitoare care face farmece, care cheamă duhurile rele ? Cu toate că părea neputincioasă nu era deloc înfricoşată, dimpotrivă, din corpul firav  emana  o mare putere, nevăzută dar neîndoielnică şi convingătoare, în faţa căreia orice teamă se risipea. Se mişca încet dar ferm, cu o siguranţă desăvârşită. Acteon a înţeles că are în faţa lui nu slăbiciune, ci forţă şi a început să simtă o mare atracţie faţă de bătrână. A urmărit-o şi a încercat să priceapă ce făcea, aducea lemne din pădure, le punea pe foc, intra şi ieşea din colibă, a coborât la pârâu şi s-a întors cu o oală plină cu apă, avea tot timpul ceva de făcut, a mers în spatele colibei, a vorbit cu cineva, însă nu a primit niciun răspuns. Curios, Acteon s-a furişat până în spatele casei unde a avut o nouă surpriză : a văzut o capră cu doi iezi şi două oi cu mieii lor. Când l-a văzut, Capra s-a speriat însă după ce şi-a dat seama că nu e niciun pericol nu l-a mai băgat în seamă şi-a văzut de iezii şi treburile ei. Cerbul si-a amintit cu nostalgie de căldura dulce primită de la mama lui în cele mai frmoase zile de viaţa, petrecute la umbra  Tufanului trăznit. Au venit,  alergând grăbite, din spatele casei,şi câteva păsări, Cerbul nu mai văzuse păsări care nu ştiau să zboare, s-a minunat, a spus că a văzut-o şi p-asta.

Era numai începutul, avea să vadă şi să audă multe alte noutăţi. Prezenţa bătrânei în pădure schimbase legile ştiute, o forţă nouă, stăpânită de o fiinţă firavă, aparent neputincioasă l impunea noi reguli. De unde putea să vină o asemenea forţă ? Ce ştia ea despre nopţile întunecate, bântuite de spirite ameninţătoare, despre viaţa pândită şi râvnită de cei ce aveau nevoie de carne, ca să s-o păstreze pe a lor. In pădure îţi trebuie picioare bune, muşchi puternici, să fugi, curajul nu prea foloseşte, nu se sperie nimeni de curajul tău. Aşa credea Cerbul, dar bătrâna nu avea decât curaj. O căldură neobişnuită, protectoare, o emoţie plăcută, alta decât frigul introdus de frica ameninţătoare, a coborât peste el  ca o binecuvântare. A înţeles că dincolo de forţa muşchilor, există o forţă mai mare, în stare să înfrunte chiar şi tenebrele pădurii, a hotărât să rămână la colibă, lângă bătrână, i se împlinea în acest fel şi dorinţa de a trăi în apropierea unui om şi de a lega o prietenie, pe care o credea iluzorie.

Bătrâna l-a văzut, a înţeles că îi propune pretenie, adică are un interes, l-a acceptat, i-a spus  chiar câteva cuvinte, neînţelese de Cerb, traduse de el ca un mesaj de bun venit. Incetul cu încetul s-a stabilit o relaţie de bună convieţuire între noul intrus şi vechii locatari, Cerbul a fost tolerat şi considerat de-al casei. A început pentru Acteon o viaţă nouă, a cunoscut şi alţi oameni, prieteni ai, să-i spunem cu numele dat de aceştia, Mătuşa, din poiana botezată şi ea cu frmosul  ei nume : Poiana Mătuşii.

Mătuşa primea cu mare bucurie pe toţi cei ce veneau să o vadă, le punea pe masă o strachină plină cu bucate şi o cană cu apă :

-V-o fi sete, după atâta drum, îi întâmpina.

Oamenii nu veneau nici ei cu mâna goală, îi aduceau de-ale gurii, lapte, brânză, legume, fructe şi chiar bucăţi de carne prăjită din garniţă, rămasă de la porcul de Crăciun, dar mai ales o ajutau, îi tăiau lemne, îi aduceau apă, îi reparau  oborul vitelor şi acoperişul colibei. Din vorbele schimbate între cei veniţi şi Mătuşe, a priceput Cerbul, traducând pe limba lui, cum a ajuns bătrâna în pădure şi de ce a rămas. Insă, credem că e mai bine să-i ascultăm poveste din propria ei gură :

-Ce să fac maică, nu mai puteam să mă trambalez, la vârsta mea, din sat în pădure şi înapoi dă fiecare dată când veneau spurcaţii, luau tot ce găseau în case şi mai dădeau şi foc. Le-am spus oamenilor când au vrut să mă ducă în sat :

-Nu mai merg înapoi, acolo tot nu mai am nimic, o iau de la început şi când am zis că am agonisit şi eu ceva năvălesc spurcăciunile, rămân aici în pădure.

-Doamne fereşte, cum să rămâi singură în mijlocul pădurii, aici sunt lupi şi alte jivine, eşti bătrână, n-are cine să-ti dea o mână de ajutor.

-N-am văzut om mâncat dă lup, da’ am văzut rumân tăiat dă turc, si apoi, eu nu-l mai aştept decât pe Domnul, să vină să mă

ia, El ştie unde mă poate găsi, le-a răspuns bătrâna celor ce voiau s-o convingă să se întoarcă şi ei au înţeles că era în zadar să mai încerce.

Aşa a rămas bătrâna în pădure, în sat s-a vorbit foarte mult despre curajul ei, cei mai mulţi au preţuit-o, au fost şi din cei ce au avut un gând nespus sau o vorbă rea pe buze. Până la urmă s-au înţeles, vitejia Mătuşii, faptul că o găseau în pădure când se băjeneau, când umblau după ciuperci,  după iepuri sau  aşa, treanca-fleanca i-a convins că bătrâna a avut dreptate când a rămas în pădure. Aproape tot satul a trecut, cel puţin odată pe la coliba din Poiana Mătuşii, oamenii se duceau s-o vadă, s-o încurajeze, unii îi mai duceau de mâncare, alţii nu aduceau nimic, însă nu plecau cu traistă goală, bătrâna era chivernisită, avea tot ce îi trebuia si-i plăcea să dăruiască fiecărui drumeţ câte ceva. Meşterul satului i-a făcut o masă, scaune, adăpost pentru animalele aduse tot de oameni. I-a adus şi un căţel şi pentru că pe mester îl chema Onel, Mătuşa i-a pus câinelui  numele Onel, aşa a vrut ea să-i mulţumească omului.

Poiana devenise o grădină, găseai în ea tot felul de pomi : meri, peri, cireşi pruni numai de soi bun, aduşi de oameni din sat. I-au făcut şi o grădină de zarzavat, mică dar bine îngijită, pământul gras din pădure asigurând recolte bune şi un gust aparte, apreciat de vizitatori. Nu se mai ştia cine a dat numele de Colibă şi de Poiană a Mătuşii, numele a prins uşor şi a fost păstrat fără să se mai pună întrebări. Distanţa mare între sat şi Poiana Mătuşii nu-i împiedică ,ici azi pe curioşii să facă drumul până acolo, să vadă cu ochii lor şi să evoce cu respect memoria curajoasei bătrâne. Coliba a rămas în amintirea satului ca un altar înălţat în amintirea timpurilor când oamenii erau obligaţi să înfrunte sălbăticia, ca să supravieţuiască. Avea dreptate Cerbul  când gândea că pădurea este o lume a iubirii unde cei izgoniţi şi cei amărţî găseau mai multă înţelegere decât între oameni.

Când a juns Cerbul Acteon la Poiană a găsit o gospodărie chibzuită, o rânduială de om harnic, o adevărată bijuterie, probă că pădurea a fost lăsată de Dumnezeu pentru vieţuitoarele cele mai nevoiaşe, loc de adăpost pentru toate vremile şi toate nevoile, libertate neîngrădită, dar nu nelimitată, mâncare pentru toţi, şi cam atâta, că ce-i mai trebuie unui sărman. Ca tot ce e făcut de Dumnezeu, pădurea este bine alcătuită, pomii îşi trag seva din pământ, o pârguiesc la soare, o fac frunze şi fructe, bune pentru toate fiinţele, chiar şi pentru prea păcătoasele  carnivore, că şi carnea tot din ierburi şi frunze provine. Lui Acteon nu-i mai plac animalele carnivore, de când a aflat că cel, al cărui nume îl poartă a fost prefăcut din vânător vânat, da cu înţelepciunea dobândită în numeroasele sale întrupări, nu le mai judecă atât de aspru, de când a aflat că toate vieţuitoarele păcătuiesc, hrănindu-se cu alte fiinţe vii, chiar şi ierbivorele mâncătoare de plante, fiinţe vii , condamnate să nu se depărteze de rădăcini.

Păstra într-o amintire veche, poate mai veche decât vârsta lui actuală, din altă viaţă, o frică irepresibilă de lup. Deşi nu-l văzuse niciodată ştia că dacă l-ar simţi pe aproape, ar îngheţa pe loc, frica l-ar fi ţintuit, l-ar fi lipsit de apărare, o victimă neputincioasă. Cerbul a aflat mai târziu că durerea şi frica sunt daruri folositoare, paznici de veghe, gata oricând să anunţe un pericol, să declanşeze o reacţie spontană, rapidă, de apărare contra  agresorului, mai eficientă decât răspunsul calculat, elaborat, complicat, pentru că legile au apărut înaintea vorbelor.

Când l-a văzut pentru prima dată pe Onel, Acteon s-a înspăimântat, semăna cu lupul din amintire, s-a liniştit însă repede, ce să caute un lup la Coliba Mătuşii. Câinele nu putea să fie, un ucigaş, se vedea din felul în care îl privea, el era un animal domestic, se adaptase la viaţa de paznic la  căsuţa din pădure, înţelegea ce îi spunea Mătuşa, nu lăsa oile şi capra să se depărteze prea mult, le certa şi le aducea înapoi. Cu Acteon a stabilit, de la început, relaţii bune, nu-l lătra nici când se apropia, nici când se depărta, a văzut că că e fricos, n-a vrut să-l sperie, Cerbul a înţeles că nu-i va face rău şi s-a apropiat din ce în ce mai mult de Colibă. Câinele avea o ură cumplită împotriva a vulpilor şi a păsărilor de pradă, poate şi pentru că, atrase de găinile mătuşii, acestea dădeau târcoale Colibei, le simţea când voiau să se apropie şi făcea o hărmălaie, de speria toată lumea. Cerbului îi plăcea liniştea, dar lătratul cînelui, cu ecouri în toată pădurea, totdeauna motivat, i se părea o muzică de îmbărbătare, înaintea unei lupte crânceene.

Dintre locuitorii Colibei, personajul de încredere era câinele Onel, cu el vorbea Mătuşa când avea ceva important de spus.

-Ia vezi tu, Onel, pe unde mai umblă bezmeticele alea de oi, îl întreba.

Câinele pleca imediat, le striga pe limba lui, poate şi a lor, se înţelegeau, le aducea spăşite în spatele colibei. Apoi o anunţa pe bătrână, cu un lătrat special, că si-a făcut datoria.

-Bine, le-am văzut, îl asigura Mătuşa, ai grijă să nu mai umble ca zăpăcitele în pădure, că le ia lupul şi rămânem fără ele.

Sau, altă dată :

-Ia dă tu o raită, Onel, vezi cine umblă prin pădure, că tot ţipă o pasăre, nu ştiu ce vrea să spună, vezi cine este.

Câinele pleca grăbit în inspecţie, anunţându-l pe musafirul nepoftit, printr-un lătrat mânios, că e pe urmele lui.

Cerbul îi urmărea mişcările, înţelegea că are slujbă la Colibă, îl respecta, câteodată îl invidia, nu cu răutate, cu ciudă că nu putea şi el să fie de folos cu ceva. Se ruşina de lipsa lui de curaj, de frica cea cumplită când se gândea la lup, încerca  s-o stăpânească, să n-o ia la fugă la gândul că ar putea să vină lupul.

Zilele treceau, se retrăgeau pe nesimţite într-o istorie, fără întâmplări deosebite, Cerbul nu ştia să numere zilele, ştia însă că au fost multe, rătăcite în ascunzişurile memoriei, multe îşi pierdeau identitatea, nu mai avea nume sau semne distinctive, semănau aşa de mult între ele, că te întrebai dacă au fost cu adevărat, sau au fost doar iluzii. Altele se legau de anumite peripeţii şi rămâneau împreună în memorie. Amintirile se reţin de multe ori după repetarea unor întâmplări şi nu e de mirare că se  amestecă în aşa fel, că ni le amintim ca fapte succesive. Puţine sunt amintirile inconfundabile, gravate adânc şi definitiv în memorie.

Acteon nu mai avea plăcerea hoinăreliilor lungi, prin toate cotloanele pădurii, obosea, prefera să rămână zile lungi în apropierea Colibei. Cei ce locuiau la Colibă erau integraţi în Spiritul pădurii, în ceea ce filozoful Bălăşoiu spunea că este un suflet mare cât toate sufletele trecute prin pădure, sau găzduite de ea. Se instalase în Poiana Mătuşii o atmosferă de siguranţă şi încredere, o bună confirmare a primei impresii pe care Cerbul a avut-o la sosireaa sa, când a înţeles cât de mare este forţa curajului a îndrăznelii şi a generozităţii, singurele puteri ale unei bătrâne nevolnice.

Se trăia o viaţă liniştită în Poiană, chiar prea liniştită. Ne place să spunem şi să credem, că viaţa este frumoasă când emoţiile nu sunt prea mari, când se respectă  deprinderile şi rânduiala stabilită de înţelepţi, când liniştea este atât de mare că auzi iarba cum creşte. Ca animal al pădurii, Cerbul râvnise la o astfel de viaţă, fără să se gândească la faptul că monotonia este la fel de greu suportabilă ca şi tumultul răzvrătirii. sau agitaţia neprevăzutului. Pofta de aventură, parte a Spiritului pădurii se simţea neglijată într-o Poiană prea liniştită. Nu se mai văzuse de mult o vulpe alergând după un amărât de iepure şi deşi nu-i plăcea cruzimea prădătoarei, nu putea să nege partea ei frumoasă, spectacolul sublim, al luptei pentru supravieţuire.  Să fi fost gândurile Cerbului o presimţire pentru ceea ce avea să se întâmple ? Amintirea acelei după amieze însorită de vară târzie nu este o selecţie de întâmplări succesive ci una greu de   confundat, gravată adânc în memoria Cerbului Acteon. Acteon a înregistrat cu precizie desfăşurarea faptelor, le-a reţinut cu toate amănuntele, cu atât mai mult cu cât cele întâmplate au apărut ca urmarea firească discursului interior, relatat mai sus, ca o îndeplinire a unor dorinţe.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Va urma…

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest