de Nicolae Radu

Amintirile sunt singurele comori ale vieţii, nerevendicate de cămătarii lacomi sau de flămânzii înfometaţi. Când orizontul se îngustează, când se apropie înserarea, când rămânem singuri, scoatem comorile din memorie şi le mai trăim odată. Belşugul de amintiri se cere împărtăşit şi cum Acteon este un boier generos mi-a încredinţat, în acea misterioasă noapte de insomnie,  comori de amintiri,  păstrate de memoria sa. Iată ce mi-a dictat să scriu :

 

Când am înţeles că exist, eram aici, nu-mi aminteam de unde venisem şi ce fusesem până atunci, ce este foamea sau setea, frigul sau frica, nu ştiam ce este ploaia sau căldura toridă, nu ştiam să deosebesc dulcele de acru, binele de rău, nu ştiam ce este durerea. Am privit în sus, aşteptând un ajutor, mă credeam părăsit, rătăcit, dar eram sigur că există Cineva, un Atotştiutor, care mă va proteja, nu se putea să nu fie o lege, o ordine. Nu cunoşteam, bineînţeles, aceste cuvinte, le înţelegeam în felul meu şi aşteptam să văd cum voi fi ajutat. De sus mă privea soarele cu lumină şi căldură, aveam nevoie de amândouă i-am mulţumit din inimă, pentru că vorbe nu puteam să spun şi nici nu ştiam că există vorbe, se poate trăi şi fără vorbe. Am privit în jur şi am început să înţeleg rosturile  lucrurilor, în jurul meu era multă iarbă şi frunze, să gust, să văd dacă sunt bune de mâncat, mi se făcuse foame, n-am avut nevoie să stiu cum se spune, ştiam cum este.

Poiana se legăna, dansa după o muzică de abia auzită, vântul   mângâia pajiştea, frunzele şi iarba fremătau înfiorate,  şi cântau, acompaniate de corul zburtoarelor, într-o orchestraţie savantă cu legi ştiute numai în Dealul Bolindeţului. Armonia era perfectă şi nu putea fi pusă la îndoială prezenţa unui Dirijor Atotcunoscător.

Am privit în Vale, acolo era lumea, toată lumea, nu m-am gândit atunci că poate să existe şi o lume nevăzută de ochii mei, cum ar putea să mai existe şi altceva decât văd ochii? In acel moment mi-am dat seama pentru prima dată că exist cu fiinţa mea, diferită de altele şi cu naivitatea noului născut, am fost convins că tot ce se vedea a fost făcut pentru mine. Nu puteam să-mi inchipui că lumea a existat şi înainte de venirea mea şi cu atât mai puţin că ea ar putea să rămână după plecarea mea, pentru că nu ştiam că într-o zi nu voi mai fi.

Prima surpriză a fost când am priceput că tot ce vedeam şi simţeam se putea exprima într-un sistem de sensuri, într-un limbaj al faptelor. Nu-mi puneam întrebări, n-aveam nevoie, găseam răspunsurile în faptele ce urmau, ştiam că ce trebuie să se întâmple se va întâmpla şi că nimic nu putea să se întâmple fără mine. N-am avut nevoie de cuvinte, între fapte şi vorbe este o distanţă imensă, de multe ori neocupată, o moarte în aşteptarea învierii. Acolo m-am plasat, ca beneficiar al poliglotismului acţiunii. ( nu l-am numit aşa, bineînţeles, cuvintele srise sunt pentru cei ce ştiu să citească, să scrie )

Mi-am zis că e bine să anunţ că am venit, că sunt aici, mi-am încordat  corpul, am auzit un zgomot, o voce, de care m-am speriat, însă m-am liniştit când am înţeles că venea de la mine, de la puterile mele. Mi-a răspuns cineva din pădure, semăna cu vocea mea, dar în loc să fie solemnă, serioasă, pe măsura momentului, semăna cu o bolboroseală ironică. M-am mai încordat odată şi vocea din pădure mi-a răspuns la fel, mi-am zis că e mai bine să n-o iau în seamă, pentru că nu poţi să afli mare lucru de la cineva care nu spune nimic nou. Aveam nevoie să aflu cât mai multe noutăţi, am plecat să le caut, după ce, mai întâi, am aruncat o privire peste lumea mea, am văzut cât este de frumoasă şi m-am bucurat de ea.

Nimic nu s-a schimbat de atunci, soarele mă privea de deasupra pădurii, mă încălzea, mă încuraja să profit de absenţa norilor.

.

Am intrat în pădurea mea, am văzut că mai era cineva, e bine că nu sunt singur, mi-am zis, am schimbat o privire de prietenie şi ne-am despărţit, fiecare cu drumul şi treburile lui. Intre mine şi acel cineva era, fără nici-o îndoială, o deosebire, deşi se mişca la fel, nu mi s-a părut să aibă un scop, altul decât iarba şi frunzele culese la întâmplare, n-avea o direcţie anume, mergea ca un automat privind pământul, nu-şi punea, de asta eram sigur, întrebări despre  rostul său în lume, nu făcea nici o legătură între el şi lumea din jur.

Printr-un efort al gândurilor, un dar primit special de mine, am vrut să aflu cum a fost viaţa mea înainte de această zi, altfel zis să-mi întocmesc un trecut. Nu-mi aminteam şi am lăsat gândul fără un răspuns precis. Am trăit, mi-am zis, surprins imediat de impecizia vorbei. Am trăit? am repetat, întrebându-mă de astă dată. Ce înseamnă să trăieşti dacă nu-ţi pui întrebarea ’’De ce?’’ şi nu-ţi mai aminnteşti cum ai trăit ? Indoiala m-a îndemnat să înţeleg mai mult. Am recostituit din crâmpeie uitate o istorie a vieţii de până atunci. Pe măsură ce puneam cap la cap zilele găsite de memorie, îmi dădeam seama că viaţa este un ocean de sărăcie şi risipă, că multe zile trec fără să lase amintiri, altele decât cele înscrise în memoria materiei.

La început vedeam, ca prin ceaţă, frânturi vagi de trecut, imagini confuze, disparate, mă aflam undeva între speranţă şi neputinţă. N-am reuşit să-mi aduc aminte de ziua când am băut, pentru prima dată, apă din izvor, ar fi fost un început frumos. Mi-am amintit de zilele când am învăţat să mă ascund, când am descoperit drumurile prin crânguri şi  am cunoscut vieţuitoarele pădurii.

Trecutul devenea din ce în ce mai apăsător nu înţelegeam la ce foloseşte, am încercat să scap de obsesia lui, am zis că numai prezentul este important, am încercat să trăiesc momentul, am vrut să-l opresc, să-i văd puterea şi vraja, nu l-am găsit, trecuse pe lângă mine fără să-mi lase nimic, m-am speriat şi atunci am înţeles că prezentul nu poate fi reţinut, el trebuie să fie căutat în trecut. Vor fi existând şi unele fiinţe neinteresate de alte fiinţe, de trecut, de ce se întâmplă în pădure, poate că sunt mai liniştite şi mulţumite, grijile vin cu timpul şi cu întâmplărie vieţii, fiecare zi este altfel decât cele dinainte, zilele trec, grijile şi învăţăturile se adună, n-aş fi ştiut asta dacă n-aş fi avut darul gândirii.

Am chemat în ajutor amintirile.

Până nu de mult cineva ocrotea, mângâia, încălzea, ferea de ploaie şi, mai ales, strecura în gură o licoare dulce şi caldă, dintr-un izvor ce venea din sânul ei, pe atunci n-aveam nici o grijă, nu mă temeam de nimic. Cu cât încercam să-mi aduc mai bine aminte, cu atât mă simţeam mai singur şi mai lipsit de ajutor.

 

A hotărît ca de la acest izvor să înceapă istoria vieţii lui, atunci a început totul, dacă a fost ceva şi mai înainte, n-a rămas în amintirea lui şi nu vrea să inventeze, lasă invenţiile pe seama altora. După ce a pus un semn de început, a căutat drumul parcurs, l-a completat cu alte semne şi amintiri, aflate într-o memorie generoasă, greu de prevăzut până aunci.

Toată viaţa lui a trăit în Pădure şi se cuvine să fie recunoscător pentru norocul de a fi venit pe lume în cel mai fermecător loc, unde se petrec cele frumoase şi fascinante aventuri. In pădure poveştile sunt totdeauna adevărate, nu e nevoie să inventezi, totul este posibil şi la îndemână, începând cu întâlnirea pentru iubire, naşterea fructului provenit din iubire, spectacole de tot felul, concerte, comedii, recitări, tragedii, confruntări adevărate,  pe viaţă şi pe moarte. Locuitorii pădurii găsesc hrană deja pregătită, iarbă verde, frunze, bureţi, ciuperci şi chiar carne, pentru cei condamnaţi să nu poată trăi fără ea. Cât despre Sfânta Apă, zeiţa finţelor vii, în pădure se află multe locuri tainice, unde apa vine din  măruntaiele pământului să se ofere gurilor însetate.

Amintirile încep să iasă din ascunzisurile memoriei, se cer povestite şi Cerbul este nevoit să aleagă şi să sacrifice.

Odată, neatent, a intrat într-o pădure deasă, un crâng nedefrişat, avea obiceiul şi plăcerea să se ascundă în locuri neumblate, să rămână singur, să-şi rumege gândurile, să asculte ciripitul păsărilor şi vocile misterioase ale pădurii. Ii plăcea să vadă, fără să fie văzut, spectacolul natural, spontan, al Pădurii. N-a ţinut seama de coarne, mândria lui, care crescuseră destul de mult, ca să-i stânjenească mişcarea prin lăstăriş. Când n-a mai putut înainta, şi-a dat seama, disperat, că nici să se întoarcă nu mai putea, A încercat în fel şi chip să se întoarcă, nu mai putea din cauza coarnelor. Orice mişcare era pedepsită, zeci de pumnale ascuţite îl înţepau din toate părţile, zbaterea era inutilă  şi chinuitoare, nu-i rămânea decât să rămână într-o nemişcare totală. Nu mai vedea nici soarele, ştia, însă, că va pleca să se culce în spatele Măgurei Mihăieştilor şi că va sosi noaptea cea întunecată, când nici ochii nu mai foloseau la nimic. Şi-a încordat celelalte simţuri, n-a auzit decât foşnetul pădurii, concertul frunzelor mângâiate de vânt. I-ar fi plăcut să audă ciripit de păsărele, îi plăcea să le asculte cum se ceartă şi se împacă, învăţase chiar să le cunoască limba, un ţipăt strident însemna alarmă, cântecul melodios era adresat puişorilor, dar cea mai uşor de înţeles era chemarea pentru iubire, un cântec sugestiv, stăruitor, convingător, inconfundabil. De obicei păsările se culcă odată cu soarele, nu însă şi în această noapte când continuau să ciripească în şoapte într-un grai nemaiauzit de Cerb până atunci.

Animalele pădurii sunt dăruite cu simţuri speciale, adevărate combinaţii ale simţurilor obişnuite, amestec de miros, sunet, culoare cu evocarea unor experienţe ale generaţiilor anterioare, telepatii inexprimabile şi previziuni surprinzătoare, adevărate premoniţii. Cu toate aceste simţuri, chemate în ajutor, Cerbul a înţeles că păsările nu se mai culcaseră, erau preocupate de necazul său şi erau gata să-l avertizeze dacă ar fi în pericol. Solidaritatea animalelor aflate în primejdie este o lege în pădure, în afara cazurilor când este abrogată de circumstanţe existenţiale speciale, cum este cazul carnivorelor. De această neplăcută circumstanţă se temea Cerbul.

A încercat să decodeze limbajul neobişnuit al păsărilor, n-a reuşit decât să înţeleagă că păsările sunt îngrijorate, dar nu disperate, Cerbul nu era ameninţat de un alt pericol, dar beleaua în care intrase singur era destul de mare. La necaz orice mic ajutor este bun. In pofida situaţiei grele avea şi  un alt temei de liniştire, locul unde se afla era greu accesibil şi nu vedea un prădător dispus la confruntarea cu mărăcinii. Dar, cine poate spune că nu există şi printre duşmanii lui vre-un temerar înfometat. A început să tremure uşor, deşi se străduia să rămână cât mai nemişcat. I s-a făcut sete, ca s-o potolească a evocat potecile către izvorele de unde ar fi putut să bea apă. I-a plăcut totdeauna să meargă la izvoarele cu apa cea mai limpede şi gustoasă, chiar dacă era drum lung până la ele. De data asta, chinuit de sete, ar fi băut apă şi dintr-o baltă. Aflat între somn şi veghe, a iuţit pasul, nu ! nu va bea apă din baltă, va merge la izvorul din Dealul Şirului, acolo se afla cea mai bună apă ! Mergea grăbit, a început să fugă, dar pe măsură ce se apropia, ca într-o poveste cu vrăjitoare, izvorul se depărta.

Toată noaptea a alergat după izvorul fermecat, care fugea la fel de repde, păstrând o distanţă inaccesibilă. S-a trezit brusc, a vrut să se ridice, însă a fost ţintuit de zeci de ace, îl atacau din toate părţile şi atunci si-a adus aminte de necazul în care intrase singur şi fără să intre în panică a încercat să găsească o cale de ieşire. Ce pot să fac ? s-a întrebat, n-a găsit răspuns şi de necaz si-a pus o întrebare mai uşoară : Ce nu pot să fac ? Acum a putut să răspundă : să nu mă mişc, pentru că mă înţeapă. Bun ! Dar până când ? La această nouă întrebare nu a mai găsit răspuns. Şi-a adus aminte că el este legat de pădure, ca orice fiinţa de locul ei de naştere. Pădurea este ca o mamă, ea are răspuns la toate întebările şi chiar dacă îl pedepsise pe dreptate, pentru păcatul trufiei, îi plăcea să se laude cu podoaba lui cea nouă, coarnele, ca orice mamă, va trebui să-l şi ierte, să- trimită un ajutor. A lăsat-o pe mama Pădure să-i găsească mijlocul de salvare. De ce să-şi mai facă inimă rea, dacă tot nu putea să găsească singur răspuns ?

 

Darul gândului i-a fost de mare folos, a chemat în ajutor amintirile şi la fel ca în poveştile cu vrăji şi-a amintit noi întâmplări din viaţă. Şi ce întâmplări !

Aici, în Dealul Bolindeţului, lângă Tufanu’ trăznit, a început povestea vieţii lui. La început nu era singur, era o familie, un cerb mare, frumos, orgolios, ca toţi cerbii, stătea la o oarecare distanţă de Tufan şi de restul familiei. Impunea respect prin cornele mari, cu multe ramificaţii, şi deşi nu părea să fie interesat de restul familei, se vedea cu uşurinţă că prezenţa lui era liniştitoare. Adevărata linişte şi siguranţă venea, însă, de la mama, o cerboaică grijulie, purtătoare a unui generos mesaj de iubire, gata oricând să sară în ajutor. De la ea veneau mângâierile, la ea se găsea izvorul de dulceaţă şi căldură. Mai era şi un frate, un cerbişor micuţ, totdeauna pus pe joacă, pe întrecere de-a alergatul şi pe trântă. Era foarte frumos, nu ducea lipsă de nimic, nu-şi făcea griji, nu-şi punea întrebări. Zilele treceau, una după alta, asemănătoare, venea soarele, pleca întunericul, pleca soarele, venea întunericul şi iar venea soarele, creştea, era din ce în ce mai mare, mai puternic, mai îndrăzneţ, prinsese curaj, se aventura singur în pădure.

Intro zi când s-a întors din pădure, n-a mai găsit pe nimeni, mama, fratele şi cerbul cel mare şi frumos plecaseră. Rămas singur, s-a întors în pădure şi pădurea, ca o adevărată mamă, i-a călăuzut paşii, l-a învăţat ce trebuie să facă, i-a scos în cale iarbă verde, frunze, l-a dus la izvor unde şi-a astâmpărat setea, l-a adăpostit, i-a dezvăluit secretele şi frumuseţile ei, văile, cu adăposturile unde se putea ascunde, potecile, poienile, locurile de unde izvora apa, l-a împrietenit cu păsările, certăreţe, dar foarte atente la tot ce se întâmpla în pădure, cu tufanii tineri, viguroşi, mândri, cu ambiţiile lor de a se urca tot mai sus, către cer, şi cu tufanii  bătrâni, înţelepţii  pădurii, gata să te mângâie cu crengile lor aplecate până la pământ, să fredoneze o doină din frunzele tremurânde şi să le ofere, jerfe pentru hrana iebivorelor. Tot pădurea l-a învăţat să nu se depărteze de locurile unde se adunau izvoarele cu apă curată, ca să formeze lacul despre care mai târziu a aflat că se numeşte Lacul Cerbilor. A învăţat care sunt animalele periculoase, se ferea din faţa lor, le mirosea de la distanţă şi le ocolea. Văzuse într-o zi un animal cu coadă lungă şi stufoasă, urmărea o pasăre în căutare de viermişori şi seminţe, s-a apropiat pe furiş, a sărit asupra ei şi a devorat-o în mare grabă, n-au mai rămas decât fulgii din biata păsărică. Atunci a intrat în fiinţa lui o frică greu de stăpânit, a fugit cât l-au ţinut picioarele. Ii venea câteodată o amintire, nu mai ştia dacă era a lui sau se născuse cu ea, vedea un animal frumos, sur, foarte rapid şi foarte rău, era de ajuns să-şi amintească de el şi se speria, simţea un miros neplăcut, vedea sânge şi bale de animal flămând, îl cuprindea dintrodată o mare nelinişte, corpul îi îngheţa şi o lua la fugă îngrozit. Nu-l întâlnise niciodată, însă era sigur că dacă ar fi fost prin apropiere, l-ar fi simţit şi ar fi fugit cât l-ar fi ţinut picioarele. Dar, mai bine să nu se mai gândească…

In pădure întâlnise nişte fiinţe ciudate, diferite de toate celelalte vieţuitoare, mergeau cu două picioare, nu părea să le fie frică de nimeni şi nu umblau la întâmplare prin pădure ci pe drumuri şi poteci dinainte ştiute, se vedea clar că tot ce făceau era stabilit dinainte, că aveau un program pe care îl respectau. Purtau pe corp învelitori, le mai şi schimbau, poate pentru că nu aveau piele acoperită cu păr. Vorbeau, scoteau sunete pe gură, ceva cu o, a, şi i, prin care se înţelegeau între ele. Asemenea copiilor le-a dat un nume ce semăna cu vorbele auzite la ei : le-a zis  o a m e n i.  Ii urmăream de la distanţă, îi ocolea când îi întâlnea, mai mult din respect decât de frică, aşa cum făceau şi celelalte vieţuitoare ale pădurii. Atracţia faţă de oameni a fost de la început foarte puternică şi se bucuram când, întâlnindu-i din întâmplare îl priveau şi îi dădeau de înţeles că l-au văzut, că ştiu de existenţa lui. Cerbul ar fi fost bucuros dacă un om l-ar fi lăsat să trăiască în apropierea lui şi l-ar fi apărat de animalele duşmănoase ale pădurii. Trufia naivă că tot ce se vedea a fost făcut pentru el s-a risipit şi nu i-a părut rău, a înţeles că  oamenii au fost făcuţi pentru a fi stăpânii pădurii, al poienilor, al râurilor şi pârâurilor, al păsărilor şi al tuturor vieţuitoarelor.

Dar, în aşteptarea ajutorului de la Mama Pădure, să ne întoarcem la amintiri, statornice tovarăşe de drum.

Ii plăcea să umble prin pădure, să-i cunoască văile, poienile, dealurile, potecile, cuiburile de  pasări, vizuinile şi ascunzişurile, cunoştea mulţi tufani şi fagi făloşi, dar şi carpeni îmbrătişaţi în poziţii ciudate, chinuiţi de dragoste prea mare sau de alte neajunsuri. Făcea legături între locurile pe unde trecea şi  întâmplări trăite sau văzute. Din toată pădurea se legase cel mai mult de Pleaşă, cu Lacul Cerbilor, din care băuseră apă multe generaţii de strămoşi. Acolo întâlnea totdeuna cerbi, cerboaice, oameni, femei, duhuri de zei şi zeiţe. Astâmpărându-şi setea din apa Lacului, tânărul Acteon simţea cum vigoarea corpului său creştea, adăugând forţe tainice, rămase de la cei ce oglindiseră în oglinda lacului.

Tentaţia de a urca dealul de unde ieşeau izvoarele era prea mare şi cu toate că urcuşul era greu, a hotărât într-o zi se caţere sus, pe povârniş,  să-şi încerce puterile, să pună curajul la încercare, să se confrunte cu dealul. A reuşit, a juns în vârf  unde a găsit o poieniţă ascunsă printre tufani, primitoare, călduroasă, un adevărat dar al soarelui. Cu toate că era greu de crezut că un om ar fi locuit în poiană, Cerbul a simţit că cineva nevăzut îi urmărea mişcările. Nu i-a fost frică, simţea, cu simţul său de fiu al Pădurii, că cel ce se ascundea, nu dorea să-i facă nici un rău, mai mult, se simţea protejat de prezenţa sa. In marginea poienii a găsit urmele unei gropi înconjurată de un şanţ, săpat, fără îndoială de oameni, era prea rotundă şi rostuită ca să fi  putut apărea din întâmplare. Şi ca să nu fie  dubiu sau şovăială, la margine dispre Răsărit, se afla o cruce de lemn, aplecată ca un om în timpul rugăciunii şi cţîva lăstari de viţă de vie. Cerbul văzuse multe cruci la cimitir, dincolo de Valea Popii şi stia că sub fiecare cruce este îngropat un om. A rămas în poiană până când soarele s-a oprit deasupra poienii, i-a trimis o rază fierbinte şi a început să coboare. Se pregătea şi el să coboare când a auzit că cineva urca dealul spre poiană, s-a ascuns într-un lăstăriş şi a aşteptat, curios, pe vizitatorul neobişnui şi neaşteptat. Au ajuns, gâfâind, doi bătrâni, un bărbat şi o femeie, ducea fiecare pe cap câte un coş de nuiele împletite. Efortul, prea mare pentru vârsta lor, le epuizase toate forţele. După ce si-au tras o leacă sufletul, a vorbit femeia :

-Ştiu că ţi-a fost greu, da’ trebuia să venim, am visat-o de mai multe ori în ultima vreme, am visat-o şi ieri noapte. M-a certat că am uitat-o, mi-a cerut de mâncare, i-am dat o bucată de turtă, că nu mai rămăsese nimic prin oale, mâncaseră copii tot. A mâncat turta, îi era foame, mi-a cerut şi o cană cu vin, m-am dus la butoi, am scos vin în cană, nu ştiu cum am făcut, m-am împiedicat, am căzut şi am spart cana. M-am trezit din somn tremurând, supărată că n-am tinut bine cana în mână.

-Cum era, era slabă, era supărată, a întrebat bătrânul.

-Nu ştiu cum ţi-o mai aduci tu aminte, eram mici amândoi când veneam s-o ajutăm la culesul strugurilor. Eu n-am văzut-o niciodată supărată, de slabă era slabă, da, n-a fost niciodată altfel. Mi-a spus mama că după ce a murit părintele s-a mutat  aici la Vie, unde îl îngropase, aşa a vrut el, i-au săpat  un bordei şi trăia cu ce îi aduceau oamenii, ăi bătrâni, că ăi tineri n-o ştiau, nimica toată, numai credinţa a ţinut-o. Numai odată când nu mai plouase de mult, era o secetă de mureau vitele în obor, şi-au adus aminte de ea, au luat-o de la Vie, au dus-o la biserică, s-a rugat Coana Preoteasă Niţa de dimineaţa până seara, s-a rugat să se ridice blestemul, că au păcătuit prea mult unii oameni. Noaptea a început să plouă, era o ploaie potrivită, pentru ca apa să nu curgă la vale, să intre în pământ, a ţinut o săptămână. Atunci au înţeles oamenii că Preoteasa Niţa era o sfântă, s-au minunat de puterea rugăciunii şi au rugat-o să rămână în sat, da’ ea n-a vrut, le-a spus să mulţumească Sfintei Fecioare, că la ea s-a rugat şi s-a întors la bordei. Când s-a prăpădit  eram cu mama aici, o chemase să vină să-i aprindă lumânarea, zicea că o s-o ia Domnul la El în curând şi nu vrea să moară fără lumânre. Cât am stat aici n-a mâncat nimic, cerea numai câte o linguriţă de vin roşu, sfinţit de părintele, zicea  că vrea să fie uşoară atunci când vor veni îngerii să o ia, să o ducă  ia Mântuitorul. O iubea mult pe mama, dar spunea că ea a mai şi păcătuit, mai ales cu vorbele rele, a zis că o să se roage pentru ea şi că e sigură că se vor întâlni, acolo sus. Ce rău îmi pare că am spart cana şi n-a apucat să bea vinul, m-a pedepsit Domnul că n-am ţinut Postul de SânPietru.

-Ei, a fost doar un vis, a încercat s-o liniştească bătrânul.

-Vis, vis, da’ ea a fost adevărată. N-am avut nici timp s-o întreb de mama, dacă s-au întâlnit. Da’, desfă şi tu ştergarul ăla, scoate colacul, coliva şi aprinde lumânarea.

Au scos ce aveau în coşuri, ouă, brânză, carne păstrată la garniţă, mere, struguri, colaci, un urcior cu apă şi unul cu vin. Au întins ştergarul pe iarbă, în mijlocul bordeiului şi au împărţit tot ce aveau în patru străchini mari, de pământ. Au îngenunchiat şi au spus împreună Tatăl nnostru şi tot împreună au spus : ’’Dumnezeu să primească, să fie de sufletul Coanei Preotese Niţa şi al tuturor morţilor. Dumnezeu să le ierte păcatele’’. Au mâncat ce era în străchinile lor, au băut vin din urcior, au lăsat pe ştergar celelalte două străchini cu toate bunătăţile şi alături, două urcioare. S-au întors cu faţa la Răsărit, au făcut trei cruci mari, apoi au coborât încet, liniştiţi  drumul  pieptiş, pe care veniseră.

Cerbul Acteon a ieşit din ascunzătoare, a mers în poiană, a văzut străchinile pline cu bunătăţi şi cu inma strânsă a mâncat coliva, singurul aliment plăcut lui. A înţeles însă multe, a aflat că acolo, în bordeiul din poiană, a trăit şi a murit preoteasa Niţa, plăcută lui Dumnezeu, rămasă în amintirea oamenilor ca o Sfântă. A mai aflat că oamenii dau nume locurilor după faptele întâmplate şi oamenii trăitori în acele locuri. Poiana se numea Via Preotesei, sau simplu, Via Niţei, un pârâu ascuns între tufani se numea La Fugari, poiana cea mare unde petrecea nopţile cu lună plină se numea Ogoare, o pădure deasă unde nu pătrundea soarele se numea Arişoare, lui Acteon îi plăcea mult Pleşa, dar nu aflase de unde îi vine numele.

A coborât dealul, spre Lacul Cerbilor, împovărat de o mare bucurie, povestitorul îndrăzneşte să asemuiască momentul cu cel trăit de oameni la ieşirea de la slujbă, din biserică.

Frumoase şi pline de învăţătură sunt amintirile, cu ele poţi să treci mai uşor pe lângă cele mai mari încercări, uiţi chiar că te afli ţintuit într-un hăţiş de rugi şi mărăcini.

 

Acteon ciuleşte urechile, se aud paşi, se apropie cineva, sângele, nu mai curge prin vene, răsuflarea se opreşte, gândurile, amintirile, s-au oprit şi ele, frica este atât de mare că nu mai poate să spună dacă mai este sau nu în viaţă. ’’Moartea’’ este scurtă, treci prin ea şi intri în altă formă de existenţă, aşa credea Acteon dar pentru Cerbul cu obârşie zeiască şi faimă de vânător, trecerea se lungeşte, nu ştie ce se întâmplă. îi vine să fugă dar îşi aduce aminte că nu se poate mişca. Cu simţul de animal al pădurii pricepe că nu se apropie un un duşman, ci un prieten, unul dintre stăpânii pădurii, un om. Il aude cum vine, este aproape, la câţiva paşi, îi întâlneşte ochii, îl recunoaşte, este stăpânul cel mare, Naşu, cum a auzit că-i spun ceilalţi oameni. Inalt, bine proptit pe picioare, ţine în mâini un obiect ciudat, periculos şi la brâu un cuţit. Il văzuse odată îndreptând obiectul în sus, a auzit o bufnitură şi din cer a picat, o pasăre rea, una care pândea păsările mai mici, le sfâşia şi le mânca.

-Ei, drăcie, l-a auzit vorbind singur, pe Naşu, ce face ăsta aici în mărăciniş ?!

Cerbul a înţeles vorbele Naşului, dar nu i-a răspuns, nici Naşu nu aştepta un răspuns, s-au privit în ochi şi s-au înţeles, deşi privirea Naşului se străduia să fie aspră, nu reuşea, ochii blânzi, ascunşi între mustăţi şi sprâncene, trădau adevărata fire a omului. O frunte lată, continuată cu un nas mare, ascuţit, deasupra sprâncenelor şi o bărbie mare,  proieminentă, alcătuiau un cap de o rară distincţie. Insemnul autorităţii de pădurar, pălăria verde cu bordură largă completa portretul impunător al Naşului. Cerbul n-a putut să-i arate admiraţia lui  dacă ar fi putut i-ar fi spus ce gândea : ’’Dacă ar mai avea şi coarne, ar fi un cerb frumos’’

-Ce-ai căutat mă aici ? i s-a adresat Naşul.

Vocea îi era blândă şi privirea se străduia să fie prietenoasă. Nici de această dată n-a aşteptat răspuns, deşi ştia că a fost înţeles. A început să depărteze mărăcinii, pe cei mai mari i-a tăiat cu toporişca scoasă de la spate, de sub chimir, a curăţat cu grijă calea spre potecă şi după ce a termint treaba s-a întors la Cerb, mulţumit.

-Hai, ieşi din mărăcini şi du-te, ai avut noroc, dacă nu treceam pe aici te găsea lupul, îţi rămâneau numai coarnele, ele te-au încurcat, când ai coarne e bine să nu te bagi  în mărăcini. Ai înţeles ?

Acteon a înţeles, dar nu i-a răspuns. Când a auzi însă numele lup, i-a îngheţat din nou sângele, i-a intrat un sloi de gheaţă în corp, a avut noroc, n-a durat prea mult şi a putut să plece, s-a ridicat încet, a luat poteca la deal şi, după câţiva paşi s-a oprit s-a uitat la pădurar si i-a spus fără cuvinte, cu privirea :

-Ce om bun eşti tu Naş Mărăcine, nu ştia cum i-a venit numele, dar ce bine i se potrivea ! Şi, uite aşa a devenit naşul Naşului.

-Ce te mai uiţi înapoi, l-a întrebat proaspătul botezat, înapoi nu mai este nimic, ce a fost a fost, să nu cauţi ce nu mai este, du-te prietene, du-te, înainte se află ce va fi, totul este cuprins în legenda ta, în ce ţi-a dăruit destinul. Şi, ai grijă de coarne.

N-a putut să-i răspundă, însă a dat din cap în sus şi în jos, i-a arătat că a înţeles.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “Tufanu’ trăznit – 4 – Amintirile cerbului

  1. Pingback: Tufanu’ trăznit - Cuprins | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest