de Nicolae Radu

Intoarcerea la locul unde a văzut pentru prima dată Soarele, cel de pe cer şi cel din oglinzile Oltului, era o pagină obligatorie, înscrisă în legenda lui. Ştia că nu se poate opune, era împăcat cu destinul  jertfei şi ca un Faust al pădurilor se pregătea pentru toate întâlnirile posibile, era gata pentru ultima întâlnire. Vom folosi acest prilej, ne vom conecta la gândurile Cerbului Acteon şi cu ajutorul vocii providenţiale amintită mai sus, vom împărtăşi cititorului ideile agonisite de un suflet, obligat să respecte legile vieţii de animal. In calitatea noastră de plăsmuitor, ne vom implica fără reţinere, vom decoda şi traduce cuvinte nefolosite de animal, păstrând sensul şi coerenţa unei exprimări semnificative. Sperăm să nu dezamăgim şi pentru că prevedem reproşuri şi gânduri paralele, între care confuzia la folosirea timpilor trecut şi prezent, îl rugăm pe Cititor să-şi aducă aminte că tot ce va citi vine din amintiri, retrăite într-un prezent permanent, atemporal.

 

După o experienţă lungă de vieţuitoare pe pământ, Acteon încerca să înţeleagă legătura dintre viaţă şi moarte, formula premize şi căuta drumul către concluzii.

Se spune că există o materie vie şi alta moartă, cred că este o exprimare nefericită, cum ar putea să existe o materie oprită, fără mişcare, fără viaţă, cum să opreşti materia ? Materia se odihneşte într-o aparentă neclintire  şi nesimţire, dar rămâne vie, tot ce este viu a fost, până nu de mult în materie, nu putea să dispară, nimeni n-a dovedit că o singură fărâmă de materie s-a pierdut, ceea ce se numeşte moarte este  schimbare, înnoire, nu dispariţie, materia sub formă de carne vie ieri poate să fie astăzi lut, dar păstrează amintirea cărnii, înscrisă într-o limbă secretă, necunoscută numai pentru că nu s-au descoperit un traducător. Nu poate să existe o lume vie fără materia din care a fost făcută şi nici materie fără mărturia viului din care a făcut parte, nu spunea înţeleptul Bălăşoiu că faptele, bune sau rele, rămân înscrise în materia care le-a fost martoră ?

Iată, priveşti în jurul tău şi nu vezi pe nimeni, greşeşti sau păcătuieşti, convins că nu vei da socoteală, ’’crima’’ este perfectă, te înşeli amarnic, mii de martori vor depune mărturii împotriva ta la judecată, nu e nevoie de  un scrib maniac, înconjurat de registre, unde se înregistrează faptele bune şi faptele rele, ele se înscriu automat în piatra pe care te-ai aşezat, în lutul călcat cu talpa bocanclui, în floarea strivită din neatenţie, în norul format şi destrămat pe cer, în ochiul păsării ce trece în zbor deasupra capului şi trimite un semnal sonor, salut sau dojană, în sângele ce curge mai repede prin vene şi artere, împins de emoţia gestului tău, necugetat. Memoria, obosită sau uitucă, nu a reţinut o întâmplare fără importanţă pentru tine, cine poate să reţină toate pietrele călcate cu picioarele, toate insectele ucise din neatenţie, toate picăturile căzute pe obraz, toate şansele risipite pe lângă care a trecut, fără să le bănuiască. Nimeni, suntem înclinaţi să răspundem si ne înşelăm, toate, absolut toate, sunt contabilizate în mişcarea şi prefacerea materiei, în istoria scrisă cu alte semne decât cu litere şi cifre, unde toate evenimentele sunt memorizate. Omul poate face o istorie a lui, asumându-şi drepturi nepermise, poate spune că zborul fulgilor purtători de seminţe este mai puţin important decât un cutremur de pământ. Cu ce măsoară omul importanţa întâmplărlor trăite ? Omul nu este îndreptăţit să folosească dorinţe şi trebuinţe, etaloane subiective de măsurat lumea, neverificate şi fără certificate de funcţionare, ca unităţi de măsură univresală.

Obsedaţi de reglaje mărunte, toate vizând bunul mers al afacerilor noastre, uităm că suntem bucăţi de materie, cu legi bine stabilite, condamnaţi să le respectăm, nu ne mai întrebăm cine a inventat mecanismele vieţii, cine le-a pus în mişcare, cine poate şi dacă mai poate să le modifice. Dorinţele noastre, formulate orgolios ca ipoteze, teorii sau demonstraţii, nu vor putea niciodată să creeze materie, efectul lor nu depăşeşte pe cel produs de un pahar cu apă aruncat într-un ocean, nu va putea fi comparat niciodată cu un câmp de flori crescut după ce vântul a răspândit fulgii purtători de seminţe. ’’Nu încerca să opreşti morile învârtite de vânt, orice adiere, cât de usoară, este mai puternică decât forţele tale, lasă lumea să meargă după ordinea dată ei de la început’’ a spus odată filozoful Bălăşoiu. Să lăsăm maşinăria lumii să funcţioneze după legile stabilite de Creator, să ne bucurăm de darurile primite şi să renunţăm la evaluări ambiţioase.

Suntem legaţi de condiţia noastră şi de locul unde întâmplarea şi destinul ne-a lăsat să legăm lanţuri de molecule după un program prestabilit, să trăim fără să ţină cont de dorinţa noastră, să folosim energii complexe, să aflăm că existăm, mare dar, chiar dacă nu ştim în ce scop, să ne bucurăm, să ne întristăm, să avem dureri şi dorinţe, să fim câteodată nefericiţi, să întrebăm, să primim sau să nu primim răspunsuri, să legăm prietenii şi şă ne facem duşmani.

Cerbul Acteon şi povestitorul sunt fericiţi de şansa de a admira lumea din Poiana lui Bolindeţ. Aici tot ce se vede a fost cel puţin odată în trupul şi sufletul lor, de acest colţ de lume îi leagă o datorie de iubire, tot ce se vede este al lor, Oltul cu oglinzile lui, Valea Popii cu sălbăticiile şi sfiiciunea ei, Părul Motrun cu înţelepciunea lui de pom, care sper că mi-a dăruit iertarea după ce l-am stropit cu sângele meu, întro zi de toamnă când am căzut de pe creanga unde se afla para cea mai gustoasă şi am căzut împreună cu creanga, al cărui ciot, rană provocată de mine, m-a împuns ca şă mă înveţe buna purtare. Nepreţuită dragoste păstrez cireşilor cu fructele lor dulci sau amărui, izvorului din Poiana Puţului, merii pădureţi sub care m-am adăpostit când soarele, în marea lui dărnicie mă pârjolea, piatra din Surpituri, şlefuită de ploi şi încălzită de soare, unde mă odihneam şi cugetam, după prea multă zbenguială. Numeroase amintiri mă leagă de cimitirul satului, unde se aflau cei despre care spuneam cu orgoliu că sunt morţii mei, şi găseam totdeauna unul binevoitor să mă iniţieze în  tainele vieţii şi mai ales ale morţii. La cimitir am învăţat că morţii cer pomană cu vin roşu, sângele Mântuitorului, cu speranţa că li se vor ierta păcatele, şi că o clipă de fericire dăruită, poate să valoreze cât veşnicia.

Impreună cu Cerbul ştiam că întoarcerea în Poiana Bolindeţului şi restutuirea fiinţei sale, pământului din care se întrupase erau datorii ce nu se cuveneau uitate. Prilej de cugetare şi meditaţie.

Ne zbuciumăm, căutăm un loc mai potrivit pentru înfăptuirea idealurilor si proiectelor noastre, ne îndepărtăm de Paradisul dăruit de Creator la venirea în lume, ne comportăm ca primul om zidit din lut pământesc, suntem nemulţumiţi, vrem să stim mai mult, căutăm adevăruri de care n-avem nevoie, deşi am aflat că promisiunea şarpelui este amăgire. Sfâşiaţi între curiozitate şi dorinţa irepresibilă de întoarcere, ne rătăcim şi vrem să revenim cu orice preţ. Dacă am reuşit ne încredinţăm liniştiţi, cu trupul şi finţa, locului de unde am plecat. Dacă nu reuşim, suntem condamnaţi să-l căutăm într-o viaţă viitoare. Intoarcerea este o lege a naturii, în care nimic nu se pierde….

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “TUFANU’ TRĂZNIT – 3 – Datorie împlinită

  1. Pingback: Tufanu’ trăznit - Cuprins | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest