de Nicolae Radu

Un cerb mare, trecut de vârsta speranţelor, coboara agale din Vârful Pleşii spre Poiana lui Petrică. Nu se grăbea, nu se temea, cunoştea locurile,  era obişnuit cu singurătatea şi cu liniştea pădurii în timpul amiezei, când soarele, aşezat în mijlocul bolţii cerului, se opreşte să se odihnească, înainte de a pleca la culcare, peste Olt dincolo de Măgura Mihăieştilor. Conacul dintre prânz şi amiază este respectat de lumea pădurii, ierbivorele rumegă iarba păscută dimineaţa, sau picotesc la umbră, obosite de straja din timpul nopţii, carnivorele, sleite de căldura toridă, înfometate, se ascund prin vizuini, aşteaptă plecarea soarelui, si răcorea, cu speranţa că vor păcăli vre-un mâncător de frunze şi rădăcini. Cerbul Acteon nu mai respecta azi legea pădurii, avea o întâlnire importantă, înscrisă demult în răbojul destinului, nu-şi amintea cu cine trebuie să se întâlnească, dar ştia că nu poate  să lipsească.

S-a oprit să măsoare trecerea timpului cu schimbările petrecute în binecunoscutele locuri ale copilăriei sale. Pădurea de stejar din dreapta potecii, deasă, viguroasă, era pe vremurile acelea o tânără plantaţie. Aude murmurul frunzelor, le întelege mesajul, îi spun că l-au recunoscut şi îi  şoptesc pe limba lor un cuvânt de bun venit, urmat de avertismentul îngrijorat : ’’Eşti aşteptat !’’ Trece peste drumul dintre plantaţia nouă şi Dealul lui Andrei, coboară pe poteca ce duce la Pârâul Pleşii, sare peste  câteva pietre, puse acolo de pădurar, nevoit să treacă pârăul pe vreme de viitură, când apele adunate din Vârfull Pleşii şi din Dealul lui Andrei separă cele două maluri.  Acum pârăul era secat, pietrişul era uscat şi doar cele câteva tufe de ţipirig, mare iubitor de umezeală, sunt martore că nisipul mai păstra urme din apa ce umpluse pârâul.

Pădurea Pleşii dormea moleşită sub arşiţa soarelui, vântul se oprise undeva, poate la Stoiceni, pe Valea Topologului, frunzele veştede atârnau pe ramuri uscate în aşteptarea unui nor  aducător de ploaie şi de noutăţi

-A fost secetă mare, n-a plouat de mult pe aici, m-a lăsat Cerbul să-i pricep gândul.

Dintr-o dată a înţeles că sosirea lui tulbură liniştea, o vibraţie misterioasă, un zvon nedefinit venea dinspre pădure, păsările şuşoteau prin tufişuri, apele pârâului secat clipoceau şoptit printre firele de nisip şi într-o deplina înţelegere cu emoţia generală, muşchii Cerbului au început să se contracte. Trezită din somnolenţă şi moleşală, Pădurea părea să pregătească o mobilizare generală, în aşteptarea unor întâmplări neobişnuite.

Cerbul a iuţit paşii dintr-un motiv nedesluşit, de parcă s-ar fi temut că va întârzia la întâlnire. A sărit peste pârău şi a urcat, alergând uşor pe poteca ce ducea la Poiana lui Petrică, renumită prin florile ei parfumate şi viu colorate. S-a întristat când a văzut că, de data asta, nu găseşte decât iarbă uscată, arsă de soare  a străbătut-o în grabă şi trecând prin pâlcul de pădure ce o despărţea de Poiana lui Bolindeţ, s-a oprit la umbra răcoroasă a Tufanului Trăznit  Când plecase de aici, luase cu el şi păstrase, această vedere de neuitat, adevărat tablou de referinţă, faţă de locurile văzute în lunga lui călătorie. La ultima despărţire se oprise îndelung chiar în acest loc, să-şi încarce sufletul cu frumuseţea  ei. Făgăduise atunci să se întoarcă şi să trăiască ultimele lui clipe aici, şi deşi mai târziu înţelesese că astfel de promisiuni sunt greu de ţinut, că viaţa se poate sfârşi în mod neaşteptat şi oriunde. Cu trecerea timpului, însă, promisiunea devenea imperioasă, obligatorie pentru un Cerb cu suflet ce trecuse prin multe vieţi şi vietăţi.

Poiana lui Bolindeţ, nume păstrat de la primul proprietar, se impune printr-o elegantă şi riguroasă delimitare a identităţii patronale prin hotare naturale : pădurea la Răsărit şi Miază-Zi, Valea Popii la Miază-Noapte şi Apus. Protejată la Răsărit şi Miază-Zi de liziera pădurii, se oferă căldurii şi luminii unui Soare generos din miezul zilei până în mirificul Apus. Trecerea peste Bolindeţ impune călătorului, o misterioasă nevoie de retragere din lume, o însingurare, asemănătoare celei din faţa unui altar. Dacă se merge într-un grup, trecerea se face în şir indiană mai mult o procesiune decât o drumeţie. Ca o ciudăţenie, greu de explicat, parcă de teamă să nu profaneze un loc sfânt, trecătorii evită calea dreaptă şi preferă poteca şerpuitoare de la marginea pădurii.

Nu se mai ştie nimic despre Moşul Bolindeţ, primul stăpânitor,                despăduritor al Poienii, dar numele patronului continuă să inspire un respect ce sugerează evlavia. Stejarii de pe laturile mărginite de pădure, scăpaţi de rivalitatea spre lumină, şi-au întins crengile viguroase în Poiană, oferind umbra unor locuri de

odihnă, pe covoare moi de muşchi verde cu miros excitant de

sălbăticiune. La colţul Nord-Estic al Poienii se întâlneşte liziera pădurii cu drumul apelor ce vine de la Ogoare, Valea Popii. Nici despre patronul Văii nu se mai ştie nimic, după obiceiurile locului preotului i se spunea simplu Popa, şi cum nu erau mai mulţi preoţi se făcea economie de vorbe, se uita numele de botez. Omul era prea cunoscut şi inconfundabil ca să mai aibă nevoie de un alt nume, dacă spuneai Popa tot românul ştia de cine e vorba. El era atât de mult legat de Vale încât nimeni nu s-a gândit atunci, că cineva, vreodată, nu va şti de la ce Popă  vine numele Văii. Oricum, o legătură între o Vale şi un  Popă este un semn de preţuire pentru amândoi, şi asta mai ales pentru că Valea nu este o vale oarecare, afirmaţie ce necesită explicaţii.

Valea Popii este hotarul între satele de moşteni şi cele mânăstireşti, diferite între ele prin numeroase calităţi şi defecte moştenite, printre care orgoliul celor dintâi, cu toate că nu mai poate fi argumentat ca altă dată, şi viclenia calculată a celor din urmă. Incă de la izvoare Valea îşi sapă o albie adâncă în trupul pădurii, stabilind cu aceasta o strânsă complicitate. Obârşia apelor se află în cele mai tainice şi neumblate ascunzişuri ale pădurii, oamenii nu se încumetă să urce până la locul unde încep să se adune apele, undeva între Dealul Ungureanului, Poiana Ogoarelor şi Vârful Pleşii. Circulă multe legende despre locurile cunoscute sub numele Bordee sau Fugari, dar nimeni nu ştie pe unde au fost. Malurile abrupte ale Văii, adevărate povârnişuri, sunt invadate de o vegetaţie abundentă : mărăcini, rugi, lemn câinesc, carpeni cu tulpini întortocheate, ferigi de pădure gigante, ţipirig, flori viu colorate, toate înţelese, parcă, să ascundă izvoarele. Temerarii şi curioşii ar avea nevoie de mult curaj şi perseverenţă să se aventureze pe hududoaiele sălbatice unde se formează Valea Popii. Ajunsă la pajiştea din Piscu’ Tănăsii, Valea se sperie de atâta lumină şi se ascunde printre tufanii de la marginea pădurii. Dar pădurea se termină la Dealul Bolindeţului, unde, ruşinată de goliciunea ei, Valea Popii  încearcă să se ascundă, sapă o albie mai adâncă, se opreşte fermecată de splendoarea priveliştii, se ascunde printre mărăcini, se strecoară discret pe lângă Poiana Seciului, dar propriile ei ape o împing din urmă, o duc din nou spre marginea pădurii, o ascund o vreme, apoi o călăuzesc spre Mirele cel mare al apelor, spre Olt.

Dar să ne întoarcem la Cerbul Acteon, în Poiana Bolindeţului. Intinsă pe o suprafaţă de câteva Hectare, pajiştea din Dealul Bolindeţului, se particularizează prin câteva podoabe ornamentale, asezate cu grijă şi rafinament în locuri discrete, greu de trecut cu vederea, rămase probabil, de la patronul descălecător. In colţul Nord-Estic se află doi goruni, fraţi gemeni, crescuţi dintr-o rădăcină, aşezaţi în locul strategic din care pot fi ţinute sub observaţie toate direcţiile de pe laturile neîmpădurite ale Poienii. Coroanele celor doi goruni se sărută frăţeşte, fără să-şi amestece frunzele. Aşezarea lor sugerează slujba de străjeri, unul controlează Nord-Estul, celălalt ţine sub observaţie Sudul. In colţurile dintre laturile de la Răsărit şi Miază-Zi, Poiana se adânceşte în pădure. In mijlocul acestei adâncituri, numită de localnici Coada lui Petrică, se află un pâlc de stejari apropiaţi între ei, aproape îmbrăţişaţi, ca nişte oşteni ce se odihnesc sprijiniţi de arme, între două bătălii. Distanţa între ei şi marginile pădurii este destul de mare ca să arate că nu fac parte din pădure şi destul de mică pentru a le permite, la nevoie, să se amestece  cu  stejarii-fraţi din pădure. Pe latura dinspre Miază-Zi a Poienei se poate  coborî pe o poteca  lăsată de paşii trecătorilor, din Poiana lui Bolindeţ spre Poiana Seciului, un vecin sau un urmaş al Bolindeţului. Intre cele două poieni se hotărniceşte o costişă triunghiulară, botezată de locuitorii satului Clin, după asemuirea cu bucăţile de pânză folosită la încheierea mânecilor, între faţa si dosul cămăşilor ţărăneşti. In mijlocul Clinului un urmaş al Bolindeţului a sădit doi cireşi, unul cu fructe dulci, celălalt cu cireşe amare, ca să fie pentru toate gusturile. Tot în Clin, nu departe de cireşi, au ieşit din fructe rătăcite doi meri pădureţi, au fost lăsaţi să crească şi s-au dovedit să fie de folos oilor, între Conacul prânzului si cel al Amiezei, când ierbivorele au nevoie de umbră şi răcoare pentru siestă şi rumegat. Alţi doi cireşi, pietroşi, au fost altoiţi pe malul dinspre Răsărit al Văii Popii, întru aducere aminte a patronului şi pentru deliciul şi desfătarea micilor păstori de oi şi a păsărilor.

In mijlocul Poienii lui Bolindeţ au existat pe vremuri doi peri gălbiori, cu fructe dulci şi parfumate, Cerbul Acteon şi povestitorul nu le-a văzut decât buturugiile erodate de ploi, transformate în ascunzişuri de şerpi veninoşi. Numai în Poiana Seciului, în apropierea celor două gropi, unde fuseseră bordeele unor strămoşi, trăia încă, impunător ca un boier, vestitul Păr Motrun, ale cărui fructe, dacă ajungeau să se coacă, nu aveau rivale printre pere. Părul avea, însă, nevoie de un adevărat serviciu de pază, pentru că perele motrune, gustoase şi verzi, nu mai ajungeau să se coacă. După strămutarea la cimitir a lui Moş Neacşu al lu’ Ghiţă, păzitorul  benevol al Părului, nici pomul nici fructele n-au mai avut protector şi au dispărut pentru totdeauna. Toate încercările povestitorului de a găsi un altoi de păr motrun au fost zadarnice, nimeni nu-şi mai aminteşte de perele motrune.

Priveliştea oferită de panorama satului, văzută din Poiana lui Bolindeţ rămăsese întipărită în memorie, ca referinţă de frumuseţe a naturii, subiectivitatea povestitorului neputând să influienţeze decât în mică măsură adevărul. Desfăşurat în trepte succesive, coborând, apoi urcând, peste Olt, peisajul ne oferă spectacolul satului, cu gospodării şi acareturi ascunse în parte de numeroşii pomi fructiferi, de toate soiurule, meri, pruni, cireşi gutui şi peri, aşezaţi ca nişte coliere în jurul caselor. Aşezarea gospodăriilor nu s-a făcut după un plan prestabilit, dar nu se poate trece cu vederea cât de frumos au fost îmbinate utilul şi frumosul.

Oglinzi mari de apă în Valea Oltului, reflectă soarele şi cerul, în toată măreţia lor. Peste Olt se întinde lunca Oltului, cu vegetaţia ei verde şi abundentă, cu grădini de zarzavat cu crângurii de arini şi răchită, savant asezate într-un mozaic natural, ce sugerează şi dovedeşte înaltul meşteşug peisager al Arhitecului naturii. Peste Olt relieful începe să urce pe dealuri blânde, rodite de renumitele podgorii ale Drăgăşanilor. Mai sus, pe înălţimi apar pădurile, şi pe fundalul îndepărtat, Muntele Buila.

Este greu să descrii  în cuvinte o privelişte ca cea oferită ochilor în Poiana din Dealul Bolindeţului, rostirea  ştirbeşte frumuseţea, singura posibilitate de trăire deplină este aceea de a te afla în locul unde nu vezi case de oameni, dealuri cu vii, munţi, Oltul cu cerul şi soarele reflectate în el, munţii cu pădurile, ci vezi toate acestea la un loc, într-un tablou de neuitat. In Poiana Bolindeţului orice muritor dăruit cu simtire, poate spune că a avut în faţa ochilor, pentru câteva momente, o lume desăvârşită.

Văzut din Valea Popii, proiectat pe cer, deasupra pădurii, Cerbul Acteon  era un monumentul viu cel mai potrivit al Poienii din Dealul Bolindeţului.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “Tufanu’ trăznit – 2 – Chemarea tufanului trăznit

  1. Pingback: Tufanu’ trăznit - Cuprins | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest