de Nicolae Radu

     Rezervorul amintirilor era departe de a se fi golit, multe se aflau decantate în uitarea calmă a adâncurilor, Acteon a oprit pentru un moment convoiul amintirilor, s-a retras într-o încăpere a sufletului rezervată meditaţiei nostalgice şi contemplaţiei. Din această stare de cenestezie protectoare a fost trezit deodată,  de brutalitatea gerului pătruns în tot corpul. O singură dată mai simţise un frig atât de pătrunzător, n-a fost greu să-şi aducă aminte, a întors capul spre pădure şi…l-a văzut. In ochiul lui, săgeată de oţel, se citea plăcerea sălbatică, feroce, nemiloasă, a revanşei şi a răzbunării.

De unde a ştiut lupul că vechiul său adversar va reveni în Poiana lui Bolindeţ şi de când îl aştepta ? O judecată simplă arăta că cei doi ştiau că aveau de rezolvat un conflict, rămas neterminat. Abia acum a înţeles Cerbul Acteon de ce a promis că se va întoarce în Poiana Bolindeţului şi de ce era grăbit să nu întârzie la întâlnire. Instinctele pădurii, intersectate şi înscrise într-o logica a conservării, devin motivaţii temeinice de conduită,  comune tuturor animalelor. Din această complicitate rezultă acţiuni conjugate şi prezenţa lor acolo unde li se joacă destinul.

Aflaţi în poziţie de confruntare înscrisă în destin, cei doi adversari  nu se grăbeau să declanşeze lupta, victima pentru că îşi cunostea limitele şi vulnerabilitatea, agresorul penru că, după o experienţă nefastă nu-si mai putea permite un nou eşec, Lupul îl privea cu singurul lui ochi, dintr-o poziţie înşelătoare, din care nu-i puteai ghici intenţiile, ai fi putut crede că se îndreaptă spre pădure. Cerbul i-a înţeles infirmitatea şi nu s-a lăsat păcălit, mai ale că ochiul sănătos nu punea nicio îndoială asupra intenţiillor lupului. S-a întrebat de ce nu l-a aşteptat lupul la Colibă, a găsit repede răspuns, bătrânul vânător ştia că pe locul unde ai pierdut o bătălie nu e bine să mai angajezi alta şi nu putea s-o uite pe apriga bătrână şi vătraiul încins abătut asupra capului, însângerat de cerb.

In ochiul viu al lupului un foc aprins, înteţit de dorinţă de răzbunare, se vedea cum ardea ura mistuitoare, acumulată în anii de suferinţă şi umulinţă.

Cei doi adversari se studiau atent, cei trei ochi urmăreau fiecare mişcare, lupul cunoscuse tăria cornului de cerb şi nu-şi mai permitea să greşească. De ce şi-a pus mintea, atunci, la Colibă, cu amărâtul de câine, mai multă gură decât curaj la el,   l-a întărâtat cu urletul şi hărmălaia lui, nu fusese obişnuit cu gălăgia şi agitaţia, mieii erau blânzi, tăcuţi, abia dacă scoteau un behăit subţirel şi se lăsau sacrificaţi, rugându-se pentru iertarea de păcat a lupului. Câinele, însă, lătra îngrozitor, n-a ştiut de ce, poate îi era frică, sau poate era împins de curajul ultimei şanse.

Lupul s-a apropiat încet, desenând un arc, cu intenţia vădită de a nu-l pierde din singurul său ochi pe duşmanul sortit sacrificiului. Rotindu-se împreună cu lupul, Cerbul a ajuns la Tufanu’ trăznit, de care şi-a sprijinit picioarele din spate. In faţa ochilor se întindea mirifica privelişte a satului, de atâtea ori admirată. Nu se mai temea de lup, era sigur că va ieşi biruitor şi de această dată, nu ştia cum, dar era convins că respectând legile sufletului nemuritor, Dumnezeul oamenilor, şi al lui, îl va ajuta să-şi împlinească destinul. I-a trecut prin minte că Tufanu’ trăznit, reputat prin numeroasele trăznete ce se abătuseră asupra lui, a fost trimis în sprijinul şi pentru mărturie în favoarea lui. Rezemându-se de Tufan, şi-a asigurat spatele, şi a lăsat lupului numai calea de atac din faţă. Miracolul lipsei de teamă, devenise arma lui cea mai de preţ. S-a lăsat în voia gândurilor, din ce în ce mai numeroase şi mai curajoase. Ar fi mai bine ca lupta să se termine fără învins şi fără învingător, ca multe alte dispute între oameni. Pentru Cerb lupta se purta pentru onoare, învinsul avea dreptul la revanşă. Renunţând la sacrificiu  lupul şi-ar fi recuperat onoarea, iar Cerbul l-ar fi iertat pentru intenţiile ucigaşe.

Nu la fel gândea lupul, pentru el nevoia de răzbunare era condiţionată de foamea de carne, ura şi pofta de sânge se aflau contopite într-o singură dorinţă. Momentul confruntării decisive sosise, lupul simţea deja gustul de carne şi sânge, secreţiile cereau satisfacţie imediată, a atacat fulgerător orbit de lăcomie şi incapabil să mai amâne ospăţul. Dar, Doamne, primejdioasă este imprudenţa, lupul a subaprciat, la fel ca şi în confruntarea de la Colibă, tăria cornului de cerb. Ca şi atunci, o durere vie, îngrozitoare i-a paralizat forţele, n-a mai văzut nimic şi singurul lui ochi, cel drept, a început să curgă în gură. A început să urle ca o fiară întărâtată, n-a mai putut să fugă şi s-a năpustit asupra Cerbului reuşind să-şi înfigă colţii în beregata lui.

Cerbul muribund a căzut lângă Tufanu’ trăznit, iar lupul n-a putut să-şi controleze elanul, a nimerit într-un ciot ascuţit care   l-a ţintuit alături de trupul neînsufleţit al Cerbului.

Se spune că sufletul nu părăseşte imediat corpul de carne moartă. Cu îndrăzneala plăsmuitorului, voi reconstitui relaţia dintre cele două suflete vrăjmaşe, legate într-un destin comun, aflate unul lângă celălalt, fără putere de ură şi înfruntare. Pentru cei doi duşmani de moarte, atât binele cât şi răul dispăruseră, se încheiase ultima întâmplare a vieţii lor, se pregăteau de plecare, în căutarea altei întrupări despre care nu ştiau nimic. In ultimele clipe, termen corespunzător cu exactitate momentului, lupul dorea împăcarea cu victimele sale, vedea un ţarc plin de miei dolofani, îi vedea cum se apropie de el, cereau iertare că s-au născut prea târziu pentru a se oferi sacrificiului. Induioşat, lupul a găsit puterea să trăiască pentru prima dată un sentiment de milă : ’’ Câtă puritate, câtă naivitate poţi găsi în ochii unor victimel ’’. Atunci, ca printr-un mircol, din locul unde ar fi trebuit să fie ochii, au curs  câteva lacrimi.

( Pentru cititorul nepăsător la secreţiile afectivităţii, reamintm precizarea că ne-am însuşit, de la începutul povestirii, concepţia sufletului nemuritor, în căutarea desăvârşirii prin încarnări succesive. Nu putem crede că există suflete fără milă şi fără lacrimi. Lăsăm acestui cititor tălmăcirea opţiunii noastre prin antipaticul neologism kitsch, folosit la prezntarea   cărţii într-o prestigioasă revistă )

Alături de lup, Cerbul Acteon, cel sortit sacrificiului pentru că fusese spectator şi actor la atentatul de la Coliba Mătuşii, a îmbrăţişat pentru ultima oară cea mai frumoasă grădină din lumea lui, satul..  casele…livezile… Oltul…..viile….pădurea….                     pădu………..

*

 

A doua zi, micii păstori de oi din Poiana Bolindeţului, s-au speriat îngrozotor când au găsit lângă Tufanu’ trăznit, un lup şi un cerb, morţi unul lângă altul.

-Da p-ăştia când i-a trăznit Dumnezeu, maică, s-a minunat Ioana lu’ Tarantoc, chemată de copii în mare grabă. Că p-aici n-a mai plouat şi n-a mai fulgerat de luni de zile.

-Ei, când vrea El, trăzneşte şi din senin, i-a răspuns înţeleptul izlazului, Neacşu’ lu’ Ghiţă, chemat şi el să vadă minunea.

Rămas fără eroii plăsmuiţi de el, povestitorul, trist, abătut şi mâhnit, se desparte de locul unde cei născuţi din imaginaţia sa, au plecat să împlnească alte destine, să rodească alte ficţiuni. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor găsi pe cineva care va putea să le schimmbe destinul într-o poveste ulterioară.

 

Unde eşti, suflet viteaz de Cerb, ai găsit un trup potrivit idealului de purificare şi călăuzire a lumii spre cerurile Prea Inalte ? Ai reuşit să te desprinzi de grădina din Poiana Bolindeţului pe care atât de mult ai iubit-o ?

 

Nicolae Radu

Bourg en Bresse, 2008,  Mărţişor, 12

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest