de Nicolae Radu

Se înserase, noaptea neagră, fără lună, era potrivită pentru călătoria de întoarcere. Stelele se roteau în jurul pământului, în afară de una, o recunoştea, care nu se mişca niciodată, când venise o avea în stânga, acum o va avea tot timpul în partea dreaptă. Nu s-a mai oprit să bea apă sau să înghită câteva frunze, îl învăţase Mătuşa că înainte de marile sărbători e bine să ţină post.

A plecat fără să se mai uite înapoi, cu inima curată, vesel că nu lasă regrete în urma sa. Mergea prin întuneric fără teamă de lupi, fuseseră alungaţi cu focuri din preajma rezervaţiei, nu se grăbea, cunoştea toate potecile, asculta şoaptele pădurii, le înţelegea şi le alătura gândurile lui, atent să păstreze legătura cu duhurile bune ale pădurii, cu care voia să împartăsească Tainele aflate în lunga lui viaţă de cerb.Marele suflet al pădurii intrase în gândurile lui, îl asigurau că întoarcerea este cale ce duce la asumarea Destinului.

A trecut peste râul Topolog, ocupat cu legănarea apelor spre Olt, atent să nu le rătăcească, murmurând un cântec de leagăn, acompaniat de trecerea clipocită printre pietre. Nu s-a întâlnit cu nicio altă vietate, dormea toată mulţimea fiintelor vii, Acteon este singurul neadormit, lucid, vigilent, stăjer al pădurii, rang dobândit la Coliba din Poiana Mătuşii. A urcat la Ogoare, Poiana dormea ascunsă de întuneric, n-a dat semne că ar vrea să-l vadă, a traversat-o, n-a vrut s-o trezească, a lasat-o cu istoria cu legendele cu poveştile şi cu visele ei.  Şi-ai amintit vorbele înţelepte ale pădurarului Bălăşoiu, după care toate câte există au un suflet, cât de mare şi complicat o fi fiind sufletul Poienii Ogoarelor, cât de mare este certitudinea ei faţă de cea a vieţuitoarelor ! Creatorul, dătător de certitudini, a avut, desigur, în vedere toate comparaţiile posibile, compensând mărimea certitudinii cu limitarea memoriei numai la întâmplări petrecute în Poiană, osândită să nu-şi cunoască vecinătăţile. Acteon a trecut pe lângă ruinele hanului, s-a oprit să vadă vre-un duh rătăcit, nu l-a văzut, dormeau şi duhurile, a trecut Pârâul Şirului, a urcat la Bolovanu’ bălţat, nici aici n-a găsit duhuri, şi s-a îndreptat spre Poiana Mătuşii.A băut cu nesaţ apa de izvor de lângă pârâu, dulce ca laptele de mamă şi a urcat la Colibă.

Nelocuită, tristă, curată, îngrijită ca un loc sfinţit, căsuţa cu demnitatea lăsată moştenire de Mătuşă, parea un altar de veneratie în aşteptarea pelerinilor. Aşezat în faţa uşii, Acteon era convins că sufletul celei plecate cu trupul, continua să vină din când în când, la Colibă. A văzut-o cu ochiul amintirii cum alunga duhul lupului şi alte duhuri rele, cu vătraiul într-o mână şi cu ciobul de cărbuni aprinşi în cealaltă. Cerbul a aşteptat-o pe Mătuşă trei zile şi trei nopţi, a refăcut traseele de străjer, s-a adăpat de la izvor, s-a hrănit cu frunze proaspete, ştia că cea aşteptată nu mai poate veni, dar ştia că în orice aşteptare se află o speranţă. După trei zile de amintiri retrăite a părăsit Coliba, de data asta  pentru totdeauna. Făgăduiala să se întoarcă la Tufanu’ trăznit, în Poiana lui Bolindeţ îi iuţea bătăile inimii şi paşii. Avea o întâlnire de la care nu putea lipsi, deşi nu-şi mai amintea cu cine se va întâlni. Destinul, ca să se poată împlini, are memoria lui, scrisă cu fapte, nu are nevoie de memoria noastră, unde se păstrează cuvinte, nescrise încă pentru cele ce se vor întâmpla în viitor.

A refăcut drumul cunoscut, a trecut peste Pârâul Şirului, a ocolit Poiana Ogoarelor, nu i-a iertat primirea morocănoasă, a coborât spre Fugari pe lângă Lacul Cerbilor, a cărei apă a gustat-o, a urcat poteca ce ducea în Vârful Pleşii, s-a oprit la locul captivităţii sale, unde cunoscuse primul prieten, ce o fi mai făcând  Naşu Mărăcine, ce mult ar fi dorit să-l mai vadă odată, apoi … ’’a coborât agale din Vârful Pleşii spre Poiana lui Petrică, nu se grăbea, nu se temea, cunoştea bine locurile….’’

 

Şi, iată-ne ajunşi la locul unde l-am aşteptat şi l-am văzut cu ochii imaginaţiei pe Cerbul Acteon, cel născut din mărturiile unor martori aflaţi deasupra oricărei îndoieli.

Amintirile eroului nostru se opresc aici. Povestirea, ca toate poveştile se continuă cu întâmplări adevărate. Ii rămâne cronicarului tălmăcitor să scrie cu exactitate, cu dragoste şi înţelegere ultima întâmplare… obligatoriu adevărată.
Va urma…

Nu ratați încheierea romanului Tufanu’ Trăznit vinerea viitoare!

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest