de Nicolae Radu

La Fântâna Omului mort s-a încheiat ultima întâlnire a Cerbului Acteon cu meleagurile copilăriei sale. Pustiul din pădure se strecurase şi în suflet, îl îndemna să caute cerbi şi cerboaice, să umple golul dintre ce a fost şi ce va fi. Despărţirile au fost întotdeauna grele, femeile, mai ales, nu se depart decât după ce au mai zăbovit oleacă, şă mai spună ceva, să se mai îmbrăţiseze odată, să-şi aducă aminte ce au uitat să spună. Ne este greu să părăsim locuri şi oameni de care ne-am legat cu sufletul. Peste tot, pe unde am trecut, a rămas o parte din fiinţa noastră, ne este greu s-o părăsim. Locurile au suflet mare, aşa spunea înţeleptul Bălăşoiu, acolo unde au fost biserici a rămas taina rugăciunilor şi slujbelor religioase şi acolo unde au pierit vieţi, doborâte de pumnalul urii, al vrăşmăsiei sau răzbunării, acolo unde s-au înşelat sau minţit cei cinstiţi, se păstrează duhurile păcatelor săvârşite. Acteon a ţinut minte învăţăturile aflate de la oameni sau moştenite de la înaintaşii săi.

A vrut să mai privească odată peste sat, a urcat până la Cioaca Inaltă, cea mai mare înălţime a satului, apoi a coborât incet Dealul Şirului, a trecut peste drumul ce duce la Stoiceni şi s-a îndreptat spre Lunca Topologului unde erau în plină desfăsurare festivităţile de primire şi încoronare a Soarelui. Nu s-a oprit să le admire, ca să înţelegi misterele Pământului, n-ai nevoie să te opreşti dacă le simţi trecând prin fiinţa ta.

A ieşit din pădure, a ocolit casele de la marginea satului unde începuse deşteptarea. O oaie behăia căutându-şi mielui, i-a răspuns cu un lătrat, un câine, supărat că l-a trezit din somn degeaba, că el nu ştie nimic de mielul ei. Oamenii începeau să iasă din case, slobozeau orătăniile uitându-se la cer, căutau direcţia norilor, încercând să prevestească ce le pregătea Cel de sus pentru ziua de astăzi. A trcut peste râul Topologului şi a urcat dealul pe poteca ce împărţea în două o pădure de fagi. Cunoştea bine poteca, recunoştea şi fagii de pe marginea ei, pe acolo trecuse când se dusese pentru prima dată la rezervaţia de cerbi. Plecase repede de la rezervaţie, nu i-au plăcut cerbii găsiţi acolo,  erau neprietenoşi, plictisiţi, se obişnuiseră să trăiască fără să facă nimic, ştiau doar să mănânce şi să rumege. Nu-i pare rău că a plecat, a avut parte de o viaţă plină de întâmplări si de noutăţi. Zilele petrecute la Poiana Mătuşii sunt amintiri de neuitat, adevărate comori ale sufletului.

S-a oprit, ar vrea să întârzie sosirea la rezervaţie şi ca să mai treacă timpul a rumegat frunzele verzi înghiţite mai înainte. De mult a observat că atunci câd rumegă îi vin în minte şi altfel de gânduri decât cele din timpul mersului. Când rumegă judecă,  cântăreşte vorbele cu înţelesuri, pe când în timpul mersului se gândeşte la ce va face când va ajunge unde a plecat. S-a oprit într-o poiană unde ştia că era o cabană şi un om cu mustaţă, nu era Naşu Mărăcine, deşi semăna cu el. Ca şi de prima dată când a trecut pe aici, omul dormea rezemat de puşcă, s-a uitat la el cu prietenie şi înţelegere, la ce-i folosea o puşcă într-o pădure părăsită, a trecut mai departe, încet, să nu-l sperie.

Ce vrea să spună pasărea aceea, cântă mereu acelaşi cântec, la fel de tare, cu aceleaşi pauze, şi intonaţii, deşi nu făcuse niciodată studii de muzică. De când l-a văzut repetă  aceeaşi  melodie, obsedantă, de tristeţe, de rămas bun, doar câteodată, Cerbului i se pare că recunoaşte o notă de speranţă şi resemnare. De unde a învăţat pasărea cântecul şi de ce i se pare cunoscut ? Ascultă cu atenţie, încearcă să-si amintească unde l-a mai auzit, nu-l găseşte în amintirile lui, poate l-a moştenit aşa cum a moştenit recunoaşterea lupului.

Nevoia de noutăţi şi afecţiune, tentaţia blestematului fruct oprit, teama de singurătate îl îndeamnă pe Cerbul Acteon să ajungă mai repede la rezervaţia de cerbi. Salută în trecere pâlcul de stejari seculari, filozofi ai pădurii, uitaţi de oameni sau protejaţi de pădurari ca să depună mărturue despre măreţia de altădată a pădurii. Asaltat de gânduri şi întrebări se mai opreşte odată, să le pună în ordine. De ce a fost nevoie de o rezervaţie pentru cerbi ? De ce au vrut  oamenii să-i apere şi de cine ? de lupi ?!, de când se ştie lupii au vânat cerbi, numai aşa puteau să trăiască, a fost voia lui Dumneze, de ce s-ar opune oamenii voinţei Domnului ? Acteon crede că prietenia oamenilor, ca toate prieteniile, este  interesată, carnea de cerb este bună şi pentru oameni. Rezervaţia nu este o fortăreaţă de apărare, este o închisoare, loc unde cerbii nu sunt liberi. Un cerb fără libertate nu mai este un animal din pădure, este unul captiv, domesticit de om, un miel, bun pentru a fi sacrificat. A aflat el cum e cu sacrificiul, omoară mielul şi îl mănâncă, la fel ca lupul.

Martor şi cronicar al gândurilor lui Acteon, mă simt implicat în  evaluarea libertăţii obligatorii, instituită de instituţiile oficiale, De când venim pe lume suntem repartizaţi, fără acordul nostru, în tot felul de comunităţi, preotul ne botează, ne face creştini, de ce a fost nevoie de un om, de multe ori imperfect, să ne ofere, aici pe pământ, Dumnezeului care ne-a trimis ? Dacă pentru botez sunt gata să accept că este o Taină, neînţeleasă, minţile noastre limitate, nu voi face acelaşi lucru cu celelalte comunităţi, şcoala, armata, categoria socială, categoria profesională, etnia, partidul şi alte forme de îngrădire şi limitare a libertăţii, adevărate rezervaţii.

Alăturând judecăţile mele la judecăţile Cerbului Acteon mă plasez într-o continuitate a fiinţei prin suflet şi simţire, deloc dezonorantă şi descopăr o nouă justificare a demersului de evocare a sufletului nemuritor, întrupat vremelnic în diferite vietăţi.

Să revenim însă la Cerbul lăsat să rumege în linişte frunze şi gânduri, şi întrebându-se ce mesaj cântat îi trimite pasărea neliniştită. A ajuns la rezeervaţie şi caută poarta de intrare. Ca toate spaţiile concepute de oameni, rezervaţia de cerbi era păzită de o regulă : ’’Ieşirea interzisă’’. De intrat se intra uşor, se găseşte câte o portiţă deschisă, însă odată intrat erai revendicat de rezervaţie ca parte a ei. Ca fost locatar, Acteon a găsit repede portiţa mai puţin păzită, a intrat şi s-a amestecat cu rezidenţii permanenţi. A fost surprins când a văzut că niciunul dintre cerbii aflaţi deja acolo, nu i-a acordat nici o atenţie, nu l-a remarcat pe noul venit, de fapt nici ei nu se recunoşteau, trăiau într-o izolare deplină, lipsită de orice speranţă, la fel de singuri ca şi el, fără niciun semn de recunoaştere, fără identitate

Venise la rezervaţie să întâlnească alţi cerbi, să scape de singurătate, se afla acum între cerbi mulţi, la  fel de singur, poate mai singur, obligat să recunoască adevărul nemilos că singurătatea este o stare sufletească a individului, fără nici o legătură cu mulţimea ce foieşte în jurul său.

Rezervaţia era bine organizată, avea frrunze si fân în locuri amenajate, avea bazine cu apă proaspătă, adusă de la izvor, cerbii veneau, se hrăneau si se adăpau, exista, iată, o  libertate, cea de folosire a ofertelor gratuite. A profitat şi el de singura libertate a rezervaţiei, si-a potolit foamea şi setea, apoi a plecat în căutarea singurei portiţe de ieşire, există totdeauna una, câteodată mai multe, o ştia din prima şedere la rezervaţie şi la fel de neobservat ca la venire a părăsit mulţimea de cerbi fără nume, fără identitate, fără speranţă.

Viaţa în rezervaţie nu este o viaţă de cerb, animal născut în pădure, liber să-i străbată toate văile, dealurile, poienile, ascunzişurile, să se apropie de casele oamenilor, să fie acceptat de aceştia, să le fie de ajutor. Acteon, cerbul cu suflet înobilat într-un corp omenesc, aflase că viaţa trupului este scurtă, că există moartea cărnii şi trecerea sufletului de la o vieţuitoare la alta. Văzuse cum a fost înlormântat trupul Mătuşii, văzuse, cu ochiul imaginaţiei pe Omul mort, trecut cu seninătate din somn în nefiinţă, văzuse păsări şi iepuri, jertfe nevinovate devorate de vulpi, de lupi, sau de alte păsări, aflase că moartea este obligatorie, că nimeni nu i se poate sustrage, mai mult decât atât, că moartea este condiţie pentru o viaţă viitoare. Ştia că vremea morţii sale trupeşti este aproape, că promisese la plecarea din Dealul Bolindeţului să-i redea ceea ce primise de la el, carnea fără suflet.

A părăsit rezervaţia, o lume de cerbi blazată, fără nume, fără întâmplări demne de a fi trăite, fără viitor, fără speranţe.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest