de Nicolae Radu

In Dealul Ungureanului a lăsat drumul ce cobora la Pleşoiu, a luat-o pe poteca ce trecea prin pădurea deasă, către Băneşti, mai sigură decât cea din apropierea satului Stoiceni, unde se temea că vre-un câine, trezit din somn, pus pe harţă, ar fi asmuţit haita asupra lui. Ştia despre câini că nu atacă animalele pădurii, le place doar să le sperie, adică să facă exact ce nu-I plăcea Cerbului Acteon, dar cine poate să ştie dacă nu sunt şi alte blesteme ale zeiţelor, supărate din te miri ce.

Poteca şerpuia de o parte şi de alta a unui pârâu secat, ce aduna apele ploilor de la Gâltofani şi le ducea la Topolog. Mergea mai mult pe iarba de pe marginea râului, de teamă să nu i se audă paşii. A oprit să bea o gură de apă tulbure şi sălcie, dintr-o baltă rămasă de la ultima ploaie. N-a putut să bea mai mult, se obişnuise cu apa de izvor de la Colibă şi când te-ai deprins cu bunătăţi, e greu să renunţi, să bei ce găseşti, la întâmplare. Ştia că pe drumul spre Topolog se afla o fântână cu apă rece, foarte gustoasă, a plecat într-acolo.

Luna dispăruse de pe cer, stele nu vedea din cauza tufanilor, se lăsase un întuneric deplin. Şi-a amintit vorbele Mătuşii : ’’S-a lăsat întunericul dimineţii, curând se luminează de ziuă’’. Mergea încet, mai mult ghicind pe unde era poteca, din când în când mai lovea câte o piatră, se oprea să asculte, dacă n-a fost simţit, apoi continua drumul pe bâjbâite. De fapt nu-i era frică, i-a plăcut totdeauna să meargă noaptea prin pădure, simţea o bucurie ciudată, greu de explicat, o atracţie către aventură. Avea şi o explcaţie, pădurea era locul unde cerbii şi oamenii sunt protejati, cea mai bună dovadă fiind Coliba Mătuşii cu toată lumea ei. Ar fi putut să se oprească la marginea pârâului, să caute un culcuş, nu s-a oprit, îi venea greu să renunţe la o plimbare nocturnă prin pădure, după atâţia ani de când o părăsise. A început chiar să alerge, picioarele înaintau automat din ce în ce mai repede, nu-i mai păsa de pietrele trezite din somn, vrea să ajunngă mai repede la fântână.

S-a auzit un zgomot, s-a oprit, cineva vorbea în şoapte într-o limbă muzicală, rafinată, armonioasă până la perfecţiune.  A recunoscut vocea inconfundabilă a izvorului cu apă limpede, nici prea rece nici prea caldă, pe drept numit Izvorul cu apă vie. Ieşit din coasta dealului, izvorul povestestea cui ştia să-l asculte, povestea vieţii lui. Fusese întemniţat într-un castel tenebros de stânci, sub pământ, la mare adâncime, suportase prigoana captivităţii, jinduise după libertate, se însoţise cu alte izvoare venite de pe pământ, surghiunite ca şi el, se strecurase, şiret printre pietre înţelegătoare, statornice, ca toţi prietenii adevăraţi, evadase pe întuneric, la vale unde simţea, ştia, că va ajunge la Impărăţia apelor. Intâlnise obstacole mari, alunecase pe sub porţi zăvorâte, îndrăznise, şi iată-l ajuns la lumină, scăpat din cătuşele întunericului, liber să curgă, jucăuş, vesel, zglobiu, sigur că va ajunge să se dăruiască apelor mari. Cerbul a păstrat în memoria neuitării povestea şoptită de izvorul cu apă vie, s-a apropiat cu paşi mărunţi, de teamă să nu tulbure melodia şi ritmul, s-a oprit să mai asculte odată, apoi, însetat de apa vie, si-a muiat botul în fântână, a sorbit cu nesaţ apa vrăjită, şi cu faţa la Răsărit, a mulţumit soartei pentru că l-a iniţiat în tainele apelor. S-a uitat lung la fântână de lemn ridicată de oameni în jurul unei albii săpată anume pentru odihna izvorului, după lunga lui călătorie subpământeană. Alături, spre locul de unde răsare soarele, fusese înălţată o cruce mare de lemn, încrustată cu numele creştinilor care sfinţiseră izvorul, ca să-l pună sub protecţia Domnului şi să alunge duhurile rele.

Dacă dumneata, stimate Cititor, n-ai avut norocul să vezi o fântână românească adevărată, nu un puţ sau o cişmea, un lăcaş sfinţit, unde se întâmpină apa venită din pământ, Cerbul Acteon şi plăsmuitorul său vă propune o descriere a casei construită de români pentru izvoare, un adevărat altar, închinat Sfintei Ape, cel mai preţios dar al Creatorului, fără care viaţa nu ar fi fost posibilă.

Locul de unde iese izvorul este  curăţat, respectat şi preţuit ca toate locurile unde se aşteaptă Duhul Sfânt. Pentru casa izvorului se aleg stejari sau salcâmi sănătoşi, fără noduri, se sparg cu mesteşug de-a-lungul fibrei, se ţin la uscat mai mulţi ani, se cioplesc din bardă, nu se fasonează, se încheie în scoabe, fără cuie, direct pe locul unde apa ieşită  din mal a fost primită într-un bazin special. Din scânduri groase, numite vizduri se fac trei pereţi, cel de al patrulea fiind asigurat de stânca din care a ieşit izvorul. Bazinul este împărţit în două încăperi printr-un perete de scânduri în care se taie două ferestre care permit introducerea unei căni, de obicei de pământ ars, dar nu pot fi folosite de animale, carora le este rezervată încăperea din faţă. Cele două încăperi sunt separate formal, pentru că apa circulă liber printre vizdurile peretelui despărţitor. Oala, de pământ sau smălţuită, este folosită mai rar, băutorii de apă nu renunţă la plăcerea biologică de a bea apă direct din fântână. Cum altfel s-ar putea degusta pe săturate apa vie ? Căratul apei de la fântână la casele oamenilor este o treabă de femeie, iniţiată din copilărie să poarte pe cap, fără s-o ţină cu mâna, o vadră plină ochi cu apă, să alerge după vite, ducând şi un copil în braţe. Depunem mărturie că baletul executat de tinerele femei poate fi asemănat cu cel al profesionistelor.

Legenda izvorului merită un plus de răbdare, chiar dacă descrierea de mai sus  a fost, pentru unii cititori, o caznă greu de suportat.

Mătuşa povestea că odată, de mult, pe locul unde se află fântâna a fost găsit un om mort, un necunoscut, venit de undeva, nu se ştia de unde. Era un om între două vârste, cum se spune de multe ori, ca să nu se recunoască nepriceperea de a măsura viaţa oamenilor cutimpul. Primul care l-a văzut a fost un copil, ajuns cu oile într-o poiană din pădure, stătea cu capul rezemat de o piatră abă, ai fi zis că doarme. Culcat pe o rână,  ţinea în mână o traistă ciobănească. Oile păsteau liniştite în jurul omului, pe care micul păstor îl credea adormit. Din când în când oile se opreau şi se uitau, curioase, la omul de pe piatră. Venise conacul amiezii, soarele dogorea, piatra se încălzise de nu puteai s-o atingi însă omul nu dădea semn că se trezeşte. Ingrijorat copilul  a început să vorbească tare, să certe oile, să le îndemne, să le alunge, doar, doar, se va trezi omul adormit cu capul pe piatră. I-a fost şi teamă, auzise că prin pădure trăiesc haiduci, oameni certaţi cu lumea, înarmaţi, care vin prin sate şi jefuisc pe cei cu averi mari. S-a liniştit repede, ce să ia de la el, un copil de oameni sărmani. S-a întors la omul de pe piatră, s-a învârtit în jurul lui, degeaba. A strâns iole, şi le-a îndemnat cu voce puternică spre casă.

-Brrr, brrrr, hai că v-a fost d-ajuns pentru astăzi.

Omul n-a dat niciun semn că l-ar fi auzit. Ajuns acasă i-a povestit sorei lui mai mari, despre omul cu capul pe piatra încinsă de soare. Indemnată de un gând fata a vrut şi ea să-l vadă pe necunoscutul din pădure. Impreună cu fratele ei au mers la locul unde se afla omul adormit. Curajoasă, fata l-a strigat :

-Nene, vezi că te îmbolnăveşt dacă stai prea mult cu capul pe piatra fierbinte.

Neprimind răspuns, fata s-a dus la om să-l trezească, dar când a pus mâna pe mâna lui a retras-o imediat, înfiorată.

-Omul ăsta e mort, e rece, nu vezi că nu mai suflă.

Copii s-au îndepărtat, la început încet, apoi fugând cât îi ţineau piciarele. Ajunşi în sat au povestit ce au văzut, vestea s-a răspândit repede şi oamenii au fugit să-l vadă pe omul din pădure, l-au strigat, l-au zgâlţâit, degeaba.

-E mort, au fost nevoiţi să recunoască

-Ce moarte frumoasă, a dat grai o bătrână, ajunsă şi ea mai la urmă. Chiar că pare să doarmă, s-a culcat cu capul pe piatră şi a adormit pentru totdeauna, a fost un om bun, d-aia i-a dat Dumnezeu o moarte aşa de frumoasă, a grăit bătrâna cu gândul dus undeva, poate la ziua când se va duce şi ea la Domnul.

L-au luat pe braţe, l-au dus într-o casă de creştini, unde i-au împlinit ritualul obişnuit pentru morţi. Au întrebat în satele vecine, fără să afle de unde era străinul, nu se ştia nimic despre un om dispărut de curând. Omul a rămas în amintirea satului sub numele de Omul mort, iar poiana unde a murit a fost numită Poiana Omului mort. I s-a pus acolo şi o cruce, i-au fost făcute toate pomenile, au pus de la mână şi au plătit slujbele, s-au rugat, mai ales femeile pentru iertarea păcatelor şi greselilor Omului mort, că cine nu păcătuieşte în viaţa lui. Când i-au făcut pomana de patruzeci de zile a venit tot satul, a fost pomană mare, cu preoţi din trei sate. După ce s-a terminat slujba a venit în fugă copilul cu oile şi le-a spus preoţilor că din piatră albă curge apă. Mare a fost  uimirea preoţilor şi a creştinilor prezenţi când au văzut minunea lui Dumnezeu. De atunci, până în zilel noastre şi multă vreme de acum încolo, vor fi îndestulate gurile însetate, ajunse la izvorul de la Omul mort. Legenda izvorului este atestată de cel mai  credibil martor, de însăşi Mătuşa, care după ce a spus-o unor oaspeţi veniţi s-o vadă, a adăugat :

-Când vorbim de ce a fost demult, spunem şi ce am auzit de la alţii, mai punem de la noi, e greu să-ţi aduci aminte după atâta amar de vreme, da’, de data asta n-am pus nimic de la mine, nu puteam să uit, că doar eu, cu frate- moi, l-am găsit pe omul mort. Doamne, cum mai trece timpu’.

Bârfitori necredincioşi sunt peste tot, nu de mult l-am auzit pe unul spunând :

-Vorbiţi de Fântâna de la Omul mort de parcă aţi fost voi de faţă. Cine mai ştie, poate că n-a fost mort, s-a prefăcut, să audă ce zic oamenii, sau, poate n-a fost nici un mort, nu vă uitaţi în gura Mătuşii, era bătrână, spunea ce-i trecea prin cap, să-i ţină pe oameni  la poveşti, să nu plecen s-o lase iar singură.

Povestea izvorului, ieşit ca prin minune din stâncă, este o născocire, câte minuni aţi văzut voi, în viaţa voastră ? De ce să facă Dumnezeu minuni tocmai aici, la noi, nişte păcătoşi nişte amărâţi ? Mătuşa a murit de mult, a murit şi Cerbul, dacă o fi fost, au rămas povestitorii de legende, nu-mi cereţi să cred că poveştile lor sunt adevărate, poate sunt, poate nu sunt. Eu nu mă cred nici pe mine, dacă mă întrebi ce-am făcut ieri îţi spun că nu mai ştiu, dacă ţi-aşi spune că am făcut cuiva un bine m-ai crede ? Şi dacă i-am făcut rău, de ce să mă dau pe mâna altora ?

Nu-mi plac cârcotaşii, când îi întâlnesc mă dau la o parte, nu-i contrazic, poate că au şi ei, câteodată, dreptate. In ce privesc minunile, vorbele spuse de cârcotaşul nostru sunt chiar înţelepte, oamenii nu cred în minuni decât dacă le văd cu ochii lor.

Intorşi cu picioarele pe pământ mergem să bem apă de la Fântâna Omului mort, o fântână ca toate fântânile, cu apă rece, cu gust de pădure, după ce o bei simţi că te înviorezi, poate de aia se spune că la fântâni se bea apă vie. Un izvor în mijlocul pădurii este un dar pentru rătăciţi şi temerari, o adevărată minune. Vin însetaţi, beau apa, nu-şi pun întrebări despre fântână sau izvor, nu-i ascultă povestea, nu se întreabă când a apărut apa din stâncă. Oamenii nu mai cred în poveşti şi minuni, nu se mai uită dimineaţa la Răsăritul Soarelui, nu văd iarba cum creşte, nu văd puiul cum iese din ou, nu văd fructul din floare, lumina născând din întuneric, ce, astea sunt minuni ?

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest