de Nicolae Radu

După ce ai făcut parte dintr-o gospodărie omenească, unde întâmplărie celorlalţi devin şi ale tale, după ce ai cunoscut înţelepciunea, iubirea, prietenia, cu virtuţile şi păcatele ei, după ce ai gustat dulcele pahar al biruinţei, e greu să te reobişnuieşti cu singurătatea vieţii, cu propria ta singurătate, nemăsurabilă, necomparabilă, nefolositoare. Acteon tânjea după tovarăşi, în această pădure pustie, ar fi vrut să se apropie de stejarii mândri, de fagii îmbătrâniţi de ani prea mulţi, de carpenii vânjoşi, bine înfipţi în pământ, dar arborii pădurii, cu demnitatea lor, refuză înclinarea la pământ pentru un biet Cerb, ei leagă prietenii, mai puţin strânse, cu semenii lor, acolo sus, unde începe cerul. Zadarnic se rezema Acteon de tulpinile ieşite din pământ, zadarnic mângâia scoarţa ridată, cu blana lui moale, catifelată, acolo, jos nu găsea nici căldură, nici tandreţe. Viaţa sentimentală a copacilor, oda bucuriei lor, imnul împreunării şi freamătul securii se trăieşte, se cântă, sus, unde seva, dar al pământului, se împreună cu lumina soarelui. Acteon ştia că arborii unei păduri sunt legaţi printr-o puternică solidaritate, că nu le place singurătatea, îşi împărtăşesc înţelepciunea într-o limbă a lor,  nu cunosc ura, duşmănia, gâlceava, nu se hrănesc din carnea altor arbori. Ar fi vrut să le vorbească tufanilor semeţi, păcat că nu le cunoaşte limba şi nu le poate spune cât de mult îi iubeşte şi îi admiră. Furat de entuziasme metafizice, Acteon uita că iubirea şi prietenia lui avea explicaţii materiale, că era foarte interesat de dulceaţa frunzelor de stejar. Să nu-i întrerupem, însă efuziunea generozităţii sincere.

Mai norocoase erau păsările, ele puteau să zboare până sus, în frunzişul verde, se zbenguiau şi se ascundeau printre ramuri. Acteon era convins că, acolo ele vorbeau şi cu soarele. Nici limba păsărilor nu o cunoştea, nu ştia ce pot spune, ce pot sporovăi atât de mult şi cu ce se ocupau, era convins că nu ştiu, niciodată, ce este singurătatea.

Niciodată ?! Iată un alt cuvânt greu de măsurat, poate că n-ar fi bine să-l folosim. Se uită cu atenţie la doi stejari crescuţi dintr-o rădăcină, nedespărţiti, uniţi prin obârşia comună şi prin îmbrăţişarea ramurilor, ei nu vor şti ce este singurătatea. Poteca îi duce paşii prin pădure, şi în trista lui singurătate temperează entuziasmul excesiv al gândurilor, revine pe pământul ferm, vede o pasăre moartă, înţelege că şi păsările pot să fie singure, se întoarce, priveşte la cei doi tufani înfrăţiţi şi vede, cu ochii imaginaţiei securea ce se abate asupra unuia dintre ei. Cel rămas în picioare este acum atât de singur. Inţelege că singurătatea este legea fiinţei vii şi nu se mai plânge de singurătate.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest