de Nicolae Radu

Povestea Mătuşa că demult, demult, era la Ogoare un han, cu băutură şi lăutari, cu fete frumoase printre mese, cu drumeţi şi negustori aflaţi în trecere, venind de la Târgovişte sau Piteşti, şi mergând către Târgu-Jiu, Sibiu sau Craiova. Carele încărcate cu mărfuri ale negustorilor nu puteau să urce priporul din Dealul Ungureanului, mai ale pe timp de ploaie. Hangiul cu oamenii lui îi ajutau, aduceau câte doi boi şi un proţap şi cu doi sau patru boi trăgeau carele înnămolite până la Poiana Ogoarelor, unde îi aştepta o masă plină cu bunătăţi, ţuică, vin fiert, după preferinţe şi mai ales un loc de dormit, încălzit cu trup de femeie tânără sau fată nemăritată. Drumeţii, mulţumiţi, uitau că banii se câştigă greu şi îşi goleau pungile la renumitul han, cunoscut cu numele de ’’La Tragă’’.

Muncea hangiul, e adevărat dar şi banii se adunau, avea atâţi de mulţi că odată s-a plâns că nu mai are unde să-i pună.

L-a liniştit hangiţa, femeie harnică, plină de farmec :

-Lasă, bărbate, tu să-i câştigi, că oi şti eu unde îi pun, tu să-mi ceri când ai nevoie şi să nu mai duci grija lor.

Ca toţi bărbaţii, hangiul s-a dat pe mâna muierii, tot ce câştiga îi dădea nevestei şi se lăuda că a scăpat de o grijă. Vestea că hangiul avea atâţia bani că nu le mai ştia numărul s-a răspândit ca toate veştile rele, vinovat fiind chiar hangiul care scăpat de grija banilor se lăsa ’’uitat’’ pe la mesele muşteriilor cu care ciocnea câte un pahar de vin şi, bineînţeles, de vorbe. Mulţi îl trăgeau de limbă, nu aflau mare lucru, omul nu ştia câţi bani are şi unde sunt, spunea doar că sunt atât de mulţi că nu-I mai poate număra. Lăudăroşenia s-a dovedit şi de data asta că e păguboasă, vorbele necontrolate zburând de la guri la urechi au ajuns şi la unii ce-şi făcuseră un obicei de a uşura de griji pe cei cu bani prea mulţi.

Intr-o noapte cei aflaţi la han s-au trezit în focuri de puşcă, la început în pădure apoi la han, unde au năvălit oameni cu faţa acoperită. Intâmplător, sau nu, din cauza unor ploi căzute în ultimele zile, la han erau numai hangiul, hangiţa şi două slugi, nici care nici drumeţi nu erau, nu se putuse urca din cauza noroaielor şi a viiturilor, iar fetele, atracţiile ademenitoare ale hanului nu erau, plecaseră în sat, neavând ce să mai facă la hanul pustiu. Hoţii erau bine informaţi, au putut să acţioneze fără teamă, numai că ei nu ştiau unde sunt banii. Nu s-au încurcat cu slugile, pe care le-au închis într-o cămară legate fedeleş. L-au târât pe hangiu în mijlocul hanului şi i-au ceru să le spună unde sunt banii. Bietul om a scos de prin buzunare şi din chimir ceva mărunţiş, a scos şi câţîva gologani asunşi sub o cărămidă, după butoiul cu varză, îi pusese acolo ca să-I dea unei fete cu care se iubea pe furiş, erau însă prea puţini, hoţii nu s-au mulţumit cu atât, au luat hârdăul cu soarbă pentru porci şi i-au băgat capul în lăturile din hârdău. Il ţineau cu capul în hârdău cât mai mult, apoi îl scoteau si-l întrebau unde sunt banii. Degeaba, omul nu ştia unde sunt banii şi după câteva scufundări n-a mai răspuns de loc, aşa că nu s-a ştiut dacă hoţii n-au chinuit un cadavru.

-Da, hangiţa de ce n-a spus unde sunt banii, ca să-şi salveze bărbatul ? a întrebat unul dintre cei ce o ascultau pe Mătuşă.

-Mulţi si-au pus întrebarea asta, la care n-a ştiut nimeni să răspundă, pentru că n-au aflat exact ce s-a întâmplat, hangiţa, singura care putea să spună adevărul tăcea de parcă nu auzea ce se spune. O singură dată a spus că pe ea n-au întrebat-o hoţii de bani.

După moartea hangiului s-a vorbit multe pe la colţuri, unele guri rele au spus că în ultima vreme cei doi soţi nu se aveau prea bine şi că hangiţa a fost bucuroasă că a scăpat de bărbatu-so, că de fapt ea trăia cu morarul de la Topolog, un roşcovan cu mustăţi şi cu trecere la femei. Aşa cum se ştie, vorbele se spun cu uşurinţă, ce s-a întâmplat cu adevărat la han în noaptea aia n-a aflat nimeni, poveştile rămân poveşti dacă nu le dovedeşte nimeni, deşi vorba românului că ’’nu iese fum până nu faci foc ’’ nu e o vorbă în vânt.

Numai că păcatele nu rămân niciodată nepedepsite, adevăr confirmat şi la Hanul  ’’La tragă’’, unde nici hangiţa nici roşcovanul ei n-au avut parte de banii pentru care s-a făcut moarte de om. La han afacerile n-au mai mers ca înainte, unii au spus că a fost blestemat, alţii că hangiul, aşa cum era el, se pricepea la negustorie, ştia să atragă clienţii, avea cunoştinţe,  ştia să atragă clienţii, altfel spus el era sufletul hanului şi că dacă nu e suflet nu e nimic. Treceau din ce în ce mai puţini drumeţi pe la Ogoare, o luau pe Valea Topologului şi ajungeau cu puţin ocol, dar fără necazuri, tot la Podul de la Cremănari. A cântărit şi faptul că fetele de la han se mutaseră la Pod, de ce să urci degeaba Dealul Ungureanului când găseşti ce cauţi la Pod.

Hangiul prăsise mulţi porci pe lângă han, îi ţinea într-un ceair, le dădea resturile de la mese, era destulă mâncare, vara le dădea drumul în pădure, unde porcii găseau ghindă şi jir din belşug. In ultimul timp, însă, în pădure se prăsiseră nişte lupi, se spurcaseră la carne de porc, aşa că hangiţa n-a mai lăsat porcii în pădure, îi ţinea închişi în ceair. Necazul a fost că nemeifiind muşteri, nici resturi nu mai erau, iar porcul închis în ţarc e mai porc decât cel ce umblă prin pădure. Când se apropia seara ceairul devenea locul de manifestare a nemulţumirii porcilor, prin grofăituri insuportabile pentru cei de la han. Necazurile se înmulţiseră atât de mult că biata hangiţă nu-şi mai vedea capul, iar roşcovanul, un beţiv şi neisprăvit, uitase de han şi de hangiţă.

Cum s-a întâmplat n-a ştiut nimeni nici de data asta, cele câteva slugi au spus că, deranjată de grohăituri, hangiţa s-a dus la ceair să le mai dea o porţie de ghindă, să-I liniştească. Era o noapte întunecoasă, de toamnă, cădea o burniţă măruntă, rece şi porcii hămesiţi s-au încăierat pe coşul cu ghindă, s-au strâns în jurul hangiţei care a căzut la pământ, în noroi. De la căzătură până la prima muşcătură de porc a fost un timp scurt, numai cine n-a văzut porci flămânzi nu poate să-şi imagineze ce s-a întâmplat mai departe, slugile au auzit-o pe hangiţă ţipând ca muşcată de şarpe, au alergat la ceair, dar până să înţeleagă ce se întâmpla, să aprindă felinarele şi să alunge porcii, a trecut destul timp pentru ca s-o găsească sfârtecată de porci.

 

Povestea, ca toate poveştile, când ajung legende, a avut şi unele variante. S-a spus că hoţii ar fi fost înţeleşi cu hangiţa, că morarul cel roşcovan a organizat acţiunea. S-a mai spus despre hangiţă că începuse, după moartea hangiului, să le cam tragă la măsea, că era băută când s-a dus la ceairul porcilor, că nici slugile nu s-ar fi grăbit să-I vină în ajutor, pentru că în ultima vreme le cam oropsea. Nimic din ce s-a spus mai târziu nu a putut fi dovedit, a rămas, cum spune românul, că ’’mortu’ e de vină’’.

Morarul de pe Topolog a fost un personaj celebru. Blond, ager, suplu, frumos ca un erou din Elada, purta o mustaţă îngustă, provocatoare şi un zămbet dezarmant, de cunoscător al gândurilor, în special al  secretelor femeieşti. Femeile se topeau după zâmbetul lui, se înghesuiau ca la urs, când apărea, omului nu-i rămânea decât să aleagă dintr-o ofertă excedentară. Ştia că plăteşte răsfăţul femeilor cu pizma bărbaţilor, nu-i păsa, fiecare cu interesul său, dacă nu le convine să se descurce cu ele. Ha ! Ha !

Prea sigur de el, egoist şi mărginit, era convins că totul i se cuvine. După moartea hangiului nu mai trecea pe la han, spre disperarea hangiţei, se oprea la cârciuma de la pod şi pleca pe două poteci, câteodată nu mai ajungea acasă, dormea pe unde apuca. Intr-o noapte a adormit lângă zidul unei biserici, la care credincioşii nu reuşiseră să-i pună acoperişul, nu mai aveau bani destui. Când s-a trezit, a doua zi, şi a văzut unde a dormit, i-a venit aşa o nebunie, a tras o înjurătură : ’’…tui biserica mă-si’’, a scos toporul de la brâu şi a dărâmat zidurile. Când şi-a trezit din beţie n-a mai recunoscut nimic : ’’ticăloşii ăştia mint fără nici o ruşine, au necaz pe mine, mai bine şi-ar vedea de muierile lor’’. Unii s-au făcut chiar că îl cred.

 

Dar, ca să se adeverească cele spuse mai înainte despre păcate, că nu rămân nepedepsite, Dumnezeu a trimis un semn pilduitor.

Moara era aşezată pe un iaz special amenajat, o albie îngustă, pe care apa Topologului curgea mai repede ca să poată învârti pietrele morii, unde se măcina grâul şi porumbul. Când măcinatul se termina târziu, morarul se zăvora pe dinăuntru şi dormea în moară. Intr-o noapte a luat foc moara, poate de la un foc nestins, poate de la tutunul pufăit de morar, că era fumător împătimit. Au fost şi unii răutăcioşi, au spus că morarul avea duşmani, că avea obiceiul să încânte femeile oamenilor. Nici de data asta nu s-a aflat cu exactitate ce s-a întâmplat, ceea ce s-a ştiut sigur a fost că atunci când au ajuns oamenii să stingă focul, din moară nu mai rămăseseră decât piatrele, căzute în iaz, unde se mai văd şi astăzi.

Unii credincioşi au zis, după actul necugetat al morarului, că ar fi fost un semn de la Dumnezeu, că locul era blestemat, bântuit de duhuri rele, si-au adus aminte că acolo a fost găsit un om mort, şi că de aia nu se terminase biserica. Aceste vorbe s-au dovedit a fi neadevărate, cum să se opună duhurile când se face o casă a Domnului, ce, Dumnezeu nu poate să le alunge şi să sfinţească din nou locul ?, neadevăr confirmat apoi  de actuala biserică înălţată pe deaul unde păcătuise morarul. Mai mult, lăcaşul Domnului a fost preasfinţit de meştesugitele predici ale bătrânului preot Nicolae, care număra anii trecuţi de o sută, când l-a chematl să cuvânteze şi ingerilor, în cer.

Se cuvine să recunoaştem şi un adevăr puţin măgulitor : aşa predici nu s-au mai auzit în sfânta biserică de la Cocoru, pentru că nici Dumnezeu nu grămădeşte înţelepciunea şi harul într-o singură casă a Lui.

 

Cerbul îşi aduce aminte, cu duioşie, ce cuvânt cald şi bun de pus în cântec, de întâlnirile Mătuşii cu numeroşii săi oaspeţi, de harul ei de băsmuitoare, de muţenia ascultătorilor, avizi să asculte glasul melodios, ce venea de departe, fascinant, adevăr împodobit cu vise, de ciudăţenia, greu de înţeles, că şi oile, şi capra şi găinile se apropiau de povestitoare, încercând să descifreze tâlcurile din spatele vorbelor, neînţelese de mintea lor neomenească. Avea pentru fiecare nou venit o tolbă de poveşti, o golea cu încetinitorul, părea să fie de nesecat, plină cu întâmplări şi trăiri din toate timpurile. O vedea pe Mătuşă în cer, înconjurată de suflete, venite să o asculte. Coplşit de emoţii dă drumul unui gând curajos, formulat, bineînţeles, în limbajul său de Cerb : ’’De acolo, de unde ai ajuns, fă un semn celor rămaşi, cheamă-i la tine, să-ţi asculte vorbirea şi viersul, iubită regină a pădurii’’.

 

-Dar, domnule, ai luat-o razna de tot, ai promis povestea unui Cerb, botezat, e adevărat, cu nume de vânător vestit din Elada, despre gândurile lui, pretindeai că le cunoşti şi acum baţi câmpii cu istorii şi legende, despre locuri şi oameni necunoscuţi nouă cititorilor. De ce să-l credem pe Cerbul dumitale, de unde să luăm încrederea într-un animal ?

-Cum, de unde, vă îndoiţi că a fost odată o Mătuşă, o Poiană şi o colibă, vă îndoiţi de credincioşia filozofului pădurar Gheorghe Bălăşoiu şi a umilului plăsmuitor, artist din născare şi sciitor din vocaţie ? Dacă ne suspectaţi de mărturie mincinoasă, închideţi cartea, găsiţi altceva de făcut, deşi mă tem că va fi greu, dar, vă previn,  veţi rata întâmplări şi legende mai frumoase decât cele trăite, veţi rata ultima întâlnire a Cerbului Acteon, alta decât a vânătorului antic, sfâşiat de proprii săi câini, o neobişnuită confruntare, pentru şi în numele vieţii.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

3 Thoughts on “TUFANU’ TRĂZNIT – 11 – Hanul „La Tragă”

  1. Cristin on 24 Ianuarie 2014 at 14:13 said:

    Si totusi … morarul era roscovan sau blond?
    1. “După moartea hangiului s-a vorbit multe pe la colţuri, unele guri rele au spus că în ultima vreme cei doi soţi nu se aveau prea bine şi că hangiţa a fost bucuroasă că a scăpat de bărbatu-so, că de fapt ea trăia cu morarul de la Topolog, un roşcovan cu mustăţi şi cu trecere la femei. ”
    2. “Morarul de pe Topolog a fost un personaj celebru. Blond, ager, suplu, frumos ca un erou din Elada, purta o mustaţă îngustă, provocatoare şi un zămbet dezarmant, de cunoscător al gândurilor, în special al secretelor femeieşti. “

  2. Anonim on 25 Ianuarie 2014 at 22:45 said:

    Draga Cristin, adjectivul roscvan se refera la fata morarului (vezi DEX) iar blond este parul, nu putea fi brun, ca nu se potrivea cu fata rosie. Oricum îti multumesc pentru ca ai citit capitolul. Daca ai si altceva de zis în privinta descrierii si epicului te rog sa revii. Autorul

Add Comment Register



Lasă un răspuns către Anonim Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest