de Nicolae Radu

Avem nevoie de neprevăzut, de obstacole greu de trecut, de riscuri ameninţătoare chiar, pentru a învăţa să ne păstrăm calmul în orice situaţie, şi să găsim rezolvarea cea mai potrivită în diferite împrejurări ale unei vieţi plină de surprize. Cei ce găsesc tot ce au nevoie fără efort ajung să creadă că viaţa este  un vis frumos, o curgere liniştită a timpului, că efortul şi dorinţa de a înţelege nu sunt necesare. Lenea este, pentru cei ce se visează trăind, o condiţie naturală a vieţii. Dar ’’este un timp pentru toate’’, cum spune Ecleziastul, şi atunci trândăvia se autopedepseşte, la primul val puternic, vestitor de furtună  cei trândavi se vor găsi nepregătiţi pentru confruntarea cu marea necruţătoare. ’’Ingropaţi banii si puneţi pe oameni să sape, să-i găsească, nu le daţi totul de-a gata, lenea sărăceşte’’ a spus un mare economist, nu l-au ascultat şi urmarea a fost un nou Război Mondial.

Cerbul Acteon şi-a pus atunci întrebarea dacă n-a fost o greşeală apropierea lui de oameni, dacă protecţia oferită de Mătuşă n-a fost o trădare a Spiritului Pădurii. S-a liniştit când şi-a adus aminte că o mamă nu pedepseşte niciodată, aşa a spus  Mătuşa unui năpăstuit, venit să se plângă de nedreptăţile lumii.

A umblat prin pădure în căutarea altor animalele, numite de oameni, nu ştia de ce, sălbatice. Era un nume nedrept, cele mai multe dintre animalele din pădure sunt hăituite, nu violente, şi  chiar dacă s-ar da numele de sălbatice lupilor, vulpilor şi păsărilor de pradă, tot n-ar fi drept, cum ar putea ele să trăiască dacă n-ar vâna ?  Spre surpriza lui nu s-a întâlnit cu niciun animal în pădure. S-a gândit că se tem de el, că nu-l mai recunosc de-al lor după ce a stat atâţia ani la Colibă, dar a renunţat la această presupunere, le-ar fi simţit cu simţul lui de animal al pădurii, dacă ar fi fost undeva pe aproape, chiar dacă nu le-ar fi văzut. Nelămurit şi neliniştit a plecat mai departe, nu fără să rumege un gând : Ce tristă este pădurea nelocuită de animale ! Dacă n-ar fi nici păsările, ascunse printre ramuri, gălăgioase, ai fi putut spune că pădurea este pustie.

S-a îndreptat spre Arişoare, unde pădurar este Naşu Mărăcine prietenul animalelor, acolo va găsi cu siguranţă cerbi, cerboaice, iepuri, de ce nu chiar vulpi şi, ferească Dumnezeu vre-un lup rătăcit. S-a oprit lângă Bolovanu Bălţat, minunându-se încă odată : Cum a ajuns în vârful dealului, o piatră atât de mare, şlefuită, spălată nu de ploi, ci de vre-o apă curgătoare, cine a adus-o până aici ? Piatră de hotar, loc de întâlnire a duhurilor, mai ales cele rele, rătăcite prin pădure la ora când se schimbă zilele, când ziua de ieri, obosită de atâta alergare, se aşează aici, aşteptând să se trezească ziua de azi, Bolovanu Bălţat este şi va rămâne o enigmă, un mister al pădurii. Infiorat, cheamă o amintire, într-o noapte cu lună plină se aşezase, ca şi acum, lângă Bolovan, când, deodată, a văzut, ieşind din piatră flăcări roşii, nu de foc, ci de descântec, se strecurau tiptil ascunzându-se de lună şi de stele. Când s-au asigurat că nu le vede nimeni au încins un joc săltăreţ, barbar, cu luptă încheiată prin împreunare, unde învinsul şi învingătorul se întrupau într-o singură făptură, de foc rece. Era un superb dans de flăcări, se uneau şi se despărţeau, se iubeau şi se respingeau, şi tot spectacolul se petrecea aici, pe pământ, pe ascunselea, ca toate păcatele. Inspăimântat şi tulburat, Acteon a înţeles atunci că pământul nu este numai locul unde culorile se nasc din iubirea roditoare a soarelui, ci şi locul de întâlnire al fantomelor născute din tenebre. Flăcările de la Bolovanu’ Bălţat nu se ridicau prea mult deasupra pământului, le era teamă să fie răpite de pe pământ, să fie stinse de lumina lunii, specatoare tulburată şi geloasă.

Ce duhuri de iubire şi ură se întâlneau lângă Bolovanu’ Bălţat, ce suflete blestemate, condamnate să nu se poată înălţa de pe pământ, bântuiau luminişul din jurul pietrei ? Fascinat dar înspăimântat, Cerbul Acteon a simţit un fior străbătându-i corpul când i-a trecut prin minte că sufletul Mătuşii ar putea fi răpit de aceste năluci necurate. A plecat în grabă de la Bolovanu’ Bălţat, s-a îndreptat spre Pârâul Şirului, s-a oprit să bea apă rece cu gust sălbatic de pădure, de la izvorul ce ţâşnea dintr-un mal şi după ce umplea o covată săpată anume de oameni, se revărsa îndreptându-se spre pârâu. De la izvor a luat-o către Poiana Ogoarelor, bijuteria pădurii de stejari seculari din Dealul Ungureanului, loc de pribegie a satului atacat pe rând de  barbari, de tătari sau de turci. Poiana Ogoarelor a fost şi a rămas cea mai potrivită scenă pentru desfăşurarea poveştilor, reale sau imaginare şi de rememorare a istoriei. Aşezată pe o înălţime, cu pante greu de urcat, la Ogoare, patria haiducilor, nu puteai să ajungi decât înfruntând urcuşuri grele şi periculoase. Fiecare fir de iarbă, fiecare piatră ar putea să povestească întâmplări văzute sau petrecute în Poiana Ogoarelor. Toate păcatele întâmplate acolo au fost plătite de păcătoşi, dacă o fi rămas vre-unul nerăzbunat, va fi iertat prin faptele de dreptate ale haiducilor, cei ce îndreptau nedreptăţile, luând de la bogaţii hrăpăreţi şi dăruind celor amărâţi. Se spune că la Ogoare au fost ascunse multe comori nerevendicate, necunoscute, pentru că cei ce le-au îngropat n-au vrut să le împartă, şi s-au lăcomit la iubire nelegiuită. Dar, să ascultăm povestea auzită de Cerbul Acteon de la Mătuşă, o comoară de înţelepciune, depozitară a istoriei şi legendelor.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest