Rugăciune pentru cuvinte (poezii)

de Nicolae Radu

 

LOGICĂ SUBIECTIVĂ

Unul seamănă cu unul, și cu altul,
Unul plus unul pot să-l facă pe unul,
Altul, dar tot unul,
Unul, privit în oglindă, rămâne tot unul,
Același, altul, dar tot unul,
Unul este începutul și tot unul este sfârșitul,
Același sau altul.
Unul poate să-l nege pe unul,
Coexistând în unul sau în altul.
Eu sunt unul, tu ești unul, el e unul.
Noi suntem fiecare câte unul, dar altul.
Logica unului este universală și infinită.
Încap toţi unul, unul câte unul, și unul, și altul.
Unul repetat, simetric, identic, adunat, scăzut.
Negat sau contradictoriu, unul total, general și egal.
Respectând regula jocului logic cu unul,
Eu unul, pot să fac, cu unul, ce vreau.
Pot să spun că unul nu este egal cu unul.
Că unul este unul și unul este altul.
Logica mea, logica unului care sunt
Este perfectă, subiectivă, dar logică.
Fiecare dintre noi, unul câte unul,
poate să-și construiască o logică
subiectivă și perfectă, singura adevărată.
O singură condiţie trebuie îndeplinită:
Să se respecte convenția.
Cel cu muşchii mai tari face o logică mai tare.
Judecătorul şi apoi călăul o impun uşor.
Înțelepții, cu muşchi mai slabi, au optat pentru logica laşității.
Logica eroismului are mai puțini adepți:
Nebunul, soldatul, poetul.
Care, fiecare, unul câte unul,
Mor pentru logica lor.

1960-1970. St. Vallier, 5 mai 1998.

SUNT INCULPATUL…

Sunt inculpatul ideal, predestinat,
Deşi nu mă ştiu vinovat.
Din când în când mă cheamă iarăşi
La adunarea de tovarăşi.
N-am ce să apăr, n-am greşit,
N-am fost nici ieri, nici astăzi fericit.
Se face prezența nominală,
Se respectă procedura rituală,
Se caută cu insistență un conflict,
Necesar pentru judecată şi verdict.
Negăsindu-mi o vină mai mare,
Mi se mai dă o amânare:
“Dar să ştii că data viitoare
Nu vei scăpa de condamnare”…

1960-1970.

FILOSOFIA UNUI NAIV

Toamnă. Frig şi ploaie. Streşini care plâng.
Cu lacrimi de bătrân bicisnic şi nătâng.
Sărmanul Timp îşi plânge nemurirea.
Ar vrea şi el să moară câteodată
Sau să doarmă şi să poată
Visa, ca toată omenirea,
E sortit însă să se mişte fără încetare,
Asta i-a fost menirea.
Eu, muritorul de mâine,
Astăzi pot să dorm, de vreau
Sau să mor chiar de nu vreau.
Eu am un viitor, îl ştiu, se numeşte sfărşit.
Dar el, sărmanul Timp, e infinit.
Eu, muritor cu viitor,
El, chinuitor de nemuritor…

Bucureşti, 1960-1970. Bron, decembrie 1997.

STUPIDĂ INOCENȚĂ

Amestecate, combinate şi recombinate.
Genele, directe şi cele refulate,
Se supun regulilor aritmetice,
Străbunica ştiințelor genetice.
Cred că la ultima adunare
S-a strecurat şi prima eroare,
Probabil un blestem de demult,
Rătăcit într-un ungher ocult;
Tot ce spun gestul şi cuvântul
Vizează direct amănuntul.
Cu o stupidă inocență,
Nimeresc direct la esenţă.
Şi stânca, lovită cu dalta de fier,
Ridică, durută, un strigăt spre cer,
Cheamă munții să se opuie,
Refuză statut de statuie.
Mândria, tardivă, sublimă,
Rămâne o stare intimă.
Loviții, de mine, în altă mândrie,
Lovesc, în mine, cu întreită tărie.
Ca stânca, ridic strigare spre cer,
Nu-s încă statuie, iertare vă cer…

1960-1970

RUGĂCIUNE

Doamne Dumnezeul meu și al tuturor,
Al văzutelor și al nevăzutelor,
Ajută-mă să redevin fiul cel bun,
Să știu ce să scad și ce să adun;
Tu știi, Doamne, și eu știu,
Deși am aflat prea târziu,
Că provin dintr-un păcat primar,
Primordial, neexplicat și originar.
Știu. Doamne, că sunt legat de picior,
Că mădularele date de tine mă dor,
Că omul ce sunt nu poate să urce
Pe drumul spre Tine, ce trece prin cruce,
Că am păcătuit și azi, și ieri,
Și îl aștept pe mâine fără puteri,
Am ucis ființe vii cu care m-am hrănit,
N-am ținut postul și am mai și mințit,
Am fost răzbunător și trufaș,
Și, fără să vreau, câteodată borfaș.
Știu, Doamne, că m-am îndoit de Tine,
Am întrebat unde ești și de unde îți vine
Puterea sî faci tot și sî pedepsești,
Și de ce nu vii să mă izbăvești.
O, Doamne, Tu, care m-ai conceput,
Cunoști materia din care sunt făcut.
Știi că sunt ghem de acizi aminați, încurcat,
De nezlegat și abandonat,
Pe un pământ de șerpi și femei,
Părăsit de noroc și de zei.
Știu, Doamne, și eu, și înțeleg tot sistemul,
Dar nu știu de unde-mi vine blestemul.
Dă-mi, Doamne, putere să aflu răspuns.
Un semn de la tine îmi este de ajuns.
Atunci voi ști ce să scad și ce s-adun,
Atunci, voi fi, poate, fiul tău cel bun.

1960-1970. Februarie 2001.

INTRĂ PĂCATUL ÎN SÂNGELE CRUD AL PĂMÂNTULUI…

Scutură cerul păcate celeste
Peste păduri, peste ape, peste
Turme, peste case cu oameni.
(Nu iese rod dacă nu sameni.)

Intră păcatul în sângele crud al pământului,
În înțelesul ascuns al cuvântului,
În celule, în genom, în ribozom,
În tot ce e viață, în om.
Și nu știu de ce se mai întreabă unii
Cum a ajuns pământul un regat al minciunii.

1960-1970. St. Vallier, 9 mai 1998.

VÂNZĂTOR-CUMPĂRĂTOR

Oamenii sunt răi și buni,
Cuminți și nebuni.
Oamenii sunt mari și mici,
Bogați și calici,
Deștepți și invers,
O față deci și un revers.
Dar cea mai grozavă împărțire
A făcut-o probabil dracul.
I-a făcut pe unii vânzători
Și pe alții cumpărători.
Apoi a schimbat rolurile.
Așa se face că noi, oamenii,
Avem totdeauna ceva de vânzare
Sau de cumpărare.
Vindem mărfuri, vindem secrete,
Vindem prieteni, vindem suflete,
Preferabil ale altora.
Și când n-avcm.
Îl vindem pc-al nostru.
Și niciodată nu le lipsesc vânzătorilor,
Cumpărătorii.

11 decembrie 1967. Bron, decembrie 1997.

CONTRACTELE MELE

Noi toți oamenii suntem legați
Prin contracte nescrise.
Seara ne așezăm la masă
Cu conștiinta noastră
Și adunăm sau scădem.
Dacă la soldul zilnic mai rămâne ceva,
Atunci e, totuși, bine.
Dacă lipsește,
Trebuie să completăm mâine.
Adunările și scăderile mele
Se fac în vieti și în dureri omenești.
Dacă adun un om și scad o durere,
Pot să mă culc liniștit.
Dacă scad un om și adun o durere,
Trebuie să am coșmaruri.
Când voi înceta să-mi fac socotelile zilnice,
Înseamnă că am încetat să mai trăiesc
Sau o fac degeaba.

14 decembrie 1967.

VOI, GÂNDURILOR…

Voi, gânduri năvălitoare și barbare,
Care ați invadat pădurile copilăriei mele
Și m-ați izgonit din Paradis,
Ce-aveți cu visele mele?
M-ați deportat în Infernul oamenilor,
Unde prietenii te duc în cârciumă,
Ca să-ți arate cum te cinstesc,
Și cât sunt ei de cinstiți.
Dușmanii te trag tot în cârciumă.
Ca să te tragă de limbă,
Și să te necinstească.
Cei cărora le-ai putut face
Vreun bine,
Sau n-ai putut,
Te duc tot la cârciumă.
Eu n-am fost însă niciodată un bețiv,
Și după ce plec de la cârciumă
Mă întreb de unde vin?!
Și nu-mi rămâne niciodată timp
Să mă întreb încotro merg,
Pentru că mă trezesc
Într-o nouă cârciumă.

București, 1967. Bron, 1997.

CLIPA

Trăiește clipa, timpul cel mic,
Singurul adevăr adevărat
Nescăzut, neadăugat
La ieri, la miine, la nimic.

1967.

AMÂNĂ

Suntem bolnavi de o boală acerbă,
La noi, vorba nu mai e vorbă,
Ce vrei să spui nu o faci de frică,
Să nu te-audă vecinul Petrică.
Nici tu și nici el nu credeți ce spuneți,
în spatele vorbei minciună ascundeți.
Nici plânsul nu-i plâns, n-ai voie să plângi.
Durerea din dreapta n-o spui mâinii stângi.
N-ai voie să slobozi un gând mai naiv,
Închide-l cu cheia și ține-1 captiv.
E carnea bolnavă de vorbele clare,
Minciuna, prostia, obscurul ne doare.
Un bocet și-o doină încep să se cânte,
E cântecul-plâns al aripei frânte.
Întrebi pe retrasul din munți, pe sihastru,
Ascuns printre stânci cu ochii la astru.
„Amână, îți spune, există o taină a orei
Când spartă va fi cutia Pandorei…”

București, 1967. Bourg-en-Bresse. 2000.

CORUL

Adevărul nu mai poate să fie ascuns.
Minciuna nu minte de-ajuns.
Minciuna individuală nu mai e auzită.
Aduceți corul, texte și recuzită.
Răspunderea să fie împărțită pe voci și pe sexe,
Să nu aibă nimeni complexe.
Tenorul și basul să mintă pe dreapta,
Soprana și restul, combateți pe stânga.
Din doi în doi distribuiți un afon,
Cu tehnică și cu microfon,
S-avem control și informație,
Verificate prin procedeul rotație.
Textele să fie alese de instructor,
Să critice bine, dar fără umor.
Să sune frumos, colectiv, epopeic.
Artistic, metaforic și onomatopeic.
Răspunderea să fie împărțită la toți.
Solistul să fie tras la sorți.
Fiecare să-l creadă mincinos pe vecin,
Minciuna să-și facă efectul deplin.

1968.

ALEGERI DE PARTID

Adunare generală. Toți prezenți.
Lozincă, un ordin: „Să fim vigilenți!”.
Toți buni, toți membri de partid.
Sala e plină, nu e loc pentru vid.

Să-i izolăm pe cei ce cârtesc
Și chiar pe cei ce muncesc și greșesc.

Votați-1 pe cel care este propus,
El e cel mai bun, fiindcă vine de sus,
Votați-l pe el, vă ordon și vă rog,
Pare, dintre toți, cel mai bun demagog.

Nu are prieteni sau rude departe,
Știe să bea, dar nu foarte,
Nu cunoaște prea multe, curios nu e.
Și nu are mai mult de-o sotie.

Alege-ți, fiți veseli, Partidu’vă vede, vă aude,
Dacă greșiți, n-aveți unde vă-ascunde.
Și de ce să greșiți, n-aveți minte?
Toți cei… „aleși” sunt „votați” dinainte.

București. 1968.

RUGĂCIUNE PENTRU CUVINTE

Cuvintele sunt ființe care se nasc și mor.
Trăiesc o zi sau două, după tăria lor.
Soldați trimiși în luptă, să moară sau să învingă,
Să spună ce vor unii, să convingă,
Strigate de mulțime, venite-ntâmplător,
În versuri fără noimă, compuse pentru cor.
Paradă preparată cu zâmbete perfide,
Decor înșelător, de scopuri otrăvite.
Când vorba pare dulce, ascunde o insultă.
Nu spune ce-nțelege acel care ascultă.
Cuvintele sunt ființe care se nasc și mor.
Lăsați o rugăciune și pe mormântul lor.

1968.

LĂSAȚI-MĂ

Redați-mi simplitatea,
Vreau să mă joc cu ca.
Redați-mi puterea de a nu greși adunarea
Și de a rămâne la ea.
Redați-mi darul de a spune, fără cuvinte;
Cuvântul omoară misterul dinainte.
Lăsați-mă exaltat, să mă admir,
Să fiu insultat și să mă mir.
Lăsați-mă uitat, virtual și proscris,
Nedescoperit, arhaic și promis.
Lăsați-mă perfect, divină inspirație,
Hipercibernetic, ultimă generație,
Circuite subtile între toate genele,
Dragoste deplină între toate rimele.
Nu mă trimiteți să lupt, să alerg,
Știți că nu-i bine să vă întrec.
Oameni ce sunteți, oameni ce suntem,
Vrem s-avem totul, dar nu știm să pierdem…

1968.

NEGATIVĂ ÎN V

Vanitas, vanitatum, vrăjitoare,
Veninoasă, vinovată, visătoare,
Virilă, virgină, virtuoasă,
Vicleană, vulgară, vicioasă,
Vânzătoare, vorbăreață, virulentă,
Virilă, virgină, vicleană,
Vioroasă, vermecată, vemeie…

1968.

TRISTĂ VIAȚĂ…

Noi bărbații, stăpâni și servitori,
Întemnițați și temniceri,
Avem nevoie de foarte puțin.
Ne-ajunge o minciună veche,
Frumos șoptită la ureche.
Vai bărbaților ale căror femei,
Nu știu să mintă.

1968. Bron, decembrie 1997.

LASĂ-MĂ SĂ-ȚI SPUN…

Crede minciuna mea sinceră,
Că n-am iubit niciodată o femeie
Cum te iubesc pe tine.
Deși am spus-o până acum
De sute de ori.
La fel de sincer.
Sunt rob al frumuseții tale
Femeie!
Dar sunt un rob care-și dorește libertatea
Doar pentru a putea să cadă
Din nou în robie,
În altă robie.

1968. Bron, decembrie 1997.

AMÂNARE, AȘTEPTARE…

Este în fiecare așteptare o speranță…
Atunci când cerem ceva,
Lăsăm celui care are putere să dea
Mândria noastră zălog.
Refuzul sau neputința ne umilește.
Ce legătură există între morală
Și dorințele noastre?
Anii care trec duc cu ei umilințele,
Ne rămâne doar înțelepciunea așteptărilor.
Când numărul eșecurilor a depășit
Cifrele ușor de numărat,
Trecem repede peste momentul ratat.
Astăzi nu mai aștept prea mult,
Numărul eșecurilor mele a depășit
De mult cifrele memorabile…

Dar este în fiecare așteptare o speranță…

1968. St. Vallier, 23 mai 1998.

PERFECȚIUNE IGNORATĂ

Am două mâini, două picioare,
Câte o pereche din fiecare.
Zece degete pentru fiecare pereche.
Un deget pentru fiecare poruncă veche.
Din Constituția pământului, Decalogul,
Dictat pc munte de Moise Prorocul.
Capul, corpul, mâinile și picioarele,
Organele interne, oasele și oscioarele.
O mașină fiabilă, perfecțiune ignorantă,
Personală, cibernetică și autocomandată.
Eu, beneficiarul, nu am nici un merit;
Nimic din ce posed nu am construit.
Și pentru că nu am făcut personal nimic,
Fac tot ce pot ca să o stric.
De sus, din cutia cu păsări captive,
Trimit câte una să ducă misive.
Câteodată mai fac și mare risipă,
Pun câte două pe fiecare aripă.
Până într-o zi când am să golesc cutia
Și am să casez colivia.
Am să slobozesc păsările, gândurile
Peste toate mările și toate pământurile,
Și am să trăiesc până la obștescul sfârșit,
Din mila hazardului, fericit.
Pierdută va rămâne cheia întrebării:
Dacă-s făcătură sau rodu-întâmplării.
La ce folosește perfectul compus,
Când timpul prezent ni s-a dus.

1968. Bourg-en-Bresse, 2000.

SUNT PĂCĂTOS, DOAMNE, ȘTIU

Sunt păcătos, Doamne, știu,
Deși sunt propriul tău fiu.
Tu, în bunătatea Ta mare,
Mi-ai dat chip și asemănare,
Mi-ai dat un rai pe pământ,
Aș fi putut să fiu sfânt.
Eu sunt cel care a păcătuit,
Gustând din fructul oprit
Tu m-ai avertizat, mi-ai zis,
Că este singurul interzis.
De-atunci, de la primul păcat,
Pentru care am fost alungat,
Tot caut, mă caut și caut,
Și nu știu încă ce caut,
Pentru că nu știu, Doamne ferește,
Ce am avut și ce îmi lipsește.
Iartă-mă, Doamne, te rog omenește,
Sufletul de păcat mântuiește.
Îți dau înapoi trupul murdar,
Un dar dăruit în zadar.
Păcatul este de trup legat,
Ia-mi trupul și scap de păcat.
La suflete poate mai ai
Un loc pentru mine în rai.
Aș vrea să mă înfrupt sau să gust și eu
Din somnul sfințit de Orfeu,
Să dorm fără gânduri ostile
O mie de ani și de zile,
Și-atunci, după liniște multă,
Să mă faci un Adam ce Te-ascultă,
Să-mi dai în primire grădina,
Să fereci pomul și fructul cu vina.
Atunci, poate atunci, Mărite Stăpân,
În rai și eu o să pot să rămân…

1968. Bourg-en-Bresse. 2001.

RITMURI INOCENTE

În ritm, cu rimă și măsură,
Pe stradă trece-n grabă o trăsură,
Cutie muzicală cu copite
Și pietre care plâng când sunt lovite.
Pe sus, prin cer, se luptă nori,
În ritm de tunet și fulgerători.
Mai jos, dar sus, pe la etajul șase,
Se spală dizarmonic vase.
De după colț, fanfara militară,
Cu ropote de tobe apare iară.
Mulțimea se oprește pe trotuare,
Un marș s-aplaude cu mâinile murdare.
O muzicală pauză se-așează între,
Se schimbă ton, măsură și registre,
Un ritm bolnav de fluier păgubos,
Descinde-n portativ neputincios.
Durata scurtă se transformă-n vreme
Și ritmurile toate în blesteme.
Mișcarea lor devine tot mai lentă,
Viața-n moarte trece inocentă.

1970.

PRIMUL DESCĂLECAT

Radu Vodă Basarab
Călare pe-un cal arab
Strânge niște daci-latini,
Rasă de oameni blajini,
Ceată mare de viteji,
Unii beți și alții treji;
Huni, tătari și alți avari,
Au trecut de Cremenari,
Și-au făcut un obicei.
Să oprească-n Dănicei,
Unde țuica e de prună
Și fetele pe arvună;
Dai puțin și iei o fată,
Restul pentru altă dată.
Radu Vodă și ai săi,
Au rude-n Cuca Măcăi;
Fetele sunt treaba muicii,
Dar a scăzut prețul țuicii…
Așa ceva nu se poate,
Este o măsură-n toate.
Vitejii vorbesc în șoapte,
Atacul va fi la noapte…
O să-i ia ca dintr-o oală.
Pe-unii chiar în pielea goală.
Radu Vodă-i negustor,
Primul descălecător.
A învățat să poarte spada,
Mai la deal, pe la Posada,
Și-acum vine ca să scrie,
Prima lui Istorie,
Să știe orice păgân,
Că aici e Stat Român.

1970.

FĂGĂDUIT SUNT VOUĂ

Mă cereți mort ca om. Făgăduit sunt vouă,
Din veacul veacului fără sfârșit.
Am venit, știți bine, să vă mântuiesc.
De ce bateți cuie în mâinile Mele?
Spălați mâinile voastre în sângele Meu.
Greșelile voastre se iartă prin El.
Nu Mă dor cuiele voastre ascuțite.
Nu Mă turbură vorba otrăvită.
Greșiți. Bucurați-vă.
E timpul jocului vostru cu sângele Meu.
Spălați-vă cu sânge.
Spălați bine păcatele.
Sângele Meu nu lasă urme de sânge.
Nu întrebați de ce îmi ascund fața,
Nu vreau să turbur cu suferința Mea
Plăcerea voastră de păcat.
Vedeți-vă de jocul vostru
Cu sângele Meu,
Spre iertarea păcatelor,
Acolo în Sinai și aici,
La Tropicul Capricornului…

1970. Bron, ianuarie 1998.

PROROCIRE

E scris în Scriptură, după Sfântul Andrei,
Că va mai fi una, după ce au fost trei.
Că din dealuri va curge apă de vie
Și spele sângele de pe sabie.
Că din Carpați va descăleca Făt-Frumos
Cu firman de la Însuși Hristos.
Că pohtitorilor după România
Cu focuri le va arăta Cerul mânia.
Că Pasărea Phoenix, când a reînviat,
Era undeva pe la Calafat.
Fiind, după loc și după pământ,
Din sat românesc, de la Dorul Mărunt…

1970. Bourg-en-Bresse, 2000.

DIALECTICA EVOLUȚIEI DIVINE

Din când în când, ca să ajute evoluția,
Dumnezeu cheamă în ajutor revoluția.
Dintr-o revoluție a energiei implozate,
S-a născut Universul, un tip plin de păcate,
Un individ imens, perfid, destrăbălat,
Bețiv, vulgar, curvar și psihopat.
A aruncat în Haos milioane de fete,
Unele au ajuns stele, altele numai planete;
Se-nvârt nebune, căutând bărbați,
Ca să-i violeze și să-i facă tați.
Hohote homerice se-aud din Istorii,
Haosul serbează alte noi victorii.
O planetă mică s-a umplut de plozi,
A găsit, se pare, niște tați nerozi.
Mările sunt pline și-au ieșit pe maluri,
Vin cu mari pretenții, sunt puși pe scandaluri.
Niște lilipuți ies din burta mă-sii,
Zic că ei sunt zei, nu viermii mătăsii.
Zei, nezei, planeta are mulți nebuni,
Nu le dă spațiu vital, dar îi ia la pumni.
Din cer, steaua Soare, un tătic mai mic,
Le-nchide căldura, le dă doar un pic.
Nemiloasă soartă au și cei mai mari,
Nici-unul nu scapă de bunii gropari.
Energia însăși începe să știe,
Că orice revoltă este o prostie,
Că e mai ușor ca să faci explozie
Decât să te-ntorci din nou la implozie.
Dumnezeu, Bătrânul, Tatăl absolut,
A știut necazul de la început,
Are-n plan s-ajute din nou evoluția.
I-a trimis pe nemți și contra-revoluția.

București, 1970. Bron, 2001.

NICI… NICI

De unde ați adus atâta aiureală?!
De ce ați lăsat să intre în oameni boală?!
Ușa să fie închisă definitiv!
Să arestati tot ce e mic și nociv!
E amăgire speranța în vieți viitoare.
Dulcele-amar al iubirii e minciună ce doare.
Inutilă e ura pentru oameni ce mor.
Venin împroșcat împotriva tuturor,
Prurit, grataj, endemică râie,
Greață lăsată de Sartre, galben-verzuie.
Dacă eu am dureri, totul să piară.
De cancer, de frică, de ură, să moară!
Aduceți otravă și bombe,
Turnați vitriol peste plombe.
Scurtați secundele să nu se mai vadă!
Să stea toată lumea la coadă!
Ultimul să fie mereu
Hulitul de toți Prometeu!
Ucigaș și uciși să moară cu toții,
Și regii, și sfinții, și hoții!
Finalul se joacă acum și aici
După sintagma păgână: nici… nici.
Un sigur actor, ultimul Eu!
Urmaș al lui Nietzsche,
Și al lui Dumnezeu.

1970-1971. St. Vallier, 21 mai 1998.

ȘI HOȚII PROMIT CĂ NU FURĂ

Nu mă împingeți, nu vreau să pătrund
În golul acesta profund,
Numiți nimicul c-o vorbă îndulcită,
Neființa nu poate fi infinită,
Promiteți lumină, căldură.
Și hoții promit că nu fură.
Mi-ajunge lumina strălucitoare,
Pe care o primesc de la soare.
Nu mă împingeți, aici mă lăsați
Între cărți și dușmani, adevărați,
Între stive de fete și carne,
Între sticle de vin, în lucarne.
Să mă-nfrupt, nesătul, ca o bestie,
Să fac, pasager, indigestie.
Nu vreau infinitul definitiv.
Dați-mi finalul natural și cât mai tardiv.

7 iunie 1972.

RĂSPÂNDIRE

Alerg, mă pierd în răspândire,
Bucăți de mine cad aiurea,
neputincioase-n risipire.
Sunt o durere-n alergare,
Nu pot fi strâns în agregare,
Avid de viață și iubire.
Un tren nebun fără oprire…

Garian (Libia), 4 martie 1977.

CUTREMUR

Un lătrat de câine mușcă întunericul des,
Sunt câinii pământului care ies,
Aleargă în noapte dinspre ieri spre mâine,
Duc un mesaj de la câine la câine.
Nu știu ce spun, dar am o idee:
Va fi cutremur în Calea-Lactee;
Nu latră un câine fără mister,
Va fi ceas de jertă, cu oameni și câini care pier…

Garian (Libia), 4 martie 1977.

ULTIMUL EPILOG

Când vor dispare gândul și cuvântul,
Când iubirea, un foc prea mare,
Se va stinge ca o lumânare,
Când va birui întunericul, nefericit în singurătate,
Când ignoranții nu vor mai ucide adevărul,
Când nefericirea nu va mai avea sens,
Așteptarea va fi inutilă, minciuna nefolositoare,
Binele o himeră, ca și răul deopotrivă,
Când egalitatea dintre infinit și nimic va fi perfectă,
Atunci, Mărite Doamne, Te rog,
Să rostești ultimul epilog:
„Să plângă materia pământească,
Fiindcă s-a străduit să se nască”.

Garian (Libia), 12 mai 1977.

SUBLIMARE

Ești un nebun când vezi prea mult,
Să treci pe lângă rău râzând,
Să faci și tu, când poți, un rău,
Să fii de-al lor, să mergi în front,
Să lași pe proști în treaba lor,
De ce să încerci să-i faci mai buni?
Mai bine proști decât ne-buni.
De-ți merge gândul accelerat
Ajungi dușman, de neiertat,
Vei fi lovit și izgonit,
Nu-i loc de tine în lumea lor:
„Aici e țara proștilor”.
Și nu-i uita pe cei ce fură,
Ei știu ce pot să ia ușor,
Căci ce-i al tău este și-al lor.
Ești un nebun de vezi că fură;
Nu vezi, n-auzi și taci din gură…

Garian (Libia), 1977-1978.

RĂZBOI PIERDUT

Acestei lumi, acestui timp,
Un infinit ce nu mai moare,
Eu îi sunt stăpân, deși mă-nșeală
Cu prima oră viitoare.
Sunt un stăpân fără puteri,
Zilei de azi, zilei de ieri,
Și-aștept și alte zile rele,
Zile de mâine, să mă-nșele.
De ce lumina și căldura,
Curajul, dragostea și ura,
Sunt doar victorii tranzitorii
Într-un război pierdut de mult.

27 iulie 1978.

RĂZVRĂTIRE

Aș vrea să dau vorbă
Duhului cel mai pur
Imaterial și matur.
Adâncul negândirii aș vrea să-i supun,
Să-l înțeleg numai eu,
Să stau de vorbă cu Dumnezeu.
Să-l întreb într-un limbaj numai de noi înțeles,
Dacă este pe lume vreun sens?!
De ce vorbesc oamenii limbi străine?!
Și de ce înțeleg cum le vine mai bine?!
Minciuna și crima de unde ne vine?
Dacă poate să ajungă în rai chiar oricine?!
De ce pe pământ unii se nasc cu noroc?!
De ce unii mor de ger și aiții de foc?!
Duhule, tu dintre toți cel mai pur,
Când lumea-ai făcut, erai copil sau matur?
Cu lutul de lucru te-ai jucat genial
Ne-ai finit sau ne-ai făcut parțial?
La timpul din urmă te-ai gândit vreodat’
Când lutului gând și simțire i-ai dat?
Când te-ai făcut pe tine, așa desăvârșit.
De ce n-ai uitat să te faci infinit?
De ce pe Adam și pe-ai lui i-ai mințit?
Știai, cum să nu, că ai făcut un smintit.
Pe tine, Duhule, dintre toți cel mai pur,
Încep să te cred un sperjur.
De-aceea te rog, te oblig, te conjur,
Fă-te ca mine de os dur,
Renunță la forță, renunță la bici,
Trăiește și tu ca mine pe aici.
Fă-te carne ce doare, fă-te nervi ce plesnesc,
Fă-te boală, fă-te moarte, fă-te chip omenesc,
Și-aș vrea după aceea să știu de-o să-ți placă,
Din lut să mai faci o lume în joacă.

București, 7 octombrie 1978. Bron, 27 decembrie 1997.

NE-AR AJUNGE…

Ne-ar ajunge numai un dram de fericire,
În acest ocean de tragedii.
Aduceți, mai aduceți iubire!
Plâng moleculele nefecundate de dragoste.
Lacrimile să se transforme în ploi
Și să se verse toate într-o singură zi,
Să fie îngropate în adâncurile pământului,
Cu toată durerea omenească.
Ne-ajunge doar un dram de fericire.
Să fecundeze sufletele noastre mici.
S-a strecurat o greșeală capitală
În programul lumii,
Verificați intrările!
Și deschideți larg ușile la ieșiri!
Să fie evacuate păcatele!
Să rămână numai păcătoșii!
Aduceți materiale,
Să refacem pământul oamenilor.
Ne-ajunge numai un dram de fericire.
Nu vedeți cât suntem de mici?!

Garian (Libia), decembrie 1978. Bron, decembrie 1997.

IISUS, FIUL OMULUI, HRISTOS, FIUL DOMNULUI

Am rămas numai Eu, singurul zeu
Abandonat pe pământul oamenilor,
Fugărit de fiara pustiului,
Turbată, numai urlete și nisipuri înșelătoare,
Gata oricând pentru o nouă înmormântare.
Am dorit să ajung aici, între voi,
Frați, din aceeași carne făcuți,
De aceeași durere duruți.
Imediat după ce am ajuns.
Am spus cine sunt, nu m-am ascuns.
Am pus picioarele pe pământul vostru, al nostru,
Să-l simt, cu dragoste, fierbinte,
Din împreunarea trupului Meu ceresc
Cu nisipurile voastre de pământ omenesc,
Am venit să întemeiez o nouă Scriptură,
A Dragostei.
Am știut, da, am știut
Că va fi nevoie de jertfă.
Am venit aici și mă voi supune
Rânduielilor voastre păgâne.
Sunt al vostru, pregătit de urcare.
Aduceți o cruce mai mare.
Știam de la început că vă eram sortit,
Aștept liniștit să fiu din nou răstignit.
O rugă, o ultimă rugă aș vrea să vă adresez,
Să-mi spuneți, pe-altarul de jertă,
Veți pune de data aceasta și-un Crez?

Libia, 1978. Bron, ianuarie 1998.

TRISTĂ DESPĂRȚIRE

Știi, am crezut că sunt bătrân,
Că anii care-mi mai rămân
Vor aduna în părul sur
Tot mai puțin păcat impur.
Știi, m-am crezut un înțelept,
Senin, cu ochi ce privesc drept.
Când m-am oprit să te admir,
Cu trupul tău de trandafir,
Mi-am zis că nu-i nici un păcat
Să mângâi spinul ce-a înțepat.
Ți-am dat lumină și căldură,
Și vers ți-am dat din inimă și gură,
Și rod ți-am dat din cel mai bun,
Cât am putut și eu să-adun.
Simțeam că dragostea târzie,
În trupul tău de floare-nvie.
Vedeam cum crești din spuma mării,
Din focul sacru al întrupării.
Visam trăind, trăiam visând,
Cu tine-n vis, cu tine-n gând.
Când m-am trezit ca din păcat,
Ca dintr-o noapte de sabat,
Am constatat că dragostea-mi fu vană,
Că am udat și am iubit o buruiană.

1978. St. Vallier, 6 mai 1998.

RĂTĂCIRE

Mă opresc, să mă caut. Mă pierdusem.
Gândul se rătăcise de trup.
Înăuntru era gol, nu prea mare,
Golul pe care îl umplusem înainte de plecare.
Prietenii mă întreabă: „Unde ai plecat?”
Că m-am pierdut, cum să le spun?
De trei, patru ori m-am strigat…
Mă regăsesc, mă întorc și m-adun.
Sărbătorim revederea cu bucurie;
A fost revedere, putea să nu fie.
Gândul, zălud, mă trage afară,
Să plec, să mă rătăcesc iară,
Să mă pierd undeva, nu prea departe,
Cu visele mele, poate deșarte…

1980.

PROTEST INTIM

L-ați pedepsit pe Dumnezeu.
Păcătuia iertând prea multe.
Ați inventat un zeu ateu
Și-n loc de rugăciuni insulte.
Ați promovat în juru-i sfinți,
Cei vechi uitaseră să mintă
În loc de prea cinstiți părinți,
Ați zugrăvit o președintă.
I-ați racolat pe repetenți
Și i-ați adus din nou la școală.
Minciuna știe, dac-o ierți,
Să mintă și a doua oară.
Cu mincinoși și impostori
(De unde-ați scos atât de mulți?)
I-ați dus de nas pe crezători,
Nevinovați copii aduiți.
Pe-altarul nou, voi ați jertfit
Pe cel mai nobil animal,
Rumega gânduri liniștit,
Și-a rumega e caz penal.
Voi nu ne dați, voi ne jertfiți.
Noi facem totul, voi greșiți.
Noi nu avem, ei au ce vor,
Noi nu trăim, ei nu mai mor.

1980.

AM RĂMAS IAR SINGUR

Dis-de-dimineață se scoală strămoșii
Ca să vândă brânză, pește, icre, roșii…
Fratele e frate,
Brânza, jumătate.
Totu-i de vânzare cu litra, cu chila,
De atâta calcul mă cuprinde sila.
Liniștea mă învăluie. Le zic: „Pace vouă!
Nu aduni văzduh cu picături de rouă.
Frunza, floarea, mărul, rodul ce dă planta,
Asta-i lumea noastră, și nu știu o alta.”
Dimineața-s trist, că trebuie să curm
Visul cu podgorii, cu umbră de ulm.
Mai târziu, durut de trădare multă,
Repede înfrânt de orice insultă.
De-abia refăcut
Dintr-un upercut,
Mă lovește iarăși,
Fostul meu prieten, fostul meu tovarăș.
Masa ce-mi întinde, vinul ce mi-l toarnă,
Nu e cina sfântă, nu e vinul roș.
Unde spăl păcatul unui vechi strămoș.
E ispita dulce, e otrava scursă,
E descântec, vrajă, este oaia tunsă.
Nu mai cred în nimeni, am rămas iar singur.
Unde este hrana bine pregătită,
Unde, unde este fosta mea iubită?
Unde e căldura spiritului tandru,
Unde e mireasma florilor de leandru?
Până unde întindeți
Ștreangul, că mă strângeți?
Cât mai vreți să curgă sânge fără vină?
Jertfa este moarte, jertfa este crimă.
Cereți-mi cuvântul cel mai înțelept
Lăsați-mă viu, lăsați-mă drept.
N-am ascuns nimic din ce mi-a fost dat,
N-am știut că viața este un păcat.
Stingeți focul viu care m-a vrăjit,
Dați-mi, numai dați-mi ceea ce-am iubit.

1980. St. Vallier, 9 mai 1998.

UNDEVA ÎNTR-O PĂDURE

Undeva, într-o pădure,
Am întâlnit o pasăre fără identitate.
Nu-și numărase zilele trecute
De la ieșirea din ou.
Angoasa sfârșitului
Nu părea să o intereseze.
Nu-și făcea griji cu întrebări
Despre sensul de mișcare al pământului
Sau despre rostul vieții.
Era fericită? Era tristă?
Nimeni nu va ști niciodată.
S-a oprit o clipă,
M-a privit, scurt,
Și a zburat.
Ce mult aș fi vrut să știu
Ce cod de interes mi-a acordat?

București, 1982. Bron, decembrie 1997.

DE UNDE SĂ-NCEP DIN NOU ÎNCEPUTUL

Am căutat semnele de întrebare, instrumentele mele de lucru…
L-am întrebat pe alter ego-ul meu, dușmanul,
Pe care l-am suspectat din nou de trădare.
Numai el putea să mă cunoască atât de bine,
Pentru el este făcut din bucăți identice cu mine.
Am întrebat timpul, durata mea mai întâi,
Apoi am scuturat veșnicia, de la astăzi spre mâine,
Câtă durată validă mai pot să ofer pâine?
Mi-a răspuns în limbajul cifrat: „A fi sau a nu fi,
Rămâne prea multă, te poate orbi
Ca besna adâncă, poate mai rău”.
Am întrebat: „Norocul de unde-i, din foc sau din ape?”
Plecase, n-am mai găsit pe nimeni pe-aproape.
Păcatul de-i sfânt sau satanic, cine poate să spună,
Puțin adevăr am găsit și mai multă minciună.
L-am întrebat pe alter ego-ul meu, pe prieten,
De unde să-ncep din nou începutul,
Acum când găsit-am un scop, ce fac cu trecutul?
Prietenul tace, nu știe, nu spune,
Semnele întrebării, instrumentele mele de lucru,
Refuză întâlnirea cu întrebările mele.
Dușmanii se pregătesc din nou să mă sfâșie,
E semn de tărie, dar e semnalul de luptă.
Durata mea, câtă va fi, ți-o dăruiesc ție,
Norocul a mai fost prietenul meu,
Și tu ești probabil trimisă la mine,
Din cer pe pământ, de vreun zeu.
De cine, nu știu, n-am aflat căutând în veleat
Iar mâinele să-l cunoști e păcat.

București, 5-10 mai 1983. Bron, 1998.

RECHINUL ALBASTRU

Azi am văzut sau am visat rechini.
Unul singur era albastru, fioros și mort.
Alții, ceilalți, erau albi frumoși și vii,
Erau prietenii mei, oamenii.
Rechinul albastru era inofensiv, ca orice mort.
Plătise jertfa vieților curmate cu viața lui.
Prietenii mei, rechinii albi,
Se străduiau să străpungă pielea rechinului,
Albastru și mort.
Tabloul devenise de nedescris,
Nu mai puteam să separ adevărul de vis.
Mă amuza încurcătura și mă înfiora amestecătura
De rechini albi și rechin albastru.
Eram eu însumi actor, un rechin alb spectator,
Sfășiat de întrebări și de remușcări.
Morala era evidentă:
Jertfa cu jertfă-i scadentă.

20 noiembrie 1983. Bron, ianuarie 1998.

OMAGIU LUI ARISTOTEL

Nu lăsați gândurile să judece strâmb;
Opriți judecata nedreaptă înainte de naștere;
Ferecați otrăvurile interioare lor omenești
Cu lanțul logic dăruit de Aristotel, strămoșul;
Nu lăsați viclenia gândurilor paralele,
Nelegitime, neîncăpute în premise,
Să intre neinvitată la ospățul deciziei.

1984.

ANOTIMPURI

Din îmbrățișarea soarelui cu lutul.
Naște primăvara primul ei fiu, născutul.
Ghiocel firav, tremurând de ger.
Ochii larg deschiși către Tata din cer.

Din călduri prea multe, lacome iubiri,
Văile se umplu de tulpini subțiri,
Vara toarnă-n ființe prea plinul din zei,
Totul e posibil, e de ajuns să vrei.

Palidă, bolnavă de iubiri prea multe,
Toamna-și frânge torsul, florile s-asculte;
Galbenele frunze, fără viitor,
Îi aștern în cale fermecat covor.

Din pădure iarna iese ca să vadă,
Haina ei cea nouă, giulgiul de zăpadă;
În pământ, miracol, protejat de scut,
Se zidește-n vrajă pomul nenăscut.

1984.

PROTEST OPTIMIST

Mă poți opri să plec, mă poți sili să stau,
Să te ascult cum verși venin, cum otrăvești,
Mă poți lovi, mă poți urî fără motiv.
Mă poți minți fără rușine și fără teamă de pedeapsă,
Poți strânge derbedei să-mi râdă-n față.
S-arunce cu pietre-o mine și cu ocări.
Inconștienți sau slugi plătite.
C-un ban mărunt sau c-o făgăduială.
Mă poți ucide liberând un drum,
Care pe tine nu te duce nicăieri,
E închis pentru nevăzători.
Poți crede că doar tu ești singurul ales.
Să judece și să condamne lumea,
Tu, stropul de nimic, tu, slut neterminat,
Tu care crezi că poți să faci tot răul lumii,
Mă poți opri să plec, mă poți constrânge,
Dar blestemat ai fost să nu mă poți convinge.

1984.

PĂCAT JlJSTIFICAT

Tovarășului D.S.

Urăsc culoarea mov a hainei distinctive
Semn al grandorii tale, ostentative.
Urăsc culoarea verde a ochilor tăi reci.
Urăsc covorul roșu și piatra pe-unde treci,
Urăsc pe păcătoșii ce te-au născut,
Că nu te-au lăsat mai bine lut.
Compătimesc pe cei ce, înșelați, te cred,
Necazurile noastre de-acolo ne purced.
Mă doare neputința, că lașitatea doare,
Și clipa ce ucizi, secunda care moare.
Aștept răspunsul-timp, dialectica-negare,
Te-aștept cu nerăbdare, răzbunare…

1984.

CUVÂNTUL NEEXPRIMAT

Ideea asta am avut-o eu,
Într-un ceas de întâlnire cu Dumnezeu:
Să las cuvântul neexprimat,
Pierdut în deșertul nesemnificației;
Și spună fiecăruia ce ar vrea să audă,
Și numai atât cât încape în lumea lui;
Unul să asculte simfonia,
Inexprimabilă în vorbe,
Profundă ca adâncurile
Din care vin cutremurele;
Altul să numere valoarea în cifre,
Mai multe sau mai puține,
După șansă și pricepere;
Alții să măsoare spaima
Neînțeleselor capcane;
Alții și alții să caute parfumul,
Gustul, culoarea și durerea;
Ceilalți, cei mulți, să le ignore,
Să le disprețuiască din înaltul neînțelegerii;
Ce ar putea să spună un ne-cuvânt?!
Cine ar putea să fie nebunul
Care să pună bogăție sau alte înțelesuri
Într-un cuvânt neexprimat?!

1985.

NU MĂ CREDEȚI…

Nu mă credeți, v-am mințit întotdeauna.
Și-acum vă mint. Vă mint pentru că sunt dușmanul tuturora.
Urăsc tot ce am reușit să știu. Urăsc adevărul.
Urăsc iubirea, urăsc nașterea și Istoria.
Urăsc pe cei ce fac bine și rău.
Urăsc florile, urăsc prietenii, urăsc viitorul.
Urăsc mai ales pe cei nevinovați.
Mi-am propus să fac tot ceea ce voi
Considerați că e rău pe pământ.
Nașterea voastră și a mea
Este o eroare de neiertat
Și trebuie să fie pedepsită.
Bombele, clasice, atomice sau curate,
Le-am inventat ca să vă pedepsesc.
Cancerul, bolile venerice și nefericirea
Le-am inventat ca pedeapsă suplimentară.
Moartea simplă nu mai este de mult o pedeapsă.
Războiul, violul, incestul, minciuna,
Voi le-ați transformat în plăceri nevinovate.
E nevoie de un nou Creator și de nebunie
Care să inventeze o pedeapsă nouă.
Ura simplă, ca și moartea,
S-a transformat deja, după legea voastră, în virtute.
Vechiul Demiurg este bătrân și bolnav.
Să inventăm unul nou, puternic și rău.
Dar, nu uitați, v-am mințit întotdeauna.
Și-acum vă mint. Nu uitați! Nu uitați! Nu uitați!…

București, 22 aprilie 1986. Bron, 8 decembrie 1997.

CÂND DEMNITATEA E UN PĂCAT…

Când josnicia e principiu, rușinea-i nefolositoare.
Când cel chemat să facă legea
Se chinuie s-o facă strâmbă,
Când demnitatea e un păcat
Și competența grea trufie,
Judecătoru-i furios.
Că ucigașul, un naiv,
Nu și-a găsit un alibi.
Că trebuie să umble el
După minciuna salvatoare.
Când josnicia e principiu,
Rușinea-i nefolositoare.

1986. Bron, 8 decembrie 1997.

LEGENDĂ

Imaginația mea a furat un deal
Din care a făcut o cămilă dromader,
Capul, plecat înainte.
Duce un gând, o întrebare: de ce?
Urechile nu aud, ochii nu văd,
Maxilarele s-au oprit
Din ritmul cu care măsurau timpul și viața.
Din ceafă i-a crescut o livadă de meri,
Umbră și răcoare pentru setea
Și uscăciunea dinăuntru.
În prima cocoașă se ascunde.
Un firav izvor, rezervor.
În a doua cocoașă sunt surprizele,
Misterioase comori ascunse.
Averi pierdute, inimi prădate,
Iubiri neterminate.
Neiertate păcate. Amestecate.
Cămila imaginației mele aleargă
Împreună cu pământul.
Din care am născut-o.
Legendă? Iluzie? Istorie?
Sigură este numai mișcarea.
„EPPUR SI MUOVE”, a spus Galilei,
Și a mai trăit nouă ani.

Căzănești-Vâlcea, 1988-1989. Bron, decembrie 1997.

AȘTEPT…

Aștept, ca și ieri, pe cel ce nu vine,
Și nu știu ce aștept, și nu știu pe cine,
Argintul e mort și mortul e viu,
Știu și nu știu, nu știu dacă știu.
Curge nemișcarea pentru că toate curg,
Din barba bătrânului Timp-Demiurg.
Uitucul, escrocul, ba chiar și netotul,
Nimicul se revendică totul.
Cel mai complicat simplu rămâne mister,
Pielea, când doare, e tot un poliester.
Nici ultimul om, nici cel înțelept,
Nu știu de ce și dacă e drept
Obstacol să pui acelui ce urcă.
Să fugi, s-o eviți sau s-o respecți pe năpârcă.
De cine depinde norocul ce-aștept,
De-un om, de-o întâmplare? Și asta e drept?

București, 1989. St. Vallier, mai 1998.

ALEGEȚI UCIGAȘUL CEL BUN

Alegeți ucigașul cel bun, vă las aprecierea;
În boxă, acuzatul; și-a ucis muierea
Din gelozie, omenesc sentiment,
Turbură omul și-l face dement.
În jilțul dreptății stă judecătorul,
Reprezintă dreptul, forța și poporul.
Omenească putere, dreptatea o împarte
În numele legii: ucide, condamnă la moarte.
După judecată, pleacă amândoi. Unul, biet nărod,
Este împins cu forța către eșafod.
Celălalt e liber. Semnează năpasta
Și merge la amantă, să-și înșele nevasta.

1992.

IARTĂ-I, SFINTE DOAMNE

Vin la tine, Doamne, toți copiii tăi,
Vin și păcătoșii, și cei nătărăi.
Vin să-și pună, Doamne, marea întrebare:
Dacă au cu tine vreo asemănare?
Au forțat pe mame în păcat să-i nască,
Au venit pe lume numai să urasă.
Drumul lor spre viață, primul lor incest,
L-au vestit, obraznici, cu un prim protest.
Râvnitori la multe, lacomi fără rost,
Au mâncat de dulce în prima zi de post.
S-au scăldat din leagăn în murdarul lut,
Vinovați sunt, Doamne, de la început.
Nu sunt niciodată recunoscători
Și calcă porunca de sute de ori.
Și-acum vin la tine cu nerușinare.
Fiii tăi zicându-și să-ți ceară iertare.
Lumea e făcută din nebuni și hoți.
lartă-i, Sfinte Doamne, iartă-i, că tu poți.

Aprilie 1994.

MOARE IERI DIN ASTĂZI

Lumea, de cuvânt zidită, potențial perfectă,
E neterminată și virtual defectă.
Arhitectul lumii a fost Infinit.
A făcut-o, logic, fără un sfârșit.
Planul, genial, a fost dat pe mâna
Unor salahori: Adevărul și Minciuna.
Primul pune pietre, cu temei, valide,
A doua strecoară-n rosturi false cărămide.
Sunt stăpâni deplini, pe bucăți de timp,
Și sunt câteodată chiar zei în Olimp.
Zidul crește zilnic către nori, în sus,
Moare ieri din astăzi cu orice apus.
Nu se-ntreabă nimeni de ce-a fost trimis
Și unde e raiul ce i-a fost promis.

Nalut, 1994.

LA MOARTEA JANEI

Mecanismele cărnii bolnave s-au oprit.
Proteinele helicoidale,
De dreapta sau de stânga,
Nu mai fabrică iubire.
Proiecte, scheme, matrice.
Zăvorâte, dorm în simboluri,
Încremenite în somnul materiei moarte.
Spiritul se întoarce înfrânt,
Un eșec în plus.
Pământul a mai pierdut un om
Și o șansă.

St. Vallier-Bron, februarie-decembrie 1997.

MARELE SCAMATOR…
Există undeva un Mare Scamator
Care proiectează lumea ca la „Symposion”.
Pe mari ecrane sugerate, imaginate,
Grotescul inutil ni se prezintă în poleială de aur,
O mistificare perfectă, spectacol de gală,
Pentru cei ce privesc și nu știu să vadă
Ce este înăuntru, miezul fierbinte, cu rod,
Rămâne mister. E preț de intrare…
Intră cine nu vede, plătește cine nu crede.
Și viețile trec, spectacole triste,
Cu alți spectatori, cu-același actor,
Bătrân și-nțelept Scamator.

Bron, 8 decembrie 1997.

ROMÂNIA

Înainte de a înzestra pământul
Cu fabrici de oxigen și bioxid de carbon
Concepute pe principiul reciprocității,
Dumnezeu a luat un creion și a desenat
Un cerc pe solul uscat. I-a pus o pecete,
Un inel de logodnă, primul legământ,
Cu care a înlănțuit o moșie de pământ,
De jur-împrejurul Munților Carpați.
În partea de Sud-Est i-a făcut un sigiliu…
Primul document scris.
L-a numit Dobrogea și a făcut alături
O Mare mai mică, de culoare Neagră,
În care muia sigiliul ca să se vadă ce scria,
Iar primei logodnice i-a zis România.

Bron, 26 decembrie 1997.

BALADĂ PENTRU FRATELE MEU SAU MANOLE CEL NOU

Avea numai treizeci și șapte de ani.
Era un uriaș. Era bun. Era drept.
Avea și prieteni, avea și dușmani.
Nu era bătrân, dar era înțelept.
Iubea pământul, iubea prunii și merii,
Iubea verdele crud al primăverii.
Iubea oamenii, oamenii buni și oamenii răi,
Iubea și știa să aleagă pe isteți de cei nătărăi.
Nu i-a plăcut niciodată să fie lăudat.
Știa să dea, la bine și la rău, un sfat.
Visa. Visele lui erau mult prea mari,
Și nu încăpeau în satul Cremenari.
A plecat din sat și a ajuns la Muscel,
Unde a găsit un loc potrivit pentru el.
A cuprins într-un rotund de privire,
Moșia ce-a luat în primire.
Din adânc i-a vorbit un străbun și i-a zis:
„Cu jertfă, vei face aici un Paradis”.
A mângâiat cu palmele-i mari pământul de demult
Și l-a îndemnat: „Vorbește, eu știu să te ascult”.
Ce limbă au vorbit… ce-au sfătuit, nu știu,
Căci s-a sculat ca un iluminat târziu
C-o lacrimă-n obraz, cu chip purificat,
Și s-a apucat, cu zeci de oameni, la săpat:
„Mi-a spus să sap, mi-a spus că-s norocos”…
Și sapa s-a înfipt în lut vârtos.
Și s-a pornit o ploaie mocănească,
Apele din adâncuri au început să crească.
Oameni în pelerine săpau gropi, blestemând.
Săpa și el cu toți ceilalți la rând.
Nimeni nu mai avea timp de mâncare,
Săpau de rușine și de disperare.
„Omul ăsta e un om bun, dar ce vrea oare?!
Dacă-o s-o țină așa, o să ne omoare.
De unde o să aducă el atâta puiet de pom?
Ceva nu e bine, aici o să fie moarte de om!”
Și săpau îndârjiți groapă după groapă,
Când terminau de săpat, erau deja pline de apă.
Oamenilor nu le plăcea să spună că sapă,
Parcă, vorbiți, se fereau să pronunțe cuvântul groapă.
Dar când s-au terminat de săpat gropile,
Dumnezeu a poruncit să se oprească și ploile.
Săpătorii au zis că e un om norocos
Și au sădit măr de Voinești, zis cel Frumos.

Și-apoi, după ce s-a gătat tot de plantat,
A mai rămas doar un final de adăugat
A mai rămas de-mplinit legământul
Pe care-l avea cu pământul.
Căci era scris să se reîntoarcă în sat.
Unde au săpat încă o groapă și l-au îngropat.

Bron, decembrie 1997.

POPAS ÎN CARPAȚI

Trufașă se-nalță spre soare durabila stâncă
Uitată-i geneza din valea adâncă,
Belșug și putere e scris pe emblemă,
Un vultur păzește din stemă.
Pe piatră e scris veșnicie.
Soarele locuiește cu domiciliul flotant
În florile de păpădie.
Agrișe limpezite în lapte
De capră de munte,
Elixir pentru idealuri mărunte.
Căci lacrima plânsă de munții,
Separați de cutremure.
S-a transformat în izvoare,
Dureri trecute, dureri viitoare.
Plânge sub stâncă ființa învinsă,
Un foc cu flacăra stinsă.

Bron, decembrie 1997 – februarie 1998.

GENEZA

„La început Dumnezeu a făcut Cerurile,
Și Pământul, care era pustiu și gol.”
Din miezul încins al Pământului
A scos prima generație de frați,
Pentru care a făcut un palat: Munții Carpați.
Pe înaltele ziduri a desenat flori de stâncă.
A zis: sunt frumoase! Și a mai dat o poruncă:
„Să fie păzite de străjeri,
De rugi de măceși și de alți grăniceri”.
Și pentru că nu făcuse încă apă,
Le-a hrănit și spălat cu lapte de capră.
În soare a făcut un generator de căldură,
Din pietre: opal, diamante, lucrate-n montură
De aur, rubine și multe safire,
Toate scăldate-n băi de iubire.
Pe oameni, care-ntre timp se-nmulțiră,
I-a strâns în jurul Carpaților – horă,
Tot cu horă de oameni a desenat hotare de țară
Apoi a făcut și o reședință de vară.
Belșug și putere a scris Dumnezeu pe emblemă,
Și a pus, ca simbol, un vultur pe stemă.
A scos din pământ izvoare de ape,
Pe care le-a pus în munte să sape
Poteci. Ca să fie oamenii mai aproape.
E frumos! a zis Dumnezeu. E minunat!
Dar trebuie să las aici și-un păcat.
Și a chibzuit și a lăsat Trufia,
Iar țării i-a zis România.

Bron, 1997.

POARTA

După atâta trudă să mă nasc,
Să-nvăț să plâng, să-nvăț să mint,
După atâta luptă să mă smulg
Din noroiul comun al neînțelegerii,
Să-nvăț ce e durerea,
Am ajuns, în sfârșit,
În fața acestei uși,
Închisă definitiv,
Între durere și viața viitoare…

Bron, 27 februarie 1998.

DOUĂ ȘI JUMĂTATE

Zeul nemulțumirii vine din ce în ce mai rar.
Din marele foc a mai rămas un lampadar.
Organele mele, societăți cu răspundere limitată,
Continuă să lucreze în pierdere, ca altă dată.
Trag chiulul, mint și refuză să lucreze,
Sunt incapabile să se privatizeze.
Zilele care vin sunt din ce în ce mai puține,
Și nu știu să spun dacă e rău sau e bine.
Îl aștept pe domnul Godot de două ori și jumătate,
Să vină, să plece sau să rămână departe,
Să renunțe la viață sau la moarte.
Din două, numai una se poate.
Dar din două și jumătate?!

București, martie 1998.

CONTEMPLARE

Stejar crescut din verde rădăcină,
Predestinat să nu te miști din loc,
Te scalzi în sori și-asimilezi lumină,
Și resemnat te pregătești de foc.

Ești viu, căci tremuri și te bucuri,
Te naști și crești, înfrunți zăpezi și ger,
Iubești și zămislești lăstari din muguri
Și ai un zeu acolo sus, în cer.

Cu frații tăi, nenumărați, te întâlnești
În sensurile greu de înțeles,
În gena care-ți spune cine ești,
În ce rămâne dincolo de vers.

În viața ta nu este loc de meditare.
Cuvintele-s convenții inventate.
Esența lumii este Contemplare,
Ce-i pus pe urmă-i fără-nsemnătate…

Bron, aprilie 1998.

FOCURI CE MOR

Materia nu are trecut, nici viitor,
Materia este prezent ce moare ușor,
Materia este păcat izgonit din cer.
Foc decantat de mister.
Suntem focuri, dar focuri ce mor,
Fără trecut, fără viitor.
Prezent permanent, împovărător…

St. Vallier, 5 mai 1998

PREANESTEZIE

Omul de lângă mine e un mort încă viu
L-am cunoscut aseară târziu.
M-a măsurat din cap până-n picioare,
Și, neconvins, mi-a spus ce-l doare.
A venit la spital să se opereze,
Nu știe cum trebuie să procedeze.
De dormit doarme și fără pilule;
A pierdut și nopți, a pierdut destule.
M-a întrebat dacă nu se poate și altfel,
Cumva fără nimic între mine și el.
Am reprimat cu greu omeneasca ranchiună:
E dreptul lui să caute o ieșire mai bună.
Nu știi niciodată ce poate aduce
Necunoscutul ivit la răscruce.
Îl întreb despre boli petrecute și rude.
Răspunde de parcă nici nu m-aude.
Da, a avut și pojar, și gălbinare,
Și-o scurgere când s-a făcut mai mare.
Un unchi a suferit de tristețe:
A murit de accident și de bătrânețe.
Fața-i e brună, fără expresie.
Statuie sculptată în gresie.
„Ce legătură poate să fie
Între ce-a fost și anestezie?!”
Ne privim ca doi străini, întrebându-ne fiecare:
El: „De ce rău sau bine este ăsta în stare?
Are într-adevăr atâta putere?!
Îi dau, de nevoie, îi dau cât îmi cere.”
Eu: „Gândurile lui, bune sau rele,
Sunt acum în mâinile mele.
El a strâns pentru alții avere,
A mințit și-a făcut abuz de putere,
A hulit, a înșelat și-a furat.
De ce să-l scap tocmai eu de păcat?
Știu ce gândești, sărmane mizer,
Pedeapsa va fi că nimic n-o să-ți cer.”
Și pornim, fiecare în sensuri inverse,
Ducând cu noi interese perverse…

St. Vallier, mai 1998.

COMPĂTIMIRE

Predestinat să te oprești atât de jos,
Genetic invalid, sărac în duh, neputincios.
Din când în când privești invidios
La cel de sus și te întrebi gelos:
„De ce e atât de sus?
E cald și-aici nu sunt zăpezi, nici geruri nu-s,
Un răsărit de vrei să vezi sau un apus,
Oriunde poți vedea, real sau presupus.”

Predestinat să te oprești la primul greu.
Să nu-l zărești pe Dumnezeu,
N-ai să-nțelegi că-acolo sus, orice apus de soare
E darul Lui neprețuit pentru un om ce moare.

St. Vallier, mai 1998.

IOV CEL NOU

Lasă-mă taină, semn de-ntrebare fără întrebări,
Facere neterminată, carte nescrisă, în așteptări.
Lasă-mă piatră, desăvârșire zidită, putere,
Aritmetica primelor legi, adunare, scădere.
M-ai scos din somnul materiei minerale, vieții ostilă,
M-ai trimis în universul biologic, creație inutilă.
M-ai pus să probez că exist, că am cunoștință de mine,
Să inventez timpul-iluzie, să separ răul de bine.
Mi-ai spus că sunt spiță de zeu, că sunt fiu
Legitim, frate mai mic al lui Hristos cel viu.
Cuvântul l-ai pus să nască himere,
S-aprindă lumină divină în lămpi efemere
Nonsensul e regula lumii de oameni, cea nouă,
Hazardul își face dreptate. El taie în două,
Păstrează o parte, o frunză, o creangă; așa, la-ntâmplare,
Sacrifică rodul din ou, din fruct și din floare.
Pe fără de lege i-ai făcut stăpâni peste lege,
Ce spune verdictul nu mai poți întelege.
Nebolnavii caută leac să se vindece,
Cei fără de vină, în temniță se-ntreabă: „De ce?”
Când lutului viață i-ai dat, în frumoasa grădină,
Știai că-i prea slab să înfrunte cereasca lumină,
Știai că iubirea nu este ascunsă-n celulă,
Că esența ei se află în atom și în moleculă.
Am totul în piatră: am taină, am univers, am iubire.
Întoarce-mă în piatra sfântă, lasă-mă desăvârșire.
Nu vezi că lumina cerească aleargă departe,
Și că nu pot s-o ajung înainte de moarte?

Bourg-en-Bresse, noiembrie, 2000.

URSITOARELE

N-apuci să țipi, să spui c-ai venit,
Că ele se și pun pe ursit…
„Cu ochii pe el, măi soro și frate,
Să nu prindă gustul de libertate,
Să știe că lumea era făcută deja
Când el a venit ca să intre în ea.”
Te miri: „Ce vor de la mine aceste stafii?”
Și vrei să te-ntorci să renunți la a fi.
Zadarnic, un clește de oase te-apucă:
„Ține-l, surată, să nu se mai ducă,
Să-i dăm necaz și noroc pe măsură,
Să tacă o dată din gură.”
Încep să vorbească toate deodată.
Și afli că tu ești motivul de ceartă.
În față îți umple desaga cu daruri
Și-n spate îți pune necazuri.
Tu plângi și te zbați, și spui că nu vrei,
Dar cine a convins vreodată femei?
Și nu știi de ce dracu’ ai mai venit,
Dacă era totul dinainte ursit.

Bourg-en-Bresse, 2000.

BLESTEM ANTIENTROPIC

S-ajungi în vârf ți-au spus părinții
Pe brânci, pe coate și cu dinții,
Mai sfâșii, mai te sfâșie,
Sprijin deloc, piedici o mie.
De ce, te-ntrebi, de ce mă chinui?
Când sus, acolo, nimeni nu-i?
Rămân mai bine jos, în glod,
Ochii din cer și-aici mă văd.
Dar urci, pe coate și cu dinții…
S-ajungi în vârf ți-au spus părinții,
Să lupți, să scapi de entropie,
Să-nvingi materia nevie…

Bourg-en-Bresse, 2000.

SPOVEDANIA BEȚIVULUI

Voi spune totul, acum, la beție,
Voi răzbuna neputința din trezie.
Am învățat să mint în copilărie,
Din viciu mințeam, din prostie.
De furat n-am furat de teamă,
Că păgubașul blesteamă.
Treaz mi-era frică să spun,
Vecinului că este ne-bun,
Că disprețuiam pe nouă din zece
Care trăiau fără să știe de ce.
Că nu pot să iubesc o gloată ciufută
Cu indicele Q sub o sută.
Cu alcoolul din sânge, ne-bun,
Acum pot și eu să răzbun,
În damful pervers al euforiei,
Tot răul din lume, produsul prostiei.
Dați-mi alcool, cu litra, cu Kilul
Să țip fericit, cum țipă copilul,
Când iese din primul tunel,
Și mulțumit, se face pe el.

7.02.1967, rescrisă în 2013

LA BIBLIOTECĂ

Necesar întâmplător,
Faptul e revoltător,
Nu pot coatele să mișc,
Fără să-mi asum un risc.
Rău-ncepe chiar de luni,
Sunt flancat de doi nebuni.
Unul taie din reviste,
Note, comentarii, liste.
Le-ntocmește în dosare
Mărginite de chenare.
Totul e făcut cu știință,
Fără nici-o rea credință
Spațiile verzi și parcu,
Țin de sectorul lui Marcu.
OCLPP și sfatu’
Șef, tovarășu’ Oatu.
În dosarele legate,
Toate sunt catalogate.
Cred că și Securitatea
Își are la dânsul partea.
Cinci ore pe zi lucrează,
Cu pauză la amiază.
De citit nu prea citește,
Doar le taie și lipește.
Stânga-i luată cu chirie,
De-o doamnă cu pălărie,
O persoană cam hazlie,
I-am pus nume: Gălăgie.
Înjură, vorbește tare,
Spune că nu știu ce n-are.
Acuma se tânguiește,
Că vecinul prea foșnește
E adevărat că citește,
Numai italienește,
Dar când singură vorbește,
O ia și pe românește.
Se plânge că nu găsește,
Pagina publicitară
În Gazeta literara

Doi nebuni, dar ce-i cu mine?
Între ei ce hram mă ține?
Întâmplarea ce rol are?
Sau e vreo asemănare?
Versul potrivit în coadă,
Nu este cumva dovadă,
Că mi-e locu’ntre nebuni?
Marți e precedat de luni.
Să oprim o clipă clipa,
Să verificăm echipa.
Câți nebuni s-au strâns în roată,
Ați privit în jur vreodată?

Scrisă în Biblioteca Sindicatelor din Strada Doamnei în deceniul 7, secolul 20

VINOVAT

M-au găsit vinovat că m-am născut,
Că n-am murit de la început.
Că am refuzat să fiu regretat
„Ar fi fost un copil minunat”
Vinovat că am înapoiat,
Generos, tot ce mi s-a dat,
Mai ales pumnii și palmele,
Fără să uit bârfele.
Vinovat că am vrut să mă împrietenesc,
Și că n-am știut să plătesc.
Vinovat că am plecat din sat
Și că m-am întors însurat,
Vinovat că mă străduiesc,
Să trăiesc fără să cerșesc.
Vinovat că citesc prea mult,
Și vorbesc în loc să ascult.
Vinovat că n-am iubit pe cine m-a iubit,
Că am iubit pe cine nu m-a iubit.
Sunt vinovat pentru ce am făcut.
Dar mai ales pentru ce n-am făcut…
Vinovat că sunt credincios,
Și refuz să fiu un ticălos.
Vinovat că sunt un naiv,
Și că refuz să fiu un parșiv.

LA MOARTEA UNUI GREIER…

Avea un singur defect, dar mare,
Nu putea să nu cânte și cânta tare.
Îl certam: Taci! Și tăcea.
Tăcea până când nu mai putea.
Și iar cânta, încet, apoi tare, mai tare,
Totul la el era numai cântare.
Cu dragoste îl întrebam drăgăstos:
De ce cânți tu fără niciun folos?
Îmi răspundea cu un cântec nespus în cuvânt:
Cânt pentru că nu pot să nu cânt.
Era-ntr-un colț, înghețase de frică,
Mort l-am crezut, o gânganie mică
Doamne, de ce m-ai lăsat să-l omor!
Să-mi fi pus un cârcel în picior.
L-am zdrobit, gândacii nu-mi plac,
Doamne, de ce m-ai lăsat să o fac?
De ce a fugit? M-a făcut să-l atac,
Să-l zdrobesc, ca pe orice gândac.
N-a știut să vorbească, știa doar să cânte.
De ce nu i-ai dat Doamne dar să cuvânte?
Doamne, când l-ai făcut pe artist,
Te-ai gândit că-i o rimă la trist?

PATIMILE BRADULUI

Nedreaptă soartă a avut,
Un brad din poiana cu mure.
A fost doborât de secure,
Retezat de un fierăstrău
Și plutit la vale pe râu,
Tăiat în bucăti, strivit într-o presă,
O pastă subțire, compresă,
Ajuns la mine hârtie,
Spurcată-n cerneli și de vorbărie,
Și într-un mic gineceu,
De numele meu.

SAHARA

- Ce ești? m-a întrebat deșertul,
- Român, i-am răspuns prezentându-mi pieptul,
Singura legitimație-dovadă,
Cu care am plecat din livadă.
- Merg la Azizia, la polul căldurii,
Să spun povestea pădurii
- Treci, mi-a răspuns, cifrul e bun,
E lege și nu mă opun.

MĂSURA MEA N-O ȘTIU…

Măsura mea n-o știu, cu certitudine cât e,
De ce îmi cereți să măsor, cu mine o lume?
Miop, hipermetrop și astigmat,
În jur văd totul deformat,
Prea mic, prea lung, neconturat,
Sunt toți ascunși după un nor,
I-aud dar nu-nțeleg ce vor,
Un rătăcit în bătătură,
Cum aș putea să fiu măsură?

IARNA

Trimisă din cer să ia pulsul naturii,
Zăpada dansează deasupra pădurii,
Mângâie crengi părăsite de frunze,
Sărută iarba întinsă în pânze,
Sărută floarea uscată de nalbă
Și-mbracă pământul cu mantia albă,
În liniștea desăvârșită a timpului,
Ce curge dinspre infinit spre finit.

DAR, DE CE?

Violentă, furtuna a ucis adierea,
E judecata finală, moartea sau învierea.
Olimpul e gol, zeii sunt morți sau plecați,
E liniște ca-n jertfa de frați
Eros, singurul zeu rămas, cutreeră strada,
E beat și-și cere ofranda
Toate le-aș înțelege ușor,
Dar de ce trebuie să mor?

V…

Am primit la-nceput o literă alfabetică
Și la sfârșit o cifră aritmetică.
Știu litera este V, ascuțită, ca unghiul,
Înțeapă și doare ca junghiul.
Vine de la vinovat, de la viață, de la viitor,
De la vița de vie, de la vin, de la vărsător,
De la vuet, de la val, de la vamă, de la vremelnic,
Dușman declarat al lui veșnic
Dar nu știu numărul cardinal
Sub care voi scrie FINAL!

BOCET

Nu-i armonia clopotului plângător,
Nu-i susurul șoptit de la izvor,
E zgomot de butoi rostogolit,
Plin cu nimic și dogit.
Cântec de om abandonat sub soare,
O tristă agonie, o vreme-n amânare,
O pândă aspră, o luptă de orgolii,
Nemotivate, speranțe iluzorii.
Cuvintele-s frumoase și versu’nșelător,
Un bocet pentru zilele ce mor,
Ghioc în care prindem ecoul de departe,
De dincolo de viață, de la moarte.

SCURTE

În fiecare seară mă lupt cu genele,
Gardienii ochilor refuză să tragă cortina;
Cineva dinlăuntru respinge întunericul și somnul.
Prea seamănă cu moartea…


• •
Din ce se naște omul întelept?
Din bucăți de viață trăită incomplet.
Din victorii furate, din înfrângeri,
Din răni deschise și din dureri;
Din speranțe bolnave, nejustificate,
Hrănite cu esențe, rămase nedigerate.


• •
Câte minciuni ascundem zilnic,
Ca să-l convingem pe potrivnic?
Câte puteri ne ignorăm?
Pe lângă câte șanse trecem?
De câte ori ne întâlnim
Cu moartea fără să o știm?
Vorbim, mintim, trăim,
Trăim? Nici noi nu știm…


• •
Pe unde rătăcești Regină legitimă a versurilor?
De ce te lași alungată de politică, de diplomație,
De logica generală sau subiectivă, de Platon, de Aristotel?


• •
Motto: „Mi-e sete de repaus…”

De-aș fi ce-am fost la început și nu mai sunt
Aș cere ca să-mi dați întâi mormânt.
Să m-așezați într-un cavou de gheață,
Jur-împrejur să-mi construiți o largă piață.
Să dorm acolo singur, secole de-a rândul,
Să-l desființez pe Cronos, ignorându-l.
De ce m-ați pus să lupt într-un război pierdut?
Un univers întreg contra unui pumn de lut?
De ce mi-ați pus un lanț de molecule, zece;
Blestem să-nfrunt fără succes a doua lege?
Știați că lupta-i inegală și că nici-o moleculă,
Nu va putea nicicând să facă ordine destulă.
Știați că Ordinea va fi mereu învinsă,
Că Haosul e prima și cea din urmă formă,
Că lupta-i o himeră stupidă și diformă.
De-aș fi ce-am fost la început și nu mai sunt,
V-aș cere ca să-mi dați întâi mormânt…

Bron, 10 decembrie 1998.

*

Nemoarte, neviață, neunde, necum,
Nenimeni, neoameni, e totul un scrum.
Cei ce-au dorit, cei ce-au avut,
Un dram de noroc, l-au pierdut.

*
NUuuuuu…

Nu știu de ce am fost chemat,
Nu știu ce-mi cereți, n-am de dat.
Răspunsul meu e Nu!
Am protestat de la-nceput,
Din ziua-n care m-ați născut,
Am plâns, și plânsul este un răspuns,
De ce să nu fie-ndeajuns?
Am protestat fără cuvinte,
V-am dat răspunsul dinainte,
Răspunsul meu e NU, definitiv,
Un NU cutezător, afirmativ.
NU ființei, NU vieții, NU primului păcat,
De care nu sunt vinovat,
Nu văd, n-aud, de ce s-aud,
Când osândiți un biet zălud,
C-o vorbă grea cât o ocară,
Că s-a născut doar ca să moară.

*

Dați nebunilor ce vă cer,
Dați-le luna din cer,
Nu le spuneți că nu e,
Ei o văd și e,
Vă cer ajutor s-ajungă la ea,
Dați-le,
Vă cer Constelația mincinosului,
Dați-le-o!

*

Inculpatul este singurul nevinovat
Dar cineva trebuie judecat.

*

De-o fi să mă mai nasc odată
Voi cere pentru fiecare zi răsplată dreaptă:
O zi trăită, o oră fericită.

*

Binele este durata lungă, răul este durata scurtă
Amândouă omoară timpul cel mare.

*

Pe pământ nu mai e loc,
Pentru oameni cu noroc.
Averile s-au distribuit
Pe indicatoare scrie oprit.

*

BINECUVÂNTEAZĂ

Binecuvântează Doamne fructul oprit,
Iubirea nu-i păcat de osândit.
Tu ai fost primul care ai păcătuit,
Când l-ai făcut pe om și l-ai iubit.
Și dacă l-ai făcut din întâmplare,
Păcatul Tău, Doamne, e și mai mare.

*

LA MARGINEA MĂRII

Afurisită încurcătură,
Insuportabilă aventură,
Roata norocului și întâmplării,
S-a-npotmolit la marginea mării,
Unde clipa mea pricăjită
Piere în apa nemărginită.
Arunc în zadar momeala în valuri,
Norocul rămâne pe maluri.
În această nemărginire de ape,
Cine va putea, și cine va trebui să scape.

*

O ZI LA ÎNTÂMPLARE…

Mi-au mai rămas câteva zile de ucis,
Înscrise-n registru cu un număr bis.
Dimineața culeg la întâmplare,
Bucata de timp următoare
Folosesc conceptul de inerție,
Redescoperit într-o zi la beție.
Am fost un actor înlocuitor,
Un fabicant pasiv de colesterol.
Am produs ateroame și tromboze,
Din resturi și din nevroze.
Zilele mele n-au avut viitor,
Le-am trăit ca să le omor.
Dar am păstrat o zi, la întâmplare,
Ca s-o petrec cu voi, postum,
La înmormântare.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest