de Florea Miu

cronica publicată în revista „Ramuri”, din Craiova


Nu ştiu ce va fi fost în sufletul acestui om dincolo de cele mărturisite în scrierea de faţă (Nicolae Radu, Memorie incomodă, Editura Semne, Bucureşti, 2011), dar pot să constat cu uşurinţă, încă din primele pagini, nevoia de confesiune a celui ce vrea să se regăsească pe sine între semenii săi – cu virtuţile şi imperfecţiunile firii omeneşti, dar, în mod accentuat, fără singurătatea pe care sunt în măsură să ne-o destineze chiar semenii noştri. Cartea este strigătul disperat al unui solitar, apelul către înţelegerea şi chiar iertarea celorlalţi şi, totodată, un rechizitoriu al defecţiunilor firii umane ce declanşează adevărate drame în conştiinţa celor fragili, sensibili şi inadaptabili social.
Perioada reflecţiei se întinde pe câteva decenii, din anii ’70 până prin anul 2000, de când datează ultima însemnare, tip Oratoriu, sau privire în oglindă cu tot cortegiul de resentimente: „Aprilie 20… De vreo lună de zile cuvintele refuză întâlnirea cu ordinatorul, noua unealtă de scriere a gândurilor. (…) Cred că vreau să mă amăgesc, să nu recunosc adevărul neplăcut, epuizarea izvoarelor, ruinarea încheieturilor sinaptice, împuţinarea elanului vital. Mă destram şi intru uşurel în regnul mineral. Voi face o ultimă încercare de revigorare a bătrânelor ţesuturi şi dacă nu voi reuşi să redau armonia culorilor şi freamătul sunetelor, cer scuze auditoriului, mă retrag în culise şi vă invit la pomenirea celui ce
v-a plictisit cu banalităţile unei vieţi trăite pe un pământ supraîncălzit global din cauza nebuniilor omeneşti. Vă aştept după …” (pp. 310-311). Ceea ce pare patetism şi emfază nu este, de fapt, decât firescul deznodământ al unui traseu existenţial sinuos şi foarte zbuciumat, rememorat cu sentimentul neîmpăcării şi al pierderii ireparabile. Căutând ceea ce a trăit dureros de viu, de adevărat, personajul auctorial nu mai găseşte decât «sărmanele lui amintiri», întorcându-se, descurajat, spre propriul său «Cuget» spre a desluşi tâlcul unei existenţe risipite, al unei vieţi încărcate de cumplite dezamăgiri. Dacă lumea este „o grădină părăsită de zei, plină de rătăciri şi ispite” (p. 31), amintirile devin un refugiu vital, sunt o lume fără sfârşit, „… un depozit uitat de oameni, prea ocupaţi de conflicte pentru a găsi timpul şi mărinimia să caute ce a rămas fără sfârşit” (p. 26). Autorul nu rememorează doar fapte, întâmplări, ci şi crâmpeie de intensă trăire, de univers interior în care vrea să se regăsească pe sine, cel autentic, neatins de imediatul steril, sufocant.
Printr-o călătorie imaginară, simbolică, în Paradis, acesta primeşte de acolo „lumină pe măsura vederii mele şi poruncă să caut singur răspunsurile la întrebări şi drumul de întoarcere” (p. 22). Este glasul fără cuvinte al Destinului invocat mereu în aceste pagini despre care autorul declară amar: „tot ce spun mi s-a întâmplat” (p. 76). Este îndemnul Ursitei de a se detaşa de sine pentru a găsi înţelesul celor trăite, sensul încercărilor prin care a trcut. Iar odată întors în sine, distinge între întunericul şi lumina din om, între energiile distrugătoare („ura, frica, senzaţia de neputinţă, trufia, tristeţea, emoţiile puternice”) şi cele benefice(„Îngeri, Arhangheli, Puteri, Virtuţi, Domni, Heruvimi, Serafimi etc.”). El dialoghează cu propriul Cuget atât pentru a-şi elibera conştiinţa de povara unor regrete, cât, mai ales, pentru a transcende derizoriul, neputinţa, amărăciunile de care a avut parte mereu. Această maieutică este susţinută, uneori, cu argumentele unor modele creatoare de necontestat: Mircea Eliade, James Frazer, Jaspers ş.a., sau ale unor melancolici şi maniaco-depresivi geniali precum Goethe, Beethoven, Schumann, Baudelaire, Mallarmé, Nietzsche etc., contrapuşi negativismului şi uniformizării contemporane. Poemul iubirii pentru frumoasa Beatrice îl situează, de exemplu, pe Dante în aria ingratitudinii posterităţii, care l-a „răstălmăcit, vulgarizat şi stigmatizat (…) prin epitetul expirat!, inventat de ignoranţi, mulţi ascunşi sub numele de postmodernişti” (p. 41). Dincolo de spiritul polemic, însă, confesiunile reflectă adevărul că „Mărturisirea este suferinţă”, ceea ce îi conferă acestei scrieri caracterul dramatic.
Succesiunea experienţelor parcurse reprezintă, pentru narator, un şir al momentelor aşteptării – o aşteptare mai grea decât moartea, asemenea unei Săli de aşteptare între viaţa trăită şi viaţa ce va să vină, „o durată săracă în întâmplări, monotonă, plictisitoare, inutilă, petrecută într-o gară pustie cu tren întârziat, fără program, fără călători, unde aştepţi o favoare, o aprobare, fără să ştii pentru ce şi de la cine” (p. 45). Protagonistul acestor memorii resimte viaţa ca pe o înfrângere, deşi în penumbra nefericitelor situaţii ce îl marchează se ascunde un adevărat eroism. Chiar dacă pare învins de ignoranţa şi impostura care îl întâmpină la tot pasul şi adesea îl copleşesc, el găseşte puterea de a se reculege într-o viziune profund umană despre ceea ce se întâmplă cu sine şi în preajma sa (Octavian Paler, dacă nu mă înşel, spunea că la capătul disperării apare speranţa!). Din „ispita de a-l vedea pe rege gol”, răscoleşte amintiri şi se întreabă ce rost au avut întâmplările: primul păcat al iubirii; aventura cu „fiica de perceptor” ajunsă ulterior „Şefă la o fabrică de marmeladă”; prima căsătorie, ratată, cu o femeie duşmănoasă, îndărătnică, răzbunătoare şi infernul de fiecare clipă cu aceasta; a doua căsătorie cu o tânără stagiară; refuzul de a deveni colaborator al Securităţii; denunţul răuvoitor şi arestarea din care se salvează providenţial etc. Toate se înscriu într-o ordine parcă prescrisă de mâna Destinului ce avea să-l conducă spre un orizont existenţial insolit, nu lipsit de încordări şi traume interioare, dar cu ieşire spre … oceanul Atlantic, unde va naviga pe un vas de pescuit, ca medic.
Aici se deschide romanul peregrinărilor. Mai întâi pe un pescador românesc, Marea Neagră, pe care călătorise cândva şi scriitorul Radu Tudoran. Scenele narative, întinse pe zeci şi sute de pagini, au verosimilitate, sunt de un realism crud, evocă travaliul marinăresc în secvenţe impresionante şi, totodată, surprind cu fineţe relaţiile interumane şi psihologia actanţilor dintr-o comunitate restrânsă, nevoiţi să treacă peste aversiuni personale, duşmănii, conflicte, spre a putea supravieţui împreună.
Acest capitol, sub forma unui jurnal de bord, prezintă galeria celor mai reuşite portrete, de la severul comandant Victor Urban, „un blond robust cu o privire tăioasă, directă, sugerând ordin şi supunere”, la secretarul de partid Pan Gorjenco, „un lipovean înţelept”, la perfidul „inginer” Belferescu (aflat cu misiune secretă pe vas), până la „trupa de aplaudaci” a acestuia (Bârnaru, Flochiş, Neicu) sau la marinarii de rând, cu nevoi şi tot felul de suferinţe, dornici să agonisească spre a-şi ajuta familiile din ţară. Lecţia oceanului e dură pentru medicul îmbarcat de nevoie, acesta conformându-se dintru început regulii „să tac şi să ascult…”. El tace, dar observă cum, sub pretextul avarierii elicei, nava opreşte în portul Alger (apoi în Las Palmas), ca să descarce, ilegal, arme şi muniţie (traficul ilegal din anii ‘70…). Tăcerea
nu-l împiedică să afle de încrengătura nepotismelor şi de corupţia la toate nivelele, ce domneau în acele timpuri atât în ţară, cât şi în comunitatea restrânsă de pe navă. Medicul-marinar de ocazie nu face compromisuri dar înţelege, suferă şi tace, asigurându-şi astfel o rezonabilă întoarcereacasă. Până la o nouă plecare – de data asta în pustiu … adică în Africa.
Singurătatea îl ajunge din urmă pe protagonist („Mi-era dor de copii, de prieteni şi chiar de cei ce m-au făcut să sufăr” – p. 181), iar firea sentimentală îl predispune la poezie în ceasurile de acalmie ale naturii sau ale serviciului: „O dumnezeiască lună plină aprinde Oceanul spre babord. Cum poate să fie atât de strălucitor un astru mort? Răspunsul implică o judecată cu premise necunoscute: limbajul omenesc nu este potrivit petru o lume fără moarte” (p. 184).
Revenit în Bucureşti, la „Ospiciul … de comedie”, un aşezământ medical, soarta îi pregăteşte eroului nostru o nouă „evadare”, acesta fiind „detaşat ca specialist în Libia”, undeva în deşert, la un spital din Garian, de unde va nota obosit: „… viaţa mea de fugar şi fugărit prin ursită a fost o permanentă alergare, o fugă de prigonitori şi o căutare de prieteni” (p. 243). Acolo, ca şi în ţară sau pe vapor, îl urmăresc „obiceiurile dintotdeauna ale românilor, şiretenia, bârfa, denigrarea, invidia …” (ibidem) Coşmarul deplin îl va trăi abia în contextul „revoluţiei”, când credinţa în atingerea deplinei libertăţi i se spulberă, confiscată de noii oportunişti, ceea ce îi întăreşte convingerea că esenţa nefericirii, precum la Husserl ori Benjamin Fundoianu, rămâne constantă.
Adept al unei scriituri „fără intrigă, la fel ca la Marcel Proust, păstrând doar adevărul sufletesc, subiectiv…” (p. 89), Nicolae Radu înregistrează cu acurateţe, asemenea unui seismograf, mişcările produse de evenimente şi realităţi în conştiinţa umană, inflexiunile psihologice de adâncime, care determină reacţii, sentimente, atitudini definitorii. În viaţă, ca şi în scris, se conformează îndemnului lui Camus de a trăi până la lacrimi.

cronica publicata în Revista Ramuri de la Craiova

Purificarea prin trăire

        de Florea Miu
Nu ştiu ce va fi fost în sufletul acestui om dincolo de cele mărturisite în scrierea de faţă (Nicolae Radu, Memorie incomodă, Editura Semne, Bucureşti, 2011), dar pot să constat cu uşurinţă, încă din primele pagini, nevoia de confesiune a celui ce vrea să se regăsească pe sine între semenii săi – cu virtuţile şi imperfecţiunile firii omeneşti, dar, în mod accentuat, fără singurătatea pe care sunt în măsură să ne-o destineze chiar semenii noştri. Cartea este strigătul disperat al unui solitar, apelul către înţelegerea şi chiar iertarea celorlalţi şi, totodată, un rechizitoriu al defecţiunilor firii umane ce declanşează adevărate drame în conştiinţa celor fragili, sensibili şi inadaptabili social.
Perioada reflecţiei se întinde pe câteva decenii, din anii ’70 până prin anul 2000, de când datează ultima însemnare, tip Oratoriu, sau privire în oglindă cu tot cortegiul de resentimente: „Aprilie 20… De vreo lună de zile cuvintele refuză întâlnirea cu ordinatorul, noua unealtă de scriere a gândurilor. (…) Cred că vreau să mă amăgesc, să nu recunosc adevărul neplăcut, epuizarea izvoarelor, ruinarea încheieturilor sinaptice, împuţinarea elanului vital. Mă destram şi intru uşurel în regnul mineral. Voi face o ultimă încercare de revigorare a bătrânelor ţesuturi şi dacă nu voi reuşi să redau armonia culorilor şi freamătul sunetelor, cer scuze auditoriului, mă retrag în culise şi vă invit la pomenirea celui ce 
v-a plictisit cu banalităţile unei vieţi trăite pe un pământ supraîncălzit global din cauza nebuniilor omeneşti. Vă aştept după …” (pp. 310-311). Ceea ce pare patetism şi emfază nu este, de fapt, decât firescul deznodământ al unui traseu existenţial sinuos şi foarte zbuciumat, rememorat cu sentimentul neîmpăcării şi al pierderii ireparabile. Căutând ceea ce a trăit dureros de viu, de adevărat, personajul auctorial nu mai găseşte decât «sărmanele lui amintiri», întorcându-se, descurajat, spre propriul său «Cuget» spre a desluşi tâlcul unei existenţe risipite, al unei vieţi încărcate de cumplite dezamăgiri. Dacă lumea este „o grădină părăsită de zei, plină de rătăciri şi ispite” (p. 31), amintirile devin un refugiu vital, sunt o lume fără sfârşit, „… un depozit uitat de oameni, prea ocupaţi de conflicte pentru a găsi timpul şi mărinimia să caute ce a rămas fără sfârşit” (p. 26). Autorul nu rememorează doar fapte, întâmplări, ci şi crâmpeie de intensă trăire, de univers interior în care vrea să se regăsească pe sine, cel autentic, neatins de imediatul steril, sufocant.
Printr-o călătorie imaginară, simbolică, în Paradis, acesta primeşte de acolo „lumină pe măsura vederii mele şi poruncă să caut singur răspunsurile la întrebări şi drumul de întoarcere” (p. 22). Este glasul fără cuvinte al Destinului invocat mereu în aceste pagini despre care autorul declară amar: „tot ce spun mi s-a întâmplat” (p. 76). Este îndemnul Ursitei de a se detaşa de sine pentru a găsi înţelesul celor trăite, sensul încercărilor prin care a trcut. Iar odată întors în sine, distinge între întunericul şi lumina din om, între energiile distrugătoare („ura, frica, senzaţia de neputinţă, trufia, tristeţea, emoţiile puternice”) şi cele benefice(„Îngeri, Arhangheli, Puteri, Virtuţi, Domni, Heruvimi, Serafimi etc.”). El dialoghează cu propriul Cuget atât pentru a-şi elibera conştiinţa de povara unor regrete, cât, mai ales, pentru a transcende derizoriul, neputinţa, amărăciunile de care a avut parte mereu. Această maieutică este susţinută, uneori, cu argumentele unor modele creatoare de necontestat: Mircea Eliade, James Frazer, Jaspers ş.a., sau ale unor melancolici şi maniaco-depresivi geniali precum Goethe, Beethoven, Schumann, Baudelaire, Mallarmé, Nietzsche etc., contrapuşi negativismului şi uniformizării contemporane. Poemul iubirii pentru frumoasa Beatrice îl situează, de exemplu, pe Dante în aria ingratitudinii posterităţii, care l-a „răstălmăcit, vulgarizat şi stigmatizat (…) prin epitetul expirat!, inventat de ignoranţi, mulţi ascunşi sub numele de postmodernişti” (p. 41). Dincolo de spiritul polemic, însă, confesiunile reflectă adevărul că „Mărturisirea este suferinţă”, ceea ce îi conferă acestei scrieri caracterul dramatic.
Succesiunea experienţelor parcurse reprezintă, pentru narator, un şir al momentelor aşteptării – o aşteptare mai grea decât moartea, asemenea unei Săli de aşteptare între viaţa trăită şi viaţa ce va să vină, „o durată săracă în întâmplări, monotonă, plictisitoare, inutilă, petrecută într-o gară pustie cu tren întârziat, fără program, fără călători, unde aştepţi o favoare, o aprobare, fără să ştii pentru ce şi de la cine” (p. 45). Protagonistul acestor memorii resimte viaţa ca pe o înfrângere, deşi în penumbra nefericitelor situaţii ce îl marchează se ascunde un adevărat eroism. Chiar dacă pare învins de ignoranţa şi impostura care îl întâmpină la tot pasul şi adesea îl copleşesc, el găseşte puterea de a se reculege într-o viziune profund umană despre ceea ce se întâmplă cu sine şi în preajma sa (Octavian Paler, dacă nu mă înşel, spunea că la capătul disperării apare speranţa!). Din „ispita de a-l vedea pe rege gol”, răscoleşte amintiri şi se întreabă ce rost au avut întâmplările: primul păcat al iubirii; aventura cu „fiica de perceptor” ajunsă ulterior „Şefă la o fabrică de marmeladă”; prima căsătorie, ratată, cu o femeie duşmănoasă, îndărătnică, răzbunătoare şi infernul de fiecare clipă cu aceasta; a doua căsătorie cu o tânără stagiară; refuzul de a deveni colaborator al Securităţii; denunţul răuvoitor şi arestarea din care se salvează providenţial etc. Toate se înscriu într-o ordine parcă prescrisă de mâna Destinului ce avea să-l conducă spre un orizont existenţial insolit, nu lipsit de încordări şi traume interioare, dar cu ieşire spre … oceanul Atlantic, unde va naviga pe un vas de pescuit, ca medic.
Aici se deschide romanul peregrinărilor. Mai întâi pe un pescador românesc, Marea Neagră, pe care călătorise cândva şi scriitorul Radu Tudoran. Scenele narative, întinse pe zeci şi sute de pagini, au verosimilitate, sunt de un realism crud, evocă travaliul marinăresc în secvenţe impresionante şi, totodată, surprind cu fineţe relaţiile interumane şi psihologia actanţilor dintr-o comunitate restrânsă, nevoiţi să treacă peste aversiuni personale, duşmănii, conflicte, spre a putea supravieţui împreună.
Acest capitol, sub forma unui jurnal de bord, prezintă galeria celor mai reuşite portrete, de la severul comandant Victor Urban, „un blond robust cu o privire tăioasă, directă, sugerând ordin şi supunere”, la secretarul de partid Pan Gorjenco, „un lipovean înţelept”, la perfidul „inginer” Belferescu (aflat cu misiune secretă pe vas), până la „trupa de aplaudaci” a acestuia (Bârnaru, Flochiş, Neicu) sau la marinarii de rând, cu nevoi şi tot felul de suferinţe, dornici să agonisească spre a-şi ajuta familiile din ţară. Lecţia oceanului e dură pentru medicul îmbarcat de nevoie, acesta conformându-se dintru început regulii „să tac şi să ascult…”. El tace, dar observă cum, sub pretextul avarierii elicei, nava opreşte în portul Alger (apoi în Las Palmas), ca să descarce, ilegal, arme şi muniţie (traficul ilegal din anii ‘70…). Tăcerea 
nu-l împiedică să afle de încrengătura nepotismelor şi de corupţia la toate nivelele, ce domneau în acele timpuri atât în ţară, cât şi în comunitatea restrânsă de pe navă. Medicul-marinar de ocazie nu face compromisuri dar înţelege, suferă şi tace, asigurându-şi astfel o rezonabilă întoarcereacasă. Până la o nouă plecare – de data asta în pustiu … adică în Africa.
Singurătatea îl ajunge din urmă pe protagonist („Mi-era dor de copii, de prieteni şi chiar de cei ce m-au făcut să sufăr” – p. 181), iar firea sentimentală îl predispune la poezie în ceasurile de acalmie ale naturii sau ale serviciului: „O dumnezeiască lună plină aprinde Oceanul spre babord. Cum poate să fie atât de strălucitor un astru mort? Răspunsul implică o judecată cu premise necunoscute: limbajul omenesc nu este potrivit petru o lume fără moarte” (p. 184).
Revenit în Bucureşti, la „Ospiciul … de comedie”, un aşezământ medical, soarta îi pregăteşte eroului nostru o nouă „evadare”, acesta fiind „detaşat ca specialist în Libia”, undeva în deşert, la un spital din Garian, de unde va nota obosit: „… viaţa mea de fugar şi fugărit prin ursită a fost o permanentă alergare, o fugă de prigonitori şi o căutare de prieteni” (p. 243). Acolo, ca şi în ţară sau pe vapor, îl urmăresc „obiceiurile dintotdeauna ale românilor, şiretenia, bârfa, denigrarea, invidia …” (ibidem) Coşmarul deplin îl va trăi abia în contextul „revoluţiei”, când credinţa în atingerea deplinei libertăţi i se spulberă, confiscată de noii oportunişti, ceea ce îi întăreşte convingerea că esenţa nefericirii, precum la Husserl ori Benjamin Fundoianu, rămâne constantă.
Adept al unei scriituri „fără intrigă, la fel ca la Marcel Proust, păstrând doar adevărul sufletesc, subiectiv…” (p. 89), Nicolae Radu înregistrează cu acurateţe, asemenea unui seismograf, mişcările produse de evenimente şi realităţi în conştiinţa umană, inflexiunile psihologice de adâncime, care determină reacţii, sentimente, atitudini definitorii. În viaţă, ca şi în scris, se conformează îndemnului lui Camus de a trăi până la lacrimi.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest