„Alegerea titlului a fost primul moment de poticnire. Titlul unei cărţi este un instrument de identificare, înscris în registre, un nume obligat să o reprezinte, să dea primele informaţii despre ce-şi propune autorul să comunice unui eventual cititor. Am fost tentat de sintagma Idoli uitaţi, împrumutând de la empiristul Francis Bacon ideea după care amintirile, rămase în spirit ca prejudecăţi, prind rădăcini în raţiunea umană şi se transformă în idoli, zeităţi păstrate de memorie. După deliberări am optat pentru Memorie resuscitată, pentru a împăca meseria de reanimator cu vocaţia de memorialist.

Subtitlul Portrete, pentru o carte fără chipuri sau fotografii, păs­trează dimensiunea de idoli a prejudecăţilor, dar este şi o sfi­dare a unui beteşug genetic, sunt desenator nepriceput şi daltonist, certat cu verdele sau cu roşul, nu ştiu să aleg, amândouă sunt la fel, obligat să folosesc în loc de culori, parfumuri, melodii şi cuvinte.”

Textul face parte din discursul de deschidere al cărţii şi dă lămuriri asupra intenţiilor auctoriale. Dar de ce a ales unul dintre medicii români cu o viaţă trăită în spaţiul/timpul interstiţial al anes­teziei şi reanimării să-şi povestească, ca într-un caiet de memorii, experienţele satului natal, ale adolescenţei de învăţăcel, ale stu­denţei de medicinist, ale întâlnirilor cu personalităţi ale lumii medicale româneşti?

Ce resorturi declanşează la medicul Nicolae Radu funcţia rememorării? Acestea au fost întrebările pe care mi le-am pus citind cu creionul în mână manuscrisul Memoriei resuscitate şi la care vreau să-mi răspund. Şi-mi voi răspunde încercând să reperez în cele căteva sute de pagini ale cărţii – vreo trei – câteva din stra­te­giile narative ale autorului.

Nicolae Radu – medicul anestezist – este deţinătorul unei istorii proprii pe care, cu generozitatea cronicarului o coboară în timp şi readuce la viaţă momente a căror relevanţă transcende bio­grafismul:

„Imaginaţia refuză ajutorul unei restituiri amănunţite a întâm­plărilor din casa unde fusese adus pe lume Dumitru, se pare că nici copilul nu se simţea prea bine, nu reuşea să-i ţină pe ai casei lângă copăiţa în care era înfăşat, se plictisea, s-a zbătut, a încercat să-i caute, n-avea destulă putere şi a căzut din pat, a căzut rău, moaşa Despa a spus că şi-a rupt şira spinării, o fi plâns, sărmanul, nu l-a auzit nimeni, erau plecaţi, când s-au întors l-au găsit întins lângă pat, ochii lui mari, nelămuriţi, îl urmăreau pe Ion, îi cereau ajutor. Omul l-a luat în braţe, i se părea că-i alină suferinţa, s-ar putea spune că împlineau porunca Mântuitorului, îşi dăruiau unul altuia iubire. Pe vremea aceea nu erau nici doctori, nici spitale prin apro­piere, au chemat-o pe moaşa Despa, femeia a făcut tot ce a ştiut, n-a mai reuşit să-l scape. L-au plâns cu toţii, şi Ion a plâns, cu lacrimi multe, scăldate în durere, şi l-au înmormântat lângă Ilinca, nu ştiu dacă au făcut bine, dar aşa au făcut. Au venit la înmor­mân­tare numai câţiva pomanagii, ăia treceau în fiecare zi pe la cimitir, să vadă cine a mai murit, alţi oameni n-au ştiut, că nu le-a spus nimeni.”

 

Probabil că, dacă avertismentele auctoriale nu m-ar fi dus direct spre o lectură animată de dorinţa de a găsi elemente de jurnal, aş fi zis că ne aflăm în faţa unui roman. De altfel, memorialistul uită să pună delimitări tranşante între secvenţe temporale şi face astfel proză.

Este o pagină în carte care m-a dus cu gândul la făcătorii de monografii ale satului românesc, la intelectuali care au purces în lumea rurală ca într-un panteon de cultură vie:

 

„Satul de moşteni al Cremănarilor şi-a păstrat tăria pietrei de la care a luat numele. Veneticii, ajunşi în sat în căutare de chilipir şi fete frumoase, n-au prins rădăcini, n-au fost niciodată boieri ade­văraţi la Cremănari, cei care se dădeau boieri n-au fost recunoscuţi de urmaşii moştenilor, pentru ei erau doar nişte venetici. Res­pec­taţi erau cei cu rădăcini în bordeiele din Pădurea Pleşii, Dealul Ungu­reanului, Udroaica, Arişoare, Fugari sau Pârăul Mătuşii. Bogăţia nu ajunge pentru a fi respectat, de multe ori devine chiar motiv de înfruntare. Păţania lui Gogu lu’ Ioniţă Popescu a rămas în memoria satului de moşteni ca o pildă.

Prin anii ’30, într-o duminică, a ţinut Popa Stănescu o predică despre Fericirile propovăduite de Isus Hristos pe munte. Creştinii îl ascultau, ca de obicei, cu mare atenţie, îi sorbeau cuvintele, e adevărat că avea popa o gură unsă cu miere şi vorbele pătrundeau în casa înţelepciunii şi a împlinirilor, în mintea de pe urmă a româ­nului. Era o linişte aşa de mare, că auzeai răsuflarea păsărilor din cuiburile de sub streaşina bisericii. Oamenii se uitau la Popa Stănescu şi se simţea că, de data asta, erau multe înţelesuri grele şi – de ce să n-o spunem p-a dreaptă? – chiar neînţelese, altfel decât credeau ei că trebuia să fie. Nu pricepeau de ce sunt fericiţi cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei flămânzi, cei prigoniţi şi ocărâţi, popa se străduia să le explice, însă vedea pe feţele oamenilor că vorbele treceau pe lângă ei. Tristeţea şi nedumerirea sunt boli molipsitoare, zboară, intră prin urechi şi încep să roadă. Au ieşit în curtea bisericii, ca de obicei, s-au aşezat pe două rânduri, aşteptând să vină Popa Stănescu. Ion al Radei, Rădelu, cum îi spuneau prie­tenii, moştean de viţă veche, ştiut de toţi pentru obiceiul de a pune întrebări şugubeţe, s-a apropiat de Gogu Popescu, un bărbat înalt, osos, cu mustaţă întoarsă, din care se simţea cum se răspândesc parfumul şi dispreţul.”

Toată cartea respiră poveste. Proiectul acesta, de a pune în registru narativ o istorie, este poate formula de lucru cea mai spec­taculoasă, cea care captează cei mai mulţi cititori. Am foarte activă în memorie cartea lui Constantin Olariu, Bucureştiul monden. Radio­grafia unei prăbuşiri, care valorizează aceeaşi transcendere din bio­grafic spre poveste. Cartea este structurată pe eforturile de sublimare a trecutului. Ar trebui să citez pagini intregi despre momentele de speranţă şi împlinire, de tragedii personale, pentru ca fiecare chip generat aici să-şi primească drepturi egale la existenţă.

Am fost cu atât mai impresionat de această încordare fericită cu cât în anii aceştia am învăţat cât (te) costă susţinerea unor pro­iecte culturale veritabile într-o lume al cărei trend principal e altul.

Nicolae Radu vorbeşte, cu îndreptăţire, despre un fel de cruzime a memoriei. Iată doar o mostră:

„Locul unde se păstrează amintirile devine din ce în ce mai neîncăpător, o dată cu înmulţirea anilor. Multe amintiri, mai puţin importante, greu de resuscitat, se află în ungherele mai depărtate ale depozitului de memorie, spre deosebire de amintirile pur­tă­toare de mesaje semnificative, care se aşază lângă porţile încăperilor unde sunt păstrate, se îmbulzesc, vor să iasă la lumină, să scrie mesajul în istorie, să-şi împlinească menirea.”

„Cruzimea memoriei” este, se ştie prea bine, un exerciţiu obli­gatoriu al prozatorului care, pentru a construi personaje, uti­li­zează tot ce i-a stat la îndemână, inclusiv referinţe de natură culturală:

„În anul 1931 a venit la Cremănari cel mai luminat om al ţării, Nicolae Iorga. Nu se ştie ce l-a adus, poate izvoare de istorie necu­nos­cute nouă, poate instinctul său de vânător al spiritelor neamului. Marele istoric a lăsat mărturii ale trecerii prin Cremănari, două comunicări prezentate la Academia Română şi publicate în Memo­riile Secţiunii Istorice din anul 1931: Moştenii din Cremănari – O contribuţie la viaţa satelor muntene şi Trei biserici de sat muntene: Pietroşita, Calvini şi Cremănari.

Marele cărturar a scris mai întâi despre „caracterul particular (…), în ce priveşte viaţa intimă a satelor”, al judeţului Argeş, „leagăn al Domniei muntene”, unul din „judeţele oarecum închise, lăsate la o parte, rămase în urmă, cruţate de o înoire mai îmbulzitoare. (…) Retras în sărăcia şi smerenia lui (…), satul (Cremănari) e în afară de ce se cheamă ţara, şi de aceea cutari sunt arătaţi ca fugiţi în ţară. (…) Satul e aşezat în podgorie şi izvorul principal de câştig sunt livezile (…), cu dragoste şi trudă îngrijite, de pruni mai întâiu, vărateci sau de toamnă, pe rod sau simpli ciompi, dar şi de meri şi de peri, nuci, de cireşi sau cereşi, în linii sădite (sădimi), răsădite sau singuri. Prunele se adună în budăie, budee şi putini. Pământul se măsoară în pogoane, prăjini şi stânjeni, măsurătoarea se face pogoneşte de către pogonari. (…) Garduri osebesc proprietăţile. Aşa se îmbracă pogoanele. Se folosesc şi alte denumiri: chingă, urmată de numele proprietarului, actual sau fost, grădină, pisc, coprins, ţinut, cu semnificaţii locale, de multe ori altele decât cele obişnuite. Noţiunea de moşie are înţeles de moştenire ai cărei participanţi sunt moştenii. Între moşteni şi clăcaşi e mare deosebire, clăcaşii moştenilor au pământuri de cumpărătoare şi nu sunt îndreptăţiţi să dea mărturii, iar dacă o fac, ele se consideră nule. Cei veniţi prin alianţă trec, totuşi, ca moşteni (…). Moştenii au părţi, dar pot ţinea moşia şi în devălmăşie. Femeile moştenesc pământul şi pot dispune cum vor de moşie: Costandina o lasă unui preot pentru sărindare, iar soţului doar cele nemişcătoare: clădirile, securea, părechea de hiare, sapa şi brădoaia (!) şi Neacşei (sora ei), o grăsună de scroafă”.

Surprinde, cel puţin aparent, mulţimea de informaţii culese de Nicolae Iorga asupra caracterului specific al vieţii din satul Cremă­nari. « Numele, de oameni şi de locuri, îşi păstrează caracterul arhaic: Tătucu, Cârstocea, Stoarcă, Tembea, Ciucu, Trică, Boangăr, Cebucă, Păneciu, Piscul Cerşitorului, Todireşti, Găunceşti, Deconeşti. Cei ce moştenesc averea de la femei adaugă numelui sufixul oiu: Paraschivoiu, Lăzăroiu, Floroiu ».

Dincolo de interesul pentru istorie, limbă şi obiceiuri, marele om de cultură ne-a lăsat şi cuvinte de apreciere despre poziţia satului şi oamenii întâlniţi: „Am căutat să cunosc satul Cremănarilor. L-am găsit în fundul văii Topologului, una din cele mai frumoase şi mai singuratice din ţară, între înălţimile împădurite, până ce, la capătul unei dumbrăvi, deasupra chiar a satului, ascuns încă între pomi, munţii de deasupra Curţii de Argeş şi înaltele piscuri ale Ardealului se vădesc în mari ondulaţii de cel mai dulce albastru. Case rari, de o construcţie simplă, uneori cu două caturi. (…) Nu e satul de munte cu înalte acoperişuri apropiate, ci şi cu prunii care răsar pretutindeni, un sălaş de potgoreni din locuri mai ridicate. Oameni frumoşi: bărbaţi cu faţa oacheşă, de tip argeşean caracteristic, femeile adesea foarte albe, cu multă distincţie în trăsături şi în atitudine. Portul cel vechi dăinuieşte încă, fără tot roşul, aurul, argintul obişnuite în părţile unde a stat Domnia”.

Cităm, cu o neascunsă bucurie, fragmente din paginile scrise de marele istoric, reţinem sugestia de continuitate a moşilor şi stră­moşilor, convingerea lor că sunt pe deplin îndreptăţiţi să fie numiţi moşteni, adică proprietari de drept ai pământurilor pe care s-au născut. O intuiţie, bine slujită şi de mândria de urmaş, ne îndeamnă să credem că stră-strămoşii moştenilor din Cremănari au fost dacii lui Burebista şi Decebal. E greu de crezut că un sat dăruit de Creator cu cremene n-a fost locuit de oameni încă din timpul când Prometeu a furat din Cer focul şi l-a dăruit oamenilor.”

O auto-ficţiune transpare în orice discurs confesiv. Cu atât mai mult, fiecare diarist construieşte propriul sau personaj fictional: de cele mai multe ori involuntar. În Memorie resuscitată, însă, pre­me­ditarea artistică mi se pare evidentă. Una din marile reuşite ale acestei carţi este fascinantul personaj al naratorului care ştie să desprindă una de alta identităţii fluide, permanent inter-şanjabile.

Autorul este convins că deţine darul conservării miraculoase a trecutului. Iar şcoala este cea mai importantă sursă de împliniri viitoare:

„Anii de învăţătură la prima „universitate”, cea din izlaz, vor rămâne, pentru tot restul vieţii, cei mai încărcaţi de rod, ase­mă­nători anilor în care sămânţa bună se întâlneşte cu ţarina mustind de apă, cu lumina şi căldura soarelui şi cu hărnicia plugarului. La „universitatea” din izlaz am aflat de unde ne vin poveştile, cum se înfrăţeşte răbdarea cu cerbicia şi că păcatele nu rămân niciodată nepedepsite. Profesorii „universităţii” erau oameni neşcoliţi, unii nu ştiau alfabetul, cât despre scris, cea mai bună performanţă era semnătura, desenată migălos, cu creionul chimic muiat în salivă. Ştiinţa lor se afla în vorbe de duh grele de înţelesuri şi în oftatul cu rădăcina în inimă, când se aflau în faţa unei cărţi:

— Dacă aş şti şi eu carte, n-aş mai alerga după smintitele ăstea dă oi şi nu mi-ar fi picioarele găurite de mărăcini. Bine a zis cine a zis: „Ai carte, ai parte”.

Am ţinut minte vorbele „profesorului” din izlaz şi mi-am pus în gând să-mi fac o parte din carte. Aşteptam cu mare nerăbdare să-mi vină timpul de şcoală.”

deşi, iată ce spune naratorul:

„Câtă literatură poate să intre în amintirea primei zile de şcoală? Multă şi puţină, multă pentru că întâmplările povestite au fost trăite, deci adevărate, condiţii suficiente pentru a reţine interesul, puţină pentru că nu sunt convins că potenţialul cititor va găsi des­tule motivaţii artistice.”

Condiţia medicului nu e doar fabulos sugerată. Memorie… vor­beste despre ce înseamna medicina pentru tânărul chemat să sal­veze lumea: un legământ, o promisiune că va participa activ la schimbarea destinului universal. Mergând înspre utopie, acest tip de religiozitate am citit-o în Jurnalul suedez  al Gabrielei Melinescu, doar că acolo, în loc de medicină era vorba despre exerciţiul de atingere a stării de inspiraţie, disciplina interioara a artistului; un adevarat curs despre cum să fii şi să te menţii în interiorul acestei profesiuni traită, alături de religie, ca o (altă) religie:

„Problema fiecarei zile: cum să organizez ziua, în aşa fel încât să pot da frâu liber acelei nelinişti poetice care se cere exprimată. De aceea, de cum deschid ochii mă adresez Sfântului Duh care face ca eu să-mi înalţ gândurile şi să mulţumesc că sunt din nou în viaţă şi René de asemenea (…) Deja am chef să mă apuc să scriu.”

Un alt segment important, poate cel mai important al cărţii, îl reprezintă portretele marilor medici români. Destinele acestora, în context politico-istoric, sunt trasate cu mare evlavie. Medicul şi scriitorul Nicolae Radu face elogiul performanţelor profesionale şi rectitudiniii morale ale unor oameni, ce devin mituri contem­po­rane. Nu le vom devoala identitatea, vă invit să descoperiţi singuri: cine sunt Profesorii; de ce Şcoala medicală a avut parte de „stră­lu­cire şi întunecare”; cine l-a însoţit pe „pelerin prin spitalele Bucu­reştiului”; de ce unele portrete devin icoane şi de ce altele sunt memorabile…

 

Cu totul inedit (pentru o carte memorialistică) şi, în acelasi timp, reconfortant ca un „exerciţiu de filosofare” este „modul scriitorului de a se raporta la experienţa imediată: aceasta contează în primul rând ca trăire edificatoare, implicând o pedagogie sui generis, vizând extragerea unei învăţături”. Acestui demers, ca şi profundei religiozităţi, deschisă larg spre lume, spre experienţele vieţii şi spre valorile universale ale credinţei i se datorează lumino­zi­tatea acestei carţi care transcende tenebrele existenţei – ale auto­rului, ale cititorilor, vrăjiţi şi înseninaţi… Un scop exprimat deschis de Nicolae Radu: „Misterul va face loc încrâncenării existenţiale, memoria va plăti bir amintirilor viguroase şi persistente. Literatura nu va fi uitată, va fi chemată cu alaiul ei de grămătici, novatori, demolatori, veleitari, impostori, toţi îşi vor găsi loc de muncă, vor fi invitaţi să binecuvânteze, sau să blesteme. Întâlnirile cu Duhul Sfânt vor fi mai rare în veacul amintirilor resuscitate, veac dominat de idolul tribal al perversiunii, în care visul a devenit coşmar, câteodată delir, şi minţile manipulate s-au rătăcit.”

Cum aceasta carte se pretează atât de mult recitirii, cum bogăţia ei depăşeşte liniile pe care le-am trasat în acest text, nu pot, în final, decât să sper că, odată cu această suită de portrete literare admirabil construite, paradigma memorialiştilor români de ieri şi de azi va asimila şi numele prozatorului Nicolae Radu.

 

George Stanca

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest