Citesc în presa si mă minunez de inventivitatea celor fara idei. O colaboratoare la un cotidian a scris zilele trecute un “articol de investigatie ! ” despre un cabinet medical unde se primeau sume între 5 (Cinci!) si câteva zeci de lei, de la cei ce treceau pragul cabinetului. Explicatia : așa se obișnuiește la doctor ! Mi-am pus întrebarea cui se adresează colaboratoarea ziarului ? Celor ce au acest “prost” obicei, foarte mulţi, aproape toţi pacienţii, celor ce primesc un dar necuvenit, fiscului, poliţiei, autorităţilor de stat și medicale,  și cât este de eficient și moral articolul din cotidianul respectiv.
   Am aflat, a doua zi, tot din ziare, că Înalta Curte de Justiţie (și Casaţie) a hotărât că medicii care primesc daruri de la bolnavi sunt pedepsiţi penal pentru că fac parte din categoria funcţionarilor, cărora le este interzisă prin lege primirea oricărei forme de bacșiș. Din comentariile ce însoţeau această știre am înţeles că Legea pacientului, Nr 46 din 2003,  articolul  34, aliniatuul 2, dă dreptul de recompensă a doctorului din partea bolnavului. Nu sunt în msură să comentez nepotrivirea dintre legi, o consemnez numai pentru absurdul ei. Cui dă pacientul recompensă, dacă medicii nu pot să primească ?
      Ca fost participant la servicii de sănătate pot să spun ca “prostul obicei” este generalizat. Cei ce au nevoie de servicii medicale se simt datori să răsplătescă pe cei de la care le cer, cu sentimentul că în acest fel vor contribui la efectul favorabil al actului medical solicitat, chiar dacă numai printr-o primire prietenoasă din partea celor de la care cer serviciul. E destul de mult. Să ceri fără să oferi nimic nu li se pare normal. Românul are o vorbă înţeleaptă, spune : să fie cu leac, vorbă potrivită când se dă darul medicului. Pot să spun din experienţă că darul, plicul, cum se obișnuiește, îi întărește încrederea în puterea de vindecare a tămăduitorului.
   Explicaţia cu gratuitatea și impozitele plătite la stat  este de domeniul metafizicii, nu se gândește nimeni la suma ce-i revine medicului din impozitul plătit.
    Cu asta am rezolvat și cu fiscul.
   Să trecem la miliţie, sau poliţie, tot una este. Am fost confruntat cu momente  de confirmare a importanţei plicului. Un distins colonel de miliţie, prieten apropiat, șef peste direcţia de combatere a celor ce călcau  legea, care prevedea pedepsirea primirii de bunuri nemeritate, m-a trimis cu plicul la colegul care trebuia să-i opereze fiica.
  -Bine, am ripostat eu, dar cum să dau un plic de la un șef al Miliţiei ?.
  -Așa cum se dau toate plicurile, îl pui în buzunarul halatului sau îl lași pe masă, el nu știe de la cine vine, ce, poliţiștii nu sunt oameni, nu respectă și ei obiceiurile ?  Fiică-mea nu vrea să se ducă la operaţie dacă nu-i dau plicul chirurgului. M-am conformat și toată lumea a fost mulţumită. Trag concluzia că nici poliţiei nu-i folosește articolul din ziar. Si nici autorităţilor administrative și medicale, prea ocupate de plicurile lor.
   Un Secretar de partid al unui Sector din București mi-a înmânat plicul și la refuzul meu înfricoșat mi-a spus :
   -Dacă nu-l primiţi trimit mâine un ofiţer de poliţie să vă aresteze . Găsește el un motiv. Când am venit cu soţia la spital i-am spus directorului că am o singură dorinţă : să fie anesteziată de dumnaeta. Eram bine informat.
   O confirmare pe dos am avut-o cu ocazia operaţiei mele de montare a protezei de șold. În Franţa contactul cu chirurgul este aproape desfiinţat omul are onorarii presatbilite pentru tipul de operaţie și calificarea personală, își primește dreptul prin Casa de Asigurări, diagnosticul se pune prin tehnici radiologice, analizele de laborator se execută automat și programarea pentru operaţie este anunţată de infirmier. În ziua operaţiei am fost dus cu pat cu tot într-o sală unde mi s-a instalat o perfuzie. Eram înfricoșat, așteptam să-l văd pe anestezist și când m-am trezit am întebat de ce nu vine.
    -Cine să vină ,
    -Anestezistul, să mă ducă la sala de operaţie.
    -Domnule, dumneata ai fost operat, acum ești în sala de trezire, mi s-a spus.
   Decepţia a fost compensată de vestea că totul s-a terminat cu bine, dar absenţa medicului mi-a lăsat un gust amar, poate pentru că eram obișnuit cu alt spectacol. Decepţia a fost completată, însă, de atitudinea personalului de îngrijire, lipsită de bunăvoinţa elementară din relaţiile interumane. Am fost tratat ca un obiect de lucru și sunt convins că un pliculeţ strecurat în buzunarul halatului m-ar fi ajutat să devin o fiinţă cu sentimente. Mare lucru.
       Este notoriu faptul că la facultăţile de medicină ajung numai elevi foarte bine pregătiţi, selecţia fiind riguroasă și inaccesibilă majorităţii absolvenţilor de liceu. Durata învăţământului medical este între 9 și 11 ani în funcţie de specialitate, perioadă în care se susţin între 50 și 60 de exmene grele, cu eforturi și privaţiuni la limita suportabilităţii. După toate aceste strădanii e firesc să fie recompensat. De cine ? Statul îi angajează ca funcţionari. Cei ce reușesc să ducă până la capăt ciclul de iniţiere se găsesc, cel puţin în România, în postura de solicitanţi a unui post de funcţionar, deloc comodă. Să asimilezi statutul unui medic cu cel de funcţionar la un ghișeu este o neghiobie și o mare nedreptate. Cu ce încredere, în puterea lui de a învinge durerea și bolile, va merge un om bolnav la un simplu funcţionar ? Toate ţările civilizate asigură salarii corespunzătoare pregătirii medicilor și recompensarea medicului nu mai constituie o dificultate. În aceste situaţii plicul doctorului a dispărut fără vreo lege specială, dar modalităţile de recompensă nu sunt interzise.
       Doctorul, medicul, a beneficiat aproape totdeauna de un regim special, lupta lui cu durerea și moartea i-au acordat un statut de erou, respectat de toată lumea. Plicul a constituit modul de exprimare a respectului, mi-e greu să cred că lipsa plicului ar putea să influenţeze  calitatea actului medical. Pedepsirea unui obicei confirmat de istorie, și asimilarea medicului ca un funcţionar de ghișeu arată măsura puterii de judecată a celor ce au ajuns prin metode certate cu legea să facă legi, avocaţi interesaţi de asigurarea clientelei după ce se vor întoarce la Barouri. De altfel după dictaturile secolului trecut, regală, antonesciană și proletariană, se pare că România a intrat sub zodia dictaturii avocaţilor, ajunși din apărători a escrocilor și pungașilor, adevărata lor meserie, făcători de legi. Dacă legea de pedepsire a medicilor care primesc plic sau altă formă de recunoștinţă se va aplica cu riguroziitate România va rămâne fără tămăduitori de profesie. Să-i ferească Dumnezeu pe cei ce au făcut legea să se îmbolnăvească.
     Mai rămâne de notat o completare : Condiţionarea serviciului medical de o “atenţie”, de orice fel, este imorală și merită, într-adevăr, să fie prezentată în ziare,  la radio, la televizor, pe… Facebook, strigată pe stradă, ca să-l cunoască lumea pe păcătos. Cu condiţia să fie dovedită
                                Nicolae Radu, August, 2015

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest