Paradisul mateilor

Reproducem mai jos textul intregral al volumului Paradisul Mateilor, de Nicolae Radu, pentru a putea fi parcurs de cititorii care doresc să îl citească de la un capăt la altul. Cei care doresc să îl citească pe capitole, o pot face accesând acest link http://memoriidemedic.ro/paradisul-mateilor-cuprins/

Paradisul Mateilor

1. Numele

Locul unde vom poposi n-avea nume, era un loc unde se trăia, de când se ştia, fără să fie nevoie de nume, aşa se pomenise şi aşa rămăsese, nimeni nu se gândise că trebuie să dea un nume, pentru că se putea trăi bine şi fără. Dacă se întâmpla, câteodată, să se ivească vreunul mai deocheat, altfel decât ceilalţi, i se punea o poreclă, asta nu era nume, era aşa, un semn, să se ştie la ce te poţi aştepta din partea lui. Mulţi aveau porecle, da’, nu le păsa, că nu-i durea nimic din cauza lor. Unul era Curiosu’, altu’ Băgăreţu’, mai era şi Cârtitoru’ Potrivnicu’, Ereticu’, fiecare după meritu’ lui.

Odată, când s-a născut un copil, nu era nimic neobişnuit, se năşteau dintotdeauna copii, aşa era obiceiul, a venit unul şi a pus o întrebare:

— Da, p-ăsta cum o să-l cheme?

S-au uitat la el şi unii la alţii, nu ştiau ce să spună şi nici nu înţelegeau întrebarea, nici unul nu primise nume la naştere, ce să facă ei cu un nume, nu puteau să-l mănânce, nu puteau să se învelească, sau să se îmbrace cu el, nu folosea la nimic, da’, dacă ăsta a întrebat o fi ştiind el mai multe. Au tăcut aşa de mult că ai fi zis că au şi uitat de întrebare, aşa ar fi fost bine, însă într-un târziu a deschis unul gura şi a spus:

— Să-l întrebăm pă popă, el trebuie să ştie că are Cartea şi le ştie pe toate.

Au plecat la popă, omul avea ceva treabă în spatele casei, l-au aşteptat, ce erau să facă, dacă tot veniseră nu puteau să plece fără să-i spună de ce au venit, omu’ s-a mirat când a văzut atâta lume la poarta lui, nu ştia ce s-a întâmplat, când a auzit de ce au venit, s-a oprit şi a tăcut, tăceau toţi, nu ştiau ce să mai spună, aşteptau o minune, cine putea să facă minuni, dacă nu popa. După un timp a început să se lumineze, tot dinspre popă venea lumina, că din altă parte n-avea de unde, omul s-a şters pe poalele patrafirului şi vorbind singur s-a îndreptat spre casă.

— Trebuie să găsesc răspuns în Carte, nu mă lasă Al de sus, că d-aia mi-au dat Har, da’ unde oi fi pus Cartea, că n-am mai avut nevoie de ea, nu prea mai văd şi am uitat să citesc. Aaa…, uite-o aici, pă oala cu lapte, o pun ca să nu dea muştele în oală, toate au un rost pă lume, nu să putea face o lume fără rost. A luat Cartea, a şters-o de praf, a deschis-o, n-a văzut nimic, n-avea ce să vadă cu ochii lui betegi, s-a uitat în sus, aşa cerea Canonul, şi dintr-o dată i-a intrat o lumină mare în cap. S-a întors la creştinii de la poartă şi a scos din cap lumina.

— Matei, aşa o să-l cheme.

— Matei ! au repetat oamenii veniţi la casa popii, mulţumiţi că popa i-a scos din încurcătură, e bine să ai popă în sat, uite că e bun şi la altceva decât la înmormântări.

— Dă unde ai luat numele părinte? a întrebat unul, poreclit Curiosul.

— Cum dă unde? Dân Carte, dă unde altfel? a răspuns popa, căzut aşa dintr-o dată pe gânduri şi întrebându-se: « Da’, pă ăsta cine l-a învăţat să pună întrebări? » N-a ştiut să-şi răspundă şi a lăsat-o moartă.

Matei ! aşa l-a chemat pe primul copil cu nume din sat. Până la el nici unul n-avea nume, nu fusese nevoie. Când s-au născut alţi băieţi, n-au mai mers la popă, ştiau cum o să-i cheme, Matei, era clar, toţi băieţii erau Matei, şi s-a umplut satu’ cu Matei, asta până într-o zi, mai târziu, când şi-a adus unu’ aminte, altul, nu tot ăla, şi a întrebat:

— Da’ p-al meu cum o să-l cheme?

S-au uitat la el şi unii la alţii, iar n-au găsit răspuns şi iar au plecat la popă. De data asta popa n-a mai aşteptat, a luat Cartea şi s-a uitat în sus, de unde i-a venit imediat lumină:

— P-ăsta o să-l cheme Luca.

Oamenii au văzut lumina cum se cobora pe capul popii şi iar au fost multumiţi că au popă în sat.

După Luca au început să se nască din nou Matei, oamenii se obişnuiseră cu numele de Matei, le plăcea şi se ştia deja prin satele vecine că satul lor se numeşte Mateii, aveau un nume de sat şi era păcat să-l piardă, nu dai ce-ai căpătat, pe ceva ce n-ai primit. Bine că nu s-a gândit nici unul să întrebe cum o s-o cheme pe fata lui, l-ar fi pus la mare încurcătură pe sărmanul popă, şi nu numai pe el. Ca să-l ferească de un necaz asa de mare, Dumnezeu l-a chemat la El, pe popă şi a lăsat, pentru un timp, satul fără preot. Mare e puterea Lui Dumnezeu !

Acum, dacă aveau un nume putea să facă şi poveşti, adică o istorie, nu se putea face o istorie pentru ceva ce n-avea nume, însă vorba asta, istorie, n-ajunsese încă la Mateii, dă unde s-o ştie oamenii dacă nu venise, şi ce nevoie aveau de istorie, ce să facă ei cu istoria, oamenii trăiau, mâncau, făceau copii, şi cam asta era tot, de altceva nu aveau nevoie. Poveştile au venit singure, împreună cu întrebările, venea câte unul şi întreba, aşa ca să le strice cheful, să-i încurce, să-i pună să găsească un răspuns, nu se poate să laşi o întrebare fără răspuns, atunci la pica cerul pe capete, nu era necaz mai mare ca acela de a trebui să dai un răspuns, de când murise popa n-aveau pă cine să mai întrebe, se strângeau toţi, se uitau în sus, degeaba, nu vedeau nimic, se uitau la ăla cu întrebarea, le venea să-l omoare, da’ nu puteau, cum să omori un Matei? Necazurile se înmulţeau odată cu întrebările, parcă îi apucase nebunia, toţi începuseră să pună întrebări. Treaba asta cu răspunsul, cu pedeapsa de a te pune să gândeşti, căzuse ca o pacoste peste satul liniştit, până atunci, al Mateilor. Intre timp dispăruse şi Luca, nu mai ştiau nimic de el, nimeni nu-i spusese vreodată pe nume şi el nu ştiuse că îl cheamă Luca, el ştia că este Matei, ca toţi ceilalţi… Intr-o zi a ieşit o vorbă, că degeaba pun întrebări dacă nu e cineva să le ţină minte, că trece timpu’ şi rămân multe întrebări fără răspuns. Le-a zis unul, odată, să nu mai pună întrebări, dar a rămas cu zisul, prea se obişnuiseră Mateii cu întrebările, şi mai era ceva, e mai usor să pui întrebări, nu costă nimic, decât să cauţi răspuns şi să te doară capul. Vorba aia că degeaba se pun întrebări dacă nu e cineva să le ţină minte şi să răspundă, au lăsat-o moartă, de unde să-l iei pe ăla unu, la Mateii?

Norocul Mateilor a fost că într-o zi a ajuns în sat un om, a venit cu muierea lui şi cu mulţi copii, a făcut o casă mare, de unde o fi avut atâta bănet? a pus la poartă o tablă unde a scris mare: BACANIE – BIRT. Au fost primele cuvinte scrise la Mateii, ce dacă nu ştiau să citească, istoria trebuia să înceapă şi a început în ziua când Mateii au înţeles că omul a adus sare, gaz, bomboane, pâine, franzelă şi lipie, cuie, geamuri şi tot felu’ de bulendre femeieşti. Unii Matei s-au speriat, aşa se întâmplă când nu înţelegi ceva, te sperii, s-au liniştit însă când s-au lămurit că la negustor se poate cumpăra marfă şi fără să ştii carte.

Avea negustorul şi tuică, o lua de la Mateii toamna, că mai târziu n-avea de unde, se termina repede, o beau oamenii, ce să facă. Asta n-ar fi fost nimic, dar găseau la el şi răspunsuri la întrebări, dacă n-avea pe loc te chema a doua zi şi ţi le dădea, împachetate frumos, că de, şi un răspuns este o marfă. Mateii au crezut că a dat norocu’ peste ei, n-aveau nevoie să mai umble prin târguri, găseau de toate la negustor, scăpaseră şi de grija răspunsurilor, puteau să pună întrebări că avea cine să le ţină minte, să le dea răspunsurile, să facă istorie cu ele. Nu mai aveau nevoie nici de popă, murise şi n-au găsit altul, negustorul le-a spus că după ce sunt îngropaţi, morţii îl găsesc pe popă în pământ, unde-l îngropaseră, ce le trebuia alt popă când aveau unul îngropat, parastasele se fac şi fără popă, că tot nu le mănâncă morţii, le mănâncă ăi vii la cârciuma lui şi o să aibă el grijă să le dea tot ce le trebuie ălor vii, ca să fie de pomana morţilor Tot negustorul avea grijă să ţină minte zilele când se fac pomenile, le avea scrise pentru toţi morţii şi bineînţeles, pentru istorie.

Lui Matei îi plăcea din ce în ce mai mult să pună întrebări, era un joc, nu costa mult, întrebările veneau singure şi răspunsurile de la negustor, nu-l obligau pe Matei să le caute, să le găsească, toţi copii, de om şi de animal, iubesc jocul, aşa e obi-ceiul, nu se stie de ce şi nici nu e nevoie să se stie. Matei n-avea jocuri, nu ştia unde se fac, pe când întrebările îi veneau fără să le caute, nu ştia de unde, şi nu-l interesa, când le veneau se ducea la negustor şi primea răspunsul:

— De ce cântă păsările?

— Ce este în cer? Dar sub pământ? De ce curge Oltul la vale? Cine a făcut pietrele? Unde doarme soarele?

Negustorul răspundea, pe loc sau mai târziu, la toate întrebările avea răspunsuri, însă Matei nu le ţinea minte, ce să facă el cu răspunsurile, jocul lui era să pună întrebări, nu-l interesa pe el istoria, era treaba negustorului.

Matei a întrebat într-o zi:

— De unde iei răspunsurile?

— Le aflu.

Necaz mare, Matei n-a înţeles nimic şi dintr-odată l-a apucat durerea de cap.

— De la cine?, a întrebat Matei ca să-şi potolească durerea.

— De la Adevăr.

— Ce e Adevărul?

Negustorul n-a răspuns imediat, s-a uitat la Curiosu’, a vrut să vadă de unde îi venise întrebarea pusă de Pilat din Pont lui Isus Hristos. N-a reuşit să afle mai mult şi pentru că el nu putea să lase întrebările fără răspuns, a spus:

— Adevărul este o minciună potrivită, un leac pentru durerea de cap.

Matei a văzut că negustorul avea dreptate, nu-l mai durea capul…

Altădată l-a întrebat:

— Dă unde ai venit matale?

— Din lume.

— Ce e lumea?

— Tot ce nu e Mateii, e lumea. Voi sunteţi în afara lumii, spuneţi că sunteţi Matei pentru că aşa a zis popa, dar de fapt nu sunteţi, n-aveţi acte. Satul vostru nu se află pe hartă, n-aveţi registre, n-aveţi primărie, n-aveţi nimic.

— Asta nu se poate, a ripostat, tâvnos Curiosu’, noi suntem pentru că suntem, n-avem nevoie de ce spui matale.

Speriat de atâta curaj, el a uitat de cap, şi pentru prima dată nu l-a mai durut.

Odată i-a venit pe buze întrebarea:

— Eu pot să fiu negustor?

O umbră de nor a trecut peste capul negustorului, a luat cu ea întrebarea cu răspuns cu tot, aşa a crezut Matei, se înşela, după un timp a primit în loc de răspuns o întrebare:

— De ce?

Pe Matei a început, dintr-odată să-l doară capul, nu era obişnuit să i se pună întrebări, întrebările erau puse de el, negustorul dădea răspunsuri, nu punea întrebări. Trei zile a avut Matei dureri de cap, a treia zi i-a trecut, a aflat că Matei nu poate şi nu trebuie să fie negustor, Matei este Matei şi atât.

 

Au murit mulţi Matei, a murit şi negustorul a rămas fiul său, tot negustor, în satul Mateilor nimic nu s-a schimbat, se nasc Matei, mănâncă, beau, fac mulţi copii, mor şi sunt îngropaţi fără popă, n-au nevoie de popă, îl găsesc în pământ, la cimitir, unde se aflau, îngropaţi toţi Mateii şi unde o să fie şi ei îngropaţi. Mateii este un sat fără început şi fără sfârşit, ce să facă ei cu începutul şi cu sfârşitul? , nu e bun de mâncat, nu e bun de îmbrăcat şi dacă te gândeşti la ele te mai doare şi capul. S-a pierdut şi istoria, nu se mai ştie unde este, că n-a mai avut nimeni nevoie de ea, ce să facă Mateii cu istoria, nu era bună de nimic.

Satul Mateilor a rămas ce a fost de la început, un paradis, unii spun că l-ar fi uitat Dumnezeu pe pământ şi că l-ar fi găsit un moş de-al lor.

 

2. Popa şi cimitirul

Paradisul Mateilor, uitat, neschimbat, nepierdut sau regăsit, e mereu acelaşi, fără început şi fără sfârşit, ca orice paradis. Popa, ăl nou, că nu puteau să stea fără popă după ce a plecat şi fiul negustorului, le-a spus că un păcătos bătrân, Adam, a furat un măr şi a fost alungat din paradis, şi că el, popa, se roagă pentru iertarea păcatelor, pentru ca ei, Mateii, să se poată întoarce în locul de unde a fost alungat Adam, dacă vor îndeplini poruncile din Carte.

Mateii n-au cunoscut alt paradis, ei trăiesc de când se ştiu aici, n-au unde să se întoarcă, pentru că se află în paradis, n-au plecat din el, nu-şi aduc aminte de nici un măr, nici de istorie nu-şi aduc aminte, n-au avut nevoie, totul este cum a fost, se nasc, beau, mănâncă, fac mulţi copii, mor şi sunt îngropaţi. Le-a spus popa că în paradisul dăruit lui Adam nu era nici moarte, nici muncă, ce dacă, la ei există, paradisul lor e mai bun decât ăla cu mere otrăvite, unde nici să mori n-aveai voie. Şi, vorba unuia: vii cu vii, morţii cu morţii, nu se întâlnesc unii cu alţii, de ce s-ar întâlni, n-au nevoie, sunt destui Matei pe pământ şi mai mulţi în pământ.

Fiul negustorului plecase din Mateii, spunându-le:

— La voi nu se poate face nicio afacere, n-aveţi cu ce să plătiţi, noi am venit, adică ne-au trimis aici, să câştigăm, nu să pierdem ».

Au căutat Mateii ceva să pună în locul negustorului, au adus o Cooperativă, una cu prăvălie, ziceau că e mai bună, da’ de unde, te duci să cumperi şi-ţi spune Matei că s-a terminat.

— Da’, aţi avut?

— Am avut, da’ s-a terminat

— Când aţi avut?

— Mai înainte?

— Am mai întrebat şi tot nu aveaţi.

— S-a terminat.

La Cooperativă au pus un Matei, un Vânzător, omul nu ştie de ce l-au pus, da’, dacă l-au pus, stă şi el acolo, că tot n-are ce să facă. Marfă n-a venit, se aşteaptă, nici răspunsuri nu găseşti, că nu se aduc, nu ştiu de unde să le ia şi nici dacă se pot vinde, n-a cerut nimeni până acum, şi, la urmă, Mateii nu mai au nevoie de răspunsuri, ce să faci cu ce nu-ţi trebuie, de ce să ceri când n-ai nevoie, soarele răsare fără să-l întrebe nimeni, la ce ţi-ar trebui să ştii de ce?

 

Au venit unii care au promis egalitate şi viată mai bună, auzi vorbe, ce să facă ei cu egalitatea, ce nu sunt egali, toţi sunt Matei, ce le trebuie alţi Matei mai egali decât ei? Ce viaţă mai bună să le dea, de unde să ia altă viaţă, a lor e cea mai bună. Da’ nici ăia nu s-au lăsat, le-au băgat egalitatea şi viaţa mai bună în cap, pă urechi le-au băgat-o, cine şi-a astupat urechile a fost ridicat cu masina neagră şi a fost pus să sape canale, ziceau că acolo găsesc egalitate şi viaţă mai bună. Nu se ştie dacă au găsit, că nu s-au mai întors. De frică să nu-i trmită la canal, erau şi ei oameni, le era frică, Mateii rămaşi au destupat urechile, au auzit mai bine şi au început să sape prin grădini şi prin lunci, ce găseau duceau la cooperativă, acolo se strângeau toate şi egalitatea şi viaţa bună… De prea multă egalitate şi viaţă bună, nu le mai plăcea mâncarea, da’ au avut noroc, că nici nu prea aveau ce să mănânce.

După ce au plecat ăi de mai înainte au venit alţii, aduceau altă egalitate şi altă viaţă mai bună, pe ăştia Mateii nu i-au mai băgat în seamă, numai odată pui mâna pe plita încinsă, a doua oară ştii că te arzi, şi stai departe…

Mateii sunt oameni credincioşi, se duc la biserică, se duc pentru că le-a venit popă nou, avea omul nevoie de parohie, a cumpărat-o şi a venit. Vorbeşte frumos, cântă după Carte, botează, cunună, face înmormântări, parastase şi pomeni. Nu ştie să vindece bolnavi, pentru asta sunt alţii, doctorii, treaba cu vindecatul prin rugăciuni nu e uşoară, se cere să fii curat ca lacrima, altfel te poţi vindeca de tot, s-a mai întâmplat şi asa. Popa a spus că nu e bine să se pună rău cu Satana, mai bine să dezgroape morţii şi să-i mai îngroape odată, dacă cineva plăteşte de ce să nu mutăm morţii? Mutăm cimitirul, facem altul şi când se umple îl mutăm din nou, ce mare lucru să scoţi niste morţi din pământ şi să-i duci în altă parte? Ce, acolo nu este tot loc de veci? Găseşti peste tot locuri de veci. Ce să facă un popă dacă n-are destule slujbe şi sfinţiri, are şi el nevoi, are copii, are nevastă şi    n-are unde să stea, cu ce ia pe slujbele morţilor dezgropaţi şi îngropaţi din nou, poate să-şi facă şi el o casă, că doar n-o să stea fără casă.

Au fost şi Matei care nu au vrut să dezgroape morţii şi nici să fie îngropaţi în alt cimitir, voiau să fie cu părinţii şi moşii lor, nu înţelegeau de ce să sape de atâtea ori, să dezgroape, să îngroape şi iar să dezgroape şi să îngroape, de ce să facă alt cimitir? Mateii sunt oameni chibzuiţi, cam căpoşi dar cu capul pe umeri, nu le place să facă lucruri fără rost.

— Am eu rostul meu şi am şi binecuvântare de la Vlădica, la Carte scrie să faceţi ce zice popa şi apoi, aici este parohia mea şi fac ce vreau în parohia mea.

N-au prea înţeles Mateii, credeau că popa a venit la ei să le citească din Carte, să cânte, să-L laude pe Dumnezeu, aşa spusese la început, acum a schimbat-o, da’, ce să-i faci, dacă-i a lui, face în ea ce vrea el. Nu e bine să te pui rău cu popa, are el pe cineva acolo sus, face o rugăciune şi te pomeneşti mut, damblagiu, sau ferească Domnul, poate şi mai rău, te trimite în altă parte, sunt multe canale de terminat. Pe Matei, cel cu gura deschisă a neînţelegere, popa l-a chemat să-i facă slujba şi pomenile de înmormântare:

— Când vii, te aştept, vino să-ţi arăt locul, ţi l-am păstrat.

 

A închis omul gura şi a fugit cât l-au ţinut picioarele. A doua zi, pocăit, a venit la popă şi l-a întrebat:

— Părinte, nu s-ar putea să plătesc slujbele şi să amânăm înmormântarea? O putem face mai târziu, la nevoie plătesc slujbe de două ori pe an. Dacă mă îngropi acuma, nu ştiu cine o să mai plătească.

— Bine, bine, mai vedem noi, numai să te ţii de cuvânt.

N-a mai avut nici unul curaj să vorbească, a rămas cum a zis popa, mulţi Matei morţi au fost dezgropaţi şi apoi îngropaţi în cimitirul cel nou. A avut mult de muncă bietul popă, au fost sute de slujbe, da’ oamenii au plătit.

A zis unul, odată, că este păcat să scoţi mortii din locul lor de veci, că n-o să-i găsească la Judecată.

— Păcat? Şi ce dacă? Cine iartă păcatele?

— Păi, Sfinţia ta.

— Vezi? Vii la mine şi ţi le iert, dacă ai păcate.

Nu te poţi pune cu patronul, el le ştie pe toate Dacă o fi greşit cumva şi popa, să fie păcatul lui, o să primească pedeapsa în pământ, unde o să fie şi el îngropat, că nu se poate să meargă păcătoşii în cer.

După ce a mutat cimitirul, adică oasele, câte a mai găsit,  s-a gândit şi la biserică, trebuia să mai facă omul ceva, că terminase casa, dar mai erau multe de făcut, el era un popă harnic, nu putea să stea fără să facă ceva. A chemat Mateii şi le-a spus:

— În parohia mea, biserica s-a învechit, ce facem, o reparăm sau facem alta?

— O reparăm, au strigat într-un glas Mateii, le era frică să nu dărâme popa biserica, ferească Domnul, n-aveau cu ce să facă alta şi cum să stea fără biserică.

— O reparăm, dar ne trebuie bani mulţi, de unde îi luăm, ştiţi pe vreunul cu bani?

— P-aici nu e, da’ mai e unii plecaţi, ăia au bani de n-au ce face cu ei.

— Să-i aduceţi la mine, îi înmormântez pe gratis, nici pentru pomeni nu le iau nimic. Le fac rugăciuni, or fi având şi ei păcate, le iert pe toate, pe cele vechi şi pe cele ce vor face de-a-cum înainte, că eu am harul, l-am primit odată cu parohia.

Un Matei cam fără minte a întrebat odată, curios:

— Adică, părinte, cum, dacă plătesc îmi ierţi păcatele?

— Fericitule, a ta este Impărăţia cerurilor, asa scrie la Carte, iată cum coboară asupra ta Duhul Sfânt şi afli că dacă plăteşti ţi se iartă tot, chiar şi păcatele. Mare este puterea ta Doamne ! Nepreţuit este darul sărăciei cu duhul.

Matei n-a putut să asculte cuvântarea popii până la sfârşit, erau prea multe vorbe, cum să le ţină minte, îl durea capu’, predica era prea lungă, a ţinut minte numai prima vorbă, fericitule, şi a fost cu adevărat fericit. Ba nu, a mai ţinut minte şi că dacă plăteşti ţi se iartă păcatele, a vândut ce a găsit prin casă, a plătit şi n-a mai fost fericit. S-a dus la popă şi a aflat că fericirea nu este pe pământ, ci în cer, şi nu pentru toti.

 

Lui Matei, Curiosu, i-a trecut prin cap un gând: minţise negustorul când a spus că n-au nevoie de popă, că-l găsesc acolo, în pământ, l-or găsi, da’ cum să mai ierte un popă îngropat păcatele dacă nu plăteşti. A plecat acasă şi a dormit o săptămână, obosise, mare pedeapsă şi gândul ăsta, te face nefericit, de-aia a zis popa: fericiţi cei săraci cu duhul, ăia sunt feriţi de gânduri prea multe, nu-i doare capul şi trăiesc linistiţi, fericiţi, în cer, tot un fel de paradis, fără popă, dar cu mulţi Sfinti, aşa zice popa.

La Mateii nu prea vin oameni din alte părţi, n-au ce să caute, oamenii din alte sate fug de paradis ca dracu’ de tămâie, aşteaptă să vină Mateii la ei, să aştepte, treaba lor, ce să căutăm noi în ţară, unde dracu taie şi spânzură, locu’ nostru e aici, aici nu e nici un drac, ce să caute? A nimerit odată unu’, s-a rătăcit şi a dat nas în nas cu un Matei, s-a speriat, era gol, s-a ruşinat şi a intrat în alt Matei, saracu, a intrat dracu’ în el, l-au chemat pe popă să-l dea afară. Să fi văzut cum se luptau, nu se lăsa niciunul, popa fugea de dracu şi făcea rugăciuni iar dracu făcea spume la gură înjurând, şi alerga după popă…

— Ţineţi-l oameni buni, nu vedeţi cât de-al dracu este, parastasu’ mă-si de drac, n-am mai văzut în viaţa mea un drac atât de-al dracului.

Nici dracu nu se lăsa:

— Dumnezeu’ mă-ti dă popă, stai să-ţi ridic sutana, să te las în curu gol, să vadă lumea că sub sutană e tot un drac.

Până la sfârsit, mai cu pumnii mai cu rugăciunile, l-au domolit. Atunci au înţeles drept-credincioşii din Mateii ce mare lucru e să ai popă în sat, are dreptate Matei când spune:

— Nu ştiu cum e la alţii, treaba lor, da’, la Mateii nu se poate fără popă n-avem nevoie de negustori şi de cooperative, nici de şefi n-avem nevoie, toţi Mateii sunt şefi, asa a vrut Dumnezeu când a făcut satu’, da’ de popă nu ne putem lipsi, ce ne-am face fără popă, ne-ar lua dracu pă toţi.

S-a strâns tot satul la cimitir, s-au făcut pomeni şi parastase, a fost mâncare şi băutură pentru toată lumea şi pentru că n-au găsit pe nimeni să-l înmormânteze, au scos morţii mai vechi de şapte ani şi i-au îngropat din nou. Popa a fost mulţumit de două ori, odată că l-a dovedit pe dracu şi a doua oară că a avut multe slujbe de slujit, pentru că toţi Mateii l-au chemat să-l fugărească pe dracu din casa şi din curtea lor. Se spune că de atunci nici un drac n-a mai avut curajul să urce dealul, la Mateii, au revenit îngerii, popa i-a chemat şi ei au venit, cu paradis cu tot.

 

3. Adam şi urmaşii lui

Toată lumea aflase la Mateii despre unu’ Adam, le spusese popa, zicea că scrie în Carte. Nu era de-al lor, nu era Matei, nu fusese niciodată la Mateii, dacă o fi fost o rudă depărtată, treaba lui, nu mai avea nici-o legătură cu ei. Cine mai poate să ştie acum, şi mai ales cine mai poate să spună, dacă n-or fi fost mai mulţi Adami, în Carte nu scrie, însă Dumnezeu nu e obligat să facă întocmai ce scrie în Carte, El poate să facă, oricând vrea El, unu’ sau mai mulţi Adami, mai buni şi mai cuminţi decât păcătosul ăla, care a furat mere.

— Ce a mai făcut, altceva, decât păcatul cu măru’, Adam din Carte? , a întrebat într-o zi un Matei mai sucit.

N-a ştiut nici unul să răspundă şi a continuat tot el:

— Dacă stai să te gândeşti bine, deşi nu e bine să te gândeşti, că te doare capu’, bietul Adam era un amărât în Paradisul lui, n-avea casă, n-avea pălărie, îl ploua în cap, asta era bine că-l mai spăla, n-avea pâine, răbda de foame, n-avea gaz, nici lampă n-avea, stătea noaptea pă întuneric. Nu, nu se poate ca Dumnezeu să fi făcut un singur Adam şi nu se poate ca noi să fim urmaşii unui Adam furăcios.

— Nu e bine să cârteşti, fiule, i-a replicat popa, apărut pe neaşteptate, nu se ştie dacă din întâmplare sau trimis de cineva. Cartea e Carte şi când spui ce nu scrie în Carte este erezie, păcat mare, nici eu nu pot să-l iert. Dacă mai sunt şi alte Taine, şi eu cred că sunt, numai Dumnezeu le ştie, noi oamenii, nici tu nici eu, n-avem voie să le cercetăm. Adam nu era chiar aşa de amărât, avea de toate în Paradis, n-avea pâine, avea alte feluri de mâncare, poate mai bune, n-avea pălărie, că nu-i trebuia, avea poruncă soarele să nu-l ardă prea tare şi ploile să nu-l ude mai mult de cât avea nevoie ca să-l spele. Ce să facă el cu lampa, când vedea pe întuneric, aşa cum văd şi acuma multe animale? Să nu-i duci tu grija lui Adam fiule, vezi-ţi de nevoile tale.

— Nu te teme pentru mine părinte, că eu n-am nici griji, nici nevoi, aici, la Mateii, avem de toate, slavă Domnului. în ce-l priveşte pe Adam, eu tot nu cred că era chiar atât de fericit şi nu cred că are o legătură de rudenie cu vre-unul dintre noi. Copii lui s-au omorât unul pe altul şi nici n-au avut muieri să facă şi ei copii.

— Ba are legătură! În Carte scrie despre urmaşii lui Adam, rămaşi de la Cain, care era plugar, că au fost mulţi, unii au locuit în corturi, au păzit vite, alţii au cântat cu lăuta şi cavalul, au fost şi unii păcătoşi, ca Lameh, care a omorât un om pentru o rană şi un tânăr pentru nişte vânătăi. Domnul s-a milostivit de Eva, numele ei înseamnă Viaţă, plângea sărmana după Abel, şi i-a dat al treilea copil, pe Set, adică un Înlocuitor, care a avut mulţi urmaşi. Mai scrie că urmaşii lui Adam l-au mâhnit pe Bunul Dumnezeu cu răutăţile lor, şi într-o zi a zis că va îneca pe pământ, cu Potopul, toate vietăţile, târâtoare, păsări, vite şi pe toţi urmaşii oamenilor. Au mai fost şi alte păcate, ale altor fii ai Lui Dumnezeu, uriaşii, care veneau pe pământ, se împreunau cu fetele oamenilor, că erau frumoase, le luau de neveste şi făceau copii de uriaşi, fiinţe pline de bărbăţie şi trufie şi nu umile, cum îi plăcea Lui Dumnezeu. În marea Lui bunătate însă, i-a părut rău să distrugă tot ce zidise cu trudă, aşa că l-a ales pe Noe, un om bun, numele lui înseamnă Mângâiere. Noe a căpătat milă în faţa lui Dumnezeu, l-a pus să facă o corabie mare şi l-a salvat împreună cu câte o pereche din toate animalele.

Aşa că toţi oamenii de pe pământ sunt urmaşii lui Noe, urmaşul lui Set, fiul înlocuitor al lui Adam şi al Evei. Voi, ăştia de la Mateii sunteţi o stirpe lăsată de Domnul, ca să-şi aducă aminte de Raiul Lui, dar tot din Adam, primul om făcut de Dumnezeu, vă trageţi.

Un Matei de pe margine, martor la cuvântarea popii, a spus şi el ceva, deşi nu ştia exact ce voia să spună:

— Eu nu mă bag, că nu e bine să te bagi unde nu-ţi fierbe oala, da-mi dau şi eu cu părerea, deşi n-am păreri, n-am avut de unde să le iau, da’ întreb, aşa ca omu’, dacă Adam a fost făcut de Dumnezeu, nu este şi el fiul Lui?

— Erezie, fiule, mare erezie să vorbeşti despre ce nu ştii, l-a apostrofat popa. Adam a fost făcut de Dumnezeu din lut, adică din pământ, din argilă că e mai moale, când o amesteci cu apă, dar nu este fiul Lui, pentru că Adam nu s-a născut, n-are mamă. Singurul Fiu al lui Dumnezeu pe pământ a fost Mântuitorul Isus Hristos, Cel născut din Fecioară şi din Duhul Sfânt, adică din Dumnezeu. Cum ar fi putut Dumnezeu să fie tatăl unui păcătos, al unuia care fură mere?

Bietul Ereticu a uitat, după obiceiul dintotdeauna al Mateilor, când sunt puşi la încurcătură, să închidă gura, ceea ce pentru popă a fost un semn că s-a pocăit, da’ degeaba, că el nu putea să ierte o erezie aşa de mare.

După această predică a popii nu s-a mai aflat mare lucru despre Adam la Mateii, de ce să te interesezi de un om care nici măcar nu s-a născut, n-are mamă şi, pe deasupra mai era şi un păcătos, şi ce păcătos, ăl mai păcătos om, că de la el se trag toate necazurile. Ar fi vrut Matei să mai întrebe dacă, după moarte, l-a primit Dumnezeu pe Adam în cer, că era nebotezat, da’ i-a fost frică să nu cadă în altă erezie, ce-o fi aia?, că n-auzise de ea până atunci.

 

Dar bietul Matei cădea, fără să vrea, dintr-un păcat în alt păcat, degeaba se ruga în fiecare dimineaţă: « ..şi nu mă duce Doamne în păcat », când credea că l-a auzit Domnul, venea popa şi-i spunea că iar a păcătuit, îi arăta Cartea, şi nu mai avea ce să spună, se închina şi îşi zicea în gândul lui: ’’Păcat, iar păcat, piei drace cu păcatele tale, păcat că nu ştiu să citesc, l-aş fi pândit pă popa când doarme, ca aia care i-a tăiat părul lui Samson, auzise de ăsta tot de la popă, l-aş fi pândit şi aş fi luat Cartea, ştiu că e păcat mare să furi, şi încă ce, o Carte, da’ ce mai conta, căzuse în groapa ereziei şi alt păcat mai mare nu exista, aşa i-a zis popa’’. Norocul lui a fost că Domnul îi ştia gândurile şi nu l-a lăsat să cadă în păcatul furăciosului, pentru că tot degeaba ar fi furat Cartea, că nu învăţase să citească.

 

Într-o zi însă, popa, neliniştit şi el de soarta lui Adam, a adus vorba fără să fie întrebat, nu în biserică, era păcat să spui în biserică altceva decât este scris în Carte, a întrebat când s-a întâlnit cu oamenii, cu Mateii, pe marginea unui şant, unde risipeau timpu’, că aveau prea mult şi nu ştiau ce să facă din el:

— A mai aflat careva dintre voi unde o fi Adam? Mă tot gândesc şi nu ştiu ce să spun, oricum, nu era un om oarecare, era primul om făcut de Dumnezeu, unde l-o fi dus după ce a murit? Că în rai nu l-a putut primi, nu era botezat, cum să duci în rai un nebotezat? Da’, nici în Iad nu cred că l-a aruncat.

N-au avut Mateii curaj să mai deschidă gura, popa era cam aspru, nu lăsa pe nimeni să spună altceva decât ce auzea de la el, adică din Carte. Paradisul Mateilor, cât era el de Paradis nu era un loc în care toată lumea spunea ce vrea, numai popa avea voie să vorbească, el era patronu’, era parohia lui şi spunea ce vrea în ea.

A rămas bietul popă fără răspuns, degeaba întreaba în dreapta şi în stânga, nu era niciunul mai breaz ca el la Mateii, că doar el, popa, primise har şi odată cu harul şi parohia. În legătură cu parohia ştia el mai multe da’ nu spunea, nu se dă o parohie la oricine, sunt multe ritualuri de împlinit şi sunt mulţi sfinţi la care trebuie să mergi şi să te rogi.

Cât despre Adam, lasă-l în plata Domunlui, are El un plan şi pentru cei ce n-au fost botezaţi, şi-a zis în barbă popa. Avea şi asa destule necazuri cu amărâţii ăştia de Matei, deşi spuneau că ei trăiesc în Paradis, toţi erau păcătoşi, veneau la el să le ierte păcatele şi a doua zi o luau de la capăt, şi iar veneau să-i ierte. De dimineaţa până seara se lupta cu păcatele lor, da’ nici asta nu era aşa de rău, ce s-ar fi făcut dacă nu era Adam cu primul lui păcat, din care se trag toate păcatele, ar fi rămas fără slujbă.

Auzise el că mulţi Matei sunt supăraţi pe Adam, că nu-l recunoşteau drept strămoş, ştia că unora nu le plăcea nici popa, cârteau, ziceau, în gândul lor, că face numai ce vrea el.

— Aşa e, e parohia mea şi fac ce vreau în ea, le-a ghicit popa gândurile, că d-aia era popă, să ştie ce gândesc Mateii, şi dacă nu ghicea, tot afla de la spovedanie, acolo se spunea tot, şi păcatele şi gândurile, nu ştiau oamenii să aleagă, spuneau tot, ca să scape de griji. Cu ce afla din ghicite şi de la spovedanie, popa se ducea, ştia el unde, şi mărturisea ce auzise. Toate gândurile rele, toate păcatele se cereau pedepsite şi popa avea grijă să nu aglomereze cerul cu toate relele de pe pământ, unele se puteau pedepsi aici, era bine şi pentru oameni, că scăpau de ele şi era bine şi pentru judecătorii din cer, aveau mai puţine cauze de judecat.

Până la urmă întrebările despre soarta lui Adam s-au risipit, nu mai erau de actualitate, multe întrebări rămân fără răspuns, timpul le acoperă cu resturi de păcate şi dacă mai rămâne vreuna descoperită vine pământul scos din groapă şi acoperă tot. La gândul ăsta popa a avut un junghi în capul pieptului, chiar să nu mai rămână nimic, dacă o fi asa, înseamnă că şi din harul lui nu va rămâne nimic. Ce o să spună la Judecată, când o să-l întrebe: « Ce ai făcut părinte cu harul? »

— Doamne iartă-mă a zis cu voce tare, bietul popă şi atunci a înţeles că şi el este urmaş al lui Adam, deci un păcătos. Şi atunci, i-a venit, nu ştia de unde, o întrebare grea, fără răspuns:    « Păcatele mele cine le va putea ierta? »


4. Ziua Domnului

Mare lucru e să ai un popă în sat, nu ştiu ce s-ar fi făcut Mateii fără popă. Uite, vorba asta, Ziua Domnului, tot de la popa au auzit-o. Le-a spus că după ce a făcut toate câte erau de făcut, în şase zile, Dumnezeu s-a odihnit, nu mai avea nimic de făcut.

Nu se ştie de ce unii, veniţi din întâmplare la Mateii, se miră când văd că nu e nimeni pe uliţe, nici pe câmp, nici prin oborul de vite. De ce se întreabă unde sunt Mateii când pot afla din Cartea popii? Păi, se odihnesc oamenii, că nu mai au nimic de făcut, toate au fost făcute de Dumnezeu în primele şase zile, astea au trecut de mult, acum fiecare zi este zi de odihnă, aşa e scris în Carte, aşa i-a spus Dumnezeu lui Moise, când l-a chemat pe Muntele Sfânt, că nu era să coboare Slava Sa în pustietatea deşertului unde se rătăciseră evreii, după ce se certaseră cu faraonul.

Ce au câştigat alţii dacă s-au apucat să răstoarne pământul, să umble după comori prin păduri, să cucerească popoare sau continente? În Carte scrie că Dumnezeu are grjă de toate vieţuitoarele Lui, că a făcut tot ce trebuia făcut, şi-a terminat treaba, ar fi îngâmfare să spui că se mai poate face vre-o lucrare după ce Dumnezeu a spus că le-a terminat pe toate.

— Nu e chiar aşa, i-a certat popa, e adevărat că Dumnezeu a făcut lumea, a terminat-o, însă când l-a făcut pe om, după chipul şi asemănarea Sa, a zis că el ’’să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ, iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor care se mişcă, le-a dat ca hrană iarba verde ’’. Necazul a fost că Eva şi după ea Adam, s-au apucat să guste din pomul cunoaşterii şi atunci Dumnezeu i-a pedepsit. I-a spus lui Adam: ’’Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din pământul ăsta blestemat, în toate zilele vieţii tale, şi spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în lutul din care ai fost făcut ’’.

Atunci au venit pe pământ păcatele, vietăţile pământului  s-au încăierat, fraţii s-au omorât între ei, unele animale nu s-au mai mulţumit cu iarbă şi frunze, au început să mănânce alte animale. Până la sfârşit pământul n-a mai ieşit cum a vrut Dumnezeu, a ieşit cum îl vedeţi că este.

— Ziua de odihnă, a Domnului, a trecut de mult, a continuat popa, gresit aţi înţeles că Dumnezeu se odihneşte, cum s-ar putea odihni când vede atâţia păcătoşi pe pământul făcut de El? Dumnezeu lucrează, zideşte, repară, mai pedepseşte câteodată, şi respectă Ziua Lui, Duminica, vine la Biserică, la Casa Lui, să primească rugăciunile voastre, numai că voi, în puturoşenia voastră, nu veniţi la Biserică în Ziua Domnului şi nu aduceţi prinosul de recunoştiinţa şi alte prinoase, mă lăsaţi pe mine singur, cu câteva babe ştirbe şi cu copiii bolnavi de boala copilului, tot din cauza voastră. Eu mă scol în fiecare Duminică, dis de dimineaţă, nemâncat, nebăut şi muncesc.

— Munceşti, părinte?

— Sigur că muncesc, şi încă din greu.

— Şi nu e păcat, părinte? Ai zis că în Ziua Domnului să nu facem nimic, că e păcat, şi dumneata spui că munceşti, deci păcătuieşti.

— Eu îmi fac treaba mea, i-a răspuns răstit popa lui Matei, Cârtitorul. Fac slujbă la Biserica Domnului.

— Şi primeşti prinosurile noastre, ne vinzi lumânări, ne pui să le aprindem şi le stingi, să le mai cumpărăm odată, ne iei bani pentru pomelnice, parastase, masluri şi alte contribuţii, toate pentru munca dumitale, de fapt pentru păcatul că munceşti în ziua Domnului.

— Hulă ! Hulitorule ! şi-a ieşit popa din minţi când n-a ştiut ce să mai răspundă. Pă tine o să te îngroape fără popă, în gârlă o să te îngroape, nu în cimitir, că eu nu voi sluji la mormântul unui hulitor.

Norocul a fost că toată discuţia a fost la o margine de drum, nu la Biserică, nu de alta dar Matei, Cârtitorul, nu prea venea pe la Biserică, îi era frică să nu-l pedepsească Dumnezeu, la rugăciunea popii. S-a răspândit vorba în tot satul Mateilor, unii erau de partea Cârtitorului, alţii de partea popii, primii spuneau că d-aia nu merg ei la Biserică Duminica, în Ziua Domnului că e păcat să lucrezi în ziua Lui de odihnă, iar cei din urmă ziceau că rugăciunea nu e muncă.

— Cum să nu fie muncă, mă, spune tu o rugăciune fără   s-o înveţi, ce învăţătura nu e muncă, s-a învârtoşat unul care abia învăţase alfabetul?

— E şi nu e, una e să dai mâncare la vite şi alta e să stai cu burta la soare, sau cu fundu’ pă un scaun şi să înveţi o rugăciune.

— Asta cam aşa e, l-a ajutat un Matei care nu ştia rugăciuni.

— Tu să pui mai întâi mâna pă o carte, vezi să n-o ţii cu dosu’ în sus, şi după aia să-ţi dai cu presupusul, l-a admonestat Cărturarul.

— Şi tu să pui mâna p-o sapă, i-a ripostat mânios Analfabetul.

Tot popa i-a împăcat, îşi revenise din mânie, un păcat mare, şi după ce a făcut o rugăciune şi de trei ori semnul crucii,  le-a spus.

— Nu vă mai învrăjbiţi, vrajba vine de la Necuratu’, amândoi sunteţi Matei, credicioşi creştini, Mântuitorul a lăsat poruncă să vă iubiţi şi voi vă certaţi. Aveţi amândoi dreptate, munca e pedeapsa lăsată de Dumnezeu, că e cu capul, că e cu mâinile sau picioarele, tot muncă e, dacă n-aţi munci n-aţi avea cu ce să trăiţi, zic unii că la Mateii nu se munceşte, n-au dreptate, cine a făcut casele, curţile, cine are grijă de animale, cine aduce lemnele de foc pentru iarnă, cine aprinde focul şi lampa, cine vă spune ce se întâmplă prin lume, cine vă citeşte din Carte? Ce, astea nu sunt munci?

Tot ce faceti, şi voi, şi eu, se numeşte muncă, adică pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatul Evei, aşa a fost să fie, nu mai avem ce să-i facem.

— O fi părinte, da’ la noi nu e ca la alţii, la noi e mai bine, toţi suntem egali în faţa Domnului, în alte părţi unii sunt mai egali ca alţii, asa am auzit că a spus un englez, a brodit-o, am văzut şi eu că avea dreptate când am fost la oraş, să-mi vând juncanii. Acolo sunt unii care au pretenţie să li se spună domni, adică ei sunt altfel decât ceilalţi, sunt mai egali decât alţii.

— Aşa e, a sărit unul cu gura, numai că la englezul ăla, nu erau oameni, erau porci şi toată lumea ştie că porcii nu sunt egali, unii sunt mai porci decât alţii.

Mulţi n-au înteles cum vine treaba asta, au tăcut, şi-au rumegat gândurile, ca le fie mai uşor de digerat mai târziu. Aflaseră şi ei că gândurile gândite pe tăcute sunt mai dulci şi nu atrag, după ele, necazuri. Mai aflaseră şi că nu e bine să declari război gândurilor, că sunt unele aşa de rele, că te pot ucide fără judecată.

 

A vorbit din nou popa, el avea totdeauna ceva de spus că lua din Carte.

— Voi aţi avut noroc, la voi n-a ajuns păcatul lăcomiei, în sărăcia voastră n-aveţi la ce vă lăcomi, i-a liniştit popa. Bogaţii sunt lacomi, cu cât au, cu atât vor să aibă mai mult ; cel mai mare păcat, de la care vin toate, este nemulţumirea, când omul este nemulţumit este şi nefericit. La Mateii toţi sunt multumiţi, nu vor să aibă mai mult decât au, şi dacă ar vrea n-au de unde să ia, sunt mulţumiţi cu ce au, ăsta e norocul vostru, că sunteţi săraci.

Nu-l mai ascultau pe popă, nici nu prea spunea mare lucru, că ce spunea nu putea să fie din Carte, cum să scrie acolo despre sărăcia şi mulţumirea lor, popa era şi el un om şi nu putea să vorbească fără să se lupte cu gândurile, aşa cum făceau mulţi Matei.

— Eu nu sunt din Mateii, a continuat popa, sunt venetic, cum ziceţi voi, dar nu am fost lacom şi de aia am rămas la voi.

Nici vorba asta nu era în Carte, dar nu se ştie de ce au auzit-o toţi Mateii şi nu li s-a părut chiar adevărată. S-a găsit şi unul care a gândit cu voce tare:

— Dacă noi suntem săraci şi mulţumiţi, iar Sfinţia ta eşti venetic şi nu eşti lacom, de ce casa dumitale e cea mai mare din sat.

Popa a înghiţit în sec, n-a ştiut ce să mai spună şi a dat să plece.

— Stai aşa părinte, că nu mi-ai răspuns, şi mai am o întrebare: Cum stai Sfinţia ta cu păcatul nemulţumirii?

— Bine taică, bine, ca om mă lupt cu păcatul, ca preot îl iert. Şi mai iert şi păcatul tău de trufie. D-aia muncesc atât de mult, chiar şi în Ziua Domnului.

 

5. Şefii şi Revoluţia

La Mateii nu se întâmpla nimic, de când se ştie a fost la fel, s-au născut, au mâncat au băut, au îmbătrânit au murit şi iar  s-au născut, la ce le-ar fi trebuit mai mult? Ca să se întâmple ceva ar fi trebuit să vină un Matei cu o idee, da’ de unde să vină, şi la cine să vină, ideile vin mai întâi în cap, cineva ar trebui să le amestece cu creierul, să le stoarcă, să vadă ce iese şi de-abia după aceea să le dea drumul. De ce ar face un Matei atâta muncă pentru o idee, ce să facă el cu ideile, nici un Matei n-a cerut vre-o-dată o idee la prăvălie, nu se vând, aşa că nu sunt bune de nimic. Mai bine fără idei, fără să se întâmple nimic, şi, mai ales, fără să-l pună pe Matei la munci.

Odată, un Matei a trecut fără să ştie în alt sat şi a dat de belea, l-au pus ăia de acolo şef, au zis că el e bun să le fie şef, adică ăl mai mare între ei.

— Ai picat la ţanc, i-au spus, avem nevoie de tine, tu nu eşti ca ceilalţi de aici, eşti din Mateii.

— Da, eu sunt un Matei, ca toţi Mateii, nu mai sunt alţii ca noi. Ce trebuie să fac?

— Te punem şef.

— Şef? Şi ce face un şef?

— Stă pe un scaun mai mare şi asteaptă să vină oamenii la el, în audienţă. Il întreabă fiecare dacă este de acord cu cererea lui, şi el spune Da !, sau Nu !

— Da !, sau Nu !

— Da.

— Nu se poate şi Da şi Nu?

— Nu ! Da, sau Nu.

— Adică, ori Da, ori Nu.

— Vezi că ai înţeles: Da sau Nu, ori Da ori Nu. Nu ţi-e greu, nu-i aşa?

— Cum să-mi fie greu, la noi la Mateii toţi ştiu să spună Da şi Nu, adică ori Da ori Nu..

— Mare noroc am avut că ai venit.

— Noi venim totdeauna când e nevoie de noi. Aşa suntem noi, altfel ca ceilalţi. Da’, ce am eu la treaba asta?

— Ai cel mai mare salariu, nu se poate altfel, dacă tu le spui Da sau Nu la toţi.

— Îmi convine. Mă fac şef. Da’, de ce nu faceţi pe unul din ai voştrii?

— Nu vor, le este frică.

— Le este frică? mari fraieri, cum să-ţi fie frică să spui Da, sau Nu. Mie nu mi-e frică.

Auzind că nu-i e frică, n-a mai putut, bietul Matei să scape, l-au uns şef, au zis că şeful nu trebuie să fie specialist, i-au dat şi dispensă. E adevărat că mai târziu, când a văzut că toţi îl ascultau, că le era frică de el, i-a plăcut şi a început să facă pe şeful adevarat, să de ordine, să încurce treburile, să încaiere oamenii, adică tot ce a înţeles el că trebuie să facă un şef.

Cum stătea el pe un scaun mai mare decât celelalte şi vedea până departe, şi-a zis să facă ceva, să nu se mulţmească numai cu scaunul şi cu Da sau Nu, a început să dea ordine, a făcut schimbare, adică revoluţie, i-a pus la treabă, să dărâme case, erau vechi, dinainte de venirea lui, să întoarcă pământul pe dos, să scoată din pământ alt pământ, un pământ revoluţionar, progresist, ce revoluţie se face fără să schimbi ce a fost înainte? A văzut Matei că e uşor să dai ordine, să nu faci nimic, să pui pe alţii să facă. S-a dus vestea satului cu revoluţia, au vrut şi alte sate să-i urmeze exemplul, da’ s-au lovit de necazul că nu aveau şefi, niciunul dintre locuitorii satului nu ştia să fie şef. S-au dus la Mateii şi au întrebat:

— Nu mai aveţi un şef şi pentru noi?

— Şef? Păi la noi toţi sunt şefi, la noi se nasc numai şefi, e plin satu’ de şefi.

— Mare noroc am avut ! Am venit să ne vindeţi şi nouă un şef, plătim bine.

— Cum să plătiţi? La noi şefii nu se plătesc, se dau gratis, că şi asa avem prea mulţi şi n-au ce face.

Au luat un Matei de pe marginea şantului, acolo îi găseai pe toţi, da’ nu împreună, fiecare la locul lui, să nu se amestece, şi l-au dat la ăia care aveau nevoie. Au venit şi altii, din alte sate şi au luat sefi de la Mateii, ca să facă revoluţie.

Toate ar fi mers foarte bine, revoluţia, începută de Matei, nu-i aşa? , s-ar fi răspândit în toată ţara, erau destui Matei în sat ca s-o conducă, lumea ar fi început să se schimbe sub conducerea şefiilor de la Mateii. Numai că într-o zi, un şef, un Matei, dracu l-a pus, a avut o idee, a zis: ce ar fi să strâng toţi şefii şi să fac un schimb de experienţă.

Au venit toti, tot nu mai aveau ce să facă în satele unde erau şefi, şi erau curioşi să ştie ce este un schimb de experienţă, nu mai auziseră până atunci de asa ceva. N-au venit la Mateii, acolo erau prea mulţi şefi, toţi erau şefi, cum s-a spus când au venit să-i caute, s-au strâns la satul Mateiului cu ideea, aşa se face de obicei, cel cu ideea are partea leului. Le-a pregătit omul o sală, cu scaune, cu mese, cu feţe de masă, cu apă şi pahare, nu ştiuse ce trebuie să facă, dar se interesase. I-a spus unul să pună o masă în capul meselor, masa unde o să stea prezidium-ul, nu ştia ce e ăsta, l-a crezut pe cuvânt, la Mateii n-ajunsese încă minciuna. După ce s-au strâns toţi, s-au uitat unul la altul, nu ştiau cu ce să înceapă, însă nu era nici un necaz, la Mateii nimeni nu ştia, dinainte, ce să facă, afla la fata locului şi niciodată nu s-a întâmplat să nu găsească ceva de făcut. Asa a fost şi la adunarea şefilor, s-a sculat un şef şi a întrebat:

— Şi acum ce facem?

I-a răspuns un alt şef:

— Păi ce să facem, facem ce am făcut şi până acuma.

— Până acuma n-am făcut nimic.

— Dacă n-am făcut nimic, tot nimic n-o să facem.

— A zis că facem schimb de experienţă.

— Asta a zis, asta o să facem, arătăm că nu mai avem nimic de făcut, ce asta nu e schimb de experienţă?

— Este! Este! Au aprobat cu toţii.

— După ce au terminat schimbul de experienţă au pus o masă mare, adică au strâns toate mesele la un loc, în mijlocul sălii şi au început să comande fiecare ce-i dorea sufletul: mai întâi bere, apoi vin, că nu se putea bere după vin, ar fi fost un chin, pe când vinul după bere este o plăcere, asta se ştia de mult la Mateii. Berea şi vinul erau numai pretexte, ca să meargă fripturica şi brânzica, avusese omul grijă să fie de ajuns, aşa i se spusese şi se conformase, un schimb de experienţă e o treabă serioasă, se pregăteşte dinainte că altfel te pomeneşti că n-ai ce pune pe masă. S-a băut şi s-a mâncat ca la nuntă după care mai mulţi Matei s-au ridicat să ia cuvântul, toţi în acelaşi timp, că aveau oamenii să spună ceva. A fost greu să-i facă să vorbească pe rând, nu ştiau metoda asta, au învăţat-o pe loc, aşa cum au învăţat tot ce ştiau, şi mai ales ce nu ştiau, că tot una era. Până la sfârşit s-au înţeles, pentru că toţi voiau să spună acelaşi discurs: că ar bine să facă multe schimburi de experienţă, că sunt foarte interesante. Mateii prindeau repede vorbele, dacă nu-i puneai să gândească..

Revolutia a continuat, nu putea să se oprească un fenomen istoric inventat să ducă lumea înainte, pe culmile progresului, scopul îndepărtat al oamenilor şi, bineînţeles al Mateilor. A continuat şi pentru că n-avea nevoie de nimic, nu cerea eforturi de gândire, ideile veneau singure prin simpla rostogolire a istoriei. La Mateii istoria nu se învăţa, se făcea singură şi era natural ca satul să devină model pentru celelalte sate unde oamenii se snopeau muncind ; când lucrurile merg de la sine, de ce să te omori împingând? Au fost şi unii împotrivă, aşa este totdeauna, că dacă n-ar fi şi câte unul împotrivă istoria ar merge prea iute şi s-ar temina prea repede. Ziceau potrivnicii că nu se poate merge mai departe fără să facă ceva, ce-or să mănânce dacă nu face câte unul mâncare? Mulţi Matei s-au îngrijorat, aveau şi ăia dreptate, o să moară de foame dacă nu e nimeni să le facă ceva de mâncare. Noroc cu popa, avea şi asta scris în Carte, i-a liniştit pe loc:

— Iată ce aspus Isus Hristos în Evanghelii: « Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca » (….) Priviţi la păsări, ele nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar, şi totuşi Dumnezeu le hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările ! (….) Să nu căutaţi ce veţi mânca şi ce veţi bea, nu vă frământaţi mintea ».

După ce au aflat ce scrie în Carte, Mateii n-au mai fost îngrijoraţi nici n-au mai fost supăraţi pe potrivnici, ce ei nu erau Matei, şi ca să fie pace, nu s-au împotrivit celor ce erau împotrivă, la ei nu ajunsese dialectica cea nouă, aia veche, dar întoarsă pe dos de un neamţ, unul Engels, au zis că viitorul vine şi fără dialectică.

S-a trăit bine în timpul revoluţiei, tot omul avea de lucru, se făcea că face şi el ceva şi lua de la vecin tot ce avea nevoie, că doar toate erau ale oamenilor, aşa spuneau şefii, adică cei ce nu făceau nimic, însă le ştiau pe toate.

Din când în când se mai supăra cerul, trimitea o ploaie, un fulger, un trăznet, scotea din amorţeală satul Mateilor, unii se ascundeau, alţii se mirau, nu înţelegeau ce legătură are cerul cu satul lor, noroc că sperietura nu ţinea mult, apărea din nou soarele şi puteau oamenii să se odihnească, obosiţi de atâta tevatură.

Într-o zi revoluţia s-a terminat, gata nu mai era revoluţie, toţi Mateii s-au bucurat, se săturaseră de revoluţie, şefii s-au întors în satul Mateilor, n-aveau ce să mai facă prin alte sate dacă nu mai era revoluţie. Cei ce îi angajaseră i-au trimis înapoi la Mateii, le-au spus că tot ce e mult nu e bun, a fost destulă revoluţie, acum o să fie contra-revoluţie, adică toţi şefii vechi să plece şi o să vedem noi ce o să facem mai departe, oricum, mai mult decât aţi făcut voi, care n-aţi făcut nimic, aşa au zis, fără să spună ce au de gând să facă. Şi revoluţia şi contra-revoluţia sunt făcute de politicieni, nişte oameni care spun una şi bună: « Plecaţi voi, că n-aţi făcut nimic, să venim noi, că vom face la fel, dar mai bine ». Unul a spus că şi contrarevoluţia este tot un fel de revoluţie, nu l-a băgat nimeni în seamă, erau prea ocupaţi cu politica. Nu se ştie ce a ieşit din contra-revoluţia lor, toţi Mateii s-au întors în satul unde nu se întâmplă nimic, acolo toată lumea este fericită, oamenii se nasc, cresc, fac ce trebuie ca să aducă pe lume alţi Matei, apoi, multumiţi se întind pe o masă, cheamă popa şi după ce le cântă o liturghie sunt duşi la cimitir unde sunt îngropaţi. Ce poate fi mai frumos decât să te întâlneşti cu toţi Mateiii îngropaţi de popă acolo şi să aştepţi să vină Judecata. Toţi Mateii sunt siguri că o să meargă în rai, aşa le-a spus popa, ei nu au păcate, le-a ietat el pe toate, că doar de aia a fost plătit.

Mare minune a lăsat Isus Hristos pe pământ, în fiecare sat câte o biserică şi câte un popă, câteodată chiar doi.

 

6. Rămâne cum a fost

Dumnezeu, când a făcut Mateii, a răsturnat, din greşeală, de, şi greşeala e lăsată de Dumnezeu, butoiul în care ţinea Timpul, nu l-a mai adunat de pe jos, n-avea El nevoie, avea şi aşa prea mult, aşa că a rămas în sat mult, foarte mult timp. Nici un Matei nu s-a plâns vreodată de lipsa timpului, nici că ar fi avut prea mult, de ce s-ar fi plâns de necazul altora, fiecare cu necazurile lui. Asta până într-o zi.

În ziua aceea, nefericită, cum a spus mai târziu un Matei, a umblat popa prin sat, mai umblase şi alte dăţi, era meseria lui, numai că de data asta s-a întâlnit cu mai mulţi Matei, ieşiseră oamenii, tot n-aveau ce să facă pe acasă, s-au întâlnit cu popa şi   l-au întrebat:

— Ce faci părinte?

— Păi, ce să fac, mai nimic, umblu şi eu pân sat. Da, voi ce faceţi?

— Ce să facem, petrecem şi noi timpu’, că tot n-avem ce face cu el.

— Aveţi atât de mult timp?

— Berechet, Sfinţia ta, la noi e timp pe toate drumurile. Dumnezeu ne-a lăsat să facem ce vrem cu timpul nostru, numai păcate să nu facem, aşa ne-a spus Sfinţia Ta la Liturghie.

— Nu mai ştiu ce v-am spus, că v-am spus multe, le-am luat şi eu din Carte, dar, pentru că ne-am întâlnit, vă mai spui una: Lenea e păcat în faţa Domnului.

— Adică, părinte, cum, ce e lenea? , a îndrăznit unu’ să întrebe, ăilalţi uitaseră să închidă gura, prea mare era vorba popii, nu încăpea numai pă urechi.

— Păi, lenea e când nu faci nimic, ca voi acuma.

— Cum, noi suntem păcătoşi?

— Cam aşa, dacă o iei după Carte.

— Şi cât dă mare e păcatu’?

— E mare dar nu e mortal, se poate răscumpăra.

Cu ce părinte, că noi n-avem parale?

— Ei, mare e Dumnezeu, şi necuprinse sunt puterile Lui. Numai că, atunci când a făcut lumea n-a apucat s-o termine în şapte zile, cum scrie la Carte, a mai rămas de făcut câte ceva, făcuse şi El ce putuse, dar nu terminase, nu putea să lase lumea neterminată, asta n-o găsiţi în Carte, pentru că lumea nu era şcolită când s-a scris, nu ştia să citească şi nici să numere. Nici banii nu erau pe vremea aceea, n-ai ce face cu banii, dacă nu ştii să-i numeri, aşa că i-a făcut după ce au învătat urmaşii lui Adam să numere, nu putea să-i facă înainte.

— Era mai bine să nu-i fi făcut, am auzit că banul e ochiul dracului, nu cumva l-a făcut Impieliţatu’?

— Nu ! Impieliţatu’, cum îi spui matale, nu poate să facă nimic, el numai strică

— Şi cu ce luau oamenii sarea, gazu’, pâinea şi altele, dacă n-aveau bani?

— Munceau pe la unul şi pe la altul, şi schimbau între ei ce aveau nevoie.

— Chiar că mare e puterea Domnului, ai dreptate părinte, se poate şi aşa. Care ai mă ceva de muncă pe acasă?

N-avea nici unul, se uitau unul la altul şi dădeau din umeri, era prea mare noutatea ce aflaseră.

— Eu aş putea să vă ajut, a intervenit popa, dar numai pentru stergerea păcatelor, bani n-am, că nu-mi daţi, stiţi bine, ce am nevoie iau de la voi fără bani.

I-a încurcat şi mai rău, au crezut că le-a dat o veste bună, da’ nu era decât pe jumătate, ce puteau oamenii să facă, au luat şi jumătatea, oricum, e mai mult decât nimica.

S-au dus la casa popii şi au văzut că erau multe de făcut, popa era om harnic, avea vite, pătulul era plin cu porumb, îl luase toamna de la oameni, aşa era obiceiul, să dea fiecare o baniţă de porumb pentru popa, fânarul era plin cu fân şi lucernă, le luase de pe pământul bisericii, avea omul copii, altă bogăţie, ce mai, avea de toate. Le-a dat de lucru la oameni, unii curăţau porumbii din pătul, îi făceau boabe şi le duceau la moară, să le macine ; ăi fără meserie râneau în grajduri. Munceau bieţii Matei, ce să facă, peste multe ar fi trecut, nu le păsa lor de ce zice unul sau altul, da’ când era vorba de păcat nu puteau să treacă peste el, cum să păcătuieşti tocmai aici la Mateii, satul, unde a fost şi a rămas, pentru totdeauna, Paradisul. Casa popii strălucea, în grădina plină de flori de tot felul mirosea frumos, de, ca’n rai, vitele lui erau grase şi frumoase, curate, hrănite la timp, laptele era dulce, carnea proaspătă şi curtea plină de stupi, dădeau o miere de să te lingi pe degete, să nu te mai saturi de lins.

Popa era mulţumit, a hotărât să ierte toate păcatele, chiar şi pe cele mortale, a zis că el poate, are Harul şi poate, poate orice.

Viaţa Mateilor era la fel ca şi înainte, se năşteau, mâncau, beau, făceau copii şi când le venea rândul, mureau, mureau fericiţi, se ştiau fără păcate şi de-abia aşteptau să ajungă în pământ, să-i întâlnesască pe cei morţi mai înainte. Trecuse revoluţia, trecuse contrarevoluţia, scăpaseră şi de necazul cu şefii, mare necaz, numai lor li se putea întâmpla. A zis într-o zi un Matei o vorbă: « bine ca la noi la nimenea », de ce n-or fi vrând şi alţii să fie ca noi? Vorba s-a răspândit şi s-a întors pe toate părtile.

— Poate că nu ştiu, ar trebui să le spunem.

— Ce să le spunem n-o să ne creadă, o să zică: şi la noi e tot ca la voi, că e tot o ţară.

— Ce-ar fi, a zis alt Matei, să facem o ţară numai a noastră, un regat sau o împărăţie, ca-n poveşti, s-o arătăm şi celorlalţi.?

— Nu se poate ! Ar fi prea mică.

— Auzi vorbă, Mateii prea mică, sunt altele şi mai mici.

— Le-ai văzut tu?

— Nu le-am văzut, am auzit, e tot una.

— Dacă a auzit el, înseamnă că se poate. Hai s-o facem.

— Cum o facem, cu ce începem?

Nu ştia niciunul cum se face o ţară, de unde să afle, hai la popa, numai el le ştie pă toate.

— Părinte, noi ne-m gândit să facem o ţară şi nu ştim cum să începem.

— O ţară? Asa ca Israelul? Sigur că se poate, şi nu e nici păcat, că e din Biblie.

A mai stat o leacă pe gânduri şi a cuvântat:

— Trebuie să începeţi de la Moise, s-ar putea şi mai înainte, dar e bine şi de la Moise. O să fie cam greu că trebuie să tăiaţi Oltul în două, să treacă toţi prin el, peste Olt şi după aia îl coaseţi la loc.

— Dă ce să trecem peste Olt, aici nu se poate?

— S-ar putea, dar n-avem apă destulă.

— Facem un lac mare, să încapă tot satu’.

— Puteţi voi să faceţi un lac asa de mare?

— Cum să nu putem, îl facem.

— Dacă îl faceţi, să-l faceţi aici lângă casa mea, după ce aţi trecut toţi prin el,şi după ce l-aţi cusut la loc, să-mi rămână mie apa, e bună când nu plouă, mai uzi grădina cu ea.

— Gata, îl facem !

— Staţi asa, că nu ajunge numai lacu’, după ce-l tăiaţi şi îl coaseţi aveţi nevoie de un deşert, unde veţi umbla 40 de ani.

Au amutit toţi, de unde să găsească ei deşert, aici la Mateii, şi cum să umble 40 de ani?

— Şi tot n-ajunge, şi-a continuat popa gândul. Când ajungeţi la tara promisă o să moară ăl de v-a condus, ca Moise, aveţi nevoie de altcineva, un alt şef care să vă conducă.

— Dă ce să ne conducă?, ce nevoie avem noi să ne conducă, pe noi nu ne conduce nimeni.

— Aa! Nu se poate ţară fără conducător, un voievod, un rege sau un împărat, vă întelegeţi voi cum să-i spuneţi.

Era, din nou, prea mult, unde să găseşti voievod, rege sau împărat la Mateii, nu s-a mai pomenit asa ceva.

— Nimeni n-o să vrea să fie rege sau împărat, că dă ălalalt, vu… voie.., sau nu ştiu cum i-ai zis, n-am auzit, e încurcat părinte, nu e pentru noi să facem o ţară.

— Ba, eu vreau să fiu împărat, uitaţi-vă la mine, sunt bun de împărat, a zis un Matei.

— Fugi bă d-aici, auzi bazaconie, tu şi împărat, mai bine mă faceţi pă mine, am şi barbă, am şi toiag, îmi puneţi o coroană şi gata.

— Hă, hă, hă, au râs Mateii de faţă, ăsta vrea să fie împărat că are barbă şi toiag, ce, noi nu putem să ne lăsăm barba şi să ne facem toiag, mai mare ca al lui. Toţi Mateii s-au oferit să fie împăraţi, aveau tot ce le trebuia, şi erau siguri că sunt numai buni de împăraţi.

— Trebuie să faceţi alegeri şi după ce alegeţi un şef, veniţi la mine să-l blagoslovesc, a tras concluzie popa.

— Alegeri? Ce alegeri părinte, nu s-a mai auzit de aşa ceva la Mateii. Ştii ceva? Nu mai facem tară, facem o comună, am auzit eu că alţii au făcut şi merge.

— Unde merge?

— Vorba vine, nu merge, stă pă loc, da’ aşa să zice când faci ceva şi nu se strică.

— Şi la comună se fac alegeri, se alege primaru’, le-a completat popa informaţia.

— Ăla ce mai e, că n-am mai auzit, a întrebat Matei.

— Primaru’ e primu’ Matei dân comună, îl alegeţi şi-i spuneţi primar.

— Ştii una părinte, noi te-am ascultat mereu, da’ de data asta nu te mai ascultăm, nu alegem primar, nu mai facem nici comună, la Mateii rămâne cum a fost, paradis lăsat de Dumnezeu, locu’ unde toată lumea e mulţumită. Treaba lor, ăilalţi, dacă vor, le arătăm şi lor cum e paradisu’ nostru, dacă nu, gata, rămâne ca la început, dacă n-a lăsat Dumnezeu primar, înseamnă că nu e nevoie. Noi trăim aşa cum ne-a lăsat Al de sus şi trăim bine Vorba lu’ Matei de mai ‘nainte: « Bine ca la noi, la nimenea ».

7. Muierile

După întâmplările cu ţara, împăratu’, comuna şi primaru’, Mateii au uitat ce le spusese popa, că e păcat să nu faci nimic, şi, cum şi popa terminase ce avea de făcut în jurul casei, satul Mateilor s-a întors la trândăvia tradiţională, lăsată de Dumnezeu când a făcut acolo Paradisul şi l-a uitat. De ce să te oboseşti, când poţi să trăieşti fără să faci nimic? Pentru Matei toate merg fără să fie împinse, nici chiar pornite, pentru că pornirea s-a făcut demult, nu se mai ştie de când. Negustorul le spusese că satul Mateii n-are legătură cu restul lumii, nu e scris pe hărţi şi nici hrisoave n-are, nicăieri nu este pomenit un sat cu numele Mateii, de fapt nici nu există ca sat, cei ce vin din lume spun că merg la Mateii, la oamenii uitaţi de Dumnezeu într-un colţ de paradis, pierdut din vedere la blestemul originar. Mateii n-au de dat socoteală nimănui, n-au stăpâni, au numai o biserică şi un popă, trimis pentru că nu se putea turmă fără Păstor şi fără Carte, unde e scris tot ce trebuie să ştie şi să facă oamenii. Mateii sunt convinşi că la ei este locul de unde au plecat toate, fără Mateii nimic n-ar fi fost, tot ce este, lumea toată, câtă se vede cu ochii, că alta nu mai poate să fie, a fost făcută pentru ei, pentru cei din Mateii. Aici a fost, de la început, Paradisul, făcut de Dumnezeu pentru ei, nu l-au pierdut niciodată, povestea cu alungarea este veche, pe ei nu i-a alungat nimeni, l-a alungat pe Adam, ăla nu era din Mateii şi popa a spus odată că şi pe el l-a iertat Dumnezeu, prin jertfirea Fiului Său, l-a primit în Rai şi-l ţine, probabil, pe aproape, că doar e primul om făcut de El.

Cum ar putea să mai existe ceva, nevăzut de Matei? Dacă nu se vede, înseamnă că nu e, dincolo, unde nu se vede este numai Dumnezeu, Cel ce este fără să fie văzut, aşa le-a spus popa, el le ştie pe toate, pentru că tot ce spune e scris în Carte şi dacă e scris n-ai voie să întrebi, ce e scris e scris, de ce să mai pui întrebări, dacă găseşti în Carte răspunsurile? Ar trebui să fii netot ca să pui întrebări la care ai deja răspunsuri şi la Mateii nu există nătărăi care pun întrebări degeaba, n-a lăsat Dumnezeu, ce să facă ei în Paradis?

Asta până’ntr-o zi, când s-a rătăcit un om străin, a greşit drumul şi a ajuns la Mateii. S-a uitat prin curţi, la case, la oameni, nu mai văzuse până atunci un sat unde oamenii stăteau la soare sau la umbră, nu găseau nimic de făcut, erau mulţumiţi şi nu-şi făceau griji. Viaţa la Mateii curgea cum curge un râu leneş, la vale bineînţeles, fără să ştie nimeni unde va ajunge apa. Omul străin a umblat pest tot, fără să fie întrebat dacă doreşte ceva, sau caută pe cineva. I-a plăcut satul şi a vrut să ştie cum au reuşit oamenii să ajungă la o viaţă atât de tihnită şi paşnică. A căutat mult până să găsească pe cineva, era o zi cu soare uliţele erau pustii, oamenii se omeneau prin case, dormeau. În sfârşit, după un timp de căutare, destul de lung, a găsit un Matei, nu ştia cum îl cheamă, a aflat mai târziu, când i s-a spus că în sat nu trăiesc decât Matei, s-a apropiat de el şi i-a dat bună ziua. Vorba spune i-a dat, nu i-a dat nimic, că n-avea nevoie, însă aşa se spune în unele părţi când zici « bună ziua ». Matei s-a uitat la străin, a înţeles că nu e din Mateii, unde nimeni nu spunea bună ziua, deşi se ştia obiceiul altora, i-a răspuns şi el spunându-i tot bună ziua şi, după aceea s-au uitat unul la altul, aşteptând. După un timp străinul a priceput că putea să aştepte mult şi bine, Matei n-avea nimic de spus, dacă nu-l întrebai.

— E bine aici la dumneavoastră, a încercat străinul să-l facă pe Matei să vorbească.

—?….

— E frumos, sunteţi… liniştiţi şi mulţumiţi.

— ?…

— Cum faceţi să fiţi aşa?

De data asta străinul punea o întrebare şi Matei trebuia să răspundă:

— Păi, nu facem nimic.

Răspunsul l-a pus la mare încurcătură pe sărmanul străin, nu ştia cum se poate trăi fără să faci nimic şi nici altă întrebare nu-i mai venea pe limbă. S-a gândit că n-a avut noroc, n-a găsit omul potrivit, a fost însă surprins cu o întrebare:

— Da’, dumneata ce faci?

Ce să-i răspundă, era prea complicat să-i spună că umblă cu interese, nu se putea da pe mâna unui necunoscut, aşa că i-a răspuns ce i-a venit în cap:

— Ce să fac, nimic, umblu de colo până colo.

— Păi, vezi, nici dumneata nu faci nimic, tot ca noi.

A urmat un timp de tăcere, se uitau unul la altul, se judecau, fiecare cu mintea lui. Străinul se străduia să găsească ceva de spus, cât despre Matei, el era mulţumit ca de obicei, îi arătase ăluia că tot mintea de Matei era cea mai bună, că e o prostie să pui întrebări, să-ţi baţi singur cuie în talpă. Vorba asta cu cuiele o auzise odată, şi i-a plăcut.

Între timp, străinul căuta cu înfrigurare, se vedea pe faţa lui, o vorbă de spus, o întrebare, voia să afle cât mai multe, era curios.

— N-am văzut pe la voi nici o femeie, unde sunt femeile?

— Care femei, la noi nu sunt femei, alea sunt prin alte părţi, la noi avem muieri.

— Aa, aşa le spuneţi, muieri.

— Aşa le spunem că aşa sunt, muieri. Unde să fie? Sunt prin case, au grijă de copii, că de-aia sunt făcute, pentru copii, să-i facă şi să aibă grijă de ei. La noi, la Mateii, toate au rostul lor, nimic nu e fără rost, pentru că toate sunt făcute de Dumnezeu, El le-a făcut şi El ştie de ce le-a făcut, aşa spune popa, ăla ştie ce spune, că spune din Carte.

L-a întors pe dos pe bietul străin, Matei era filozof, şi încă un filozof mare, le ştia pe toate, pentru el nu mai existau secrete.

— Ai spus că femeile, mă rog, muierile, fac copiii, cum îi fac dacă toate sunt făcute de Dumnezeu?

— Cum? nu ştii cum se fac copiii? Mă da’ neştiutori sunteţi voi ăştia, veniţi din lume, d-aia vă mai rătăciţi p-aici, pă la Mateii, ca să mai aflaţi şi voi câte ceva.

A făcut o pauză, ca să întărească ce spusese mai înainte, să înţeleagă omul, după care a reînnodat vorba:

— Copiii vin de la Dumnezeu, El îi trimite, îi aduce un înger şi-i pune în burta muierilor. Acolo se spurcă, se amestecă printre maţe unde este şi dracu, ăla crede că sunt ai lui, îi învaţă prostii. Ştie toată lumea că muierile au pe dracu în ele, da’ nu se putea altfel, dacă n-ar fi ele n-ar avea Dumnezeu unde să pună copiii. După ce îi fată, copiii sunt duşi la Biserică unde sunt spălaţi de necurăţenie, sunt lepădaţi de Satana şi sunt împreunaţi cu Hristos. Treaba asta o face popa, cu ajutorul naşului, numai el poate să cureţe pe oameni de păcatele drăcuşorilor, le mai curăţă şi pe muieri câteodată, da’ ălea au mulţi draci în ele, şi nici popa nu poate să-i dea afară pă toţi, rămâne câte unul, se piteşte în muiere, zice că e casa lui. E tărăşenie mare cu muierile astea.

— Dar, bărbaţii ce fac? Ei n-au legătură cu copiii?

— Cum să n-aibă? Ai văzut dumneata să facă o muiere fără bărbat copii? Bărbaţii au treaba lor, nu se poate spune, se face, toţi bărbaţii ştiu ce trebuie să facă.

— Eu tot nu înţeleg, a făcut pe prostul străinul, toate sunt făcute de Dumnezeu, deci şi copiii, de ce are Dumnezeu nevoie de muieri şi de bărbaţi?

— Multe nu înţelegeţi voi ăştia, neMateii, d-aia sunteţi mereu nemulţumiţi, nefericiţi, sunteţi tari de cap, vreţi să vedeţi cu ochii voştri ce face Dumnezeu, asta nu se poate, dacă vrei să ştii e bine să crezi ce spune popa fără să vezi, sau să pui mâna, crezi şi gata, ajungi repede, fără întrebări, să afli ce nu poţi să vezi, sau să atingi cu mâna. D-aia este Paradisu’ aici la Mateii, pentru că noi credem ce spune popa, îl credem fără să întrebăm. De ce să întrebăm dacă ştim că e scris, de ce să întrebăm pe Dumnezeu cum face copiii? Ii face şi gata ! Cu vorba îi face, aşa e scris în Carte ! Spune să se facă un copil şi se face, îl trimite, aduce bărbatul şi gata copilul. Nouă ne ajunge ce ştim că e scris, restul e Taină, aşa spune popa şi spune bine, că spune din Carte.

— Unii copii mor de mici, n-ajung să fie oameni, de ce nu-i lasă Dumnezeu să crească?

— Treaba Lui ! Numai El ştie de ce. Pui întrebări fără rost, de unde să ştiu eu ce e în capul Lui Dumnezeu? Vezi, ăsta e păcatul pentru care aţi fost voi, neMateii, alungaţi din rai, vreţi să ştiţi prea multe şi cine ştie multe moare, d-aia a murit Adam, că a vrut să ştie mai mult decât avea voie, s-a luat după Eva şi Eva s-a luat după şarpe.

— La voi, la Mateii, nu mor oamenii?

— Ba mor, pentru că aşa a lăsat Dumnezeu, după ce Adam a muşcat din măr ca prostul, de atunci mor toţi oamenii, numai că voi muriţi întrebându-vă, pe când noi murim fără să punem întrebări şi aşteptăm să înviem, nu ne este frică de judecată, n-am mâncat mere otrăvite, n-am pus întrebări lui Dumnezeu, şi nici nu ne luăm după muieri, nu le lăsăm să facă altceva decât copii. Am auzit că în lume muierile fac de toate, au fost lăsate de capul lor, umblă aiurea şi pe unde ajung aduc şi pe dracu, zic că îl pun la treabă, îl pun pe dracu, le pune el pe ele, d-aia s-a umplut lumea dă draci şi dă necazuri. La noi dracu stă închis în capu’ muierii, nu-l lăsăm să iasă de acolo, să samene zaveră printre bărbaţi. Când vrea câte unul să iasă, aducem pe popa, îi trânteşte o sfeştanie şi-l bagă înapoi.

— Crezi că la voi e mai bine ca în alte părţi, în lume, cum spui matale?

— E mai bine, n-am văzut un Matei nemulţumit, nu pleacă nici unul în lume, dacă pleacă se întoarce repede. Am văzut, însă neMatei veniţi la noi ca să scape de necazuri. Nu cumva şi dumneata eşti unul dintre ei?

— Nu, eu am nimerit din greşeală, m-am rătăcit, da nu-mi pare rău, am învăţat multe lucruri de la dumneata.

— Ai învăţat pă dracu, n-ai învăţat nimic, ăla care crede că învaţă se dă pe mâna dracului, cine vrea să nu i se dea, nu învaţă nimic, ăsta e secretul.

— Ascultă bre, Matei, dumneata spui una şi faci alta, spui că nu e bine să înveţi nimic şi de fapt le ştii pe toate, nu crezi că şi-a băgat dracu o coadă în mintea dumitale?

— Nu, pentru că eu nu am învăţat ce ştiu, am primit totul de-a gata, asta este un alt secret al lui Dumnezeu, când ne face ne dă tot ce avem nevoie să ştim, ca să trăim. Ce nu ştim aflăm de la popa. A venit odată la noi un negustor, zicea că ne spune el ce nu ştim, începuseră unii Matei să-i pună întrebări, s-a umplut parşivu de bani, că nu dădea nimic fără bani, noroc că nu i-a mers afacerea, ce să câştige de la noi, prafu’ de pe tobă? a plecat şi ne-a lăsat în pace, cu popa, cu Cartea şi cu Dumnezeu.

— Nu cumva negustorul ăsta care vindea răspunsuri, spunea minciuni?, vreau să spun, ce spunea era adevărat sau nu?.

— Cum adică, la voi se poate spune şi ce nu e adevărat? De ce să spui ce nu e adevărat? Iţi dă cineva ceva pentru ce nu e adevărat?

— În lume se spun multe minciuni.

— Ce e aia o minciună?

— Ceva ce nu e adevărat.

— Şi ce se poate face cu minciuna?

— Multe, se primesc lucruri nemeritate, se fac înşelătorii.

— Ce este o înşelătorie, ce se poate face cu o înşelătorie?

— Se câştigă averi, cei ce înşeală devin bogaţi, strâng avere.

— Şi cu averea ce fac?

— Ei zic că trăiesc mai bine, dar nu trăiesc, le e frică tot timpul că le fură cineva averea, sunt neliniştiţi şi nefericiţi.

— Ce-mi fu dat să aflu azi, că sunt unii oameni care caută fericirea aici pe pământ, asta e o prostie mai mare ca a lui Adam. Pe acolo, prin lume nu aveţi popi ca să vă spună că viaţa pe pământ nu face două parale, că nu merită să te chinui, să fii nefericit şi să aduci iadul pe pământ?

— Ba avem şi noi popă, însă la noi popa vrea să se îmbogăţească, să facă avere şi mai face şi alte prostii..

— La voi popa umblă după muieri?

— Umblă, că zice că e şi el om, ca toţi oamenii.

— Dacă esţi popă nu poţi fi ca toţi oamenii, popa e sluga lui Hristos şi păstor de credincioşi, lui i s-a dat Cartea unde se află Cuvântul Domnului. Popa este întâi popă şi apoi om, dacă nu e aşa, nu mai e nimic, se bagă slugă la dracu.

Străinul n-a mai ştiut ce să spună, cuvintele lui Matei erau prea limpezi şi grele de adevăr, se vedea prin ele de la depărtare, nu era nevoie să pui mâna pe ele, pentru că nu te îndoiai. Uimit şi umilit, străinul a priceput că tot ce învăţase până atunci n-avea nici o valoare, că avea dreptate Matei când spunea că învăţătura prea multă îl face nefericit pe om, îl împinge în braţele diavolului. A mai înţeles că el era primul om fără minte de Matei, adică primul prost ajuns în Paradis. Matei l-a privit pe străin, i s-a făcut milă de el, o dovadă în plus că era un credincios creştin, l-a mângâiat şi i-a spus cu blândeţe:

— Mergi şi spune ce ai auzit şi ţine minte că n-ai învăţat nimic, ai aflat ceea ce trebuia să ştii, toate ne-au fost lăsate de Dumnezeu, noi nu facem decât să le căutăm, să le aflăm. Învăţătura vine de la dracu, o pune în femei şi ele fac ce spune el. Numai copiii vin de la Dumnezeu, după ce ies din burta muierii, trec pe la popă, îi boteză, îi spală de necurăţenie, le mai dă câte una la curuleţ, asta e, n-ai cum face altfel ; m-ai întrebat unde sunt şi ce fac muierile, asta fac, se ţin de fundul copiilor şi de coarnele dracilor.

 

8. Copiii

Paradisul Mateilor nu era, totuşi, la fel cu Paradisul lui Adam, nici nu se putea altfel, pentru că Paradisul Adamic n-a mai fost găsit pe pământ, l-a luat Dumnezeu cu El într-unul din Cerurile Lui. în Paradisul primului om nu exista nici moarte nici naştere, omul era singur, n-avea nevoie de copii, n-avea cu cine să-i facă. Aa, va spune cineva că mai era şi Eva, e adevărat, dar înainte de a muşca din măr nici Adam nici Eva nu ştiau cum se fac copiii, au învăţat asta când au călcat porunca, după ce au fost blestemaţi să moară. Atunci, Dumnezeu, ca să-şi salveze loazele, că de, erau ale lui, le-a dat voie să mănânce mere, ca să poată să facă şi copii.

Mateii spuneau că nu-l recunosc pe Adam, au zis aşa pentru că aveau interes să păstreze paradisul rămas la ei, era o dibăcie a lor, nu ştiau cum se numeşte, dar o aveau, dacă l-ar fi recunoscut pe Adam, ar fi pierdut, din cauza lui, dreptul de a locui în paradis. Aşa, Adam cu Paradisul lui pierdut şi ei cu al lor, nepierdut, fiecare cu ce merita, după faptele lui. De ce să rămână ei fără paradis, pentru că Adam şi Eva mâncaseră dintr-un măr, ei nu mâncaseră, cel puţin aşa credeau. De moarte nu mai aveau cum să scape, le rămăsese în trupuri şi dacă

rămăsese însemna că era bine, avea şi moartea partea ei bună, Dumnezeu le dăduse pentru preţul morţii darul de a lăsa urmaşi, nu de alta, dar fără urmaşi ar fi rămas Paradisul lor gol, Doamne fereşte.

În Paradisul lor, toţi Mateii aveau obiceiul de a face copii. Cum la Mateii nu se puneau întrebări, n-aveau nevoie, totul era scris, nu se mai gândeau la un Paradis fără copii, nu l-a văzut nici un Matei, ba chiar nici popa, cât e el de popă, nu-l văzuse.

— Cum era în paradis pe vremea lui Adam, părinte, întrebase unul odată.

— Nu ştiu taică, pentru că nu l-am văzut nici eu şi nici la Carte nu scrie, zice că era o grădină, da’ nu ştiu cum era.

— Da’, copiii de unde vin?

— Cum de unde? Din cer, de unde să vină dacă nu din cer, acolo e Dumnezeu şi El îi trimite.

— Sunt copiii îngeri, părinte? ; noi le spunem câteodată îngerii noştri.

— Unii sunt îngeri, alţii sunt drăcuşori, cum se nimereşte.

— Păi cum, în cer sunt şi drăcuşori? Noi credeam că ăia cu coarne sunt numai aici, pe pământ.

— Şi drăcuşorii sunt tot de la Dumnezeu, toate sunt de la Dumnezeu, El le-a făcut pe toate. La început şi drăcuşorii au fost îngeri, au fost neascultători şi i-a trimis pe pământ, da’ tot ai Lui sunt, îi mai cheamă câteodată să vadă dacă s-au cuminţit, îi învaţă cum să se poarte frumos şi-i trimite la noi, să-i botezăm, să-i împreunăm cu Hristos.

— Vorba e că Matale îi botezi şi pă urmă îi laşi pă capu’ nostru, s-a supărat un Matei cu mulţi copii.

— Să nu cârteşti fiule, aşa scrie la Carte, nu uita că şi tu ai fost copil, eu te-am botezat, te-am împreunat cu Hristos şi te-am făcut om, adică Matei. Să vii mai des la biserică, mai ai multe parabole de învăţat. Şi să vii să te spovedeşti, să-ţi dau să faci mătănii şi rugăciuni. Să aduci şi o pasăre, vie s-o aduci, să fie jertfită de preoteasă, când o s-o pună la fiert.

I s-au oprit vorbele popii în gât, bietului Matei, mai bine îşi înghiţea vorbele lui, nu le da drumul din gură, rămânea cu găina, o dădea la copii, acu’ o duce la popa.

Popa le împuia capu’ cu tot felul de Parabole şi Proverbe, Mateii nu le ţineau minte pe toate, ţineau minte vorba că la Paradisul Mateilor era obiceiul să se facă şi copii, oamenii au înţeles că sunt trimişi de Dumnezeu, că la mijloc e o Taină, că nu se poate ca o femeie să facă un copil fără să fie şi un om, adică bărbat, pe aproape. De când se găsise şi un nume, adică Matei, obiceiul devenise obişnuinţă, trimitea Dumnezeu din ce în ce mai mulţi copii la Mateii.

Copiii de la Mateii erau la fel ca toţi copiii, năzdrăvani, buclucaşi, poznaşi, nărăvaşi. Mulţi Matei nu erau mulţumiţi de ce făceau copiii, îi trimiteau de multe ori la Necuratu, dar ei nu voiau să se ducă şi bieţii oameni n-aveau încotro, îi lăsau în pace.

— Lasă că vă faceţi voi mari, o să vedeţi atunci ce o să plătiţi de la copiii voştri.

Asta era singura uşurare, cam răutăcioasă e adevărat, însă copii nu o luau în seamă, n-aveau ei timp să se gândească la copiii lor.

— Mai e până atunci, nu ne facem griji, d-ocamdată e bine aşa, ce voi n-aţi fost copii ca noi?

Le închidea gura, le era ruşine să-şi aducă aminte câte prostii făcuseră şi ei când erau copii.

Popa lua partea copiilor, spunea că Mântuitorul Hristos le-a spus apostolilor:

— „Lăsaţi copii să vină la mine’’ !

Odată le-a spus o parabolă, se cam încurcau Mateii când le spunea parabole, nu prea înţelegeau ce vrea să le spună, le explica, însă degeaba, le era greu să priceapă vorbe spuse pe ocolite. Zicea popa că Isus Hristos le cere creştinilor să se facă din nou copii, dacă vor să intre în Împărăţia Cerului, să-i primească Tatăl ceresc la sânul Lui. Cum să te faci copil, când eşti coşcogeamite moşneag, cu toiag şi şalele încinse cu bete şi cu chimir? Nu mai întrebau, ştiau că nici popa nu le poate răspunde, le zicea că e mister, adică ceva ce ei nu puteau înţelege şi n-aveau voie să cerceteze.

Într-o zi s-a întâmplat un necaz mare, s-au luat la ceartă, obicei nemaivăzut la Mateii, ca să te cerţi e nevoie ca gândurile tale să nu se potrivească gândurilor altuia, sau altora, şi ca să nu se potrivească trebuie să existe obiceiul de a gândi, condiţie aproape imposibilă la Mateii. Totuşi s-a întâmplat, şi asta din cauza unor copii. Ca să se înţeleagă cum s-a putut întâmpla e nevoie de unele precizări:

Marea înţelepciune a Mateilor, iscusinţa de a învăţa să nu faci nimic, nu venea aşa pe nespusă masă, era nevoie de timp şi, o să râdeţi, de învăţătură, nu poţi să nu faci nimic fără să înveţi cum să nu faci, şi chiar dacă Matei nu era de acord, pentru simplul motiv că dacă înveţi, faci ceva, adică exact ce nu voiau ei, ziceau că n-au nevoie, noi suntem datori să spunem lucrurilor pe nume: iscusinţa la Mateii era rezultatul învăţăturii. Ei nu ştiau când o învăţau, pentru că o învăţau fără să se gândească, ar fi fost prea greu.

Copii încă nu aflaseră cum se poate trăi fără să faci nimic şi umpleau timpul cu tot felul de invenţii, jocuri, boţogănii, certuri, la asta îi ducea pe ei mintea, ajungând câteodată chiar la bătăi. Oricât ar fi fost ei, părinţii, nemulţumiţi de năzdrăvăniile copiilor, s-a găsit unul într-o zi să se amestece printre ei, n-a putut să stea deoparte când a văzut că alţi copii îl snopeau în bătaie pe al lui. Numai că şi copiii care snopeau aveau taţii lor, repede nemulţumiţi când l-au văzut pe Matei că le bate copii, au sărit, la început cu gura, apoi cu pumnii, s-au amestecat, unii cu alţii, de nu se mai vedea om de copil.

Asta s-a întâmplat în ziua cu necazul cel mare, de care am amintit mai sus, când cearta ălor mari a plecat de la cearta ălor mici. N-ar fi fost nimic dacă ar fi rămas numai atât, dacă după ceartă şi bătaie Mateii s-ar fi întors la vechile obiceiuri, da’ n-a fost aşa, nu se ştie cine si-a băgat coada, unii au spus că ăl cu coarne, că el are şi coadă, alţii ziceau că a fost frumos, că s-a văzut cine e mai tare, cine ştie să încaseze pumni fără să se plângă. Şi copiilor le-a plăcut să-i vadă pe cei mari cum se joacă la fel ca ei de-a hoţii şi vardiştii. La început s-au făcut că se ceartă între ei, glumeau, nu ştiau unde să oprească gluma şi repede ajungeau la gluma cu pumnii şi la ajutorul taţilor:

— Săi tată că ăsta mă bate !

— Dă ce îl baţi mă? Hai să te învăţ eu minte, să nu-mi mai baţi copilu’ !

— Sai tată că mă bate Nenea, ţipa bătăuşul după ajutor.

Şi uite aşa, iar începea cearta şi pumnuiala…

După o vreme jocul s-a organizat din ce în ce mai bine, au început Mateii să se pregătească, să se împartă între ei, unii contra altora. Un cunoscător de istorie, un cercetător, ar putea să spună că din cearta de la Mateii s-au născut partidele politice, s-ar putea să aibă dreptate, nu mă pricep la istorie, nu-l contrazic dar nici nu sunt de acord, e mai bine aşa, de ce să mă bag unde nu-mi fierbe oala, ca să zic şi eu o vorbă învăţată la Mateii. Ceea ce pot să spun cu siguranţă este că niciun Matei nu s-a gândit, la vremea respectivă, că jocurile lor s-ar putea transforma cu timpul în crunte şi nemiloase lupte politice, pentru a lua şi apoi pentru a menţine puterea. Dacă s-ar fi gândit, sunt sigur că ar fi stat deoparte.

 

Poate că n-ar fi rău să mai precizez că toate poveştile cu Mateii se petreceau de mult, că nu ştiu dacă Mateii din poveşti mai există. Ar fi păcat să nu mai existe, erau oameni cumsecade, nu supărau pe nimeni şi dacă avea cineva nevoie, se găsea totdeauna un Matei dispus să-i sară în ajutor, un obicei aproape dispărut astăzi.

După ce ne-am pus rău şi cu istoricii, cu alţi specialişti eram de mult la cuţite, o să ne întoarcem la cei ce se pregăteau să fie viitorii Matei mari, buclucaşii, năravaşii copii, trimişi de Dumnezeu să păzească Paradisul uitat, sau lăsat cu bună ştiinţă, al Mateilor, ca să nu rămână pământul de izbelişte din cauza lui Adam, un fiu neascultător.

Aşa cum s-a spus mai sus, marea statornicie a Mateilor, aceea de a trăi fără să se spetească muncind sau gândind, era rezultatul unui complicat proces de învăţătură, intrată în obiei fără efort. Aici se impune din nou o precizare: Când spunem, de foarte multe ori, în povestea Mateilor, că aveau darul de a nu face nimic, avem în vedere ceea ce nu se făcuse niciodată înainte, Mateii nu inventau, nu descopereau, pentru asta era nevoie de un efort, de gândire mai ales, ei nu făceau acest efort, nu aveau nevoie, făceau ce vedeau că fac alţii, era mai uşor. Precizarea se impune pentru cei ce nu cunosc viaţa Mateilor, ar putea să creadă că la ei toată lumea sta cu mâinile încrucişate, n-aveau ce să mănânce, n-aveau cu ce să se îmbrace, n-aveau case unde să locuiască.

Pentru oricare dintre Matei, precizarea este de prisos, înţelegerea lor era mult deasupra unor adevăruri aşa de mărunte.

Dar să ne întoarcem la copiii Mateilor.

In absenţa unor locuri de învăţătură speciale, viitorii Matei mari, foloseau străvechea metodă a ucenicilor, furau meseria de la maeştrii lor, făcând ce vedeau, câteodată mai bine, câteodată mai rău. Nici nu era greu la Mateii să faci ce vezi, meseria le intra singură în cap, fără profesori, fără cărţi, singura aflată în dotare fiind Cartea preotului, din care nu se pot învăţa meserii.

 

9. Obiceiul, Curtea şi cartea…

La Mateii era obiceiul să se facă o curte în jurul casei, aşa se pomenise din moşi în strămoşi, nu se întrebau cine a făcut prima curte şi de ce, obiceiul era obicei şi era respectat. Pentru că s-a adus vorba de obicei, o vorbă intrată în vorbă fără să fie întrebată ce înseamnă, ar fi bine să aflăm de la un Matei, ce este un obicei. Cum se întâmplă că tocmai vine unul spre noi, şi cum întâmplarea vine exact când ai nevoie de ea, să-l întrebăm pe dumnealui.

— Domnu’ Matei, noi nu ştim ce este un obicei, dacă ai vrea să ne spui te-am pune într-o carte.

— Un obicei? Cum, nu ştii ce este un obicei? Pauză de mirare şi gândire… Stii că nouă, aici la Mateii, nu ne place să ni se pună întrebări, n-avem nevoie de întrebări, ne interesează numai răspunsurile. Cât despre carte, aici avem numai o Carte, o are popa, cum o să mă pui dumneata în Cartea popii? Nici el nu poate, pentru că a fost scrisă de mult, n-a scris-o el, au scris-o alţii. în Cartea popii a fost pus un Matei, da’ nu era de-al nostru, era de alt neam. Auzi năzbâtie, ce să caut eu în Cartea popii?!

N-am ştiut să-i răspund la întrebare, am tăcut, a văzut că m-a încurcat şi i-a plăcut, pentru că tăcând, am adeverit ce spusese el mai înainte despre întrebări. După un timp, nu de gândire, de gustare a plăcerii, a continuat:

— Da’, pentru că întrebaşi, n-o să te las cu mâna întinsă, n-ar fi creştineşte. Te duc la popa, el le ştie pe toate. Uite-l, vine spre noi, întâmplarea ni l-a scos în cale la timp. Bună ziua părinte, tocmai veneam la Sfinţia ta, avem o întrebare şi nu ştim să răspundem.

— Întreabă taică, întreabă, că d-aia m-au trimis şi mi-au dat Har, să răspund la întrebări şi să împlinesc Tainele Domnului.

— Ce este, părinte, un obicei, aici la Mateii?

— Un obicei?! Uite, nu ştiu cum să spui, da’ ştiu cum este. Un obicei este atunci când faci şi tu ceva ce ai văzut că face altul. Te uiţi, vezi cum face şi faci şi tu la fel. Când se naşte, un copil se uită, vede ce fac ceilalţi şi face la fel ca ei. Adică face un obicei, nu e mare lucru să faci şi tu ce fac alţii.

— Eu ştiam că după ce se naşte, un copil, mă rog, un Matei mai mic, începe să sugă din ţâta mă-si. Pe cine vede el că suge ca să facă la fel, l-a întrebat Matei, pe popa.

— Eeee, chestia cu suptul e veche, copilul suge pentru că a învăţat el de la cineva, care a învăţat de la altcineva, nu se mai ştie cine a fost primul, a lămurit, convingător, popa. Şi pentru că i s-a părut că Matei e cam tare de cap a mai adăugat:

— Obiceiul suptului e vechi, poate cel mai vechi, copii se nasc cu obiceiul suptului, mai sunt şi alte obiceiuri cu care se nasc, nu ştiu de unde le învaţă, nu e treabă de popă să ştie cum au învăţat Mateii ce trebuie să facă, sunt alţii care se ocupă de astea, nu mă bag în treaba altora ; sunt obiceiuri şi obiceiuri de unde să le ştiu eu dacă nu sunt scrise în Carte, nu le-am găsit nicăieri, spun şi eu ce mă luminează Duhul Sfânt să spun. Duhul zice că Matei, ăl mic, face şi el ce vede că fac ceilalţi, fără să întrebe, de ce să întrebe când vede, când are răspunsul? Tot ce se vede a fost deja făcut de alţii, n-ai decât să te uiţi, să vezi şi să faci la fel, ăsta este obiceiul, adică ce m-ai întrebat la început, iată, ţi-am răspuns.

Mulţumit de răspuns, Matei s-a întors la neMateiul rătăcit în satul Mateilor.

— La Mateii nu se pun întrebări fără rost, nici nu se fac lucruri nefăcute de alţii înainte, ce nevoie are un Matei să facă ceva care n-a fost făcut mai înainte? Vezi, d-aia vine lumea aici la noi, vin oamenii şi pleacă mulţumiţi, spunând că ce au văzut aici, la noi, n-au mai văzut în altă parte. La Mateii totul merge bine pentru că nu vine niciunul să schimbe obiceiurile, adică să facă ce n-a văzut că fac ăilalţi. De ce să schimbi obiceiurile vechi, când n-ai ce să pui în loc? Vrei să faci ceva nou? Foarte bine, te uiţi ce au făcut alţii înaintea ta şi faci şi tu. Nu e casa asta nouă?

— Ba este.

— Păi vezi, este ! Ce dacă samăna cu toate casele din Mateii, tot nouă rămâne. Acum ai înţeles ce este un obicei? Să faci o casă nouă la fel ca toţi Mateii. Şi nu numai casă. Toate să le faci cum le fac Mateii.

Aşa am aflat, de la sursa cea mai autorizată, ce este un obicei, la Mateii. Aş fi vrut să ştiu mai mult, dar n-am pus întrebări, începuse Matei să se supere. Poate că sunt unii care ştiu şi altceva, trebuie să mai fie ceva, însă n-am avut pe cine să întreb. Ce am aflat v-am spus şi dumneavoastră, ca să ştiţi, să nu vă mai întrebaţi de ce poveştile cu Mateii încep cu înţeleptele vorbe: Era obiceiul la Mateii…

 

Ziceam la început că la Mateii era obiceiul să faci curte în jurul casei, un obicei vechi de când cu lumea, adică, mai bine zis, de când cu primul om, pentru că prima curte a făcut-o Adam, din frunze de smochin a făcut-o, după ce, îndemnat de şarpe, a muşcat din măr. A făcut-o de ruşine că era dezbrăcat şi de teamă să nu râvnească cineva la trupul Evei. A vrut să se ascundă, să nu-l vadă cumva Dumnezeu că e gol, dar când a văzut cât de mare este cerul, a renunţat, n-avea de unde să ia atâtea frunze, ca să acopere curtea şi de-aia a rămas curtea descoperită.

În Carte spune că Dumnezeu s-a prefăcut că nu-l vede şi l-a întrebat:

— Unde eşti Adame?

— Am auzit glasul tău şi mi-a fost ruşine, că sunt gol şi m-am ascuns.

— Cine ţi-a spus că eşti gol? Păcătosule, nu ţi-am spus să nu mănânci din măr?

Restul este cunoscut şi de copii. Nici Eva, nici şarpele, nici curtea, n-au mai salvat pe bietul Adam. A primit pedeapsa meritată, în loc de nemurire s-a ales cu capriciile Evei, cu şarpele, ascuns sub casă, el zice că este şarpele casei, şi cu o curte de care n-a mai avut nevoie.

Urmaşi ai lui Adam, Mateii, au făcut şi ei ce văzuseră că au făcut bătrânii, şi a rămas obiceiul să facă fiecare Matei o curte în jurul casei. Prea multe schimbări nu s-au făcut la curtea rămasă de la Adam, au pus ulucă de brad sau de stejar în loc de frunze de smochin, au pus oamenii ce aveau, de unde să ia atâtea frunze, n-au mai găsit nici smochini şi mai era şi vântul, trimis ca blestem, împreună cu frigul iarna, şi cu dogoarea vara. Ce să faci cu frunze pe vreme rea? Cu timpul, din obicei în obicei s-a ajuns la casele şi curţile de astăzi.

Curtea este loc de trecere, interval între înăuntru casei şi afara ei. Motivele pentru care o făcuse Adam s-au schimbat, curtea n-a mai păstrat toată folosinţa pentru care a fost făcută la început, însă a devenit un obicei, toţi Mateii au curtea lor.

Un trecător grăbit ar putea spune că nu mai este nevoie de curte, că în curte nu se pot petrece decât întâmplări lipsite de importanţă. Am aflat, de la un Matei, că nu este chiar aşa. Leneşii fac o curte mare, ca să piardă mai mult timp când trec prin ea, cei ce se grăbesc fac un cerdac, ies direct din casă în drum. Viaţa în-tr-o curte nu este o simplă plimbare, sunt scări de urcat sau de coborât, piedici de tot felul, gropi, obiecte uitate sau puse anume, uşi, porţi, închise cu zăvoare, lacăte cu chei potrivite, şi nu în ultimul rând, gardul, făcut anume să separe casa lui Matei de restul lumii. în curte nu eşti niciodată singur, se adună cu timpul tot felul de fiinţe şi lucruri, unele văzute altele nu, toţi cei ce trec prin curte lasă în urma lor duhuri. E plină curtea de duhuri, câteodată sunt atât de multe că se calcă pe bătături şi plâng de durere. Duhurile, bune şi rele, închise la terminarea gardului, împreună cu cele venite mai târziu îşi caută loc potrivit, se înghesuie, se ceartă şi se împacă, se pândesc pe la colţuri sau alte locuri de ascunziş, gata oricând să-l bage, sau să-l scoată, mai rar, pe Matei în, sau din, belea. Ochiul adormit al imaginaţiei este pregătit să vadă în curte amestecul de carne şi suflete fericite sau chinuite. O lume întreagă, cu toate bucuriile şi necazurile ei, poate să încapă într-o curte

Curtea este şi locul potrivit pentru visare şi confruntare. Un vis frumos nu poate fi trăit în casă, n-ar avea loc, Matei iese în curtea lui, unde, la fel ca în casă, păcatul nu mai este păcat, pentru că nu-l vede nimeni, şi unde, la nevoie, poate să ceară ajutor la vecinul sau vecina din curtea alăturată. Cu Cel de sus s-a împăcat de mult, a aflat de la popa că toate păcatele sunt iertate dacă plăteşti şi le mărturiseşti, o treabă uşoară, scapi fără pedeapsă, a fost răstignit Altul în locul tău.

Toate curţile au ca proprietar un Matei, o curte nelocuită e ca o carte fără cititor, diferenţa este mică, a în loc de u.

Când Matei nu e acasă duhurile curţii, ca şi personajele cărţii dorm, de ce s-ar obosi fără rost. Curtea este făcută de Matei, el ar trebui să-i ştie rostul, dacă nu-l ştie înseamnă că nu are, fără stăpân nici rostul n-are rost.

Asemănarea dintre curte şi carte nu este nici ea o întâmplare lipsită de rostul ei. Nu se mai ştie cine a scris prima carte, a fost fără îndoială, un urmaş al lui Adam, sigur un Nematei, pentru că dacă ar fi fost un Matei, ar fi rămas şi la Mateii obiceiul să se scrie cărţi. Spre norocul lor, Mateii au scăpat de obiceiul ăsta, greu şi plictisitor, o adevărată pacoste.

Răul obicei de a mâzgăli hârtia cu litere le-a rămas neMateilor, supăraţi pe Dumnezeu că nu le-a lăsat şi lor o bucată de Paradis, şi că a uitat să mai treacă pe la ei. Cei ce scriu cărţi o fac cu speranţa că Dumnezeu o să-şi aducă aminte de numele lor, scris pe coperţile cărţilor, lăsate mărturie de trecere, pe lungul drum de ispăşire a păcatelor. Cartea este un loc de popas, o privire înapoi, o povară a păcatului, o comoară lăsată urmaşilor, grăbiţii trec fără s-o vadă, invidioşii o acoperă cu ocări, numai păcătoşii o mai deschid, să-şi plângă soarta, să-şi steargă lacrimile cu literele cărţii.

 

Duhurile, strivite între garduri şi coperţi, se pândesc pe la colţuri, Mateii şi neMateii trec mai departe, nepăsători, liniştiţi, ignoranţi, fără să întrebe ce este dincolo de garduri şi coperte. Obiceiul ăsta s-a întins în toată ţara, şi la Mateii şi în alte părţi.

10. Zănatecu’

Un obicei vechi, rămas de pe vremea când s-au născut obiceiurile, foarte respectat la Mateii, era cel de a nu spune lucruri greu de înţeles.

— Dacă vorbeşti aşa, de dragul vorbei, dacă spui lucruri greu de înţeles, tot satul se uita la tine ca la Zănatecu.

Un cititor, un neMatei, pentru că se ştie că la Mateii nu există cititori, n-are satu’ nevoie de necazuri scrise în cărţi, deci un cititor, curios, neştiutor de ce se întâmplă la Mateii, poate întreba:

— Cine mai e şi ăsta, Zănatecu?

Pe Matei a început, de la un timp, să nu-l mai deranjează întrebările dacă le ştie răspunsul, zice că nu e rău să mai pui, din când în când, întrebări, mai ales când găseşti răspunsul peste drum..

— Cum, nu ştii cine e Zănatecu? Uite-l.

Omu’ de peste drum e cam zdrenţăros, nepieptănat, ai zice că e un biet sărac lipit pământului, ai greşi bineînţeles, grăbindu-te să-l judeci, ar trebui mai întâi să te uiţi la ochii lui, ca să înţelegi că nu poate să fie sărac. Vei găsi în privire o siguranţă convingătoare, o dovadă că nimic nu-i lipseşte, cum ar putea să fie sărac un om care are tot ce-şi doreşte? Priveşte undeva departe, nu se ştie la ce se uită, e ceva care nu se vede, sau nu-l vede decât el. Ai zice că nu vede ce se întâmplă în jurul său, iar te-ai înşela, pentru că el vede tot ce se întâmplă şi ce nu se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla. Aşteaptă, nu pe cineva anume, pentru el o întâlnire stabilită dinainte ar fi fără interes, aşteaptă Timpul şi pe cei ce trebuie să vină cu el, necunoscuţii providenţiali, partenerii posibili ai unui dialog, pregătiţi să-l întrebe şi să afle ce nu ştiu. El are răspunsuri la toate întrebările, chiar şi la cele fără nici un rost.

Singur, sau înconjurat de Mateii satului, Zănatecu impune păstrarea unei distanţe între el şi lume, un cerc de foc nevăzut, imposibil de trecut. Nu există nici o îndoială că Zănatecu nu este ca ceilalţi.

Când l-a făcut mă-sa a fost primit ca orice Matei, unul în plus, i-au dat să sugă, l-au lăsat să doarmă, să se obişnuiască şi el cu obiceiul locului, cu lenea, că tot nu aveau să-i dea nimic de făcut. După un timp însă, mă-sa a dat semn de nelinişte, i-a zis lu’ bărbatu-so:

— Mă Matei, ăsta nu e ca toţi Mateii, ăsta nu doarme, stă cu ochii deschişi, nu ştiu dacă vede şi ce vede, nu plânge, nu cere nimic. Ce-o fi în capul lui?

— Ce să fie, nimic, lasă-l în pace, că învaţă el toate obiceiurile, ca să înveţi nu-ţi trebuie decât ochi şi urechi, el are şi ochi şi urechi, o să le înveţe. De ce să-l sileşti, să-l doară capu’, lasă copilu’ în pace. Să-i dai să mănânce, să se facă mare mai repede.

— De mâncat, de ce să supăr pă Al dă sus, mănâncă tot ce-i dau, nu rămâne nimic în strachină.

— Păi vezi, înseamnă că e Matei, e de-al nostru, n-ar avea cum să nu fie de-al nostru, că l-ai făcut aici, în curtea noastră.

Copilu’ a crescut, s-a făcut voinic, chiar frumos, da’ n-a vrut să înveţe obiceiurile Mateilor.

— Mă Matei, să ştii că e ceva cu copilu’ ăsta al nostru, mă, ăsta nu e Matei.

Matei, tatăl, a tăcut, văzuse şi el ceva la copil, da’ nu ştia ce să spună. După ce iar a tăcut, după ce s-a săturat de tăcere, i-a venit, aşa, pă limbă o vorbă, nu ştia de unde i-a venit că n-o mai spusese până atunci.

— Asta e Zănatec, asta e, e Zănatec, nu e Matei ca toţi Mateii.

Muierea l-a ascultat, n-a înţeles ce a spus, nici ea nu mai auzise până atunci, dă unde să audă, că prin curtea lor nu prea umblă vorbe, da’ dacă spune Matei aşa, ştie el ceva.

Din ziua aia s-a aflat că în casa lui Matei e unu care nu e Matei, e Zănatec.

Tot satul a înţeles că s-a întâmplat o minune, în loc de Matei s-a născut un Zănatec. S-au dus la Popă să le dezlege Parabola, adică întâmplarea greu de înţeles pentru minţile lor.

— Părinte, ai auzit că avem, aici la noi, un Zănatec?

— Am auzit, taică, cum să n-aud, că la mine vin toţi şi-mi spun ce li se întâmplă.

— Şi ce ne facm, Părinte, e de bine sau e de rău.

— Nu e nici de bine nici de rău, e aşa cum trebuie să fie, toate satele, toate casele mari, regii şi împăraţii au Zănatecu’ lor, de ce să n-avem şi noi unul, al nostru. Să-l ţină Dumnezeu, că am auzit vorbe sănătoase despre el, zic unii că atunci când răspunde li se pare că gândeşte, n-o fi el Matei, da’ rău nu e, că e bine, câteodată, să ai pe unul care gândeşte, care nu e ca ăilalţi. Să-l lăsăm în pace, să vedem ce zice, dacă se potriveşte înseamnă că ce spune vine de la Duhul Sfânt, dacă nu, om mai vedea, avem noi leacuri să scoatem duhurile rele, deşi nu cred să fie dintr-astea pe la noi, n-au de unde să vină. De mult îmi doream şi eu pe unul inspirat de Duhul Sfânt. Mă cam săturasem de căutat în Carte, de multe ori nici nu găseam, acu’, am şi eu pe cine să întreb.

Matei, Cârcotasu, s-a trezit şi el vorbind:

— Părinte, Matale ne-ai spus că odată cu primirea Cărţii şi a Parohiei ai primit şi Har, că numai matale ne poţi spune Cuvântu’ Domnului. Dacă-l întrebi pe Zănatecu, înseamnă că şi el are Har?

— Nu taică, Zănatecu n-are Har, ca mine, el are, aşa, o minte mai altfel, un cap luminat, vine Duhul Sfânt, i-l deschide, îi pune Cuvântul lângă o lumânare, n-are decât să citească şi să spună ce a citit.

— Cum să citească Părinte că n-a învăţat să citească, nimeni de la noi nu ştie să citească. Trebuie să mai fie şi altceva.

— Şi eu cred că mai este şi altceva, nu ştiu ce este, că nu scrie în Carte, a recunoscut Popa, căzut pe gânduri.

N-au reuşit să dezlege Parabola, n-aveau cum, dacă nu scria în Carte, au lăsat-o nedezlegată, Zănatecu’ a venit cu o lumânare în cap, nu citeşte, că nu ştie să citească, da’ vede, are ochii altfel decât ceilalţi Matei, are şi lumină în cap, şi vede mai bine, nu mai este altul ca el în sat. Dacă le-a zis Popa, înseamnă că aşa este, Zănatecu’ este omul care vede ce nu văd alţii, nu te pui cu el, zici ca el şi faci ca tine, că doar n-o să te iei după un Zănatec. Cam încurcată judecată, dar altfel nu se putea, dacă ar fi fost simplă n-ar fi fost nevoie să vină Zănatecu.

Necazul a fost că de când a venit el în sat nu mai puteai să faci nimic fără să întrebi: « Ce-o zice Zănatecu de asta, dacă zice că nu e bine? » sau « Să nu mă vadă Zănatecu, ăsta nu ştie de glumă, mă dă de gol ». Toţi Mateii se uitau la el, el se uita drept înainte, departe, se uitau şi ei, voiau să vadă ce era în locul unde privea el, nu vedeau nimic, da’ dacă el se uita, înseamnă că era ceva, şi nu, aşa, oarecine, Cineva.

Mateii luaseră obiceiul să se strângă în jurul lui, tot n-aveau ce face, acolo cel puţin se uitau, doar, doar, o să vadă şi ei ce vedea Zănatecu. Din când în când rupea câte unul tăcerea şi-l întreba:

— Ce faci mă, Zănatecule?

— Ce să fac, stau.

— Ai mâncat?

— Nu ! Că mi-e foame.

— Adică, cum?

— Dacă aş fi mâncat nu mi-ar fi foame.

— Nu vrei să mănânci?

— ?!.

— Ce să mănânce, mă, unde vezi tu mâncare?

— Nu e !

Mateii se făceau că nu înţeleg, sau nu înţelegeau, ce a vrut să spună, da’, nu voiau să recunoască, aşa erau ei trufaşi, nu puteau să fie şi cu minte puţină şi smeriţi.

— Cum ai dormit, Zănatecule, az’ noapte?

— Bine.

— Ce ai visat?

— Nimic.

— Cum aşa, tu nu visezi?

— Nu.

— De ce nu visezi, toată lumea visează.

— Nu mă lasă popa.

— Cum nu te lasă?

— A zis că visurile vin din griji şi prostia dân vorbe prea multe. Aşa zice că scrie unu, Ecleziastu’, în Carte.

— Ai vrea să fii bogat?

— Nu. Nu mă lasă popa, a zis că din bogăţie nu am nici un folos, că am ieşit gol din burta mamii şi tot gol o să mă întorc dă unde am venit.

— Cum o fi Zănatecule pă lumea ailaltă?

— O fi, dacă o fi, sau o nu fi.

— Nu înţeleg, cum vine asta?

— Dă ce întrebi, dacă nu înţelegi? De ce vrei să ştii dacă nu poţi? Popa spune să crezi fără să întrebi.

Mateii n-au mai priceput nimic şi au lăsat-o baltă. S-au întors pe lumea asta, aici la Mateii. Tocmai cânta un cuc.

— Dă ce cântă cucu, Zănatecule?

— Să-şi audă glasu’, dacă n-ar cânta n-ar şti că poate să cânte.

— ???!

— Dă unde bate vântu’?

— Dân faţă, ca să te ude, dacă n-ar bate dân faţă n-ai şti când te uşurezi.

— ????!

— Dă ce mulgem vacile?

— Dă ţâţe.

— ??!

— De ce grohăie porcii?

— Ca să se ştie că sunt porci.

— ?!

— De ce zboară păsările?

— Pentru că sunt îmbrăcate cu fulgi.

La toate întrebările Zănatecu avea răspunsuri şi nu puteai să-i găseşti nici un cusur,pentru că tot ce spunea, zicea că auzise de la popa, adică din Carte.

 

Zănatecu umbla prin sat de dimineaţa până seara, ai fi zis că umblă după ceva, da’ nu umbla, că nu găsea nimic. De oprit se oprea numai la biserică şi la Cimitir. Se oprea şi vorbea, nu se ştia cu cine vorbea, pentru că nu vedeau pe nimeni. Când au îngropat un Matei l-au găsit la Cimitir, stătea de vorbă, întreba, aştepta răspunsul şi iar întreba.

— Cu cine vorbeşti, Zănatecule?

— Cu oameni.

— Aici nu sunt oameni, sunt morţi.

— Ba sunt, că vorbesc. Sunt supăraţi.

— Dă ce sunt supăraţi?

— Îl aşteaptă pă Popa, şi nu vine.

— Ba vine, uite că a venit.

— O fi venit, da nu la ei, la alţii.

— Popa vine la toţi.

— Nu vine. Vine numai dacă plăteşti.

Avea dreptate Zănatecu, totdeauna avea dreptate

La biserică venea în toate Duminicile, asculta, se uita la icoane, se închina..

— Ce faci Zănatecule?

— Mă rog.

— La cine te rogi?

— La Sfinţi.

— Nu te rogi Domnului?

— Nu, ca n-am ajuns la El. Mai întâi sunt Sfinţii.

— Aşa e, îl adeverea un Matei, până la Dumnezeu te mănâncă Sfinţii.

S-a dus vestea că la Mateii este unul, Zănatecu’, unu care le ştie pe toate. Venea lumea ca la bâlci, fete de măritat, soţi înşelaţi, bătrâni care trăiseră degeaba, bolnavi nevindecaţi de doctori, veneau şi popi, veneau cu mireni cu tot, cu cei pe care nu-i mai ajuta Harul, Spovedania şi Maslu. Un popă a venit să-l vindece Zănatecu de diabet, nu ştiu dacă l-a vindecat, da’ i-a mers bine, că şi-a scos cheltuiala de la creştinii pe care i-a adus, că doar nu-i aducea degeaba, cum să facă un popă ceva, fără să fie plătit.

 11. Aia, mitul mărului…

Fermecat de prospeţimea Paradisului uitat, nepierdut, al Mateilor, dezvăluită prin miracolul imaginalului, da, nu corectaţi, întrebaţi-l pe Andrei Pleşu, naratorul a trecut cu uşurinţă peste mitul reîntemeierii prin cunoscutele metode ale iubirii profane, intrată şi rămasă în obiceiurile urmaşilor Evei. Frumuseţea ideală a izvoarelor iniţiatice nu s-ar fi putut conserva fără ajutorul procedeelor banale, obişnuite, ale reîntemeierii, fără păcatul originar.

Să ne amintim convingerea neîndoielnică a lui Matei, după care muierile sunt prezente decorative în casele Mateilor, unde stau şi cresc progeniturile, că doar pentru asta au fost făcute. Cum să nu te entuziasmezi în faţa unui tablou atât de bine imaginat de mintea şi înţelegerea naivităţii fără cusur ? De ce să pui întrebări când răspunsul este deja găsit ? Credeţi şi nu cercetaţi, aşa le-a spus popa Mateilor nelămuriţi.

La Mateii, cu sau fără mituri, Paradisul uitat şi nepierdut continuă să se primenească, fără să cerceteze, pentru că aşa a fost statornicit de la început. Femeile fac copii şi paradisul se regenerează prin simpla respectare a rutinei.

Nici un Matei n-a întrebat până acum, ce e în capul şi sufletul unei femei. Mare greşeală !

Sufletul unei femei, o păsărică închisă în colivie, captivă, este ascunzişul potrivit pentru dezmierdările ferite de ochii pizmaşi, pentru ispitele neamului blestemat al lui Scaraoschi. Căci, iată ce spune popa, că scrie despre femeie în Carte.: «.. mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt lanţuri ». (Ecl. 7, 26). « Femeia înţeleaptă zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu mâinile ei » (Pilde, 14,1) « Femeia cinstită ete cununa bărbatului ei, cea neruşinată este putregai în oasele lui » (Pilde 12,4) « Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur la gâtul unui porc » (Pilde 11,22) Nebunia este o femeie gălăgioasă (Pilde 9,13).

Stârniţi de cuvintele popii, să luăm urmele primei muieri, ieşită din casa unui Matei, respectându-i precizarea că la ei nu sunt femei, ci muieri..

Iat-o ! A ieşit pe uliţă, trece chiar acum prin faţa noastră

Nu erai Matei dacă nu întorceai capul după zeitatea păgână cu trup de trestie, unduitor în adierea vântului, crescut din pantofiorii lustruiţi, roşii, cu tocuri negre, proaspăt ieşiţi din mâinile cizmarului, de loc grăbit să facă treabă de mântuială, prea încântat de opera lui, ca să nu se bucure voluptos de plăcerea unei atingeri imaginată a picioarelor ce o vor încălţa. Intre pantofi şi podoaba capului, bine pieptănată, se înălţase de vre-o optsprezece ani o statuie de carne, adevărată capodoperă a naturii, lucrătură măiestrită a moştenirii genetice, bine completată de întâmplări potrivite, dacă luăm de bună ideea năstruşnică a unui franţuz, după care lumea nu ar fi fost creată, ci ar fi rezultatul unei acumulări fericite de zaruri câştigătoare, idee la care, de altfel, aderase, fără să-l ştie pe franţuz, şi căpşorul de sub coafură.

— Cine te-a făcut pe tine ?

— Întâmplarea !

— Nu se poate ! Cum să facă o vorbă o aşa frumuseţe ?

— Cum ? ! Nu ştii ? Dumnezeu a făcut lumea din vorbe, a spus vorbe şi toate s-au făcut cum a spus El

— Dumnezeu nu a spus vorbe la întâmplare.

— Ba da, pentru că ce a spus El să se facă nu mai existase până atunci. Toate le-a făcut după cum i-a trecut prin cap, la întâmplare, aşa spune popa.

— Lasă pe popa, asta a fost de mult, n-a fost nimeni de faţă ca să adeverească. Oamenii de azi au o mamă şi un tată, nu sunt făcuţi de întâmplare.

— Şi eu am, dar ăia n-au vrut să mă facă, au vrut să facă altceva. Au mai făcut şi altă data la fel, şi n-a ieşit nimic, pe mine m-a făcut întâmplarea.

Inutil să te împotriveşti unei zâne atotştiutoare. A rămas aşa, frumoasa statuie de carne este fiica întâmplării, între ea şi alte muieri, făcute de mame, nu e nici o legătură, n-are obligaţii, pe ea a făcut-o întâmplarea, o vorbă.

Ea ştie că Mateii rămân cu gâturile strâmbe după ce trec pe lângă ea, pentru că nu e ca celelalte. Treaba lor, ce să le facă, dacă sunt proşti ? Ii aude cum se întreabă :

— Cine e, mă, aia ?

Aia ! Aşa îi zic toţi, Aia, n-am auzit pe nimeni să-i spună altfel, când spui Aia, e ea, nu poate fi alta, că nu mai e niciuna ca ea.

— Da ! Aşa mă cheamă, Aia, de când mă ştiu mi-au spus Aia. Vezi ce face Aia ? Unde e Aia ? Du-te la Aia. Ia-te după Aia. Las-o pă Aia ! Dă-o pă Aia în aia mă-si. Nu mai e altă Aia, Aia sunt eu.

Nu e deloc surprinzător că după aceste informaţii am încercat să o cunosc mai bine pe Aia.

Am aflat mai multe implementând faimoasa metodă a înaintaşilor latini, afabulaţia, mi-am acordat imaginaţia la gândurile zeiţei născută din cuvântul întâmplare. Am aflat că Aia, fiica miraculoasă a întâmplării, era adevărata Evă a Paradisului, care, bineînţeles, nu putea să admită existenţa unor rivale. Celebrul personaj biblic şi urmaşele ei au fost numai schiţe, crochiuri, proiecte ratate. Adevărata Evă este ea, Aia, femeia perfectă, născută dintr-o întâmplare, o vorbă venită şi plecată imediat după ce s-a întâmplat. Povestea despre coasta lui Adam este prea veche, o invenţie pusă în locul lăsat gol de neştiinţă, cum să faci o femeie dintr-o coastă ? Ea, Aia, este Matca lumii, singura femeie adevărată, unică, inconfundabilă, celelalte, sunt muieri, copii după schiţe incomplete, neterminate, scoase de flămânzii lumii din coşul de resturi al Lui Dumnezeu. Singura femeie terminată, adevărată, este ea, Aia, ea nu e muiere ca celelalte, nişte mincinoase fandosite, care se plâng tot timpul, ba de dureri, ba de plăceri neîmplinite, păcate de lucru neterminat. Ea, Aia nu ştie ce e durerea sau plăcerea, n-are nevoie să ştie, s-a născut dintr-o întâmplare la care nici durerea nici plăcerea nu erau de faţă.

Ceremoniile spontane ale străzii, la apariţia ei o plictisesc, toţi bărbaţii se grăbesc să-i facă loc, se împiedică, se calcă pe bombeuri, uită să închidă gurile lor, pline de bale, ca taurii întărâtaţi de vacile în călduri. I se face silă când vede spectacolul jalnic, mereu acelaşi, al Mateilor orbiţi de dorinţe, ditamai zdrahoni care tremură la apropierea ei, de unde le vin atâtea pofte perfide, mincinoase ? Iubire, adoraţie, admiraţie, vorbe în vânt, zboară după ce-şi varsă mizeria în tine. O femeie adevărată nu poate să aibă decât dispreţ fată de astfel de slăbiciuni. Desăvârşirea, lucrul terminat, n-are nevoie de emoţii, de, adoraţie, admiraţie, veneraţie, divinizare, astea sunt păcate de proiect nedus până la capăt. Popa zice că Dumnezeu a făcut lumea în şapte zile, în grabă, asta înseamnă că a lăsat multe lucruri de făcut şi l-a blestemat pe Adam, singurul zidit după chipul şi asemănarea Lui, să muncească, să termine ce a rămas neterminat, cu preţul unor plăceri, dorinţe, suferinţe, sentimente de om păcătos.

Dacă Adam şi Eva lui n-ar fi păcătuit, n-ar fi legat Dumnezeu reîntemeierea lumii de obiceiuri murdare, ca introducerea unui mădular scârbos între picioarele celei pe care zice că vrea să o facă fericită. De ce ar fi fericite femeile când li se înfundă burta cu un caltaboş ? Nu ! Aşa ceva nu i se potriveşte, ea este, Aia, femeia adevărată n-are nevoie de plăcere şi minciuni, când vrea să facă un copil.

Cam aşa gândea pe drumul către locul unde o aştepta alesul pentru întâmplarea de astăzi. Ştia că o aşteaptă cu înfrigurare, că se învârtoşase de mai multe ori, că izmenele îi erau ude, că e gata să sară asupra ei, să-şi verse desagii plini de zeamă lipicioasă. O să uite să-i spună că o iubeşte, mai bine aşa, la ce folosesc vorbele spuse în loc de fapte, o să-i ridice rochiţa peste ochi, ce dacă sunt frumoşi, n-are ce face cu ochii, ce vrea el se află între picioare. Nici ea nu se ducea până acolo, departe de ochii şi gura lumii, să-şi vadă faţa în ochii lui ca-n oglindă, să-i spună cât de mult îl iubeşte, se ducea, să-l vadă cât este de josnic, de mic, demn de dispreţ, să-l vadă cum tremură la picioarele ei, cum se luptă să le depărteze, să vâre între ele porcăria lui mizerabilă. Ar trebui să-i dea ce merită, o plăcere neterminată, o oală spartă după ce se umpluse, să-i scurteze plăcerea, să-i spună că nu mai vrea asta, să se lupte cu prostul. Ar trebui să miaune ca pisicile în săptămâna brânzei, să scâncească, să ţipe ca pasărea rănită, să-l facă să creadă că dacă vrea plăcere, să mai aştepte, Ar trebui să dea un spectacol, cu arsenic în plăcintă, cu mere otrăvite, cu minciuni, cu punct culminant şi deznodământ trist, nefericit. Asta ar fi meritat prăpăditu’, numai că ea este mărinimoasă, un suflet ales, un trandafir într-o vază de cristal, iar întâmplarea nu este a lui, este întâmplarea ei, s-a pregătit pentru ea, şi-a încălzit carnea şi sângele, ştie cum o să fie, va avea un orgasm fabulos, o descărcare de materie şi tumult cum numai la facerea lumii a mai putut să se întâmple. în capul ei, al singurei femei adevărate, se plămădea, chiar atunci, în drum spre împlinirea mitului cosmic al reîntemeierii, o fiinţă nouă, de carne însufleţită, un pui de Matei din Paradisul uitat.

Individul ales era, bineînţeles, un Matei oarecare, la ce i-ar folosi un Matei special, toţi le au la fel, puturoase şi blegi, după ce varsă prin ele balele cleioase, nu mai sunt bune de nimic. Ei, şi ce dacă, facerea lumii n-are nevoie de răngi oţelite, ajunge un caltaboş împuţit şi, bineînţeles, o întâmplare.

Festivităţile de întâmpinare de pe drum, baletul stupid al Mateilor zmiorcăiala neputincioasă, a fiicelor Evei îşi pierdeau azi interesul în faţa chemării cosmice a împreunării. Focul aprins în măruntaiele ruşinii o ardea, îi grăbea paşii către locul unde o aştepta însuşi Timpul, chemat la întâlnirea cu reîntemeierea, ea Aia fiind ursită să fie Matca, Mater mundi.

 

M-am oprit când Aia a luat poteca spre poieniţa din crâng, cunoşteam subiectul întâmplării, buna creştere mă obliga să fiu discret, aşa că m-am întors în satul Mateilor, unde am pus pe hârtie afabulaţia de faţă. Ar fi fost nebunie să merg mai departe aş fi picat ca musca în untdelemn, şi mi-am amintit vorbele Înţeleptului Ecleziast : « …aşa cum muştele moarte strică untdelemnul, tot aşa nebunia strică înţelepciunea ».

 

12. Cromozomul 09 bis

N-aveam ce face într-o zi şi m-am uitat în genomul lui Matei, am folosit o tehnică de vârf, ultra-microscopul imaginaţiei, marea descoperire a ultimului geniu american, specie rară, protejată, se ştie de ce, pentru că în America se nasc din ce în ce mai mulţi Bushi, o puzderie, şi din ce în ce mai puţine genii, rara avis. Era acolo, în genom, nu în America, unde n-am ajuns, o viermuială de gene şi genuţe, se mişcau într-o neorânduială armonioasă, multe dormeau, se odihneau, altele urcau şi coborau, se întâlneau fără să se salute, nu se cunoşteau, nu se duşmăneau, ai fi zis că te afli într-un furnicar de meseriaşi, fiecare cu bucata lui de lume. Un neiniţiat ar fi putut crede că se află într-un Turn al Babelor, aşa se zice nu-i aşa ? , nu era adevărat, un Matei nu putea să trăiască într-o dezordine păcătoasă, el se născuse în Paradis, o parte a lumii, cea mai bună, făcută, cum se ştie de Cineva cu mare putere, după principiul ordinii, fără de care Mateii nu s-ar fi putut reproduce şi înmulţi.

Mi-a atras atenţia un cromozom, al 09-lea bis, avea o purtare ciudată, se oprea câteodată, m-am întrebat de ce, n-am găsit alt răspuns decât acela că ar cugeta, s-ar putea să mă fi înşelat, ar fi fost păcat, un cromozom cugetător ar fi la Mateii un prilej de ieşire din anonimatul adormit, de o primă înţelegere a principiului ce guvernează Lumea, şi, de ce nu, de o resuscitare a Paradisului originar.

L-am ţinut sub microscop, mă temeam să nu-l pierd, să nu se fofileze printre alţi cromozomi, să rămân cu buza umflată. L-am însemnat cu un atom marcat, emiţător de semnale, ca pe oaia cu clopoţel, dintr-o turmă. 09-bis mi-a aruncat o privire de individ prins asupra faptei, fără nici o îndoială ăsta nu e ca ceilalţi, mi-am zis. Intre noi s-a stabilit o complicitate, ca între spionii din tabere adverse. Era clar că aveam amândoi aceeaşi profesie, numai instituţiile unde lucram erau diferite, puse în slujba unor puteri duşmane una alteia. Ne-am înţeles din privire, vom colabora, ne vom acoperi unul pe altul, vom face schimb de informaţii, la paritate, cu sau fără intoxicări în funcţie de evoluţia colaborării. Era propunerea mea şi eram convins că şi el gândea la fel.

Primul hop a fost limbajul de comunicare, limba folosită de mine fiind prea complicată pentru el, iar a lui prea simplă, inaccesibilă mie. Am găsit repede soluţia, nu se putea altfel, intră în statutul spionilor, vom comunica printr-un cod al semnelor, aparent simple, pline însă de înţelesuri. Mi-a dat o primă informaţie importantă : timpul pus lui la dispoziţie este scurt, are un post în schema genomului, nu vrea să-l piardă, sunt mulţi cromozomi înscrişi pe lista de aşteptare, gata să-i ia locul. A doua informaţie era şi mai îngrijorătoare, va fi destul de repede detaşat într-un organ unde nu va mai putea să îndeplinească decât anumite operaţii, dacă vreau să facem împreună o diversiune ar fi bine să mă grăbesc, ştia şi el vorba cu « graba strică treaba », însă fără grabă nu e treabă. Orice zăbavă m-ar fi putut lăsa fără informaţii preţioase. M-am decodat, cât am putut de repede, şi  m-am prezentat :

— Sunt reprezentantul unei mari puteri, devoratoare, intolerantă, pusă în slujba unor forţe obscure, opusă ordinii prin care s-a creat lumea, n-am avut de ales altă variantă, la inexistenţă. Puterea slujită de mine este necruţătoare, pe oponenţi îi aneantizează, le ia actele de naştere şi de identitate, nu le dă nici acte de deces, îi uită definitiv, ca şi când n-ar fi existat. Ca stăpâni unici ai arhivelor ard ce nu le convine, eliberează acte modificate, falsifică istoria. Secretele preaputernicei forţe se află în cutii de otel, păstrate în buncăre inaccesibile, numite bănci. Nimeni nu ştie ce se află acolo, se spune că sunt ascunse valorile lucrurilor, cunoscute numai de un grup restrâns de iniţiaţi. Schimburile nu se mai fac între lucruri ci între bucăţi de hârtie eliberate de ei, singurii deţinători ai siglei, cifrată, brevetată, patentată, nimeni nu poate să preţuiască sau să plătească fără aprobarea lor. Suntem ostatici ai acestor forţe, fără şanse de eliberare. Mă apropii de finalul tristei mele aventuri pe pământ, mă simt obidit, robit, învins, o piatră aruncată într-o prăpastie, pradă disperării şi angoasei, condiţii despre care stăpânii mei, spun că sunt singurele raţiuni ale existenţei conştiente. Incerc să mă dumiresc, sunt convins că sunt manipulat, as vrea să înşel vigilenţa paznicilor, cotrobăiesc unghere prăfuite, în căutare de memorie uitată, n-a fost aşa la început, lumea n-a fost făcută pentru răufăcători, demascarea lor ar fi un act de dreptate şi binefacere, crezi că am vre-o şansă?

Pentru că nu-mi răspundea am plusat :

— Mă înspăimântă gândul că voi fi condamnat la uitare veşnică. M-am refugiat în satul Mateiilor, aici memoria este intactă, istoria n-a fost scrisă, « binefacerile » puterii distrugătoare n-au ajuns, satul nu se află pe nici o hartă, mai marii lumii nu ştiu că există, aici mă simt în siguranţă, nu pot să spun cât timp, mă tem că-mi vor remarca dispariţia şi mă vor da în urmărire generală, ca pe un răufăcător. Caut aliaţi din alte lumi folosind ultima invenţie americană, microscopul imaginaţiei.

— Cunosc frământările tale ; mic, neluat în seamă, m-am strecurat în paginile srise de tine, eu sunt cromozomul curiozităţii şi al revanşei, curiozitatea n-ar avea rost fără revanşă. Şi eu sunt condamnat să servesc o putere, alta decât puterea servită de tine, se numeşte Ordine şi a fost folosită de Creator, când a făcut lumea. Fără ordine nu există creaţie. Fiind condamnat, nici eu nu sunt liber. De altfel, nu cred că există libertate deplină, ordinea o îngrădeşte, iar dezordinea o desfiinţează. Puterile servite de noi sunt ireconciliabile, dezordinea a fost înaintea ordinii şi nu vrea să cedeze, s-a baricadat în buncăre de unde speră să distrugă lumea. în trecerea mea repetată din molecula minerală în fructul viu, în esenţa lui cromozomică, din arborele vieţii, vestitul ARN, am biruit de multe ori dezordinea, ştiu că ea poate fi învinsă, puterea Creatorului lumii şi al ordinei fiind de neoprit. Sper că mă poţi urmări şi înţelege.

Din tăcerea mea a dedus că îi îndeplinesc speranţa, şi a continuat :

— Efortul tău nu va rămâne nerăsplătit, memoria restituită va deveni o forţă, pe pământ sunt multe forţe, ordonate de Creator, nefolosite, rezerve în aşteptare. La una dintre aceste forţe ai ajuns şi tu, gena intuiţiei şi a nesupunerii moştenită de la strămoşi te-a servit bine, Mateii descoperiţi de tine sunt o rezervă păstrată pentru lupta finală. Nu e de loc întâmplător că la Mateii n-au ajuns forţele dezordinii, negustorul a fost nevoit să plece, dracul a fost izgonit de popă, Mateii plecaţi s-au întors nevătămaţi şi necontaminaţi de germenii dezordinii, satul descoperit de tine, un paradis niciodată părăsit, păstrează legătura cu Dumnezeu prin popa, trimisul Domnului, singurul neMatei din tot satul.

— Este popa din Mateii păcătos ?, am îndrăznit să întreb.

— Este, nu se putea altfel, popa este un om, nu este nici măcar un sfânt, ar putea să devină, ar fi cel mai îndreptăţit, dar preoţii devin sfinţi după ce ajung la Isus Hristos, dacă ajung, El le dă aureola şi Sfinţenia. Popa este un om dăruit cu Har, el împlineşte puterea Harului, omul din popă rămâne însă tot om, are şi el nevoi, are nevastă, e bine aşa, are copii, are greutăţi, are Cartea, e un om însemnat.

— Ai spus că Mateii este un sat păstrat ca rezervă pentru lupta împotriva dezordinii, a forţei distrugătoare. Cum vor putea nişte oameni aflaţi într-o evidentă stare de înapoiere, vlăguiţi, fără putere de efort, fără învăţătură, să devină oştenii unei armate câştigătoare?

— Forţa Mateilor stă tocmai în starea lor de nediferenţiere, în convingerea că sunt singurii rămaşi în paradis, că n-au gustat din mărul otrăvit, chiar dacă vre-un înaintaş al lor a păcătuit, ei nu ştiu, şi ăsta e norocul şi atu-ul lor, neştiinţa nu este păcat, dimpotrivă, ştiinţa duce de cele mai multe ori la păcat. Ai spus că n-au putere de efort, nu e adevărat, Mateii n-au avut nevoie de efort, au primit, ca şi păsările cerului, cele trebuitoare, fără efort, rezervele lor sunt intacte, aşteaptă să fie chemate la luptă. Nici un Matei n-a intrat în slujba dezordinii, nu ştie de existenţa ei, când vor afla, toţi Mateii se vor mobiliza împotriva ei, vor deveni eroi, forţele distrugătoare vor fi măturate ca gunoaiele şi vor fi răspândite de vânt. Mateii vor reprezenta puterea originară, naturală, la fel de neîndurătoare ca şi puterea răului. Adu-ţi aminte că toate marile imperii au fost învinse de hoarde barbare, aparent dezordonate. Hoardele nomade erau, însă, reprezentante ale ordinei naturale. Lumea este bine făcută, se conduce după legi permisive, în anumite limite, libertatea este asigurată numai celor ce nu fac din dezordine o nouă ordine, puterea servită de tine iese din limitele libertăţii admise şi nu va fi tolerată.

După o mică pauză a continuat :

În privinţa alianţei, avem principii diferite, se pot face alianţe numai în lumea unde trăieşti tu, fiecare lume are legile ei, alianţa dorită de tine iese din limitele libertăţii permise, atât în lumea ta cât şi în lumea mea. Nu suntem de acord nici în legătură cu demascarea, cu trădarea, ele nu pot fi binefaceri, trădarea este un act de nesupunere, dezordine. Atât eu cât şi tu suntem angajaţii unor instituţii, pe care ne-am obligat s-o servim, dacă n-o facem intrăm în serviciul unei dezordini mai mari. Întoarce-te la postul tău, continuă să prezinţi viaţa de la Mateii ca pe o curiozitate, un non sens, o absurditate, vei fi considerat un servitor conştiincios, îţi vei păstra identitatea şi vei intra în memoria lumii tale, este singura şansă. La rândul meu, sunt grăbit să-mi îndeplinesc menirea, să duc mai departe curiozitatea şi revanşa, să-i pregătesc pe Mateii pentru confruntarea cu puterea servită de tine.

Ne-am despărţit fără să ne luăm rămas bun, de fapt nici nu ne întâlnisem, făceam parte din lumi aflate la nivele diferite, convorbirea noastră, imposibilă, se situa în sfera paradoxului. Am pus microscopul imaginaţiei deoparte, am privit lumea Mateilor cu luneta potrivită, am văzut-o la mărimea reală, adormită dar vie, am admirat cromozomii născuţi şi crescuţi în paradis, gata oricând, acum ştiam, să dea naştere la eroi, să restabilească ordinea lăsată de Creator, să măture şi să răspândească în nisipurile deşerturilor, nemernica putere distrugătoare, al cărei slujbaş eram. Nu mai simţeam disperare şi angoasă, aflasem că totul era minciună, filozofia neputinţei.

 

Epilog

Nu căutaţi satul Mateilor, nici la munte nici la câmpie, nici pe hartă. Singurul loc unde poate fi găsit este această carte, unde l-am păstrat pentru amatorii de turism literar.

Paradisurile uitate au fost şterse de pe fata pământului, au rămas numai în cărţi, locuri ascunse ignoranţilor, neştiutorilor că există şi suflete nepierdute, uitate, amatorilor de valori materiale, palpabile, numerabile.

Data istorică de dispariţie a Paradisului Mateilor n-a fost consemnată oficial, dar dacă un turist va întreba, să-i spuneţi că ultimii supravieţuitori au dispărut atunci când a venit în sat un păstor nou, priceput mai mult la miei, decât la suflete de creştin. Trimisul Vlădicăi a reformat Paradisul de la Mateii, în virtutea calităţii sale de proprietar al stânei :

— E a mea şi fac ce vreau în ea. Voi începe prin botezul Mateilor, am să le dau nume de sfinţi, ca să-i pot pune la pomelnic, că nu se poate un pomelnic fără nume şi fără taxă. Şi cimitirul am să-l mut din nou, pe morţii care plătesc îi duc la Biserică, să fie mai aproape de casa mea, cei ce nu plătesc nu vor avea parte de pomelnic.

După ce au primit nume de sfinţi, locuitorii fostului Paradis au intrat în rândul lumii, au adus primar, jandar’, calendar, învăţător, judecător, negustori, consilieri, spiţeri şi informatori.   S-au desfiinţat curţile, s-au ars cărţile, au fost duşi zănatecii la ospiciu, într-un cuvânt a fost instaurată dezordinea devoratoare omenească. Din, vechiul Paradis al Mateilor nu s-a mai păstrat decât Sfânta Nepăsare, cu rang de Matroană protectoare a noului sat, rebotezat şi el, cu numele de Filială a parohiei.

Cu umilinţa celui nevrednic să primească Înfricoşătoarea Taină, mă înclin şi îngenunchez aici, după ultima pagină scrisă a Paradisului Mateilor, şi mă rog pentru sufletele morţilor nedezgropaţi şi nepomeniţi, din Cimitirul abandonat. Fie-le ţărâna uşoară!

Nu ascund speranţa că prietenul meu cu nume de cod 09 bis, îşi va ţine promisiunea unei binemeritate revanşe.

 

Nicolae Radu
Istoric (Suplinitor)
21 Iunie 2006, Solstiţiul de vară
Bourg en Bresse, Franţa

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest