Romanul Paradisul Mateilor, o poveste modernă cu implicaţii socio-culturale foarte la zi, îl aduce în conştiinţa cititorului de azi pe scriitor puţin cunoscut publicului aflat în căutarea unor revelaţii de lectură rapidă. Proza sa, de o forţă comunicatoare cinematografică, nu caută postmodernismul sau alte „isme” la modă, ba dimpotrivă, încarcă de semnificaţii un tip de discurs romanesc ce părea consumat. Dar, ca orice act ori fapt literar veritabil, Paradisul Mateilor capătă adâncimea şi straniul adevărurilor întrezărite de o conştiinţă literar-religioasă, care ne ini­ţiază în taine de dincolo de imediat.

Romanul, cu care dr. Nicolae Radu (istoric suplinitor, cum se autodefineşte), comunică atât prin siguranţa de sine a unui prozator ma­tur, pe deplin familiarizat cu ştiinţa comunicării în registre literare variate, cât şi prin tulburătoarea acuitate a unui mesaj cultural. În ipostaza de scriitor, iniţiat şi vizionar, artis­tul se adresează unui public încătuşat în prejudecăţii legate de relaţionarea cu Religia, Biserica, oamenii ce slujesc în spaţiul de cult, îndemnându-şi semenii la spirit critic. Încă înainte ca formula literară să fie foarte stabilă, autorul cucereşte prin ştiinţa dialogului savuros, ce pune în context dramatic mesajul de bună vestire:

„Locul unde vom poposi n-avea nume, era un loc unde se trăia, de când se ştia, fără să fie nevoie de nume, aşa se pomenise şi aşa rămăsese, nimeni nu se gândise că trebuie să dea un nume, pentru că se putea trăi bine şi fără. Dacă se întâmpla, câteodată, să se ivească vreunul mai deocheat, altfel decât ceilalţi, i se punea o poreclă, asta nu era nume, era aşa, un semn, să se ştie la ce te poţi aştepta din partea lui. Mulţi aveau porecle, da’, nu le păsa, că nu-i durea nimic din cauza lor. Unul era Curiosu’, altu’ Băgăreţu’, mai era şi Cârtitoru’ Potrivnicu’, Ereticu’, fiecare după meritu’ lui.

Odată, când s-a născut un copil, nu era nimic neobişnuit, se năşteau dintotdeauna copii, aşa era obiceiul, a venit unul şi a pus o întrebare:

— Da, p-ăsta cum o să-l cheme?

S-au uitat la el şi unii la alţii, nu ştiau ce să spună şi nici nu înţelegeau întrebarea, nici unul nu primise nume la naştere, ce să facă ei cu un nume, nu puteau să-l mănânce, nu puteau să se învelească, sau să se îmbrace cu el, nu folosea la nimic, da’, dacă ăsta a întrebat o fi ştiind el mai multe. Au tăcut aşa de mult că ai fi zis că au şi uitat de întrebare, aşa ar fi fost bine, însă într-un târziu a deschis unul gura şi a spus:

— Să-l întrebăm pă popă, el trebuie să ştie că are Cartea şi le ştie pe toate.

Au plecat la popă, omul avea ceva treabă în spatele casei, l-au aşteptat, ce erau să facă, dacă tot veniseră nu puteau să plece fără să-i spună de ce au venit, omu’ s-a mirat când a văzut atâta lume la poarta lui, nu ştia ce s-a întâmplat, când a auzit de ce au venit, s-a oprit şi a tăcut, tăceau toţi, nu ştiau ce să mai spună, aşteptau o minune, cine putea să facă minuni, dacă nu popa. După un timp a început să se lumineze, tot dinspre popă venea lumina, că din altă parte n-avea de unde, omul s-a şters pe poalele patrafirului şi vorbind singur s-a îndreptat spre casă.

— Trebuie să găsesc răspuns în Carte, nu mă lasă Al de sus, că d-aia mi-au dat Har, da’ unde oi fi pus Cartea, că n-am mai avut nevoie de ea, nu prea mai văd şi am uitat să citesc. Aaa…, uite-o aici, pă oala cu lapte, o pun ca să nu dea muştele în oală, toate au un rost pă lume, nu să putea face o lume fără rost. A luat Cartea, a şters-o de praf, a deschis-o, n-a văzut nimic, n-avea ce să vadă cu ochii lui betegi, s-a uitat în sus, aşa cerea Canonul, şi dintr-o dată i-a intrat o lumină mare în cap. S-a întors la creştinii de la poartă şi a scos din cap lumina.

— Matei, aşa o să-l cheme.”

 

Numirea, ca început, pledează pentru constituirea unei comunităţi, cu anumite reminiscenţe gentilice. Dar nimic nu este mai curat literar decât ieşirea din canon, ca în dialogul de un tragism al comediei umane:

„După ce a mutat cimitirul, adică oasele, câte a mai găsit, s-a gândit şi la biserică, trebuia să mai facă omul ceva, că terminase casa, dar mai erau multe de făcut, el era un popă harnic, nu putea să stea fără să facă ceva. A chemat Mateii şi le-a spus:

— În parohia mea, biserica s-a învechit, ce facem, o reparăm sau facem alta?

— O reparăm, au strigat într-un glas Mateii, le era frică să nu dărâme popa biserica, ferească Domnul, n-aveau cu ce să facă alta şi cum să stea fără biserică.

— O reparăm, dar ne trebuie bani mulţi, de unde îi luăm, ştiţi pe vreunul cu bani?

— P-aici nu e, da’ mai e unii plecaţi, ăia au bani de n-au ce face cu ei.

— Să-i aduceţi la mine, îi înmormântez pe gratis, nici pentru pomeni nu le iau nimic. Le fac rugăciuni, or fi având şi ei păcate, le iert pe toate, pe cele vechi şi pe cele ce vor face de-acum înainte, că eu am harul, l-am primit odată cu parohia.”

 

De altfel, în tot romanul, prozatorul opune umorul socialului de felul absurd şi optează pentru instrumentarul dramaturgului, pentru schimbul de replici ce tentează absurdul.

În toată cartea autorul transfigurează realul (autobiografic) apelând la cele două abordări arhe­tipale, resuscitate de Nietzsche în Naşterea tragediei: la cea apolinică, de ingurgitare a universului în aspiraţia dominării egocentriste, şi la cea dionisiacă, de desfacere şi eliberare de sine prin afirmarea plu­ralităţii cosmice a fiinţei.

Dacă în prima ipostază, la Nicolae Radu, eul gonflat ajunge la alienare, prin asumarea absurdului, în cea de a doua, sinele risipit se regăseşte într-o fragmentaritate mântuitoare, cea a comunităţii.

De o exuberanţă narativă incifrată, amintind în începuturile sale de formula romanescă a lui Constantin Abăluţă, romanul lui Nicolae Radu este profund cinematografic, construcţia fiind structurată pe cadre, apropiin­du‑se de formula scenariului de televiziune.

Romanul său va exercita asupra cititorului o dublă fascinaţie: prin poveste (iar fabula poate fi plasată în orice loc ce trece de la o etapă istorică la alta) şi prin limbaj (personajele vorbindu-ne simplu fără pretenţia de a conota permanent, de a căuta aforisme).

Paradisul Mateilor ne prinde într-un ritm şi într-o viziune care rescrie istoria, propunându-ne o utopie ce seamănă profund cu ceea ce am trăit până acum ceva vreme. De altfel, într-o foarte inspirată radiografie, naratorul vede întreg spectacolul şi-l „numeşte”:

„După ce au primit nume de sfinţi, locuitorii fostului Paradis au intrat în rândul lumii, au adus primar, jandar’, calendar, învăţător, judecător, negustori, consilieri, spiţeri şi informatori.   S-au desfiinţat curţile, s-au ars cărţile, au fost duşi zănatecii la ospiciu, într-un cuvânt a fost instaurată dezordinea devoratoare omenească. Din, vechiul Paradis al Mateilor nu s-a mai păstrat decât Sfânta Nepăsare, cu rang de Matroană protectoare a noului sat, rebotezat şi el, cu numele de Filială a parohiei.”

 

Lucian Pricop

 

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest