de Nicolae Radu

Aici puteți citi capitolul 1capitolul 2capitolul 3capitolul 4capitolul 5capitolul 6capitolul 7capitolul 8capitolul 9 și capitolul 10 al romanului „Paradisul Mateilor”.

Fermecat de prospeţimea Paradisului uitat, nepierdut, al Mateilor, dezvăluită prin miracolul imaginalului, da, nu corectaţi, întrebaţi-l pe Andrei Pleşu, naratorul a trecut cu uşurinţă peste mitul reîntemeierii prin cunoscutele metode ale iubirii profane, intrată şi rămasă în obiceiurile urmaşilor Evei. Frumuseţea ideală a izvoarelor iniţiatice nu s-ar fi putut conserva fără ajutorul procedeelor banale, obişnuite, ale reîntemeierii, fără păcatul originar.

Să ne amintim convingerea neîndoielnică a lui Matei, după care muierile sunt prezente decorative în casele Mateilor, unde stau şi cresc progeniturile, că doar pentru asta au fost făcute. Cum să nu te entuziasmezi în faţa unui tablou atât de bine imaginat de mintea şi înţelegerea naivităţii fără cusur ? De ce să pui întrebări când răspunsul este deja găsit ? Credeţi şi nu cercetaţi, aşa le-a spus popa Mateilor nelămuriţi.

La Mateii, cu sau fără mituri, Paradisul uitat şi nepierdut continuă să se primenească, fără să cerceteze, pentru că aşa a fost statornicit de la început. Femeile fac copii şi paradisul se regenerează prin simpla respectare a rutinei.

Nici un Matei n-a întrebat până acum, ce e în capul şi sufletul unei femei. Mare greşeală !

Sufletul unei femei, o păsărică închisă în colivie, captivă, este ascunzişul potrivit pentru dezmierdările ferite de ochii pizmaşi, pentru ispitele neamului blestemat al lui Scaraoschi. Căci, iată ce spune popa, că scrie despre femeie în Carte.: «.. mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt lanţuri ». (Ecl. 7, 26). « Femeia înţeleaptă zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu mâinile ei » (Pilde, 14,1) « Femeia cinstită ete cununa bărbatului ei, cea neruşinată este putregai în oasele lui » (Pilde 12,4) « Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur la gâtul unui porc » (Pilde 11,22) Nebunia este o femeie gălăgioasă (Pilde 9,13).

Stârniţi de cuvintele popii, să luăm urmele primei muieri, ieşită din casa unui Matei, respectându-i precizarea că la ei nu sunt femei, ci muieri..

Iat-o ! A ieşit pe uliţă, trece chiar acum prin faţa noastră

Nu erai Matei dacă nu întorceai capul după zeitatea păgână cu trup de trestie, unduitor în adierea vântului, crescut din pantofiorii lustruiţi, roşii, cu tocuri negre, proaspăt ieşiţi din mâinile cizmarului, de loc grăbit să facă treabă de mântuială, prea încântat de opera lui, ca să nu se bucure voluptos de plăcerea unei atingeri imaginată a picioarelor ce o vor încălţa. Intre pantofi şi podoaba capului, bine pieptănată, se înălţase de vre-o optsprezece ani o statuie de carne, adevărată capodoperă a naturii, lucrătură măiestrită a moştenirii genetice, bine completată de întâmplări potrivite, dacă luăm de bună ideea năstruşnică a unui franţuz, după care lumea nu ar fi fost creată, ci ar fi rezultatul unei acumulări fericite de zaruri câştigătoare, idee la care, de altfel, aderase, fără să-l ştie pe franţuz, şi căpşorul de sub coafură.

— Cine te-a făcut pe tine ?

— Întâmplarea !

— Nu se poate ! Cum să facă o vorbă o aşa frumuseţe ?

— Cum ? ! Nu ştii ? Dumnezeu a făcut lumea din vorbe, a spus vorbe şi toate s-au făcut cum a spus El

— Dumnezeu nu a spus vorbe la întâmplare.

— Ba da, pentru că ce a spus El să se facă nu mai existase până atunci. Toate le-a făcut după cum i-a trecut prin cap, la întâmplare, aşa spune popa.

— Lasă pe popa, asta a fost de mult, n-a fost nimeni de faţă ca să adeverească. Oamenii de azi au o mamă şi un tată, nu sunt făcuţi de întâmplare.

— Şi eu am, dar ăia n-au vrut să mă facă, au vrut să facă altceva. Au mai făcut şi altă data la fel, şi n-a ieşit nimic, pe mine m-a făcut întâmplarea.

Inutil să te împotriveşti unei zâne atotştiutoare. A rămas aşa, frumoasa statuie de carne este fiica întâmplării, între ea şi alte muieri, făcute de mame, nu e nici o legătură, n-are obligaţii, pe ea a făcut-o întâmplarea, o vorbă.

Ea ştie că Mateii rămân cu gâturile strâmbe după ce trec pe lângă ea, pentru că nu e ca celelalte. Treaba lor, ce să le facă, dacă sunt proşti ? Ii aude cum se întreabă :

— Cine e, mă, aia ?

Aia ! Aşa îi zic toţi, Aia, n-am auzit pe nimeni să-i spună altfel, când spui Aia, e ea, nu poate fi alta, că nu mai e niciuna ca ea.

— Da ! Aşa mă cheamă, Aia, de când mă ştiu mi-au spus Aia. Vezi ce face Aia ? Unde e Aia ? Du-te la Aia. Ia-te după Aia. Las-o pă Aia ! Dă-o pă Aia în aia mă-si. Nu mai e altă Aia, Aia sunt eu.

Nu e deloc surprinzător că după aceste informaţii am încercat să o cunosc mai bine pe Aia.

Am aflat mai multe implementând faimoasa metodă a înaintaşilor latini, afabulaţia, mi-am acordat imaginaţia la gândurile zeiţei născută din cuvântul întâmplare. Am aflat că Aia, fiica miraculoasă a întâmplării, era adevărata Evă a Paradisului, care, bineînţeles, nu putea să admită existenţa unor rivale. Celebrul personaj biblic şi urmaşele ei au fost numai schiţe, crochiuri, proiecte ratate. Adevărata Evă este ea, Aia, femeia perfectă, născută dintr-o întâmplare, o vorbă venită şi plecată imediat după ce s-a întâmplat. Povestea despre coasta lui Adam este prea veche, o invenţie pusă în locul lăsat gol de neştiinţă, cum să faci o femeie dintr-o coastă ? Ea, Aia, este Matca lumii, singura femeie adevărată, unică, inconfundabilă, celelalte, sunt muieri, copii după schiţe incomplete, neterminate, scoase de flămânzii lumii din coşul de resturi al Lui Dumnezeu. Singura femeie terminată, adevărată, este ea, Aia, ea nu e muiere ca celelalte, nişte mincinoase fandosite, care se plâng tot timpul, ba de dureri, ba de plăceri neîmplinite, păcate de lucru neterminat. Ea, Aia nu ştie ce e durerea sau plăcerea, n-are nevoie să ştie, s-a născut dintr-o întâmplare la care nici durerea nici plăcerea nu erau de faţă.

Ceremoniile spontane ale străzii, la apariţia ei o plictisesc, toţi bărbaţii se grăbesc să-i facă loc, se împiedică, se calcă pe bombeuri, uită să închidă gurile lor, pline de bale, ca taurii întărâtaţi de vacile în călduri. I se face silă când vede spectacolul jalnic, mereu acelaşi, al Mateilor orbiţi de dorinţe, ditamai zdrahoni care tremură la apropierea ei, de unde le vin atâtea pofte perfide, mincinoase ? Iubire, adoraţie, admiraţie, vorbe în vânt, zboară după ce-şi varsă mizeria în tine. O femeie adevărată nu poate să aibă decât dispreţ fată de astfel de slăbiciuni. Desăvârşirea, lucrul terminat, n-are nevoie de emoţii, de, adoraţie, admiraţie, veneraţie, divinizare, astea sunt păcate de proiect nedus până la capăt. Popa zice că Dumnezeu a făcut lumea în şapte zile, în grabă, asta înseamnă că a lăsat multe lucruri de făcut şi l-a blestemat pe Adam, singurul zidit după chipul şi asemănarea Lui, să muncească, să termine ce a rămas neterminat, cu preţul unor plăceri, dorinţe, suferinţe, sentimente de om păcătos.

Dacă Adam şi Eva lui n-ar fi păcătuit, n-ar fi legat Dumnezeu reîntemeierea lumii de obiceiuri murdare, ca introducerea unui mădular scârbos între picioarele celei pe care zice că vrea să o facă fericită. De ce ar fi fericite femeile când li se înfundă burta cu un caltaboş ? Nu ! Aşa ceva nu i se potriveşte, ea este, Aia, femeia adevărată n-are nevoie de plăcere şi minciuni, când vrea să facă un copil.

Cam aşa gândea pe drumul către locul unde o aştepta alesul pentru întâmplarea de astăzi. Ştia că o aşteaptă cu înfrigurare, că se învârtoşase de mai multe ori, că izmenele îi erau ude, că e gata să sară asupra ei, să-şi verse desagii plini de zeamă lipicioasă. O să uite să-i spună că o iubeşte, mai bine aşa, la ce folosesc vorbele spuse în loc de fapte, o să-i ridice rochiţa peste ochi, ce dacă sunt frumoşi, n-are ce face cu ochii, ce vrea el se află între picioare. Nici ea nu se ducea până acolo, departe de ochii şi gura lumii, să-şi vadă faţa în ochii lui ca-n oglindă, să-i spună cât de mult îl iubeşte, se ducea, să-l vadă cât este de josnic, de mic, demn de dispreţ, să-l vadă cum tremură la picioarele ei, cum se luptă să le depărteze, să vâre între ele porcăria lui mizerabilă. Ar trebui să-i dea ce merită, o plăcere neterminată, o oală spartă după ce se umpluse, să-i scurteze plăcerea, să-i spună că nu mai vrea asta, să se lupte cu prostul. Ar trebui să miaune ca pisicile în săptămâna brânzei, să scâncească, să ţipe ca pasărea rănită, să-l facă să creadă că dacă vrea plăcere, să mai aştepte, Ar trebui să dea un spectacol, cu arsenic în plăcintă, cu mere otrăvite, cu minciuni, cu punct culminant şi deznodământ trist, nefericit. Asta ar fi meritat prăpăditu’, numai că ea este mărinimoasă, un suflet ales, un trandafir într-o vază de cristal, iar întâmplarea nu este a lui, este întâmplarea ei, s-a pregătit pentru ea, şi-a încălzit carnea şi sângele, ştie cum o să fie, va avea un orgasm fabulos, o descărcare de materie şi tumult cum numai la facerea lumii a mai putut să se întâmple. în capul ei, al singurei femei adevărate, se plămădea, chiar atunci, în drum spre împlinirea mitului cosmic al reîntemeierii, o fiinţă nouă, de carne însufleţită, un pui de Matei din Paradisul uitat.

Individul ales era, bineînţeles, un Matei oarecare, la ce i-ar folosi un Matei special, toţi le au la fel, puturoase şi blegi, după ce varsă prin ele balele cleioase, nu mai sunt bune de nimic. Ei, şi ce dacă, facerea lumii n-are nevoie de răngi oţelite, ajunge un caltaboş împuţit şi, bineînţeles, o întâmplare.

Festivităţile de întâmpinare de pe drum, baletul stupid al Mateilor zmiorcăiala neputincioasă, a fiicelor Evei îşi pierdeau azi interesul în faţa chemării cosmice a împreunării. Focul aprins în măruntaiele ruşinii o ardea, îi grăbea paşii către locul unde o aştepta însuşi Timpul, chemat la întâlnirea cu reîntemeierea, ea Aia fiind ursită să fie Matca, Mater mundi.

 

M-am oprit când Aia a luat poteca spre poieniţa din crâng, cunoşteam subiectul întâmplării, buna creştere mă obliga să fiu discret, aşa că m-am întors în satul Mateilor, unde am pus pe hârtie afabulaţia de faţă. Ar fi fost nebunie să merg mai departe aş fi picat ca musca în untdelemn, şi mi-am amintit vorbele Înţeleptului Ecleziast : « …aşa cum muştele moarte strică untdelemnul, tot aşa nebunia strică înţelepciunea ».

 

Sursa foto: wikimedia.org, Nikolai Dmitriev-Orenburgsky – Focul din sat, Nikolay Dubovskoy - Seară de noiembrie

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest