Memorii afective

 

 

Motto :  “Am să plec într-o zi fără să fi spus totul”     Jean d’Ormesson

 

 

 

 

UBI AMICI, IBIDEM OPES.

MEMORII AFECTIVE.

 

 

 

Prevenire.

Această carte, probabil ultima din ciclul Memorie, va fi rezervată prietenilor, cu neprietenii m-am războit în cărţi publicate anterior. Toate personajele din această carte sunt investite cu demnitatea de prieten. Lista prietenilor rămâne deschisă pentru cititori.

Unele personaje și întâmplări din această carte au fost reinventate. Asemănările cu modele cunoscute nu sunt întâmplătoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O neîndemânare jenantă m-a păgubit mai mult decât un dușman. Răspunsul afirmativ la întrebarea, pusă de ordinator, dacă vreau să înregistrez modificările de text din MEMORII AFECTIVE, titlul sub care scriam de aproape un an o istorie a avatarurilor privind oferta de iubire christică, a fost pedepsită de unealtă prin ștergerea a 74 pagini., adică a tot ceea ce scrisesem. Speranţa că le voi putea recupera cu ajutorul sfetnicului meu, fiul cel mic,  a fost zadarnică, instrumentul refuză orice restituire. Sunt nevoit să reiau din nou urcușul, ca Sisif, fiul lui Aeolus și tatăl lui Ulise. Nedreptă pedeapsă pentru că n-am nicio legătură cu personajul numit de Homer ” cel mai viclean erou antic”. Drept consolare voi accepta explicaţia următoare :  Dacă despre mărturiile păstrate se spune că devin comori, atunci mărturiile pierdute devin jertfe soteriologice oferite de urmașii lui Adam, păcătosi prin destin moștenit. In paginile șterse erau și sentinţe discutabile ce-mi puteau fi reproșate ca păcate. Le-m ispășit pierzându-le,  confirmând, în felul meu, observaţia filozofului catolic Gabriel Marcel privitoare la relaţia biunivocă dintre mărturie și mărturisitor : “mărturia nu este îndreptată împtriva unor acuzaţi, ci în aceeași măsură împotriva celui ce mărturisește”.

Voi reîncepe această ultimă, confruntare printr-o spovedanie, o recunoaștere a păcatului că n-am știut să-mi prezint oferta. Abia târziu am aflat că orice acord se face între persoane interesate și pregătite pentru ofertă. Zadarnic îi vorbești de Sfântul Apostol Pavel unui om care n-a avut niciodată o Biblie în mâini, nu-l cunoaște și nu-l interesează. Poate că ar fi trebuit să încep cu cei pomeniţi în Infernul lui Dante, frica ar fi fost mai bine înţeleasă, deși nu sunt convins. Un motiv credibil pentru nereușită ar putea să fie legătura între risc și câștig, cine dă fără să ceară ?

De când am început să scriu, optând pentru memorialistică, am fost hărţuit de prieteni și cititori cu întrebarea : “De ce nu scri un roman, un gen literar cu rânduieli stabilite de teoria literaturii, bazat exclusiv sau parţial pe ficţiune ?”  În toate volumele publicate până acum m-am confruntat cu adevărata întrebare, subînţeleasă discret, dacă memorialistica este literatură. Completez răspunsurile date anterior prin câteva precizări.

Romancierii, cei ce fac prin ficţiune o lume, cred că sunt singurii îndreptăţiţi să li se atribuie statut de artiști-creatori, uitând că și personajele inventate de ei sunt luate din lumea reală, le dau alte nume, dar pot fi găsite printre cunoștinţe sau în istorie și că nici memorialistul nu le fotografiază, ci le descrie așa cum le-a văzut, diferite de cum le-au văzut alţii și de cum s-au văzut cei ce le-au fost modele. Dacă romancierul, fabricant de personaje inventate,  inspirate din modele reale, este artist, și memorialistul are drept la acest atribut, pentru că și el reinventează personaje  pornind de la modele cunoscute. Portretele literare ale memorialistului sunt nerecunoscute uneori de modele. Sorin Lavric, un critic literar reputat pentru observaţii subtile, a remarcat că cel ce scrie despre evenimente la care n-a partcipat nu poate să simuleze dramatismul momentului pentru că “spiritul său se află sub pragul de tensiune în care respiră personajele”.

Cei ce contestă arta literară a memorialistului pentru lipsă de ficţiune pot să ajungă, prin analogie, la negarea  operei unor mari artiști din alte domenii, pictură, sculptură, inspirati de modele reale. Pe de altă parte, cunoscuta ispită a romancierilor pentru subiecte și personaje istorice îi apropie de memorialiști prin renunţarea la  ficţiune în favoarea adevărului istoric. Istoria însăși este operă a memoriei, deschisă de multe ori ficţiuinii. Concluzia acestor observaţii mi se pare firească : și memorialiostul, dacă folosește cu iscusinţă cuvintele, poate fi admis în lumea artștilor.

Un argument în favoarea memorialistului este faptul că își desvăluie sursa, pe când ficţionistul (sic) încearcă  să înșele memoria.  De altfel cuvântul ficţiune este definit în dicţionatre și prin conotaţii cu înţelesul de scorneală, falsitate, minciună, păcate prea mari ca să fie trecute cu vederea. Din respect pentru Sfânta Scriptură  și pentru părinţii mei, mă voi strădui să despart ficţiunea de minciună, să rămân pe drumul adevărului, respectând principiul biblic după care începutul faptei este cuvântul, care dacă este scris devine poruncă. Valoarea artistică o las pe seama felului în care voi așeza cuvintele.  Memorialistul își asumă erori personale și decepţii cu riscul de a stârni  riposte și  nemulţumiri, el prezintă un adevăr al lui, diferit de al altora, un argument în plus pentrua fi recunoscut ca original. Memoriile prea pieptănate, coafate și pavoazate pierd cel mai preţios ingredient, parfumul autenticului.

Multe dintre personajele descrise în ciclul Memorie nu mai sunt în viaţă și din această cauză am crezut că merită să fie încredinţate unui mijloc de păstrare care este memorialistica, o metodă istorică și artistică de reconciliere.

Consecvent cu cele scrise și publicate deja, voi rămâne un memorialist, cu precizarea că voi completa, ca și până acum, golurile de memorie și amintirile neconvenabile cu fructe dulci plăsmuite de imaginaţie.

 

O literatură a memoriilor pot scrie numai cei ce au lăsat destui ani în urma lor, altfel spus cei trecuţi prin multe vârste, și e bine așa, pentru că se evită amintirile poluate de furtunile umorale. Nu sunt adept și nici  expert al freudismului, însă ca om la sfârșitul vârstelor  pot să confirm tăria hormonilor în treburile oamenilor.

Un om cu memorie bună uită de bună voie multe necazuri  și iartă multe păcate. Am ales din rafturile unde am depozitat amintirile portrete și întâmplări care au marcat viaţa mea afectivă în sens favorabil sau mai puţin favorabil.  Ce a putut să fie uitat a fost trecut la uitări, ce nu poate fi uitat a fost trecut la iertări. Am încercat să scap de unele amintiri obsesionale păstrate de o memorie ce refuză reconcilierea pentru că nu le înţelege motivaţia, nu știu dacă am reușit.

 

Prieteni moșteniţi.

 

Unul din năravurile mele păcătoase a fost și a rămas permanenţa unei legături speciale cu locul unde am fost adus pe lume. Am revenit ori de câte ori am putut la matcă, atras de o forţă ce depășea puterea mea de rezistenţă. Tot ce ţinea de satul  unde mă născusem păstra o dimensiune sacră ce se cerea venerată. Cu acest sentiment de veneraţie i-am evocat pe consătenii mei, cu virtuţile și păcatele lor, pentru că dacă le treceam cu vederea păcatele veneraţia era mincinoasă.

 

O doamnă, soţia unui consătean, a fost nemulţumită de portretul bunicii soţului. N-a cunoscut-o, s-a întâlnit cu viitorul soţ la mulţi după decesul bunicii, dar, ce contează, o bunică merită să fie prezentată ca o icoană, atârnată pe un perete. I-am explicat că Doda Lisandrina a fost o mare personalitate, a avut 9 copii din care au trăit 8, o adevărată performanţă pentru vremea ei, că dacă n-aș fi descris-o așa cum a fost, dinamică, bătăioasă, vorbăreaţă, impulsivă, nu m-ar fi iertat m-ar fi dojenit, așa cum îi era obiceiul. Cred că acolo unde se află se fălește cu portretul făcut de mine :

-Bine că nu m-a uitat zurbagiul.

Nu te-am uitat, Dodă Lisandrină, te înregistrez în catalogul de prieteni.

 

Ion L. a fost un consătean sărac, muncitor cu ziua,  harnic, dacă nu băuse ceva înainte. Când îl chemam la muncă nu mă refuza, însă mă lăsa să cred că-mi face un hatâr, era felul lui de a-și da importanţă. Il răsplăteam plătindu-i mai mult decât celorlalţi, era o slăbiciune a mea și un mod de a-l valorifica și încuraja. Cunoscut ca băutor de tărie, trăia singur într-o casă neterminată, fetele, femeile îl ocoleau dar nici el nu le acorda mare atenţie, n-avea timp, când nu muncea era băut și ce primea pentru muncă dădea pe băutură la cârciuma din sat în aceeași zi. A fost consecvent, a băut până în ultima zi de viaţă, mi-a spus odată că nu vrea să fie treaz când va muri, a murit cu inima împăcată. Multe păcate i-am trecut cu vederea lui Ion, un singur păcat nu pot  să-i uit. Iată despre ce este vorba. In timp ce construiam casa din satul natal,  ca să îndeplinesc zicala tatălui meu : “cine nu face o casă într-o viaţă nu este om”, am primit de la un fost pacient o frumoasă magnolie, arbore pretenţios, pregătit special  pentru a fi plantat. Spre bucuria mea fostul pacient a avut o mână verde, cum se spune, magnolia s-a prins și se pregătea să înflorească pentru prima dată. I-am rugat pe constructori s-o protejeze, să n-o stropească din greșeală cu var, ciment sau alte materiale de construcţie. Am uitat să-l atenţionez și pe Ion L., mare greșeală, prietenul meu a pândit un moment de neatenţie și m-a pedepsit, a stropit din abundenţă  cu var magnolia, ucigând-o. In ce compartiment dantesc ai ajuns Ioane ?

 

Se pare că uciderea pomilor este un păcat obișnuit în satul unde m-am născut. Cu vreo câţiva ani în urmă m-am întâlnit la prăvălia din sat cu unul dintre colegii de școală primară, am evocat cu nostalgie frumuseţea anilor din copilăria noastră, leagănul din Poiana Bolindeţului, bordeele din Pleașă, unde ne ascundeam în timpul bombardamentelor pe vremea războiului, un gest spectaculos, inutil, poveștile despre Tufanu’ Trăznit, perele dulci ale Părului Motrun. L-am întrebat dacă știe pe undeva un păr motrun, varietate rară, dacă nu pierdută, aș fi dorit să plantez un păr în locul celui decedat și să-l altoiesc dintr-un păr motrun. Fostul meu coleg mi-a arătat chiar în faţa cârciumii un păr altoit cu trei varietăţi, una fiind de păr motrun. ne-am bucurat amândoi la gândul că vom lăsa un urmaș bătrânului păr decedat din Poiana Bolindeţului. Fostul meu coleg s-a angajat chiar să planteze părul altoit în primăvara următoare.

Când am revenit în sat am vrut să văd părul nostru  motrun, nu l-am găsit și l-am întrebat pe fostul coleg ce s-a întâmplat, îl știam om de cuvânt. Oftând, omul mi-a spus că n-a mai găsit părul din faţa cârciumii, trei beţivi care au auzit ce vorbisem i-au dat foc, a ars bietul pom în strigăte de bucurie bezmetică a asasinilor. Rezerva mea de iertări se epuizase, când am trecut pe lângă Biserică, în drum spre casă, m-am oprit și am spus : “Iartă-i Tu Doamne…”.

 

Emil Cioran, un român dezamăgit, și-a vărsat năduhul într-una din scrierile sale împotriva conaţionalilor săi, a spus că un român intrat într-o casă privește în jurul lui ca să vadă cu ce poate să plece. Am verificat și confirmat zicerea lui Cioran cu ocazia construcţiei casei. Fiecare din cei chemaţi la muncă a găsit câte ceva de luat, cabluri elecrice, ţigle, ciment, var, cuie, o ușă de sobă, bucăţi de tablă, bare de fier, scânduri, niciun material n-a fost iertat, câte puţin din fiecare. Ii asigur pe toţi că i-am iertat și, mai mult, le dăruiesc ceea ce au luat fără să ceară.

Cu detestabilul obicei descris de Cioran, l-aș numi cu un termen medical cleptomanie, alţii i-au zis “un sport românesc”, m-am întâlnit peste tot unde am umblat prin România și, constatare neplăcută, nu ţine seama de rudenie, de prietenie de o eventuală recunoștinţă.

 

Fane R. tinichigiu auto, fost pacient, se fălea cu prietenia mea, mi-a reparat de mai multe ori mașina, m-a prezentat colegilor și m-a invitat chiar acasă unde m-a primit cu o mare generozitate. Toate aceste gesturi nu l-au împiedicat să demonteze piese din mașina mea nouă și să le valorifice, montându-le la altă mașină veche. Îl asigur pe Fane R. că mi-a rămas prieten.

Grigore, alt prieten, tovarăș de pescuit, priceput la reparatul mașinilor, a fost și mai întreprinzător. Cumpărasem două planetare Grenzen, marcă prestigioasă, intenţionam să le instalez pe mașina mea, i le-am arătat lui Grigore și l-am întrebat dacă le poate instala. Mi-a răspuns că e bine să mai aștept, planetarele mașinii mele sunt încă bune. Peste puţin timp i-am lăsat mașina pentru probleme de întreţinere curentă, mi-a împrumutat chiar mașina lui. A doua zi am plecat la un drum mai lung, însă n-am ajuns la destinaţie, mi-a sărit un pinion de la planetară, așa mi-a spus Grigore. L-am chemat de urgenţă să mă depaneze și după ce a pus diagnosticul a hotărât să monteze planetarele Grenzen. Am vrut să stau lângă mașină în timpul montării, dar Grigore mi-a spus că nu poate să le monteze pe loc, mi-a dat  din nou mașina lui să-mi fac treburile.

-Le-ai montat ?, am întrebat, când m-am întors.

-Bineînţeles, m-a asigurat Grigore.

Greșeala mea a fost că m-am lăudat altui mecanic auto, i-am spus că am planetare noi, Grenzen. Omul s-a uitat cu atenţie, a urcat chiar mașina pe rampă și mi-a spus că n-am planetare noi, că am planetare românești, nicidecum Grenzen. Când i-am povestit ce mi s-a întâmplat a zâmbit și a spus :

-Te-a păcălit, a deșurubat o piesă ca să rămâi pe drum, apoi a pus-o la loc zicând că ţi-a schimbat planetarele.

Cum aș fi putut să mă cert cu Grigore, prietenul meu de pescuit, i-am spus ce am aflat, a sărit ca ars, l-a ocărât pe mecanic, m-a asigurat încă odată că mi-a montat planetarele noi, nu l-am crezut, dar l-am iertat.

Schimbarea unor piese între două mașini, de la cea nouă la cea veche și invers era o practică obișnuită, duceai mașina nouă pentru schimbarea unui filtru sau un defect minor, mecanicul era ocupat, o lăsai la Service și omul opera liniștit schimbarea. Am fost victima acestui procedeu de mai multe ori, cred că nu am fost singurul. Când am cumpărat o Dacia nouă, înainte de primirea mașinii am fost lăsat să aștept pentru unele pregătiri și după o zi am constatat că din radiator curgea lichidul de răcire. Am mers la Service-ul de garanţie, m-a amânat vreo săptămână și nu mi-a înlocuit radiatorul decât după ce l-am achitat ca bacșiș șefului de la Service.

Cea mai neplăcută surpriză am avut-o de la un bun prieten căruia i-am lăsat mașina nouă pentru rodaj, pentru că am plecat din ţară mai multe luni. Când m-am întors și mi-am luat mașina am constatat că multe piese noi fuseseră schimbate, fapt atestat și de un mecanic profesionist. Revizia făcută în grabă n-a găsit toate hibele și pe drumul lung de întoarcere am rămas în  pană. Când i-am spus prietenului ce mi s-a întâmplat n-a găsit nimic de spus. Cum să strici o prietenie pentru câteva piese de mașină. L-am iertat, am schimbat vorba.

Alt prieten, Nea Gică, poreclit de colegi Bacșiș,   priceput la toate, mi-a făcut multe servicii, grilaj la balcon, bare metalice la toate ferestrele, uși dublate cu tablă groasă, hotă la bucătărie, cazan de 5 decalitri din inox și altele, l-am plătit dar nu mi-a cerut prea mult și drept compensaţie mă făceam că nu văd că de fiecare dată pleca de la mine cu un mic obiect ascuns în trusa lui de unelte. M-a surprins însă după ce am trecut la capitalism, a plătit pentru mine o taxă financiară și când i-am restituit datoria mi-a pretins dobândă, a zis că așa este acuma, prietenii se aleg în funcţie de avantaje, că nimic nu se mai face fără câștig. L-am trimis la plimbare, să dea lecţii de capitalism la alţii, dar după un timp l-am chemat și l-am întrebat ce dobândă îi datorez Mi-a spus că s-a răzgândit, că nu-mi mai cere dobândă, m-am revanșat prin cadouri, mai valoroase decât dobânda. Nea Gică era mândru de porecla lui și vrea s-o păstreze.

Cum să strici o prietenie cu un așa om, pentru câteva parale.

 

Am avut multe decepţii capitaliste, nu mai amintesc decât una, cea mai dureroasă.

Un prieten, ofiţer de Miliţie despre care voi vorbi și într-un alt capitol, a avut o evoluţie spectaculoasă după uciderea lui Ceaușescu, a fost avansat până la gradul de Colonel, pe post de Comandant, corespunzător gradului de General. Așa cum voi mai scrie, acest prieten a fost o verigă importantă a destinului într-un moment decisiv pentru viitorul meu. Eram ca doi fraţi, aveam încredere deplină în el și viceversa, o reciprocitate desăvârșită. M-a însoţit la examenul pentru obţinerea permisului auto, ajutorul lui fiind confirmat de examinator la sfârșitul probei de traseu cänd mi-a spus :

-Dumneata conduci ca o cizmă dar îţi dau carnetul pentru amărâtul ăla care stă în frig de azi dimineaţă.

M. ( de la Miliţianul!) avea cunoștinţe la numeroase instituţii, Primărie, Poștă, Telefoane, Alimentara, (foarte important !), marile magazine ca să nu mai amintesc și Poliţia.

La rândul meu l-am prezentat profesorilor mei de la Facultatea de Filozofie secţia Fără frecvenţă, pe care a terminat-o cu succes și a putut, ca absolvent de facultate să, avanseze la grade superioare. Ca medic i-am rezolvat multe solicitări, intervenţii la specialiști cunoscuţi, la  spitale și farmacii.

Când am plecat din ţară ne-a spus că se desparte de  soţie, și nu are locuinţă, i-am oferit trei camere din apartamentul nostru, în cea de patra, încuiată, am pus  câteva obiecte mai de preţ, mici bijuterii de familie, câteva sticle de Whiski, aparate electronice, haine,  dar n-am uitat să-l sfătuim că nu face bine, că soţia, pe care o cunoșteam este o femeie deosebită, inimoasă și o mamă ireproșabilă. Ne-a ascultat fără să spună nimic, era de acord cu noi, dar mai era și altceva.

Explicaţia a apărut când am revenit în ţară, după aproape un an. Prietenul nostru, ajuns într-un post important la Poliţie, noul nume al Miliţiei, nu era de găsit, plecase de acasă și nimeni nu știa unde locuește. Am mers, așa cum făcusem de multe ori, la Inspectoratul General de Poliţie din strada Ştefan cel Mare, l-am rugat pe poliţistul de la intrare să mă anunţe la Domnul Colonel P. (de la Poliţistul !) omul mi-a spus că îl găsesc la etajul 2, camera… și mi-a făcut un bon de intrare. În camera indicată am găsit o duduie,  prea elegantă pentru o secretară, m-am prezentat, am văzut o  tulburare pe faţa ei când i-am spus cine sunt, și m-a introdus la domnul Comandant.

Emoţie, îmbrăţișare, noutăţi, dar un nor nedeslușit, așezat între scaunul demnitarului și vizitatorul neașteptat  oprea înţelesul vorbelor la nivelul de generalităţi, însufleţirea prieteniei lipsea. Mi-a spus că s-a recăsătorit și  așteaptă un copil, soţia fiind, nimeni alta, decât secretara  din anticameră. Comentariile erau de prisos, eram pus în faţa unui fapt împlinit. Locuia împreună cu părinţii soţiei și-i ajuta la godpodăria dintr-o comună aflată în apropiera Bucureștiului, nu prea era încântat, dar n-avea putere să se opună. L-am întrebat despre apartamentul nostru și mi-a spus că a găzduit un american originar din România, venit să candideze pentru președinţia României, apoi a schimbat vorba. După o sporovăială neinteresantă am readus vorba despre ceea ce mă interesa, P. a  mai adăugat câteva informaţii inutile și la presiunea mea a spus că americanul i-a dat niște bani însă nu-i mai are, a avut multe cheltuieli în ultima perioadă.  Ce puteam să mai spun la asemenea argument, l-m rugat să mă pună în legătură cu americanul și am stabilit o oră de întâlnire la apartament.

Americanul ne-a spus că a cumpărat o casă și se va muta în câteva zile. A fost foarte rezervat faţă de mine, era evident că nu prea contam în ochii lui, n-a crezut necesar să-mi mulţumească pentru că a folosit casa mea. Am fost surprins și de lipsa de respect a fostului locatar faţă de bunurile folosite,  dezordine, farfurii și tacâmuri nespălate, resturi de alimente în frigider, praful neșters, probabil, de la plecarea noastră, resturi menajere mucegăite, m-am întrebat ce fel de om este cel ce vrea să devină Președintele României.

Am deschis și camera unde aveam obiectele personale, n-am acordat atenţie faptului că am întâmpinat o greutate când am introdus cheia în broască, am înţeles că fusese forţată după ce n-am mai găsit nici bijuterrile, nici sticlele de Whiski, nici aparatura electronică. l-am căutat pe prietenul meu, nu mai era de găsit, mi-a spus secretara că e plecat într-o delegaţie în Europa !. L-am găsit când am revenit în ţară, după mai multe luni, l-am întrebat dacă știe ceva despre lucrurile din camera încuiată, ne-a spus că nu știe nimic, lăsându-ne să credem că americanul ar fi forţat ușa.

-Bine, dar noi ţi-am încredinţat ţie cheile apartamentului,  crezi că n-ai nicio responsabilitate ?

A tăcut. La o reconstituire coerentă a întâmplărilor, în care am integrat și reacţiile ciudate ale tinerei secretare și norul nedeslușit de la revedera cu P., am înlăturat suspiciunea americanului și m-am întristat când am înţeles că mă aflu în faţa unei noi dovezi a năravului descris de Cioran. Nu mi-a rămas decât să iert, și l-am iertat. Continui să-l numesc prieten, dar nu-l mai găsesc ca să-i spun.

 

Prieteni dobândiţi.

 

Mikhail Rabinovich, specialist în dinamica procesului de cunoaștere, spune că memoria de lungă durată este o bibliotecă mare, cu multe rafturi. Am rânduit în biblioteca memoriei rafturi pentru prieteni adevăraţi, au fost mulţi dar voi selecta câteva nume reprezentative.

Deocamdată nu le dau numele din buletin, o voi face după ce le voi arăta portretul literar și voi obţine învoială de la ei, cu riscul de a fi învinovăţit de regim părtinitor.

 

Niculae G. este cel mai vechi și statornic prieten, în ciuda numeroaselor dispute, unele înveșunate. L-am cunoscut în sala de operaţii a spitalului unde am oficiat timp de 22 ani și din care am fost alungat de un fals prieten cu nume conspirativ Cocostârcul viclean.

Chemat de urgenţă pentru o anestezie neplanificată din cauză că șefa mea, temuta G. B. era ocupată în altă sală de operaţii, am găsit pe masa de operaţie un bărbat voinic, frumos, care m-a surprins cu un mic și neobișnuit discurs :

-Doctore! Doctore!. știu că viaţa mea este în mâinile și priceperea dumitale. Eu sunt un mare fricos, te rog să mă asiguri că voi ieși viu din această încăpere. Văd o lumină deasupra capului, ce rost are, este cumva lumina de la capătul tunelului ?

-Este o lampă scialitică, o sursă de lumină care îi ajută pe chirurgi să vadă mai bine locul unde operează, nu este niciun tunel în sala de operaţie, de aici se pleacă la sala de trezire, nu pe altă lume, l-am asigurat

-Bine, dacă spui dumneata așa trebuie să fie, dar mie tot îmi este frică, ai grijă de mine că vreau să ne vedem după operaţie.

-Ne vom vedea, fiţi fără grijă.

În așteptarea doctorului Tiberiu Ghiţescu, cel mai mare specialist în chirurgia vasculară, care începuse spălatul special al mâinilor înainte de operaţie, un ritual respectat de domnia sa care dura 20 de minute, am îndeplinit  cu întârziere din cauza programării neașteptate, obligaţia profesională, consultul preoperator. La datele civile am găsit ocupaţia pacientului, salariat la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, nume dat de comuniști Ministerului Culturii, iar în adeverinţa atașată biletului de internare funcţia de Secretar General, o funcţie foarte mare, cum am aflat mai târziu. Am fost surprins că fusesem programat pentru anestezie de șefa mea, la un bolnav cu asemenea funcţie  Mai târziu a regretat că mi-a cedat anestezia. Restul informaţiilor, antecedentele, alte operaţii, absenţa patologiei de organe și intervenţia pe membrele inferioare, mai puţin traumatizantă, nu reprezentau motive de îngrijorare pentru anestezist. Operaţia a fost efectuată cu măiestria obișnuită a operatrorului, un adevărat artist. Pentru că bolnavul și-a exprimat dorinţa să ne vedem după operaţie și pentru că doctorul Ghiţescu m-a rugat să-l reţin cel puţin o zi în Reanimare le-am îndeplinit dorinţele și l-am dus în Reanimare, unde beneficia de o atentă supraveghere post operatorie.

Când am venit la contravizită l-am găsit pe pacient în plină șuetă cu o pacientă din patul vecin, nu se vedeau pentru că paturile erau separate cu paravane, dar asta    nu-i împiedica să-și împărtăsească suferinţele de recent operaţi și să se încurajeze unul pe altul.

-Pe mine nu mă doare prea tare, nu mă mai gândesc la operaţie și nu mă doare, încearcă și dumneta să nu te gândești și ai să vezi că nu te mai doare, spunea bărbatul.

-Cum să nu mă gândesc, mă doare de-mi vine să urlu, nu știu ce operaţie ai dumneata, eu am fost operată la fund, de hemoroizi. N-am să mai spun niciodată că mă doare în fund, ferească Dumnezeu să te doară cu adevărat în fund.

-Eu a fost operat de varice și m-a anesteziat doctorul Radu.

-Şi pe mine tot Radu m-a anesteziat, să-l ia dracu, știam că e un anestezist bun, dar o să-i spun că nu este, că îl cunosc de când am făcut școala de Asistente medicale.

-Nu e nevoie să-mi mai spui, Liliana, că am auzit, ţi-am prescris chiar acum un Mialgin, o să se calmeze durerea, ţi-am spus că operaţia de hemoroizi este cea mai dureroasa pentru că se face dilatare anală, se rup fibrele sfincterlui, altfel nu s-ar putea opera. După Mialgin n-o să te mai doară și dacă la noapte vei avea dureri o să-ţi facă a doua fiolă de Mialgin, am prescris-o, dar e bine să nu exagerezi cu opiaceele, că dau obișnuinţă, am intevenit la timp, evitând alte blesteme de la Liliana, o cunoșteam bine și știam ce limbaj colorat putea să folosescă.

M-am întors apoi la pacientul operat de varice, l-am întrebat cum se simte, era tonic, în vervă și m-a surprins de la început prin bogăţia de metafore și prin felul personal de a  dialoga, de fapt de a monologa, pentru că spunea lucruri atât de interesante că ţi-era greu să-l întrerupi.

-Doctore, noi ne-am cunoscut în sala de operaţie, eu pe masă, dumneta deasupra. Vreau să-ţi spun că până la apariţia dumitale muream și înviam de frică, după ce ai venit am prins curaj, cred că ești ursit să îmblânzești frica. Pe mine operaţia mă doare mai puţin decât mă așteptam, am înţeles din ce ai spus domnișoarei că durerea diferă de la o operaţie la alta.

Ce puteam să mai adaug la discursul pacientului meu, i-am spus că sper să ne mai vedem și după ce va pleca din spital, așa cum mi-a promis pe masa de operaţie.

-În ziua când mă voi întoarce la serviciu voi trimite mașina să te aducă pentru o primă vizită la cabinetul meu, sper să mai fie și altele. Să vii cu o geantă mare că am multe cărţi, la mine vin câte două exemplare din toate cărţile care apar la editurile din România.

A doua zi a fost transferat în secţia de chirurgie, nu l-am mai văzut, eram foarte ocupat și la rugămintea lui, doctorul Ghiţescu i-a făcut ieșirea mai repede ca de obicei.

La vreo zece zile după operaţia pacientului meu m-a sunat la telefon o doamnă, mi-a spus că este secretara tovarășului N. G. și m-a întrebat când voi fi liber ca să trimită mașina să mă aducă la Minister. Terminasem programul operator din ziua respectivă și am spus că pot să plec din spital imediat.

După cincisprezece minute am fost anunţat de portarul spitalului că sunt așteptat la poartă de șoferul Tovarășului N.G. Am schimbat în grabă costumul de spital cu cel de stradă, am coborât și m-am urcat în Volga condusă de tovarășul Anghel, șoferul trimis de fostul meu pacient. Am fost condus la etjul II, pe aripa dreaptă a Casei Scânteii unde se afla, cum am citit pe tăbliţa de pe ușă, Secretariatul  Consiliului Editurilor și Difuzării Cărţii. Cabinetul, generos, era format din trei încăperi, una pentru cele două secretare, a doua pentru titularul postului, fostul meu bolnav și a treia pentru depozitarea cărţilor primite de la Edituri. Postul ocupat de domnul N.G. corespundea celui de Director General din CSCA, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, alias Ministerul Culturii.

Primit ca prieten, neprotocolar, am fost prezentat celor două secretare și altor persoane din cabinetul ștabului ca un bun specialist în tainele durerii și suferinţei. Ca și la prima vedere fostul meu pacient nu-și obliga partenerii de discuţie la căutarea unor subiecte, avea tot timpul ceva interesant de spus și era deranjat când încercai să strecori un gând al tău în discursul său. Pentru un proaspăt intrat într-o lume necunoscută faptul că nu eram obligat să inventez subiecte interesante pentru o personalitate de anvergura partenerului meu era o șansă de a nu mă compromite. Am tăcut, am ascultat și admirat bogăţia de idei, cunoștinţe și cuvinte mesteșugite ale celui ce mă prezentase ca prieten. Ăsta a fost începutul, urmat de numeroase vizite la Cabinetul lui N.G., care a devenit o prezenţă permanentă în viaţa mea. Un telefon prin care confirmam că sunt liber era suficient pentru ca Volga condusă de șoferul Anghel să mă ducă la intrarea în aripa dreaptă a CSCA, unde primeam un permis de intrare la cabinetul bossului de la etjul II.

Am asistat la numeroase audienţe ale demnitarului,  am cunoscut în  cabinetul lui numeroase personalităţi culturale din București și din ţară, multe venite pentru sprijin la publicarea unor cărţi, altele pentru obţinerea unui post în sectorul editorial. Am cunoscut scriitori ieșiţi din închisoare, nume cunoscute, arestaţi pentru motive inventate, de fapt pentru că refuzaseră alinierea la ideologia marxist-stalinistă. Toţi cei ce intrau în cabinetul patronului editurilor și al difuzării cărţii ieșeau zâmbind, cu cereri rezolvate, cu promisiuni ferme sau cu răspuns argumentat că nu puteau obţine cele dorite. Solicitanţii primeau un răspuns rapid, fără programări pentru audienţă, fără birocraţia obișnuită a instituţiilor din România socialistă.

Întâlnirea cu N. mi-a deschis poarta către o lume  nouă, necunoscută, lumea boemă a bucureștenilor. Am întâlnit personalităţi despre care auzisem, dar mi se păreau inaccesibile, artiști, scriitori, politicieni, mi s-au deschis uși închise până atunci pentru mine. Omul providenţial căruia îi datorez intrarea în anturajul intelectual din București a devenit cel mai bun prieten, un adevărat frate.

Niculae G., bucureștean prin naștere, argeșean prin obârșie, era un intelectual prin ursită. Despre viaţa lui n-am aflat decât târziu amănunte, nu le ascundea dar nici nu le exiba. Niculae era însoţit permanent de o ceată mobilă, magnetizată de farmecul unui discurs antrenant,  pe care o purta prin ateliere de pictori, case de amici sau cârciumi ale scriitorilor, peste tot  era primit cu braţe deschise împreună cu alaiul ce-l însoţea. Ceata lui  Niculae putea fi asimilată unei trupe de teatru itinerant, constituită ad-hoc de un regizor talentat, înzestrat cu genă de lider.  Mai târziu am aflat că în ascendenţa lui a existat un boier, îndrăgostit de o bunică sau străbunică, foarte frumoasă, a prietenului meu, boier care descindea cu faetonul la iubita lui și la fii lor nelegitimi. Ar fi o explicaţie onorantă pentru descendentul unui vlăstar boieresc altoit pe tulpina unei cosânzene de Argeș. Sigur este că o personalitate ca cea a prietenului meu nu putea să aibă o origine banală, natura nu risipește genele preţioase.

Anturajul lui Niculae G. se constituia ca o colectivitate vremelnică, dependentă de liderul ei, posesor al unui ferment natural de coeziune. Prezenţa lui era obligatorie. Înzestrat cu un mare talent de orator, completat de o imensă memorie și cultură enciclopedică, Niculae domina scena făcând inutilă prezenţa altor personaje și a recuzitei. Ca figurant în trupa dirijată de Niculae am participat la multe descinderi, am beneficiat de carisma prietenului meu, și am cunoscut multă lume bună din boema bucureșteană. O disponibilitate înăscută pentru legături spirituale și prietenie m-a ajutat să depășesc multe momente de tensiune, inevitabile, și să rămân aproape 50 de ani unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Niculae. I-am fost alături în momente dificile, despărţirea de soţie și de femeia iubită, poate singura, care l-a dezamăgit. I-am fost naș de cununie la a doua căsătorie, la o vârstă când i se potrivea mai bine calitatea de bunic. Istoria prieteniei cu Niculae ar putea să fie subiect de literatură, cu momente epice, câteodată conflictuale și tablouri lirice din pădurile Cremenarilor, unde Niculae ţinea discursuri tufanilor sau speria păsările, imitându-l pe Ceaușescu. Drumul din București la Cremenari a fost învăţat pe de rost de Volga condusă de șoferul Anghel, apoi de Niculae, după ce Partidul i-a vândut mașina la un preţ modic și l-a lăsat fără șofer.

Despre relaţia dintre Niculae și Partdul Comunist am aflat târziu că era o adaptare a descendentului  din viţă boierească la tăvălugul istoriei. Fiu de negustor prosper de cereale en gros, căpătuit în capitală prin cultivarea genei  moștenită de la bunicul boier, Niculae s-a trezit din adolescenţă într-o lume potrivnică genei moștenită de la strămoș. Ca mulţi alţi moștenitori de gene  selectate de generaţii, a intuit că salvarea se află în turmă, căreia i s-a atașat din mers. A lăsat în dulap costumul de negustor și a îmbrăcat salopeta de proletar. Limpezimea minţii, moștenire burgheză, l-a ajutat să se plaseze aproape de cei ce împărţeau produsele, dar nu s-a așezat în primele rânduri, expuse adversităţilor dintre veleitari.

Au fost unii clănţăi, apăruţi după un război pierdut, care le-a găsit supravieţuitorilor vina că în loc să se opună, au trecut de partea asupritorilor, li s-ar putea da multe răspunsuri, voi aminti numai cuvintele atribuite lui Kutuzov : “Nu le voi lăsa românilor decât ochii, să plângă”. Comuniștii ruși au fost urmașii lui Kutuzov. Sunt convins că cei ce se laudă că au fost revoluţionari provin din rândul clănţăilor, ieșiţi în stradă după terminarea confruntărilor. România și-a păstrat cultura și virtuţile mulţumită celor ce au aplicat principiul mioritic al supunerii și jertfei. Întâmplător, dar mai mult nu, cei ce au păstrat românismul au fost urmașii celor consideraţi de comuniști ca dușmani ai poporului.

Pentru cel ce nu rezista tentaţiei de a intra în toate librăriile și a cumpăra cărţi, din bursa de 30 lei primită lunar pentru rezultate bune la învăţătură, camera unde se aflau câte două exemplare din toate cărţile ieșite de sub tipar la edituri era o atracţie irezistibilă. Primisem aprobarea patronului să iau câte un exemplar din cele două primite ca semnal de șeful editurilor și difuzării cărţii, la început am rezistat tentaţiei de abuz, apoi m-a învins lăcomia, umpleam geanta cu cărţi și o bună parte din prima mea bibliotecă a fost formată din cărţile primite de la Niculae.

Când suntem tineri uităm că timpul pierdut nu se întoarce, risipim, risipim cu nesăbuinţă zilele, încrezători într-un destin ce vine și fără să fie invocat. Inteligenţa și norocul se asociaseră moștenirii genetice la Niculae, aflat când l-am cunoscut într-o funcţie potrivită vocaţei de poet, chiar dacă nu silabisea rime și incantaţii. Se mulţumea cu puterea de a-i ajuta pe truditorii metaforei, onomatopeii,  anacolutului și hiperbolei. L-am comparat odată cu un împărat care împarte regate fără să-și revendice propriul regat. M-a privit cu ochii lui profunzi, n-a comentat, însă cred că i-a plăcut. Altă dată, când se fălea cu reușita unei editări a operei unui poet ieșit recent din pușcărie, l-am atacat direct :

-Tu editezi, tipărești, ajuţi, îi reintroduci pe scriitorii ieșiţi din închisori în circuitul valorilor, dar cu darul tău  literar ce faci, ar fi trebuit să ai deja câteva volume publicate.

A tăcut, comportament neobișnuit pentru campionul discursurilor. Peste câteva zile m-a întâmpinat cu o noutate :

-Te-am ascultat și ţi-am dat dreptate, de azi înainte voi fi mai puţin disponibil, voi fi la Biblioteca Academiei unde se află multe informaţii despre opera lui Liviu Rebreanu. Am început colaborarea cu doi istorici literari în vederea unei ediţii critice a celui mai important prozator român. Voi deveni salahor al ediţiei critice Liviu Rebreanu  care va avea douăzeci de volume. Angajat la început ca zilier, Niculae a ajuns repede șeful iniţiativei, cunoștinţele și puterea de muncă ajutându-l să realizeze, singur, un număr de douăzecisitrei de volume cuprinzând toate scrierile lui Rebreanu, cu variante și comentarii, muncă pentru care a fost recunoscut de tagma specialiștilor ca cel mai mare rebreanolog.

Drumul de la București la Cremenari și retur, a intrat în programul  demnitarului cărţilor, care când am urcat de la podul peste Olt pe dealul Piepteștilor, printr-un coridor străjuit de stejari seculari, a spus : “pe aici se iese din lume, se intră înt-un tărâm de poveste” Părinţii mei l-au adoptat imediat pe Niculae, tata, cu simţul lui de negustor, mi-a spus :

-Ai făcut afacere bună când te-ai împrietenit cu domnul Niculae, e un om de valoare.

Întorcându-se la oaspetele lui a adăugat :

-Dacă are un prietn ca matale, înseamnă că e ceva și de capul băiatului meu.

S-au înţeles bine, Niculae avea cui să vorbească și tata era un un excelent ascultător. Când mă abăteam de la protocol în disputele noastre primeam o mustrare amicală :

-Tatăl tău nu m-ar fi întrerupt, el știe să asculte.

Mama avea încredere în tata, nu-l contrazicea, așa o învăţase bunicu’ și-și exprima încrederea în felul ei, tăia o găină din curte și o rumenea pe frigăruie.

-Friptură bună ca la dumneata n-am mai mâncat, o asigura domnul Nicu.

Lui Niculae îi plăcea să stea în casă, cu un pahar de vin pe masă și cu auditoriu în jur. Se asigura invitând un prieten sau prietenă din București, aducea totdeauna un om de valoare, de obicei un scriitor. Asta la început, pentru că mai pe urmă venea cu domnișoara Vali,  devenită companie, pe post de nevastă, neoficială. Convins că va fi primit ca un bun prieten al fiului lor, N. se abătea pe la părinţii mei și fără mine, în drumurile lui prin ţinutul Olteniei. Îi plăceau întâmplările neașteptate. Mergeam odată la un fost bolnav din renumita comună viticolă Orlești și ne-a sărit în faţa mașinii un om prea bine dispus ca să nu zic prea băut. Volga, mașină rusească, a răspuns bine la comenzi, s-a oprit la câteva zeci de centimetri de nesăbuitul mușteriu.

-Sunt doctorul Uscatu, merg până la Orlești, ia-mă că fac cinste cu o damigeană de vin.

Tulburat de incidentul neprevăzut, am vrut să-i spun lui Niculae că nu e bine să se complice, dar n-am avut timp, prieteul meu l-a invitat să urce în mașină. Ce a urmat a fost de poveste, doctorul Uscatu ne-a povestit viaţa lui, ne-a spus că este medic veterinar la Orlești, este însurat și are doi copii și că toţi orleștenii îi sunt datori cu cel puţin o damigeană de vin. Nu ne-a lăsat să mergem la fostul meu pacient, ne-a invitat acasă la el și i-a spus soţiei :

-Avem oaspeţi de la București, de la minister, prepară ceva bun, cum ști tu.

Vin la discreţie, muzică pusă la maximum, miros ademenitor de friptură, partener de conversaţie, cam incomod, vorbea mult, dar ne-am adaptat și ne-am așezat la un ospăt demn de oaspeţii de la București. S-a lăsat noaptea, Uscatu a aruncat cheia pe fereastră și ne-a spus ca va chema mâine pe cineva s-o caute. Neobișnuit cu chefuri am trecut peste tărăboiul din casa lui Uscatu și am aţipit, am visat că ascult și trăiesc finalul Simfoniei fantastice a lui Berlioz și după ce m-am dumirit unde sunt, am aflat că vom merge la Biserică să tragem și noi clopotele. Mi s-a spus mai târziu de ce. Murise un binecredincios din Orlești și s-au tras clopotele. Niculae l-a întrebat pe Uscatu de ce bat clopotele noaptea la Orlești.

-Așa e la noi, bat clopotele și noaptea, i-a răspuns gazda.

-Da, noi nu putem să tragem clopotele, a plusat Niculae.

-Cum să nu, putem, mergem la Biserică să tragem clopotele, i-a răspuns excitat Uscatu. Şi ca să nu fie motive de împiedicare a scos dublura cheii de la intrare și a deschis ușa.

Mahmur, trezit din somnul cu simfonie, am plecat spre Biserică. Uscatu și Niculae, au găsit clopotul și au început să-l tragă, dar nu ca la morţi, ca la nebuni, că l-a trezit pe bietul popă din somn.

-Ce faci domnule doctor, sperii oamenii, o să creadă că e război, l-a admonestat preotul.

-Lasă părinte că nu trag clopotul pentru cei vii, îl trag pentru morţi, i-a răspuns Uscatu.

Cu greu l-a convins preotul să renunţe, spre amuzamentul răutăcios al oaspetelui de la București.

S-a legat o prietenie de durată între cei doi, Niculae descindea la Orlești ori de câte ori avea drum prin Oltenia și îl primea pe Uscatu la casa lui din București. Proba de onestitate și trăinicie a prieteniei a fost dovedită într-o împrejurare mai puţin fericită. Doctorul Uscatu avea la dispensar un cal și o șaretă cu care mergea în sat. Chemat de urgenţă într-o după amiază și după o masă inundată cu vin, doctorul s-a urcat în saretă și a dat bice. N-a mai știut ce s-a întâmplat, a ajuns sub roţile șaretei cu câteva oase rupte și de acolo la Spitalul din Drăgăsani. Când s-a trezit i-a telefonat lui Niculae, care a venit în mare grabă de la București la Drăgășani. Convalescenţa și recuperarea au fost lungi, Niculae a făcut multe drumuri la Drăgășani si Orlești, pentru a-i ușura suferinţa fostului prieten de pahar, ajuns prieten de suflet.

Mai puţină șansă a avut frumoasa doamna U. o femeie divorţată, prea frumoasă ca să treacă neobservată de un estetician. Veneam de la Snagov, de la unul dintre prietenii lui Niculae, ne-am oprit la o biserică unde se oficiase slujba de Florii,  primisem un frumos buchet de flori de liliac și când am ajuns la București prietenul meu a oprit la poarta casei doamnei U., n-a intrat, a depus buchetul de flori între ulucile porţii. Ajuns acasă i-a telefonat frumoasei doamne rugând-o să meargă la poartă unde va găsi un dar special. Peste un sfert de ceas i-a telefonat din nou și a întrebat-o dacă i-a plăcut darul, femeia i-a spus că n-a găsit niciun dar și Niculae a rugat-o să caute mai bine. La al treilea telefon a aflat că doamna U. găsise buchetul de flori la prima ieșire, dar nu-i acordase atenţie, ce, florile sunt dar ? A fost ultima dată când Niculae i-a telefonat frumoasei dar insensibilei doamne.

 

Bărbat frumos, distins, înalt, elegant, Niculae se simţea bine în compania femeilor, seduse după primele vorbe ce-i ieșeau din gură, însă femeile, maestre ale pragmatismului, își făceau, încă din faza preliminariilor, proiecte de viitor. Mai puţin dibace, grăbită, Mihaela, ghid la un muzeu, nu a avut răbdare să se încheie actul, i-a pus întrebarea dacă poate s-o ajute la obţinerea unui post mai bine retribuit în meseria ei. Dezinhibat, Niculae a întrerupt afacerea, și-a luat pălăria și mânușile lăsând-o neterminată pe Mihaela.

O experienţă plină de consecinţe a avut Niculae cu  tânăra domnișoară Eugenia, întâlnită la biblioteca Institutului Francez. Pasiunea pentru studiu i-a apropiat pe cei doi și cum la casa părinţilor fetei se desfășurau lucrări, Eugenia le-a spus părinţilor că se mută la prietena ei Mimi, în realitate însă ea își continua activitatea de instruire la locuinţa și în patul prietenului meu. Relaţiile decurgeau ca unse, fata avea și calităţi de gospodină, numai că într-o zi a venit plângând, i-a spus că a rămas gravidă și nu știe ce să le spună părinţilor.

-Nu-ţi face probleme, găsim un ginecolog, îl plătim bine și o să fii ca nouă.

-Aaa, nu vreau să fac chiuretaj, vreau să ţin copilul, cum să-l omor, e păcat mare.

Maestru al deciziilor rapide și eficiente, Niculae a găsit soluţia pe loc;

-Bine, dacă vrei un tată pentru copil, mă căsătoresc cu tine, recunosc copilul și apoi divorţăm.

Ideea nu era originală, o experimentase, ca propunere, fostul său șef, Petru Dumitriu, cu amanta lui, scriitoarea Henriette..  .. , îi propusese să se căsătorească timp de o săptămână, apoi să divorţeze. Distinsa parteneră a cunoscutului romancier declinase oferta. Aplicată de Niculae, stratagema n-a avut același deznodământ, Eugenia a auzit doar prima parte : “mă căsătoresc cu tine” și după ce a devenit doamnă, n-a mai vrut să-și aducă aminte că a fost și partea a doua, cu divorţul. Pe vremea comuniștilor divorţul era interpretat ca abatere de la morala proletară, și putea să coste cariera, așa că Niculae, a ajuns soţ și tatăl unei fetiţe.

Ca prieten apropiat am fost de multe ori în casa lui Niculae, am observat o atmosferă neobișnuită, n-am insistat, am aflat mai târziu amănuntele scrise mai sus, dar  pot să mărturisesc că prima doamnă G. era o femeie care merita mai multă consideraţie din partea soţului, mărturie comunicată și lui Niculae. După vreo zece ani de căsnicie șubredă cei doi soţi s-au despărţit, moment în care relaţiile lor au devenit mai bune decât înainte, Niculae îndeplinind datoria de tată cu multă conștiinciozitate. Ca prieten al fostului soţ, la recomandarea acestuia, am beneficiat de bunele servicii ale doamnei Eugenia cu ocazia publicării a două cărţi la Editura Academiei, unde era secretara secţiei de medicină. După divorţ Eugenia s-a recăsătorit cu un domn mai în vârstă, fost diplomat, cult, civilizat, în casa căruia, o casă de patrimoniu, s-a mutat împreună cu fiica sa.

Pentru Niculae, suflet generos de artist, s-au oferit multe femei să-i încălzească așternutul, toate păstrând instinctul pragmatic al Mihaelei, ţinut în adormire un timp, așezat pe masă cu ocazia desertului. Pe fosta lui secretară Vali, a legitimat-o ca locţiitoare de soţie timp de optsprezece ani și poate că ar fi dus-o în faţa altarului, dacă n-ar fi intervenit prietenul meu Puiu B. cu informaţia, confirmată din păcate, că domnișoara s-a dat în stambă ca studentă la filologie, unde își lua examenele datorită lui Niculae. A fost un moment greu din viaţa lui Niculae pentru că a iubit-o cu ardoarea lui Pygmalion, îndrăgostit de propria sa sculptură.

A doua soţie legitimă a lui Niculae a fost oferta organizatorilor unui simpozion despre Liviu Rebreanu, unde era invitat de onoare. N. B., o aspirantă la favoarea  Terpsichorei, deși foarte fragedă, terminase de curând o experienţă extramaritală cu un protector mai vâstnic, plecat din braţele ei direct în eternitate. Discursul captivant și fermecător al mânuitorului bucureștean de cuvinte a avut un efect fulgerător asupra sufletului de poetă al tinerei domnișoare. Dialogul, scurt dar convingător, i-a convins pe cei doi vecini de masă omagială, că se impunea să fie continuat în condiţii ideale la casa din capitală a marelui rebreanolog.

-Vino, te aștept, casa mea din București va fi și casa ta.

Tânăra poetă n-a avut nevoie de altă invitaţie, și-a făcut valiza și s-a prezentat, fără niciun preaviz, la ușa casei promise. Aventura s-a complicat pentru că soneria de la adresa indicată suna, se auzea, dar nimeni nu venea să deschidă. Fata a coborât în faţa blocului, s-a așezat pe o bancă, ce generoși sunt bucureștenii, au bănci la intrarea în blocuri, și a așteptat. Orele treceau, soarele se retrăgea sub orizont și domnul întârzia, sugerând o asemănare cu vestitul Goddot. Amabilă, o doamnă, văzând-o întristată cu o  valiză alături, i-a pus întrebarea :

-Pe cine aștepţi dumneata, duduie ?

-Pe domnul G. dar nu e acasă, îl aștept să vină.

-Cred că a venit, că mașina dumnealui este la locul de parcare.

Trăgând după ea valiza, nu prea mare dar destul de grea, domnișoara a urcat din nou cele nouă etaje, cu liftul, dar tot nouă erau, și a sunat insistent la ușa apartamentului promis. Într-un târziu din apartament s-a auzit glasul proprietarului :

-Cine sună, cine sunteţi ?

-Eu sunt, N…, am venit așa cum mi-aţi spus.

-Așteaptă să mă îmbrac.

-Aștept.

După câteva minute bune ușa s-a deschis și a apărut Niculae, în pijama. Comenta cu umor mai târziu : “Ca să mă îmbrac cu o pijama, însemna că eram în pielea goală”, de fapt eram ocupat cu o tânără profesoară, venită s-o pregătesc pentru un examen. In timpul cât m-a așteptat N. s-a îmbrăcat profesoara, am dus-o la bucătărie, am deschis ușa, a intrat N. în casă, apoi am expediat-o pe cea din bucătărie și de-abia atunci m-am îmbrăcat ca omul civilizat care primește o invitată din Ardeal.

Tânăra domnișoară nu-și cumpărase bilet de întoarcere  pentru că venise ca să rămână, și a rămas. Pentru Niculae vizita prelungită a ardelencei a picat bine, pe postul eliberat de “veșnic domnișoara V”., cum i-am spus lui Vali într-un neinspirat moment, lăsată în casa părinţikor să-și rumege regretele, a apărut în apartamentul din Strada Baba Novac, o tânără domnișoară, veselă, zveltă, o adevărată muză consolatoare. Așa a început un nou capitol, o a doua tinereţe, în viaţa prietenului meu.

Odată intrată în casa promisă, “casa mea va fi și casa ta” a trecut cu vederea peste motivul așteptării din faţa blocului, dar n-a uitat calitatea pentru care fusese chemată, aceea de femeie, l-a convins destul de repede pe bărbat că a făcut o alegere bună și după o perioadă scurtă de acomodare, l-a anunţat că va deveni tată. Domn prin origine și destin, el a întrebat-o :

-Bun, am înţeles, spunem cum rezolvăm problema. Caut un ginecolog ?

-Doamne ferește, cum să-ţi omor ,copilul.  Ne căsătorim. Răspunsul, al doilea în experienţa matrimonială a lui Niculae, arată că mecanismele de gândire ale femeilor nu sunt complicate, ele folosesc scheme logice universal valabile.

Ca cel mai apropiat prieten am fost primul anunţat, m-a trezit din somn într-o noapte și fără să se scuze, avea ceva important de spus, a trecut direct la subiect :

-Îţi dau o veste și îţi pun o întrebare, mă căsătoresc cu N. Vreţi să ne fiţi nași.

Am trezit-o și pe O. din somn, am obţinut acordul, și i-am răspuns :

-Să vă fie cu noroc, vom fi nașii voștre.

A doua zi au venit informaţiile suplimentare, vestea despre copilul așteptat, locul unde vor face cununia civilă și petrecerea consecutivă.

La puţină vreme de la aceste evenimente, ca probă de paralelism între destinele noastre, am fost și eu informat că voi deveni tată.

Pentru o mai bună înţelegere a desfășurării faptelor voi adăuga și informaţia că atunci când am hotărât să mă însor, primul informat a fost Niculae. Prudent, avizat asupra avatarurilor din prima mea căsnicie, bunul meu prieten mi-a cerut s-o cunoască pe aleasa mea ca să poată să-mi dea un sfat bun pentru un moment atât de important. Fără să lăsăm clipa să să răcească ne-am dat întâlnire și am mers la Staţia de Salvare a Municipiului București, unde viitoarea mea soţie efectua o gardă, am chemat-o la poartă și le-am făcut cunoștinţă, ambii fiind deja informaţi unul de existenţa celuilalt. Specialistul în suflete românești, s-a orientat rapid și mi-a dat binecuvântarea. Două zile mai târziu Niculae m-a surprins prezentându-mi fișele de cadre ale viitorilor socri.

N-am întrebat cum le-a obţinut atât de repede, nu se puneau astfel de întrebări, dar nici n-am putut să nu apreciez ușurinţa cu care se poate intra în viaţa oamenilor și și să mă întreb ce loc ocupă prietenul meu în mecanismul politico-instituţional din România.

În lungile lui monologuri Niculae amesteca realităţi și ficţiuni, dar strecura și unele informaţii specifice, accesibile numai celor aflaţi în apropierea nucleului dur al puterii Ascultătorii nu puneau întrebări, se mulţumeau cu ce auzeau însă deveneau mai prudenţi și interpretau după măsura și putera lor de înţelegere. De cele mai multe ori cele spuse de Niculae se confirmau. Fără să am informaţii  verificabile cred că Niculae prin talentul  de vorbitor, intuiţia esenţelor și soluţiile surprinzătoare, lăsa în urma lui un feromon care se reactiva la noi întâlniri și îi conferea ascendentul de om de încredere, ce nu poate fi ignorat. Vechii camarazi de la organizaţiile de tineret comuniste, ajunși în posturi importante nu-i refuzau solicitările, dar, e adevărat că nici el nu abuza de relaţiile sale. Şi cum cooperarea dintre principalele instituţii ale puterii era cheia universală care deschidea toate porţile, cei ce aveau acces la cheie puteau intra în casele și în sufletele oamenilor.

Niculae a făcut parte din prima generaţie de tineri naivi, racolaţi de agitatorii comuniști pentru a completa golul rămas după trimiterea în închisori sau în șantiere de muncă a unor intelectuali și specialiști valoroși, vinovaţi că nu erau de acord cu politica ce desfiinţa tradiţiile naţionale. La repartizarea pe domenii de activitate a optat pentru sectorul editorial, apropiat vocaţiei sale literare, manifestată în liceu, unde profesoara de limbă română îl apreciase și îl salvase de corigenţa la Matematică. Intrat în circuitul genezei și răspândirii cărţilor și-a găsit locul potrivit pentru afirmarea aptitudinilor naturale de mânuitor al vorbelor meștesugite și al literelor ce le asigură nemurirea. Talentul și calităţile de manager l-au ajutat să se impună și să-și asigure respectul și aprecierea colegilor și superiorilor.

Activitatea editorială, ca de altfel toate domeniile dintr-o ţară socialistă se afla sub  dublu control, Ministerul de resort, rebotezat după model sovietic în Comitet de Stat și Secţia de Cultură a Comitetului Central al Partidului Comunist. Dacă la Minister au fost promovaţi și oameni de valoare, Niculae i-a apreciat printre alţii pe Constanţa Crăciun, o persoană echilibrată în ciuda unor probleme familiare bine cunoscute, și pe Alexandru Balaci, intelectual rafinat, poet, italienist, la Secţia de cultură a Comitetului Central au fost trimiși activiști de partid, instruiţi să aplice modelul sovietic și doctrina marxistă, adaptată de Lenin și Stalin, în așa fel ca să servească interesele rusești. În aceste condiţii performanţa de a strecura prin sita deasă a cenzurii autori și cărţi valoroase, dar discutabile din punct de vedere ideologic comunist, l-a impus pe Şeful editurilor ca negociator talentat și pragmatic, apreciat de scriitori și superiori. El povestea grupului de prieteni apropiaţi cum reușea să-i neutralizeze pe cerberii de la Secţia de cultură a Comitetului Central, folsindu-se de ignoranţa lor și de protecţia unor personalităţi politice cu grad superior. Pentru apariţia, în seria de opere ale lui Rebreanu, a romanului Gorila, în care personajul principal are simpatii pentru Garda legionară, Niculae a trecut de la volumul 9 la volumul 11, lăsând liber locul pentru volumul 10. La protestul, previzibil, al conducătorilor de partid, cu Ceaușescu în frunte, că n-au primit volumul 10, Niculae a răspuns că pentru romanul Gorila nu a primit avizul Secţiei de cultură a Comitetului Central. Bine sfătuit de un consilier, prevăzut și el, Niculae, Ceaușescu a dat ordin să se aprobe editarea romanului Gorila cu o explicaţie în privinţa momentului istoric și o justificare a lipsei de cultură politică a lui Rebreanu, un intelectual burghez. La scurtă vreme de la această stratagemă volumul 10, Gorila, de Liviu Rebreanu a apărut în librării. Curajos, folosind relaţii din sfera politică, dar mai ales puterea de convingere a reușit să introducă în circuitul cultural scriitori ieșiţi din închisori, tipărindu-le cărţi și angajându-i la edituri, unde își aveau locul și puteau să-și valorificve talentul și priceperea. Recunoscând contribuţia lui Niculae G. la buna desfăsurare a  activităţii editoriale, Alexandru Balaci, Vice președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, post de Ministru Adjunct, a spus într-un context informal că N.G. este cel mai inteligent om cunoscut de el în București. O asemenea evaluare este, desigur, relativă, dar, când aparţine unei personalităţi cu statutul intelectual al unui reputat profesor universitar, nu poate fi ignorată.

Niculae este un om cu personalitate puternică. De acest adevăr s-a convins cel venit în fruntea Ministerului după Constanţa Crăciun, Profesorul Universitar Arhitect Pompiliu Macovei. Pentru a se informa de problemele Ministerului, noul patron i-a convocat pe colaborarii săi la o ședinţă de lucru. La începutul ședinţei a primit un telefon, probabil de la soţia lui, o binecunoscută pictoriţă. I-a spus, printre altele, că se va elbera în 15-20 de minute. Nemulţumit de timpul acordat ședinţei, Niculae a luat primul cuvântul și a vorbit, spunând lucruri foarte importante, timp de  o oră și jumătate. După Niculae, stimulaţi de nivelul sedinţei, au luat cuvântul și alţi vorbitori, astfel că ședinţa a durat mai mult de trei ore. Manierat, noul Ministru nu i-a oprit, a ascultat cu atenţie și a luat note.

Pe la Ministerul Culturii au trecut, prin aplicarea procedeului sovietic numit rotarea cadrelor, și politruci, ajunși la un post important prin obedienţă faţă de superiorii pe linie politică. Unul dintre ei, cu nume potrivit mai mult unui blând animal domestic, a vrut să reformeze  Ministerul care funcţiona prea bine, a desfiinţat posturile de Secretari Generali de specialitate, corespunzători gradului de Directori Generali și i-a decăzut la postul de Consilieri ministeriali. După un timp a redus posturile de Consilieri, astfel că Niculae a fost transferat la Editura Ştiinţifcă pe post de redactor. În noua sa calitate, cu o mare experienţă editorială, noul slujbaș nu găsea necesară prezenţa la serviciu stabilită la ora 8. Întârzia sau nu venea de loc, dar preda la timp cărţile repartizate spre redactare. Directorul Editurii l-a convocat să-i aducă la cunoștinţă sesizarea biroului de muncă și salarii că noul salariat nu semnează condica de prezenţă la ora legală.

-Bine tovarășe director, voi veni zilnic la ora 8 și voi semna condica, dar ai să vezi că munca în editură nu se va înbunătăţi prin prezenţa mea regulamentară la serviciu.

În zilele următoare s-a prezentat la Editură la ora convenită, dar cunoscându-i pe ceilalţi redactori a intrat din birou în birou și i-a antrenat în lungi taifasuri, talentul de coseur fiindu-i de mare ajutor. Informat, directorul l-a chemat și l-a rugat să nu mai vină zilnic la serviciu, pentru că de când respectă programul nu se mai muncește în editură.

Nu peste multă vreme, confirmând informţii neverificate, prietenul meu a fost avansat în postul de Redactor Şef, post din care a decis că pentru activitatea editorială nu este neapărată nevoie să fii prezent la serviciu, poate fi la fel de bine efectuată la domiciliu în calitate de colaborator extern. Editura s-a golit de redactori, rămânându-le celor de la muncă și salarii să se prezinte la ora 8 în fiecare dimineaţă. Şi ca să se reconfirme informaţiile neverificate după încă trei luni s-a înfiinţat Comitetul Departamental de Partid al Editurilor, for unde prietenul meu a fost ales (!) Prim   Secretar.  Nu li se poate nega comuniștilor simţul de orientare.

Un episod peste care nu se poate trece într-o relatare despre Nicolae G. este atitudinea sa faţă de Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice, subordonat pe linie de partid Primului Secretar  de Partid al Editurilor. În toamna anului 1989 au avut loc alegeri de partid la toate nivelele de structură ale Patidului Comunist Român. Atunci i s-a recomandat lui Niculae să pună un anume secretar al organizaţiei de bază de la Editura Tehnică. S-a interesat cine era omul și a aflat că i-ar fi creeat probleme lui Iliescu, la indicaţia Securităţii. Cu simţul lui de anticipaţie, a optat pentru un alt secretar și a dejucat intenţia adversarilor lui Ion Iliescu de a-l submina. Într-o zi Niculae l-a invitat, după masa de prânz servită la bufetul Ministerului, pe Ion Iliescu, la o plimbare în jurul Casei Scânteii și l-a informat că secretarul de partid al Editurii Tehnice nu va fi cel recomandat de Sectorul de Partid, ci  un om în care poate să aibă încredere. Viitorul Președinte al României, bun cunoscător al năravurilor comuniste a apreciat gestul lui Niculae și după ce a luat conducerea politică a ţării l-a numit ca urmaș al lui la Directia Editurii Tehnice pe Secretarul de partid propus de Niculae G. iar V. V., noul Secretar al Comitetului de Partid al Editurilor, promovat de N.G. a ajuns personalitate politică importantă, membru în Cosiliul Salvării Naţionale și Senator. I-a propus și lui Niculae un post important, însă prietenul meu a refuzat și bine a făcut, pentru că nu i se potriveau noile demnităţi, după ce ocupase  până de curând loc  în prezidiul unor structuri comuniste. A acceptat un post la Institutul Cultural Român, oferit de scriitorul Augustin Buzura, cel de Director al Editurii Institutului, respectându-și vocaţia de specialist în probleme editoriale, post din care a plecat odată cu Buzura.

În afara numelor deja citate au mai fost și alte personalităţi culturale cunoscute care au căzut sub șarmul prietenului meu, citez numai câteva pe care le-am cunoscut personal : Profesorii universitari Mircea Zaciu, cu mărturisiri elogioase în Jurnalul din1993, Alexandru Piru, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Nicolae Manolescu, renumitul pictor Sabin Bălașa, poeţii  Fănuș Neagu, Cezar Baltag și Adrian Păunescu, istoricul Alexandru Zub și lista ar putea fi continuată cu majoritatea truditorilor pe scena literaturii române în adoua jumătate a secolului 20.

Editorul Niculae G. se pricepea să combine fenomenul cultural cu spiritul comercial, el publica un autor de mare succes în librării și cu banii obţinuţi acoperea multe cheltuieli necesare pentru publicarea unor tineri poeţi talentaţi, dar necunoscuţi. Prietenul meu era primit cu respect în orice conclav de iubitori ai literaturii, dacă o fi avut și adversari sau nemulţumiţi, nu știu să se fi mnifestat, verva polemică a personajului având un puternic efect de descurajare.

Retras într-un mic apartament, la parterul unui bloc din cartierul Balta Albă, Niculae G. și-a adunat puterile și ne-a lăsat unul din cele mai frumoase documente istorice și literare despre generaţia sacrificată de invazia comunisto-sovietică, publicat în trei volume, sub titlul semnificativ : “Arta de a fi păgubaș”

A doua jumătate a secolului20 afost dominată de nonvalori. În capul mesei se afla întotdeauna”cel mai mare, cel mai…, cel mai…,” începând cu cel  împușcat la sfârșitul carierei, probabil ca să-și poată atribui și numele de erou, nu cel mai…, dar erou. Lângă el a așezat-o pe singura neștiutoare de carte ajunsă la Academie. În primele bănci, la distanţa potrivită se aflau specializaţii în aplauze, agreaţi temporar de cei mai…Sala era completată de garda ce-i apăra pe cei mai… de restul lumii, devenit potenţial dușman. Adevăratele personalităţi creatoare de bunuri și idei s-au ascuns în anonimat și au rezistat.

S-a spus că cele mai (sic!) valoroase personalităţi ale României au trăit între cele două războaie mondiale și nu s-a explicat cum a dispărul dintr-odată crema spiritualitătii românești. E adevărat că mulţi dintre cei formaţi înainte de al doilea război mondial au fost trimiși în închisori și exterminaţi, dar izvorul spiritual a rămas și a continuat să curgă și să hrănească fiinţa românească. Este  datoria celor rămași în viaţă și a urmașilor să recupereze valorile spirituale și să le așeze la locul lor. Cu modestie nu numai declarată, ci manifestată, am încercat în cele câteva pagini dedicate prietenului meu Niculae G. să restitui portretul  unui om de valoare și să-l așez alături de alţi înaintași, sacerdoţi ai cărţii, dintre care citez câteva nume lângă care prietenul meu s-ar afla într-o companie potrivită : Nicolae Cartojan, Petre Georgescu Delafras, Alexandru Rosetti, Dumitru S Panaitescu-Perpessicius. Mulţi dintre cei ce-l cunosc pe N.G. se întreabă de ce nu este membru al Academiei Române. Mă hazardez să răspund în locul lui : nu l-a interesat, nu a cerut și reluând o vorbă a altui mare om “e mai bine să se întrebe de ce nu, decât de ce este”

Am lăsat la sfârșitul portretului literar fnalul celei de a doua căsnicii, jenat de împrejurarea că în calitate de naș nu i-am asigurat trăinicia Tainei. Din motive neprecizate cei doi s-au despărţit amiabil, au rămas în relaţii civilizate și s-au ocupat de fiul lor Niculăiţă, vlăstar cu duble origini nobile prin rădăcinile argeșene si ardelene. Consecventă unui nărav contactat în tinereţe, fina N. și-a găsit domiciliu în frumoasa locuinţă a unui distins profesor universitar, mai vârstnic decât fostul soţ, locuinţă moștenită după plecarea, destul de grăbită, a bătrânului profesor către lumea despre care nu se știe nimic.

 

 

PMB – Puiu B.

 

Mi l-a adus Ion Băieșu într-o dimineaţă la spital, aflase că fac minuni cu Acupunctura, mi l-a prezentat ca prieten de la Brăila, ziarist, avea ameţeli, de abia se ţinea pe picioare, încercase cu medicamente prescrise de medici dar degeaba, nu mai scăpa de ameţeli. La anamneză am aflat și de unde i se trăgea, a vrut să facă un reportaj despre scafandri și pentru documentare s-a scufundat și el de câteva ori, la ultima scufundare a avut un atac de panică și a cerut să fie scos imediat, l-au scos mai repede decât era indicat și de atunci a rămas cu dureri de cap, ameţeli, turburări de echilibru și de vedere. I-am explicat mecanismul fiziopatologic al bolii de cheson, îl aflase și el, însă prea târziu. Cel mai bun tratament era introducerea în camera hiperbară, dar în București nu exista decâ una singură, la Spitalul Floreasca, nefuncţională, pentru ca recent avusese loc cel mai cumplit accident al utilizării metodei, camera luase foc, din neglijenţă sau ignoranţă, bolnavul introdus în camera hiperbară avea o cutie de chibrituri în buzunarul halatului. Fusese mistuit bietul om ca la crematoriu de focul declanșat de contactul între catranul de la chibrit cu oxigenul din camera hiperbară.

I-am făcut pacientului meu câteva ședinţe de Acupunctură și efectul a fost bun, nu știu dacă datorită tratamentului sau  prin rezorbţia treptată a Azotului dizolvat în sânge. A fost mulţumit și am rămas prieteni.

Pe Ion Băieșu, devenit celebru prin textul serialului de mare succes “Iubirea e un lucru foarte mare” excelent interpretat de cuplul Octavian Cotescu în rolul lui Costel și Coca Andronescu în rolul Tanţei, l-am cunoscut într-una din escapadele trupei dirijată de Niculae G. la Palatul Mogoșoaia, devenit Casă de odihnă pentru scriitori. Auzind că sunt medic Băieșu m-a rugat să-l prezint la un  specialist de boli vasculare, i se pusese diagnosticul de arterită a membrelor inferioare și auzise că e o boală în care se poate ajunge la amputarea piciorului. Băieșu a înţeles mai târziu că în ziua aceea se întâlnise cu șansa, l-am prezentat doctorului Tiberiu Ghiţescu, cel mai mare specialist în patologia vaselor, a fost internat și prin efortul conjugat cu farmacista spitalului am reușit să transferăm de la Spitalul Elias un medicament apărut recent, Reverin, despre care doctorul Ghiţescu citise că are o mare eficacitate în arterita obliterantă provocată de o infecţie cu o rickettsia. Rezultatul a fost spectacular, Băieșu s-a vindecat de arterită și mă vizita destul de frecvent, locuinţa lui fiind în blocul de vis-a vis, ca să-mi ceară un pahar de Wischi, pentru că i se spusese că e bun pentru arterită.

Băieșu îl adusese pe Puiu B. de la Brăila, unde fusese redactor la un ziar local și îl angajase la revista “Amfiteatru” al cărui Redactor Şef fusese numit de curând. Ca să te împrietenești cu Puiu B. nu era nevoie decât de vocaţia prieteniei, Puiu fiind o ofertă permanentă, un om fără ascunzișuri, disponibil pentru orice iniţiativă, gata oricând să-ţi împingă mașina rămasă fără baterie, să te ajute la transportul și ridicarea la etaj a mobilei când faci schimb de locuinţă, să te însoţească la munte sau la mare, să-ţi cedeze jumătate din patul lui din garsoniera primită într-o casă veche din Piaţa Domenii, să te însoţească într-o vizită cu potenţial periculos, într-un cuvânt un prieten desăvârșit. Se potrivea perfect valenţei mele libere pentru prietenie, ne vedeam zilnic și ne împărtășeam aspiraţiile și necazurile. Îl vizitam la redacţia revistei Amfiteatru, apoi la România liberă unde fusese chemat de Octavian Paler din motive numai de el știute, confirmate printr-o mare încredere în tot ce scria.

S-a afirmat repede la marele cotidian, a primit mai multe rubrici permanente dintre care rubricile Zig-Zag, un amestec de stiri inedite prezentate pe scurt, timp de 20 de ani și Anchete speciale cu celebrul, pe vremea aceea, “Tovarăsul Alexe” un personaj inventat care descoperea nereguli la instituţiile “inspectate”. A fost unul dintre cei mai buni autori de reportaje ai timpului. Prin talent și documentare și-a câștgat un loc apreciat în presa vremii, dominată de oportuniști, deveniţi peofesioniști ai cultului personalităţii.  Primea scrisori de la cititorii ziarului, unii îl felicitau, alţii îl informau despre neregulile și pungășiile din diferite domenii de activitate.

-Primesc în fiecare zi materiale pentru tot ziarul, abia reușec să citesc și să selectez, îmi spunea Puiu.

Devenise o instituţie de reparare a nedreptăţilor.

-Am să-i sriu lui PMB. ameninţau mulţi nemulţumiti, sperând să sperie pe slujbașii nepoliticoși sau care voiau să-i înșele.

Când scria un articol despre medici sau aspecte medicale mă consulta și ţinea seama de punctul meu de vedere.

Am fost părtaș la câteva încercări de a-l convinge să nu scrie la ziar despre pungășiile descoperite prin sesizări ale unor cititori.

Într-o zi, la sfârșitul programului operator, am primit un telefon de la Puiu, mă întreba dacă sun liber, să luăm masa împreună. Am stabilit să ne întâlnim la  restaurantul Triumf, unde se putea mânca bine și destul de ieftin. Când am ajuns m-a prezentat unor tineri care după felul cum erau îmbrăcaţi păreau să fie ardeleni. Le-a spus că sunt un bun prieten al lui și că nu trebuie să se teamă, să spună ce au de spus pentru că eram medicul lui și știam tot ce face, om de încredere. Din discuţiile cu cei doi am aflat de ce s-au întâlnit și ce vor să facă.

-Am plecat aseară din Deva, am mers toată noaptea să ajungem la timp.

-Bine, dar spuneţi ce faceţi cu pomii tăiati ?

-Păi, noi am încheiat contracte cu multe fabrici, toate au nevoie de cozi pentru unelte, sape, lopeţi, furci, securi, și altele, din ce tăiem facem cozi de unelte și le vindem la fabrici..

-Şi de ce tăiaţi la ras pădurea cu pomi sădiţi de câţiva ani, nu e păcat ? De ce nu răriţi pomii așa cum se procedează în pădurile silvice.

-Păi, noi tăiem din pădurile silvice, că nu mai există păduri ale oamenilor, le-a luat statul pe toate. Tăiem la ras că e greu să intri printre pomi, tăiem tot ca să putem să-i scoatem mai ușor la drum, nu ne încurcăm cu răritul, ar fi mai greu și trebuie să lucrăm repede, că așa ne-am înţeles cu pădurarul.

-V-aţi înţeles cu pădurarul, deci faceţi o treabă legală.

-Legală nu prea este, că n-are voie, el se face că nu  vede și-i dăm și lui partea, noi suntem oameni cinstiţi.

-Faţă de pădure nu prea sunteţi cinstiţi, e păcat să tai Hectare de pădure la ras, pădurea a fost plantată de câţiva ani, crește greu și din buturile rămase nu mai creste o pădure ca cea plantată. V-aţi gândit că faceţi o faptă rea ?

-Acu, lasă și dumneata certarea, că uite am venit să ne înţelegem, am auzit că aţi fos’ pe la noi și vreţi să scrieţi la ziar, noi am venit să aducem dreptul dumitale, uite avem aici o geantă plină cu bani, numai sute, o luaţi, nu mai scrieţi la ziar și toată lumea e mulţumită.

-De unde aţi aflat că am fost acolo, că nu m-am dus la Primărie sau la Miliţie.

-De la muierea ălui de v-a trimis scrisoarea, s-au certat și femeia a venit și ne-a spus, i-am dat și ei partea, că așa se cuvenea.

-Măi oameni buni, eu n-am niciun merit în afacerea dumneavoastră, păstraţi-vă banii că poate aveati nevoie, mă duc la redacţie să văd ce pot face, că am dat artcolul la tipar, însă dumneavoastră să nu mai distrugeţi pădurea, că e păcat.

Cei doi au vrut să plătească ce s-a consumat la masă, dar Puiu m-a rugat să plătesc eu, că o să-mi restituie banii când va lua salariul. Am plătit partea noastră, cu tot protestul ardelenilor.

A doua zi a apărut în România libera articolul despre jaful dintr-o pădure în Munţii apuseni. Nu știu ce s-a întâmplat cu negustorii de cozi de unelte, cred că au avut mare nevoie de banii din geanta refuzată de Puiu.

Prietenia cu Puiu a continuat, m-a invitat împreună cu familia la Homorâciu unde părinţii aveau o casă frumoasă, cu livadă de meri de care se ocupa Puiu. Avea darul de a deprinde repede orice meserie, unde punea el mână punea și Dumnezeu mila.

La rândul meu i-am fost de ajutor cu meseria mea, i-am internat cumnatul și apoi tatăl care aveau nevoie de operaţie, primul avea o rectocolită ulcero hemoragică al doilea un adenom de prostată, i-am îngrijit cât am putut mai bine și au fost mulţumiţi.

O poziţie nepotrivită, regretată ulterior, am avut când  mi-a spus că se va însura cu o fată de la Brăila, nu știu de ce nu am fost de acord, poate din gelozie, de teamă că-l voi pierde ca prieten, cert este că n-am avut dreptate, viitoarea doamnă B. era o persoană fermecătoare, frumoasă, bine educată, sinceră, a fost pentru Puiu cea mai potrivită soţie. I-a dăruit și un fiu, pe Radu.

Întâlnirile cu Puiu B. au fost mai puţin frecvente după ce l-am cunoscut pe Niculae G. un prieten care monopoliza timpul celor ce făceau parte din trupa lui, i-am întâlnit pe cei doi, s-au respectat și stimat reciproc, dar virusul prieteniei nu s-a transmis, au rămas amândoi prietenii mei fără să dezvolte o afecţiune reciprocă.

În anii dinaintea schimbării de regim politic m-am întâlnit mai rar cu Puiu B. era ocupat, a fost și plecat din ţară, nu-l mai văzusem de câteva luni, când a aflat de la Europa liberă că a fost arestat pentru complot și atitudine dușmănoasă împotriva patriei și partdului. A fost o mare surpriză, îl știam curajos, capabil de iniţiative îndrăzneţe, dar prea ponderat și echilibrat ca să se angajeze într-o acţiune periculoasă într-o perioadă când nu mai speram să trăim finalul coșmarului comunist. Primul gând a fost la Valerica, soţia lui Puiu, o știam bolnavă, dependentă de ajutorul soţului, am mers pe strada Presei, unde locuiau prietenii mei, m-am uitat atent în jur să mă asigur că locuinţa lui Puiu nu este supravegheată, m-a acostat un cetăţean și m-a întrebat :

-Pe cine cauţi dumneata, că văd că nu prea te descurci.

Nu i-am răspuns, eram înfricoșat, am bâlbâit ceva și omul a continuat :

-Dacă îl cauţi pe B. ar fi mai bine să renunţi,  n-ai să-l găsești a  fost luat și dus la  Rahova, la închisoare. Nu e nimeni acasă, soţia a luat copilul și a plecat, nu știu unde, poate la socri.

M-am depărtat repede, am urcat în mașină și am plecat. Aflam de la Europa liberă unele informaţii despre grupul dizidenţilor de la România libera, mă înfricoșam la gândul că sunt chinuiţi, înfometaţi, ţinuţi în frig și bătuţi.

Amănunte despre acţiunea ziariștlor de la România libera am aflat după ce au fost eliberaţi, din presă și din relatările lui Puiu, poate că sunt și lucruri nespuse, s-a vorbit despre legătura lor cu un ziarist rus care le-a sugerat acţiunea și le-a promis sprijin, nu știu cât este de adevărată versiunea, s-ar putea să fie și unele adevăruri, mi-e greu să presupun că Puiu se aventura într-o acţiune atât de periculoasă fără să se bazeze pe un sprijin de undeva.

După ce l-au eliberat în ziua când Ceaușescu  a fugit cu helicopterul de pe acoperișul Comitetului Central, pentru Puiu a început o nouă ascensiune pe plan mediatic. A privatizat ziarul România liberă folosindu-se de o chichiţă juridică, posibilitatea de asociere a unor mici intreprinderi  particulare de 20 membri, numărul maxim admis de lege,  a înfiinţat șase întreprinderi private pentru cei 120 membri ai redacţiei, le-a asociat în Societatea “R” și a profilat ziarul pentru lupta împotriva securiștilor și comuniștilor din eșalonul doi, care  preluaseră puterea prin lovitura de stat a grupului condus de comunistul Ion Iliescu. PMB a fost unul dintre fondatorii Alianţei Civice, societate neguvernamentală care a jucat un rol important în democratizarea noii societăţi românești, lipsită de repere, după ce fusese supusă unei dictaturi nemiloase.

Între sloganurile cu mare impact lansate de P.M.B. a făcut istorie întebarea “Ce aţi făcut în ultimii cinci ani ?”, întrebare foarte deranjantă pentru foștii securiști și foștii activiști de partid, instalaţi în noile posturi de conducere. Combativitatea lui PMB nu i-a lăsat fără replică pe cei vizaţi, s-a declanșat o puternică încercare de a-l compromite, apelându-se la informaţii false, inventate și chiar minciuni sfruntate.

Pe vremea când ţinea rubrici la Secţia Reporteri speciali- Anchete speciale, primea scrisori în care era rugat să  intervină la forurile superioare pentru obţinerea unor drepturi legale sau ajutoare de tot felul, pentru că solicitanţii nu reușeau să obţină ce doreau din cauza slujbașilor mărunţi peste care nu se trecea decât cu ciubuc foarte consistent. Ştiam de la Puiu că a intervenit la un Minister pentru mai mulţi handicapaţi îndreptăţiţi să obţină mașini echipate special, adaptate handicapului lor. Am fost foarte surprins când am citit într-un ziar că intervenţia lui Puiu a fost răstălmăcită, i s-a reproșat că a făcut comerţ cu mașini, obţinute prin relaţii cu foști miniștri. Nemernicia celor demascaţi de Puiu nu avea limite, au declanșat o campanie de denigrare și s-a spus la un moment dat că a a fost cel mai dușmănit om din presă, poziţie care, în contextul politic al vremii, poate fi considerată ca onorantă, deși destul de incomodă.

Momente de mare dramatism s-au petrecut la venirea minerilor în Bucureșt, chemaţi de Ion Iliescu pentru alungarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii și intimidarea opoziţiei. Conduși de securiști deghizaţi în mineri, o acţiune bine pregătită de urmașii comuniștilor, oamenii adâncurilor au ajuns și la ziarul România liberă, unde au devastat birourile și i-au ameninţat pe redactori. L-au căutat în mod special pe PMB, acasă și la redacţie, cu intenţia declarată de a-i aplica o corecţie minerească. Momentul a fost dramatic, Puiu i-a ascuns pe cei apropiaţi, soţia și fiul, ameninţaţi și ei prin telefoane anonime și scrisori. Neclintit în convingerile lui a continuat să lupte cu arma sa preferată gazetăria, înfruntând armata de agitatori comuniști și securiști, travestiţi în democraţi de toate felurile. Unicul său fiu, Radu, n-a putut suporta presiunea exercitată asupra lui și a plecat în America unde a obţinut statut de refugiat politic. Sora lui Puiu împreună cu soţul și cu fiica lor a ales aceeași cale.

Necazurile l-au urmărit pe prietenul meu, Valerica soţia lui, bolnavă de inimă, s-a operat în Franţa dar boala era prea avansată și a decedat la o vârstă detul de tânără. A fost din toată inima alături de soţul ei, a trăit ultimele clipe cu dorul neîmpăcat de fiul lor. Ultima și cea mai mare năpastă s-a petrecut puţin după decesul Valericăi, când fiul lor, Radu, a fost diagnosticat cu o boală nemiloasă : Leucemie acută. Puiu s-a aflat alături de copilul lui, în spitalul din Statele Unite până în ultima clipă. Durerea de tată este greu de redat în cuvinte și nu mă încumet s-o descriu..

Dimensiunea generozităţii prietenului meu a fost probată și după ce a devenit una din cele mai cunoscute personalităţi al vieţii sociale și politice din ţară. A continuat să-și ajute prietenii și familia folosind totdeauna măsura legalităţii. În ciuda nenorocirilor din viaţa lui a rămas același om disponibil, gata să-i ajute pe cei aflaţi în necaz. Şi-a pus tot ce avea, casa și avutul în slujba celor mai năpăstuiţi oameni,  a înfiinţat un cămin unde primește și îngrijește bătrâni neputincioși, abandonaţi sau fără familie.

 

Generaţiile se schimbă, cei vechi sunt uitaţi, am desenat cu mijloacele dragi lui PMB un portret modest, limitat de puterile mele mici, cu dorinţa de a-l încredinţa unei memorii, pe care o doresc cât mai lungă. Cred că este o datorie a generaţiei mele să lase urmașilor dovezi că au trăit și sub comuniști oameni.

Am fost întrebat : pe cine va interesa viaţa prietenilor tăi ? N-am știut să răspund. Eu am citit cu mult interes poveștile înaintașilor, poate că vor fi și urmași interesaţi de povestea prietenilor mei. Un argument cu valoare sentimentală și probată de istorie, este faptul că mulţi diontre cei prezentaţi în această carte ca prieteni au facut parte din elita morală și intelectuală a generaţiei mele și, ca să nu uit aspectul subiectiv al ciclului Memorie, voi reaminti vorbele spuse de tatăl meu lui Niculae G. “Dacă are prietni ca dumneata, înseamnă ca e ceva și de capul lui”

 

Vâlcenii

 

De fiecare dată când am ajuns într-o comunitate nouă am căutat prieteni, convins că prietenia este un dar lăsat de Dumnezeu oamenilor. Păstrez și acum convingerea mea, caut peste tot unde intru unul sau mai mulţi prieteni în ciuda numeroaselor decepţii de care am avut parte. Cänd am ajuns în căruţa tatălui meu la Râmnicu Vâlcea, orașul despre care consătenii mei vorbeau cu un respect religios, am fost convins că voi fi întâmpinat de numeroși prieteni nerăbdători să afle câţi zmei și cosânzene am întâlnit în pădurile și poienile Cremenarilor, loc de petrecere a  basmelor scrise de cei doi  Petre, Ispirescu și Dulfu, convins că toţi “orăsenii” îi cunoșteau pe marii povestitori. N-a fost așa, pe colegii mei de clasă nu-i interesau poveștile se buluceau la intrare și la ieșire să ajunga primii, nu mă priveau ca pe un viitor prieten ci ca pe un rival  de evitat sau înlăturat. E adevărat că, privind retrospectiv, anul sosirii în orașul blagoslovit era cel ce în care istoria a fost obligată să-și schimbe curgerea, să-și uite izvoarele, să se supună invaziei de trupe și idei sosite cu tancurile din stepele rusești. Elanul romantic revoluţionar a prins la cei ce intrau în viaţă fără să aibă alte referinţe decât cele difuzate de agitatorii învadatorilor. Vechile rânduieli erau blamate ca dușmănoase, religia dispăruse din programe, apăruse o alta, în locul iubirii se cerea vigilenţă, ură împotriva dușmanului de clasă, cultul delaţiunii în familie și în micile colectivităţi.  Iubirea de sine era singura  grijă a noilor mei colegi, n-aveau timp pentru iubirea altora. N-am avut niciun prieten în liceu, toţi cei de care am vrut să mă apropii m-au evitat. La terminarea liceului am fost bucuros că plec dintr-un oraș unde n-am găsit prieteni. Ce mi s-a întâmplat mai târziu în București și în alte părţi din ţară și din afară, m-a ajutat să-mi dau seama că oamenii sunt la fel și în alte părţi, preocupaţi de micile lor interese, nepăsători la ofertele de prietenie nefolositoare. Vinovat eram eu că le ofeream o marfă inutilă. M-am adaptat cum am putut, n-am renunţat să caut prieteni și, câteodată, am și găsit.

 

Am redescoperit harul prieteniei la vârsta înţelepciunii când m-am întors în orașul binecuvântat,  unde fusese readus Dumnezeu cu toate bogăţiile lui. De data asta nu veneam cu o ofertă virtuală, aduceam gânduri scrise despre vremuri și oameni, despre frământările fostului cerșetor de prietenie. Am întâlnit, spre marea mea bucurie, iubitori de bunuri neevaluate în monede sau interese, am aflat că primul oraș cunoscut de mine își merita reputaţia și prestigiul de oraș sfinţit, așa cum îl considerau consătenii mei.

Primul vâlcean care m-a primit cu o mare nobleţe sufletească a fost Costea Marinoiu, patronul cărţilor din ţinutul Vâlcii. Cu două volumașe în braţe, primele tipărite cu numele meu pe copertă și cu emoţia debutantului în vintre, l-am descoperit în biroul său de Director al Centrului de librării din Rm. Vâlcea, pe strada Traian, nu departe de locul unde locuisem ca elev, în casa prietenului tatei, Victor Copilu, pentru ale cărui păcate de măcelar mă rog în rugăciunile mele. Nu mi-au trebuit multe vorbe, a pus mâna pe telefon și l-a contactat pe Directorul Bibliotecii Judeţene, profesorul Dumitru Lazăr, originar dintr-o comună apropiată  din fostul Judeţ Argeș. Am constatat că mărinimia este contagioasă în orașul binecuvântat, noul prieten m-a primit ca pe un vechi camarad, a sunat adunarea celor mai reputaţi intelectuali din oraș și mobilizarea mass-mediei vâlcene, presa scrisa, radio și televiziune. I-am dat câteva exemplare din cărţile mele pentru a fi distribuite unor personalităţi culturale vâlcene. Recomandat de Costea Marinoiu am ajuns la ziarul Curierul de Vâlcea unde l-am găsit pe cel ce a devenit un mare prieten, Ioan Barbu, intelectual rafinat, talentat gazetar și scriitor, directorul primului ziar privatizat din ţară. Bucurie dublă, era cumnatul unuia dintre cei mai frumoși colegi de facultate, ginecologul  Loni Şamanschi, cu care mă revăzusem de multe ori după terminarea studiilor medicale. De la prima vedere am înţeles că omul avea toate calităţile unui viitor prieten, o privire limpede, un zâmbet inteligent de om care citește gândurile și nu poate fi manipulat, o voce moale, calmă, fără incantaţii ce pot ascunde intenţii ascunse, la toate acestea adăugându-se harul creștin mărturisit al iubirii de aproapele, necontaminat de naivitatea ignorantului. Mai târziu am descoperit și alte calităţi, generozitatea, spiritul întreprinzător, perseverenţa, o mare putere de convingere  și la nevoie de sacrificare a unor interese personale pentru punerea în mișcare a unei acţiuni culturale. Noul meu prieten era și este o personalitate complexă, cu o mare mobilitate de gândire și adaptare, un om care știe să se facă respectat și să respecte.

În prima zi nu mi-a desvăluit nimic din ce putea și ce va face pentru promovarea cărţilor mele, surpriza fiind una din metodele sale de seducţie. În ziua fixată pentru lansare, când m-am prezentat la Biblioteca Judeţeană, m-a întâmpinat o tânără domniţă, mi-a spus că este redactor la “Curierul de Vâlcea” și a primit sarcină de la domnul director să-mi ia un inteviu. Mi-a înmânat ziarul din ziua respectivă unde se lăfăia portretul meu alături de un text care anunţa o dublă lansare a cărţilor scrise de un cunoscut medic vâlcean. M-a atras într-un colţ, pe o bancă și m-a luat la întrebări, dovedind că știa multe amănunte din biografia mea și, mai ales, că citise cărţile cu care venisem pentru lansare. Am înţeles graba tinerei doamne după am fost asaltat și de alţi redactori de ziare și de la posturile de televiziune vâlcene.

M-a scos din încurcătură cunoscutul scriitor și publicist Doru Moţoc care de la ușă a strigat :

-Unde este autorul, vreau să-l felicit, i-am citit cărţile și mi-au plăcut foarte mult.

Pe Doru Moţoc îl știam din numeroase publicaţii unde numele domniei sale îmi reţinea atenţia, pentru că mă regăseam in opiniile sale și în felul de a le comunica. Nu știam că este vâlcean, am aflat de la Directorul Bibliotecii Judeţene, pe care l-am rugat să-l invite în mod special. Din primul moment am înţeles că mă aflu în faţa unui alt om făcut pentru prietenie și primul sentiment a fost cel de regret că nu l-am cunoscut mai demult. Poate că n-am reușit să-i arăt prin purtarea mea, poticnită de multe ori, bucuria de a-l întâlni și de a-l vedea de aproape. Doru Moţoc este un om mai puţin extrovertit, știe să-și tempereze cuvintele și gesturile, însă știe să dăruiască afecţiune sufletească celor ce cad pradă unui entuziasm pătimaș pentru cultură, un dar mai puţin întâlnit într-o lume excesiv calculată.

Era prima mea prezentare în faţa unor cărturari reputaţi, prima confruntare cu elita intelectualităţii vâlcene, critici rafinaţi, de care mă temeam să nu mă primească într-o manieră rezervată, poate ostilă. Nu cunoșteam ritualul lansărilor de carte, o practică intrată în tradiţie la Râmnicu Vâlcea, cum am aflat mai târziu, mă așteptam, ca orice neinformat, la tot felul de surprize. Am adus din satul meu câţiva susţinători, sticle de vin și fursecuri cu speranţa să-i înduplec să nu mă desfiinţeze ca mânuitor de cuvinte.

Moderator a fost scriitorul Doru Moţoc, funcţie neoficială atribuită, așa cum am aflat mai târziu, în aproape toate manifestările culturale desfășurate la Râmnicu Vâlcea.

Au cerut cuvântul mulţi vorbitori, mai mulţi decât mă așteptam, toţi citiseră, parţial sau în întregime, cărţile propuse pentru lansare, toţi au găsit cuvinte frumoase, chiar prea frumoase, unii mă cunoșteau, am aflat că faptele bune nu rămân necunoscute, se știa că am dus la București mulţi oameni bolnavi din satul meu și din satele apropiate, se știa că am înfrăţit satul cu un sat francez și am adus consătenilor daruri de la francezi. Au luat cuvântul consăteni și oficialităţi din Comuna Galicea, toţi au exprimat bucuria că unul de al lor este apreciat și sărbătorit în orașul de reședinţă al judeţului. Le-am mulţumit și am promis că voi reveni cu noi cărţi despre sat și strămoși.

Mi-am ţinut promisiunea, am lansat încă cinci cărţi la Râmnicu Vâlcea, toate au fost bine primite de noii mei prieteni. Când am lansat “Memorie uitată” a fost prezent și Profesorul Ion Rotaru de la Universitatea București, prefaţatorul cărţii, autor al unei monumentale Istorii a literaturii române, foarte apreciată de specialiști, unde mi-a rezervat două pagini, alături de bunul prieten Ioan Barbu într-un capitol special “Scriitori ortodocși vâlceni”.  Domnul Ioan Barbu mi-a publicat în foileton, în prestigiosul supliment “Curierul literar și artistic”, conceput pentru românii de pretutindeni, multe capitole din “Memorie uitată” și toate capitolele din ciclul “Mateii”, publicat ulterior în volum, sub titlul “Paradisul Mateilor. Societatea culturală FORUM din Rm Vâlcea mi-a apreciat activitatea literară acordându-mi o Diplomă de merit pentru literatură pe anul2009. Afost ocazia când l-am cunoscut pe alt prieten de suflet, Profesorul Ion Soare, originar din satul vecin Bercioiu, unde s-a născut tatăl meu.

Ziarul Curierul de Vâlcea, primul ziar particular din România, m-a onorat cu titlul de “Membru de onoare” și mi-a prezentat activitatea literara în numeroase articole, dintre care menţionez “Un scriitor atipic” unde scriitorul Ioan Barbu mi-a identificat calităţi particulare și mi-a descifrat, cu intuiţia din dotare,    multe gânduri încă nespuse.

Marele prieten Doru Moţoc mi-a făcut cinstea de a mă recomanda pentru primirea în Uniunea Sriitorilor din România, alături filozoful Mihai Şora și de distinsul coleg și prieten, Profesorul  C.D.Zeletin.  Am devenit membru al prestigioasei Uniuni în anul 2008.

 

Printre scriitori.

Cu un dosar ce cuprindea recenzii și cronici la cărţile publicate și cu recomandări de la trei membri ai Uniunii Scriitorilor cu o vechime mai mare de cinci ani, m-am prezntat la Asociaţia Scriitorilor din București, unde l-am găsit pe scriitorul Constantin Stan, Președintele Secţiei de Proză al Asociaţiei. Am avut cu el o dicuţie despre noul roman francez, despre modernism și postmodernism, despre anti-roman și alte aspecte actuale ale literaturii. Mi-a spus că momentul solicitării mele nu este unul fericit, că s-au depus foarte multe cereri de intrare în Uninune și se impune  o rigoare mai mare în acordarea titlului de Membru al Uniunii Scriitorilor. L-am rugat să-mi dea cel puţin una din cărţile publicate de dumnealui, nu avea, dar mi-a promis că îmi va trimite prin internet textul cărţii pentru care  pimise premiul Academiei și al Asociaţiei Scriitorilor din București în anul 2004. I-am lăsat câteva exemplare din cărţile publicate de mine și i-am spus că la o revenire în ţară îl voi vizita pentru a afla rezultatul.

La puţin timp după ce am ajuns în Franţa am primit un e-mail de la Constantin Stan și alăturat textul romanului “Gerda” un roman ciudat, care amintea atmosfera romanului “Ulysse” al lui James Joyce. L-am citit cu aceeași dificultate cu care am citit cartea marelui irlandez, dar printre personaje și întâmplări am găsit, ca și la Joyce, drumul ce ducea la marea literatură. I-am scris o scrisoare electronică, cu mărturisiri sincere despre carte și se pare că scriitorul a apreciat modul în care am evaluat cartea pentru că m-a primit cu multă căldură când ne-am reântâlnit. Citise si el cărţile mele și a avut cuvinte de apreciere, cu toate că erau scrise într-o altă manieră decât ale lui.

Ca membru al Uniunii Scriitorilor l-am revăzut pe Constantin Stan la Asociaţia Scriitorilor din București . Cu o amabilitate bine controlată, inginerul de suflete, cum inspirat li se mai spune profesioniștilor literari, se  remarca prin ceea ce toria literară numește proprietatea stilului, așezarea fiecărui cuvânt folosit la locul unde spune ce vrea autorul. Costi Stan, cum îi spuneau prietenii, era un partener cu care nu puteai să discuţi decât despre lucruri serioase și asta nu pentru că te-ar fi oprit când vorbeai ci pentru că prezenţa lui impunea un anumit nivel sub care știai că nu poţi să cobori. Pe Costi Stan l-au iubit colegii și prietenii pentru că reprezenta o investiţie sufletească sigură. Am aflat mai târziu că n-a avut multă vreme un serviciu stabil, așa cum nici alţi scriitori români n-au avut statut de funcţionari înainte de schimbarea de regim politic, pentru că foștii Președinţi ai Uniunii Scriitorilor, Mihai Sadoveanu, Mihai Beniuc și mai ales Zaharia Stancu, au asigurat condiţii generoase creatorilor de literatură, necesare pentru întâlnirea cu inspiraţia și exprimarea talentului. Modest, dar nu resemnat, Costantin Stan s-a impus prin talent, sobrietate și corectitudine, calităţi pentru care colegii l-au ales Presedinte al Secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor din București. Curajos în exprimarea opiniilor personale și-a prezentat candidatura pentru postul de Presedinte al Uniunii Scriitorilor, conștient că nu va fi ales, dar cu speranţa că va atrage atenţia colegilor  asupra dificultăţilor prin care trecea Uniunea Scriitorilor.

Ultima întâlnire cu prozatorul Constantin Stan a fost ocazionată de înmânarea cărţii “Memorie incomodă” la care mi-a promis că va scrie o cronică. N-a mai apucat s-o facă, avea un cancer pulmonar și a decedat în vara anului 2011, la o lună după ce împlinise vârsta de 60 ani.

 

Trei scriitori cu vechimea impusă de statut m-au recomandat să fiu primit în Uniunea Sciitorilor. Gestul lor prietenesc mă obligă să le desenez câte un miniportret.

Pe C.D. Zeletin, pe numele lui din buletin Constantin Dimoftache, îl cunoșteam din timpul facultăţii, era unul dintre cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Pediatrie și am fost colegi de internat în timpul stagiului la Clinica de Pediatrie din Spitalul de copii Grigore Alexandrescu. Cu distincţia naturală moștenită de la părinţi, moldoveni cu înaintași reţinuţi de istorie, Dada, cum îi spuneau prieteniii și colegii, mi-a rămas în memorie și fără să fi avut relaţii apropiate, l-am considerat prieten, calitate pe care și el a admis-o, la început cu o rezervă ce ţinea de personalitatea lui. Deși a fost un medicinist foarte talentat, la terminarea internatului a optat pentru cercetare, l-am întrebat dacă a vrut să evite întâlnirea cu suferinţa, mi-a răspuns că nu, că și suferinţa are valorile sale, dar a fost atras de misterul viului și de farmecul cercetării, motive pentru care a acceptat un post la Catedra de Biofizică. N-a neglijat nici vocaţia literară, a publicat multe volume, de poezie, de proză și a tradus opere fundamentale din literatura franceză și italiană.  Când i-am dat volumul de versuri “Rugăciune pentru cuvinte” mi-a spus că apreciază conţinutul, dar el, ca autor de poezii cu formă fixă și traducător al lui Dante, Michelangelo și Baudelaire, crede că poezia ar trebui să păstreze calitătile specifice, ritmul, rima și incantaţia. A apreciat însă cărţile de proză publicate de mine și oferite cu dedicaţie, și ca Președinte al Societăţii Medicilor Scriitori și Publiciști m-a îndemnat să devin și eu membru, cu recomandare expresă din partea sa. N-a avut nici o ezitare când, doi ani mai târziu i-am cerut recomandarea pentru primirea în Uniunea scriitorilor al cărei membru era din anul 1967.

A doua reecomandare am primit-o de la scriitorul Doru Moţoc, cel mai bun cunoscător al cărţilor scrise de mine, unele chiar prefaţ        ate de domnia sa. Despre prietenul vâlcean aș putea să scriu un capitol de istorie literară și dacă timpul “va mai avea răbdare” voi încerca s-o fac, omul și scriitorul, prea modest pentru valoarea sa, ar merita-o. Talentul de poet și prozator, cultura enciclopedică, disponibilitatea și delicateţea structurală, îl recomandă ca prima personalitate culturală a Vâlcii și ca reprezzentant în marea familie a intelectualilor din România. Scriitorul Doru Moţoc are asigurat un loc de mare prieten lângă inima mea, în sensul figurat de reprezentantă a sufletului, acordat de poeţi.

Pentru a treia recomandare aveam mai multe opţiuni dar întâmplarea mi l-a scos în faţă pe Mihai Şora, cunoscut filozof, fost Director de Edituri, și Ministru al Învăţământului după căderea comunismului. Îl știam de mult, îl cunoscusem prin prietenul meu Niculae G. și când l-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor i-am amintit, printre altele, păţaniile ocazionate de un târg de carte de la Paris pentru care i-au fost imputate la întoarcerea în ţară cărţile oferite de ambasadă unor editori francezi dar mai ales obiecte de recuzită, feţe de masă, prosoape brodate și altele folosite pentru promovarea cărţii românești la târgul din

Franţa. Şi-a adus aminte și mi-a spus și numele contabilului care a vrut să recupereze valoarea obiectelor și felul cum a rezolvat Niculae conflictul : a acordat premii celor ce participaseră la târg, premii reţinute însă de contabilul de la Ministerul Culturii pentru obiectele nerecuperate. Am povestit întâlnirea cu Mihai Şora domnului Lucian P, redactor șef la una dintre Editurile unde publicasem cărţi, om înzestrat cu o mare intuiţie pragmatică, cunoscător al frământărilor mele, de la care am primit o replică neașteptată :

-L-aţi găsit pe al treilea membru al USR care vă poate recomanda, o recomandare de la Mihai Şora nu poate fi refuzată de nimeni. Mă întâlnesc mâine cu dânsul, are o carte la noi la Editură, și-l întreb dacă e de acord să vă dea recomandarea.

Este ușor de imaginat cât de mare mi-a fost bucuria la aflarea acestei informaţii. După două zile Lucian P. mi-a telefonat și mi-a dat adresa lui Mihai Şora, mi-a spus că mă așteaptă cu cărţile publicate și-mi va da recomandarea.

-E bine să-i daţ un telefon în prealabil, a precizat domnul Lucian P.

M-am prezentat la locul și la ora convenite, filozoful m-a primit cu amabilitate, a citit câteva pagini dintr-o carte adusă de mine, mi-a spus că are încredere în Lucian care mi-a lăudat cărţile, încredere confirmată de cele câteva pagini citite.

-Ştii, antropologii reconstituie vieţuitoare dispărute după câteva oscioare descoperite, de ce să nu pot și eu să apreciez opera matale după câteva pagini, a adăugat cu un zâmbet bine controlat, domnul Mihai Şora.

A luat o coală de hârtie și a scris cu litere mari, fumos caligrafiate, zece rânduri în care mă recomanda călduros pentru a fi primit în Uniunea scriitorilor.

 

Voi zăbovi oleacă asupra asupra portretului, greu de evitat al prietenului Lucian P.

Cu una din primele mele cărţi în mâini, m-am prezentat la o Editură cu bună reputaţie în spaţiul editorial românesc. Am fost primit de un domn destul de tânăr, manierat, prezentabil, bine plasat pentru scopul vizitei mele, l-am așteptat să rezolve unele obligaţii de serviciu și am angajat discuţia despre cartea cu care venisem. Mi-a pus câteva întrebări biografice și despre activitatea mea literara m-a rugat să-i las cartea câteva zile pentru o evaluare prealabilă fixându-mi o zi și oră de revedere, respectată bineînţeles cu rigurozitate de mine. Când am revenit a urmat un ritual asemănător primei întâlniri, rezolvarea unor obligaţii de serviciu, apoi domnul Lucian P. m-a informat că Editura a aprobat editarea cărţii prezentată de mine  și mi-a prezentat condiţiile sub forma unui contract. Prea bucuros de vestea bună am acceptat cele scrise fără să-l citesc, l-am semnat și am stabilit data apariţiei, destul de rapidă.

Am fost impresionat de solicitudinea și eficacitatea neașteptată  a domnului Lucian P., de optimismul său contagios argumente îndestulătoare pentru a-l include între prietenii mei. Zece ani au trecut de la prima noastră întâlnire

Redactorul cărţii mele, devenit prieten, are calităţile unui tovarăș de drum lung, în sens românesc, nu în cel comunist, un optimism contagios dacă se pot asocia cele două cuvinte, nimic nu-l descurajrază, găsește pentru tot ce pare imposibil sau depășit un remediu de ultimă clipă. Este totdeauna calm, pronunţă cuvintele într-un fel ce nu lăsa loc pentru dispută sau contradicţie. Întâlnirea cu Lucian P. a fost unul din momentele oferite mie prin destin la timpul potrivit.  M-a însoţit cu mașina lui și fără pretenţii de stimulare sau cazare la Rm. Vâlcea unde am organizat o lansare de carte. S-a oferit să-mi publice și cartea pe care de abia o terminasem de scris, “Memorie resuscitată”.

Lucian P. este unul dintre prietenii pe care îi revăd de fiecare dată când revin în ţară, aș putea să spun că sunt sedus de personalitatea lui, greu de distribuit într-o clasificare psihologică pentru că îmbină calităţi particulare, o mare mobilitate în reacţii, cu note de imprevizibilitate, o cultură și o inteligenţă de excepţie, un simţ practic remarcabil prin care devine de neevitat. Este autor a numeroase dicţionare, instrumente utile pentru mânuirea cuvintelor, dar mai ales pentru activitatea de Profesor la Facultatea de Comunicare și relaţii Publice, locul potrivit pentru disponibilităţile pedagogice. Bun cunoscător al situaţiei editoriale din ţară mi-a sugerat să achiziţionez un domeniu web site pe Internet unde să promovez cărţile publicate, dar nedifuzate din cauza lipsei unor structuri adecvate și mai ales a dezinteresului pentru cărţi al generaţiei actuale, apărută după apariţia internetului. Mi-a recomandat un tânăr priceput cu care am demarat o colaborare promiţătoare

Cu cele cinci cărti publicate, între care două la una din cele mai cunoscute edituri din ţară și cu recomandarea filozofului Mihai Şora, la care am ajuns datorită lui Lucian P., dosarul meu de primire în Uniunea Scriitorilor a fost aprobat.

 

 

Nașu Puiu.

 

Dintre colegii de la Facultatea de filozofie am păstrat o frumoasă relaţie cu Puiu Dicu, un moldovean cu minte ageră și caracter frumos, motive îndestulătoare pentru a-i cere să-mi fie naș, un important grad de rudenie, investit cu stabilirea legăturii cu divinitatea prin Taina Cununiei.

L-am cunoscut în anticamera Rectorului Universităţii din București unde încercam să obţin ajutor împotriva unor examinatori marxiști nedrepţi, deranjaţi, cum mi-a reproșat un logician proaspăt descins de la Moscova, că nu mă ţin de “doctoria” mea și mă amestec în filozofia lor. Memoria păstrează momentul primei noastre întâlniri in anticamera Rectorului și pentru că s-a asociat cu prezenţa unui personaj greu de uitat, șeful de cabinet al Ministrului. Așezat pe un jilţ înlt ce sugera autoritate,  cel ce primea și introducea solicitanţii la bunăvoinţa Rectorului, surprindea printr-o atitudine potrivită unei înalte feţe bisericești. Ajuns în faţa acestei adevărate personalităţi înţelegeai că audienţa avea o notă de rugăciune creștină. Aveam să aflu mai târziu că intuiţia nu mă înșelase, în jilţul împărătesc se afla într-adevăr un reprezentant al Mântuitorului, un preot reprofilat temporar într-un post lumesc. Amănunte am aflat de la cel de al doilea solicitant, care, întâmplător, sau nu, era un coleg de la Facultatea de filozofie, secţia fără frecvenţă, victima ca și mine a unui examinator marxist-leninist ciufut. Renunţ la unele detalii privitoare la felul cum ajunsese un preot în postul de secretar șef al recorului Universităţii din București. Voi spune doar că după ce rectorul a fost schimbat, preotul -secretar șef, a înţeles că vocaţia lui era preoţia, a părăsit Bucureștiul și s-a retras  într-o comună din Judetul Caras Severin. Cunoscut de superiorii Bisericii pentru cultura sa teologică și filozofică, și pentru vocaţia preoţească a primit o Parohie cerută în mod special de el într-o zonă izolată din Munţii Banatului, unde slujește de peste trei decenii. Foarte apreciat de enoriași, el s-a remarcat și printr-o combativitate îndârjită împotriva încercării de instalare a unor culte neoprotestante, cunoscute pentru un prozelitism agresiv.  Am insistat asupra ciudatului preot pentru că el va rdeveni un prieten și un personaj într-un viitor îndepărtat.

N-am reușit să-i convingem că am fost nedreptăţiţi, nici pe rector nici pe Ministru Invăţământului, ni s-a spus că nu poate fi contestată nota dată de exminator, așa cum la footbal nu poate fi contestată decizia arbitrului.

Din vorbă în vorbă Puiu a evocat o soluţie de avarie, un transfer  în alt centru universitar, de exemplu la Iași, oraș frumos cu oameni cumsecade, unde nu se practica jocul pervers de-a examenele. Am fost sedus de idee, a intervenit și o dimensiune a personalităţii mele, convingerea că pot să înving toate piedicile artificiale ridicate de adversarii ce încercaseră  să-mi influienţeze destinul, destul de numeroși în viaţa mea. Drumul cu obstacole de la Facultatea de filozofie din București la cea de Istorie-Filozofie din Iași l-am descris în altă carte a ciclului Memorie.

La prima seziune de examene de la Iași l-am reîntâlnit pe cel cunoscut în anticamera Rectorului din București, transferat și el în anul II la facultatea de filozofie din Iași. Colegi de an și de suferinţă, am străbătut împreună timp de patru ani drmul între capitala României și fosta capitală a Moldovei, dar mai ales am legat o prietenie trainică. Puiu Dicu, botezat de nașul său Sterică, un nume rar și neobișnuit, motiv pentru care nu-l voi folosi, îi voi spune simplu Puiu, provenea dintr-o familie de ţărani moldoveni cu cinci copii, toţi băieţi. Mi-a spuns că îl moștenește pe tatăl lui, om harnic, înţelept, cinstit, nevoit să muncească din greu pentru a întreţine o familie numeroasă dar n-a uitat-o pe mama lui, femeie credincioasă, o adevărată eroină,  care și-a crescut copii cu dragoste, fără să se plângă sau să protesteze.

Viitoril meu naș a plecat din Moldova la București unde s-a angajat temporar la CFR, nu știu pe ce post,  dar n-a renunţat la valorificarea disponibilităţilor intelectuale cu care ursita și genele îl dăruiseră. Atras de știnţele umaniste a susţinut examenul de admitere la Filozofie, secţia fără frecvenţă, a reușit, a trecut  în anul II, însă a fost stopat de examinatorul marxist, intransigent și… incontestabil.

Duetul bucreștenilor prigoniţi a fost completat cu un tânăr amărât, originar dintr-un sat dâmboviţean, care nu avusese forţă să-i convingă pe examinatorii ieșeni și picase la toate examenele din anul II, când l-am cunoscut. Devenit terţet, sub numele de trio valah, tacit acceptat de moldovean, grupul  a rămas solidar până la terminarea facultăţii. Dacă dâmboviţeanul, ajutat să recupereze examenele ratate, si-a păstrat obiceiul de a confunda inteligenţa cu șiretenia, Puiu și-a cucerit statutul de înţelept al grupului printr-o rapidă și corectă putere de evaluare și decizie. Fără să i-o spun, am apreciat această calitate care mi-a lipsit de multe ori. Cu Puiu era imposibil, să te cerţi, el nu se supăra, avea raţionamente greu de combătut și chiar când nu era de acord, o spunea de o manieră care excludea supărarea. Dotat cu o memorie prodigioasă găsea argumente surprinzătoare care te obligau să-i dai dreptate. Nu era un împătimit al cititului, dar ce citise reţinuse până la amănunt. A fost singurul coleg de la Facultatea de Filozofie cu care am păstrat legătura și atunci când am avut nevoie de un naș corespunzător pentru Taina Cununiei l-am solicitat, n-a avut nici o ezitare, a venit de la Arad la București împreună cu Oana, soţia lui și cu fiica cea mică Mălina, care își făcea de lucru pe sub masa de la Palatul Ghica unde a avut loc nunta. Şi dacă veni vorba despre Nașa Oana, nu pot să trec peste frumoasa poveste de dragoste dintre Puiu și Oana Dicu. S-au cunoscut la Asociaţia Studenţilor din București unde Puiu îndeplinea o funcţie organizatorică. Întâlnirea, așa cum a relatat-o Puiu, a declanșat un mecanism miraculos, bine exprimat prin expresia Evrika, spusă de Arhimede când a descoperit  principiul ce-i poartă numele.

-Am înţeles imediat că va fi aleasa mea și am declanșat preliminariile seducţiei și apoi ale biruinţei.

A fost, probabil, o întâlnire destinală pentru că n-a fost nevoie de multe argumente, Oana era tipul de ardeleancă înzestrată cu intuiţie și putere de decizie rapidă, împreunarea s-a făcut după legile naturale și repede, prea repede, a apărut și fructul, care a fost legitimat în primele ore după apariţie printr-o cununie civilă petrecută în Maternitate, urmată la puţin timp de botez. Frumoasă poveste și din fericire, adevărată. Când a ajuns acasă, la Pecica, unde locuiau părinţii, Oana le-a prezentat un soţ și o fiica pe care ardelenii i-au primit cum se cuvine. Devenită mămică, Oana a treminat Facultatea de Farmacie si a exercitat frumoasa vocaţie în comuna natală, devenită între timp oraș. Ca absolvent al Facultăţii de Filozofie Puiu a întâmpinat greutăţi, n-a găsit un post corespunzător și, temerar, a început o nouă facultate, Facultatea de Drept, tot la Fără frecvenţă,  care îi oferea mai multe șanse. După ce a absolvit și a doua Facultate a practicat mai întâi avocatura, cu succes, iar ulterior s-a înscris la concursul de Notar și a deschis un cabinet la Pecica. S-a orientat, ca de obicei, foarte bine și prin seriozitate și pricepere s-a impus ca bun profesionist fiind ales de notarii din regiune în conducerea Camerei Notarilor de la Timișoara. Buni creștini, Puiu și Oana au cununat multe perechi și le-au purtat noroc.   Combinând hărnicia cu priceperea, Nașii noștri au păstrat vechea tradiţie a localităţii Pecica, renumită prin productivitate agricolă de excepţie și au  întemeiat o gospodărie din care nu lipsește nimic. Au în grădină zarzavaturi și fructe, cresc păsări de casă de toate felurile, cămările sunt pline de produse obţinute în gospodărie, nu lipsește ţuica de Arad și vinul de Pecica, folosite cu măsură, și slana ardelenească pregătită după reţetele cunoscute numai de doamna farmacistă, ouăle sunt totdeauna proaspete, și pentru că familia este numeroasă au întemeiat o fermă la marginea orașului unde cresc vite, păsări și chiar… tăurași.

Trecusezră mulţi ani de la ultima întrevedere cu Nașii noștri, îi evocam de multe ori, dar n-am întreţinut o corespondenţă regulată. Într-un moment de inspiraţie, O. m-a îndemnat să le dau un telefon, am avut șansă, nu se schimbase numărul și vocea tonică a lui Naș Puiu mi-a răspuns și m-a asigurat că nu și-a uitat finii. O. pregătise deja un pretext notarial și când Puiu ne-a invitat să le facem o vizită n-a stat pe gânduri, am stabilit pe loc să ne revedem. Puiu s-a oferit să ne aștepte la aeroportul din Timișoara ușurându-mi deplasarea de purtător a unei  proteze a șoldului. A fost o revedere plăcută, am admirat fără ezitări talentele de gazdă și gospodină a Nașei Oana, ne-am bucurat să vedem că cele două moștenitoare, Anca și Mălina au continuat vocaţia familiei, prima este farmacistă și profesoară la Facultatea de Chimie Industrială, a doua este notăriţă și i-au îmbogăţit pe părinţii lor cu trei nepoţi năzdrăvani, care o mai supără pe Nașa Oana și îl amuză pe Nașu Puiu. N-au lipsit evocările vieţii de studenti și a profesorilor noștri de la Facultatea de Filozofie și Istorie din Iași. Respectând tradiţia ardelenească și românească, Nașii noștri ne-au îngreunat, la plecare, bagajele cu produse din gospodăria lor, garantat bio.

 

 

Prieteni oximoronici.

 

Cu  buna intenţie de a-i scuti pe nespecialiști de efortul căutării într-un dicţionar, o voi face în locul lor. Dicţionarul explicativ al limbii române definește noţiunea oximoron ca o figură de stil prin care se asociază două noţiuni contradictorii, pentru a sublinia o ironie subtilă. În ceea ce mă privește voi înlocui ironia cu autoironie. Sunt conștient că mi s-ar putea reproșa că n-am asociat cuvântul prieteni cu o expresie sugestivă contradictorie, contez pe bunăvoinţa cititorilor și pe expresivitatea cuvântului oximoronici, propus de mine.

 

Ca memorialist și eu am făcut loc ficţiunii cu procedee mai puţin subtile, cu respectrea adevărului, pentru că n-am vrut să mă reconciliez prin minciună. Şi, de ce să mă reconciliez prin minciună prezentându-l pe Cocostârcul viclean ca pe fiind o personalitate profesională și morală, așa cum se prezintă el în CV-ul fals, postat pe Internet ? Prefer să mă reconciliez prin iertare, că de uitat nu-l pot uita.

Revenit din prima fugă în pustiul Saharei, mi-am propus continuarea activităţii profesionale și de cercetare știinţifică,  cu participare la cât mai multe simpozioane și congrese de specialitate. Concentrat asupra proiectelor mele am uitat că realizarea lor nu depindea numai de mine. Mici, la început și din ce în ce mai insistente, șicanările Cocostârcului, personaj prezentat într-o carte anterioară, inexplicabile din punctul meu de vedere, m-au intrigat, neînţelegându-le motivaţia, dar când s-au transformat în adevărate ameninţări am fost silit să le iau în consideraţie. Mi-am amintit o vorbă a dacălului meu profesional, Profesorul George Litarczek care ne spunea că necunoșterea cauzei este cea mai importantă motivaţie și explicaţie a fricii. O încercare de dialog s-a teminat cu  ameninţări.

-Lasă-mă să plec la alt spital..

-Pleacă, dar pleci cu tinicheaua de coadă

Eram atacat din toate părţile, securistul spitalului mă ameninţase cu represalii pentru că refuzasem colaborarea, fosta soţie își intensificase agresiunea până la paroxism, la spital eram foarte solicitat, aveam câte șapte-opt operaţii pe zi și douăzeci de bolnavi de îngrijit în cele două module, chirurgie și medicină nternă, ale Secţiei de Terapie intensivă nou înfiinţată. Primisem delegaţie de Şef Secţie și se tot amâna numirea de Şef plin, deși îndeplineam toate condiţiile. Cel numit de mine Cocostârcul, ajuns Director, mi-a spus că postul de șef nu se obţine fără să achit unele obligaţii și că trebuie să vorbesc în primul rând cu Maiorul S, de la Securistul, de la care știam că nu pot să aștept vreun ajutor.

-Cui să achit obligaţiile, l-am întrebat.

-Cui te face șef.

Sfătuit de o persoană importantă din viaţa mea  voi renunţa la amănuntele unei perioade triste, în care prietenii oximoronici m-au supus la numeroase încercări, voi spune numai că destinul, prin Îngerul meu păzitor, m-a scos din infernul rânduit de ei și  mi-a deschis un drum providenţial, care m-a dus la cel mai prestigios spital din București.

 

Spitalul Panduri, profilat pe Urologie, păstra încă nota de sobrietate impusă de ctitorul său Profesorul Burghele, mai puţin excesele ludice și pornografice cu care Burghele colora rigoarea meseriei. Profesorul V. N., fost colaborator apropiat al lui Burghele, păstrase ritualul introdus de acesta, cu rapoarte de gardă instructive, cu un program operator stabilit cu o zi înainte și un plan de cercetare știinţifică. Se modificase numai ora de prezentare la Raportul de gardă, nu se mai venea la ora patru și jumătate dimineaţa ci la ora șapte și jumătate, ca la toate spitalele.

M-am adaptat ușor la noul ritual, bucuros că, în sfârșit, aveam mai mult timp pentru pregătirea unor lucrări știinţifice și a Manualului de Anestezie și Terapie intensivă. Mă retrăgeam în bibliotecă și citeam, conspectam articole din presa medicală sau redactam capitole din Manual.

Prietenii mei oximoronici nu m-au uitat însă, o dovadă că nu prezenţa mea îi deranja, ci însăși existenţa mea.

Intr-o dimineaţă când am coborât să iau mașina și să plec la spital, am fost acostat de doi necunoscuţi și informat că trebuie să merg cu ei la Secţia 1 de Miliţie. Mi-au spus că nu e nevoie să iau mașina, că voi merge cu mașina lor. După o așteptare prelungită și  tensionată la Secţia1 aMiliţiei Bucureștene mi s-a spus că vom merge la Procuratura Municipiului București, pe strada Calea Rahovei. Acolo am fost lăsat să aștept mai multe ore după care am fost introdus la tovarășul (în sens oximoronic) procuror Stamate, Dumnezeu să-l ierte, și informat pe un ton ce se voia intimidant, că sunt învinuit de luare de mită. Mi s-au prezentat mai multe hârtii în care foști bolnavi, operaţi cu mai mult de trei ani în urmă la spitalul de unde fusesem alungat, se autodenunţau că mi-au dat bani și alte bunuri folositoare, unul scria că a pus o sută de lei în Foaia de observaţie când a venit la consultaţie, înaintea operaţiei, altul că mi-a adus câte trei Kg. (pentru el litru și Kg. era tot una)  de ulei și de zahăr, altul că mi-a pus un plic cu bani în buzunarul halatului. Am spus că nu-mi amintesc de nici unul din numele celor ce se autodenunţau. Atunci tovarășul (?) procuror a dat ordin să fie chemat un reclamant. Cel introdus era în mod evident derutat și înfricoșat. Printr-o inspiraţie salvatoare l- am întrebat :

-Care dintre cei prezenţi aici este doctorul reclamat de dumneata ?

Omul s-a uitat la toţi cei din cameră și a spus :

-Nu este aici.

Surprins tovarășul (!) procuror i-a spus omului să iasă din sală și a început să ţipe la mine :

-Unde te crezi tu aici, mă infractorule, aici numai eu pun întrebări. Lasă că vei spune tu și ce ai supt de la mumă-ta, o să te bag la răcoare să-ţi aduci aminte. Zece ani o să te ţin acolo, pungașule. I-auzi la el, pune întrebări în loc să recunoască luarea de mită.

In timp ce procurorul mă bombarda cu insulte și ameninţări a sunat telefonul de pe masa lui.

-Da, care ești ? sunt ocu…a răspuns el vizibil deranjat.

Dar, n-a terminat cuvântul ocupat și dintr-o dată tonul enervat s-a transformat într-un ton umil, s-a ridicat chiar în picioare, semn că cel ce telefonase era o persoană foarte importantă.

-Să trăiţi Şefu, da, este aici, pauză, să trăiţi, da, am înţeles, să trăiţi, să trăiţi, da, așa am să fac, da să trăiţi..

A mai rămas un timp cu telefonul în mână, era evident că i se întâmplase ceva neplăcut, apoi a așezat încet telefonul în furcă și i-a chemat pe cei doi miliţieni care mă aduseseră.

-Mă, voi aţi avut un ordin semnat de Şefu’ vostru când l-aţi adus pe tovarăsul (sic!)  doctor aici ?

-Ne-a trimis tovarășul Maior…

-Maiorul nu e Şef, eu vă întreb dacă aveţi ordin scris de Şeful secţiei.

Miliţienii, încurcaţi, n-au răspuns, era evident că n-aveau ordin scris.

-Mă, voi știţi cine mi-a telefonat ?

N-a așteptat răspuns, a continuat :

-Tovarășu’ Colonel Baciu, mă.

Miliţienii , speriaţi, au luat automat poziţia de drepţi.

-Da mă amărâţilor, tovarăsul Colonel Baciu. Acum luaţi-l pe tovarășul ! doctor și-l duceţi acasă. Executarea !

M-am ridicat și i-am urmat pe cei doi miliţieni, care, foarte respectuoși, m-au întrebat unde vreau să merg.

-Merg să-mi iau mașina, să mă duc la spital, că deja am lipsit azi dimineaţă și nu mi-am văzut bolnavii. .

M-au dus până în faţa casei, mi-au spus că le pare rău că mi-au făcut necazuri, și-au cerut chiar scuze.

Era deja târziu programul de contravizită la spital se terminase, așa că am rămas acasă. Când am intrat pe ușă am fost întâmpinat ca un om ieșit de la pușcărie.

-Ai venit, cum a fost, ce ţi-au făcut ?

-De unde știţi unde am fost ? am întrebat.

-Păi după ce ai plecat azi dimineaţă au venit doi miliţieni și ne-au spus că ești cercetat la Procuratură și au ordin de percheziţie. Au cerut să chemăm un vecin sau o vecină ca să asiste, i-am chemat-o pe  domnul și  doamna B. , au venit, erau și ei îngrijoraţi, ne-au spus că e bine să fie totdeauna cineva lângă poliţiști, că au obiceiul să pună ceva compromiţător și să spună că au găsit la percheziţie. Am stat tot timpul lângă ei, au umblat peste tot, prin dulapuri, prin bibliotecă, pe sub paturi, peste tot, n-au găsit decât vreo două mii de lei, au întrebat dacă avem bijuterii sau valută, le-m spus că n-avem. La sfârșit au luat tabloul  semnat de un pictor cunoscut, ca să verifice dacă este autentic, au făcut un Proces verbal și ne-au spus că noi suntem săraci, că pentru valoarea noastră ar trebui să mai primim ceva.

-A sunat și T.P. a adăugat J. M. , i-am spus ce ni s-a întâmplat.

T. P. era soţia prietenului nostru, un  ofiţer de Miliţie cu grad mic pe vremea aceea. Pentru moment nu i-am acordat atenţie, oricum el n-ar fi putut să ajungă până la marele Colonel Baciu, Şeful Direcţiei economice din Inspectoratul General al Poliţiei. Mă înșelam,  aflând ce ni s-a întâmplat s-a dus la Maiorul I.V. unul dintre adjuncţii Colonelului Baciu, un consătean despre care nu aveam prea multe amănunte. Spre norocul meu I.V. știa mai multe despre mine și s-a dus la Baciu.

-Cum l-ai convins pe Şeful să intervină, l-am întrebat mai târziu, când ne-am cunoscut mai bine.

-Ştiam că eraţi urmărit și m-am documentat, am aflat că vi se face o nedreptate, că voia cineva să vă compromită. Baciu știa că n-aș fi intervenit dacă nu eram bine informat. N-a ezitat nici un moment, a pus mâna pe telefon, a aflat că sunteţi la procuratură și i-a telefonat în faţa mea procurorului S.

Îmi asum riscul de invoca din nou destinul. Consăteanul  I.V., ignorat pâna atunci, a intrat în viaţa mea exact în momentul când mi se juca soarta. Refuz să accept întâmplarea.

Prietenii mei oximoronici nu s-au lăsat, au vrut să-mi întocmească un Cazier judiciar, mi-au telefonat să mă prezint la Miliţie. L-am informat pe I. V. care mi-a spus să nu mă duc.

-Dacă n-ai primit hârtie scrisă, nu te duci și dacă primești te rog să mi-o aduci mie, să i-o arăt lui Baciu.

N-am primit nimic scris, doar câteva telefone. Nu m-am dus. Au renunţat.

Mai târziu, când l-am cunoscut mai bine pe Colonelul I.V., avansat între timp, când a devenit nașul fiului nostru cel mic, născut după întâmplarea relatată mai sus, mi-a spus că a avut probleme cu echivalentul său de la Securitate, Colonelul U, cunoscut pentru brutalitate și cruzime, că a fost întrebat de ce m-a susţinut.

-I-am spus că era o provocare, că era păcat să comproimită cariera unui medic foarte bine pregătit. Nu cred că l-am convins, era de partea cealaltă dar n-a avut încotro, nu se putea opune lui Baciu. E bine să știţi însă, că cineva cu putere vă poartă sâmbetele.

Consăteanul meu era un miliţian atipic. Foarte inteligent și bine pregătit, absolvent al Facultăţii de Drept la Fără Frecvenţă, i se spunea doctorul Miliţiei, era consultat în probleme dificile, avea totdeauna cele mai bune soluţii, era respectat, cunoscut pentru cinstea și corectitudine lui. Când unuia dintre chirurgii de la fostul meu spital i s-a întocmit dosar de arestare m-a chemat și m-a întrebat ce fel de om este.

-E un chirurg tânăr, talentat, cu perspective bune, este însurat și are trei copii, fiu de ţăran din Teleorman.

-Așa, are trei copii și de ce vor ăștia să-l lege ?

-Probabil că deranjează pe cineva.

-Bine, dacă e așa, nu-i las să-l aresteze, bine că mi-ai spus, nu e bine să încurajăm răzbunările personale.

Tânărul chirurg n-a știut niciodată cine l-a salvat,            a ajuns Şef de Sectie la un spital din București.

I.V. s-a pensionat cu gradul de General, s-a retras în satul natal, de unde a plecat în lumea drepţilor. Poate că este și acolo nevoie de un milţian cinstit.

 

Câteva cuvinte merită Profesorul V. N. Lăsat de Profesorul Burghele ca urmașul său la Şefia Catedrei de Urologie de la Spitalul Panduri, Profesorul V.N. era ceea ce se numea pe vremea tovarășilor, un domn. In tinereţe fusese medic la Curtea Regală și copiii lui, Mihai și Ştefan, nume cu semnificaţie în istoria României, au fost botezaţi de fostul Rege Mihai I. Calm și ponderat, jovial dar păstrând o distanţă ce nu permitea gluma ieftină, Profesorul V. N. impunea un respect natural și de încredere prin prezenţa lui. Excelent operator, spunea, mai mult în glumă, că bolnavii bine operaţi nu mai au nevoie de îngrijiri postoperatorii, avea în bună măsură dreptate, dar  nu respecta ce spunea, urmărea zilnic și cu mare atenţie bolnavii operaţi de el. Intr-una din contravizitele efectuate când eram de gardă m-a întrebat, așa, ca din întâmplare de ce se plânge P. D., Şeful Secţiei de Aneastezie-Terapie intensivă că nu respect unele indicaţii ale lui. I-am explicat că neînţelegerea venea de la  administrarea sistematică a unui diuretic, Furosemidul, după operaţia pentru adenom de prostată.

-Este o tehnică veche, de pe vremea Profesorului (Burghele!), dăm un diuretic pentru a forţa diureza, ca să se elimine cheagurile rămase de la operaţie.

-Aceasţă metodă nu mai este admisă de terapia actuală, pentru că după stressul operator are loc o scădere a spaţiului hidric extracelular, cu intrarea apei în spaţiul intracelular. Administrarea de diuretice scade și mai mult spaţiul hidric extracelular, din care face parte și sângele pe care îl îngroașe, creind condiţii pentru tromboză cu toate complicaţiile ei. Pe de altă parte s-a dovedit că fluxul urinar crescut nu poate să elimine cheagurile, e mai bine să împiedicăm formarea lor. I-am mai spus că atunci când stabilesc tratamentul unui bolnav anesteziat de mine îmi asum răspunderea și nu este corect să vină cineva să-mi schimbe tratamentul. M-a ascultat foarte atent și la sfârșit a zis că am dreptate și îl va convinge și pe P. D. să nu mai dea Furosemid. A doua zi P.D.,  a venit îmbufnat la mine și mi-a spus :

-L-ai fitilit pe Profesor.

Din acea zi Furosemidul n-a mai fost administrat sistematic bolnavilor operaţi de adenom de prostată. Au scăzut și complicaţiile trombotice, fapt remarcat de Profesor

După aproape un an de la venirea mea la șpitalul Panduri și după ce Profesorul mă solicitase pentru anestezie la mulţi dintre bolnavii operaţi de el, m-a chemat la cabinetul său unde, foarte surprins, l-am văzut pe tovarășul P., Secretarul Comitetului de Partid Sănătatea, personaj foarte important pe vremea aceea. Am fost rugat să iau loc pe un scaun și a vorbit tovarășul P.

-Am venit special aici, la tovarășul Profesor, să mă interesez cum te-ai integrat. Am aflat că ești apreciat de colegi, colaboratori  și de bolnavi. Pentru mine a fost o mare surpriză diferendul dintre dumneata și directorul S. Inainte de venirea din Libia erai așteptat ca mare salvator,  Secretarul de Partid al spitalului mi-a spus că nu își operează nevasta decât după ce te vei întoarce dumneata. Ce s-a întâplat de aţi ajuns să nu mai puteţi lucra împreună ?

I-am răspuns că nu știu. A continuat :

-Tovarășul Profesor N. te apreciază, spune că te preferă pentru operaţiile mari, la bolnavi cu probleme medicale. Eu cred că a fost vorba de o neînţelegere între oameni, și pentru ca să reparăm nedreptatea ce ţi s-a făcut îţi promit că vei primi Şefia de Secţie în primul spital din București, unde se va elibera un post.

S-a ţinut de cuvânt, m-a chemat când a apărut un post de Şef Secţie, prin decesul fulgerător al prietenului meu Dr. D. G.  Sedus de o revanșă ieftină am acceptat, am greșit, la noul spital am găsit o adunătură de învârtiţi, preocupaţi mai mult de aspectul mercantil al medicinii. Singura Clinică universitară mai serioasă era Clinica de Obstetrică Ginecologie condusă de un Profesor, aproape de pensionare. Colegii de specialitate, rămași cu ceea ce învăţaseră la cursul de specializare de la Fundeni, au fost deranjaţi de prezenţa mea și folosindu-se de complicitatea directorului, individ cu relaţii, un învârtit, cum se spune, m-au șicanat și mi-au subminat autoritatea. După ce, la început, am fost bine primit și am fost asigurat de condiţii bune de lucru, directorul și-a schimbat atitudinea, nu era de acord cu solicitările mele, pentru orice cuvânt spus avea o observaţie ironică, într-un cuvânt devenisem un personaj nedorit, negativ. Cred că și securistul a avut partea lui de contribuţie.

In privinţa rolului pe care l-au avut prietenii oximoronici  am căutat unele dovezi la CNSAS, (Centrul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii ).

Din curiozitate, dar și din dorinţa de a afla mai mult despre rolul Securităţii în zbuciumata mea viaţă, am solicitat consultarea dosarului de urmărire întocmit de Securitate. Formalităţile au fost complicate, cerere, așteptare, confirmare, programare, legitimare, și, când, în sfârșit, am ajuns la biblioteca CNSAS, mi-au fost aduse trei dosare (!) unul xerocopiat, altul fotografiat, al treilea microfilmat. Mi-ar fi trebuit câteva zile să citesc tot, norocul a fost că toate “documentele” erau de o banalitate penibilă. Unul dintre dosare conţinea convorbiri telefonice, înregistrate cu microfoane și transcrise, care nu aveau nicio legătură cu ceea ce îi interesa pe securiști, fapt confirmat de comentariile jenante ale celui ce transcria : “caută cumpărător pentru mobilă, se pregătește să plece”; după o săptămână : “a cumpărat mobilă nouă, nu pleacă”. Timp irosit în zadar, însă retribuit generos. Cel mai consistent dosar era din timpul primului meu sejur libian. Acolo se lăfăiau declaraţiile colegului de specialitate AS, și ale tovarășei Pintilie, personaje descrise într-o carte anterioară, ambii obligaţi să plece înainte de terminarea contractului din cauza incompetenţei și a conflictelor repetate. In rest maculatură ce nu merita atenţie. Faptul că nimic din ce scriau cei doi nu se confirmase nu avea importanţă, rămâneau scrise în dosar și folosite la nevoie ca “probe”, alături de alte bârfe și minciuni. Dosarul de urmărire se încheia cu o formulă parșivă :  “din motive necunoscute organele de Miliţie nu au dat curs solicitării noastre”. Se trecea în acest fel peste concluzia aflată la dosar unde se afla scris “nu se constata niciun motiv de punere sub acuzare”. M-am întrebat cu ciudă și mânie : câti nefericiţi au fost chinuiţi și întemniţaţi fără să fie vinovaţi ?

Toate necazurile mele duceau la Cocostârcul cel viclean, prezentat sub acest nume în Memorie incomodă. Inverșunarea acestui prădător, greu de justificat cu argumente logice, ţinea, probabil de natura perversă a personajului, n-am fost singurul agresat, dar rezistenţa întâmpinată l-a motivat până la absurd. Bunul meu prieten P. Ciobanu, un evreu deștept, cu numele schimbat în zadar, i se vedea etnia de la distanţă, mi-a dat o explicaţie ce ţine de psihologie :

-Ţi-a mers faima în târg, te-au lăudat foștii bolnavi și asta îl pune în umbră, îl deranjează, vrea să se vadă numai el, d-aia vrea să scape de tine.

Un cronicar al Memoriei incomode mi-a reproșat în  România literara că nu l-a putut identifica pe cel numit Cocostârc viclean. Reproșul corespunde intenţiei mele, n-am vrut să fac reclamă, nici chiar nefavorabilă, celui ce mi-a fost model pentru vicleanul bărzoi și nu cred că dacă i-aș fi divulgat identitatea l-aș fi făcut mai bun. Omul rău rămâne cu stigmatul neomeniei toată viaţa și dacă i-aș fi spus numele ar fi încercat să se răzbune, avea posibilitate, pentru că fiul său, ca și alţi fii de foști mari torţionari, este foarte bine plasat în ierarhia actuală. Il prezint mai bine sub formă de metaforă, mai greu de identificat dar cu semnificaţii ce nu pot fi uitate și sunt reţinute de istorie.  Mai mult, pentru a evita identificarea personajului ce mi-a sevit de model, n-am difuzat cartea în anturajul celor ce ar fi putut să-l recunoască.

Care a fost rolul Securităţii ? Creată și instruită să urmăreasă viaţa românilor și nicidecum să-i apere de dușmanii dinafară, sau dinăuntru, să-i protejeze pe șefii comunniști căroră le erau subordonaţi, Securitatea își  găsea de lucru căutând informatori printre cei ce solicitau o avansare sau un post administrativ de conducere, dar mai ales printre cei cu vulnerabilităţi, obligaţi să le îndeplineasă ordinele de frică să nu fie sacrificaţi. Metoda era simplă, erai refuzat când cereai, sau ţi se înscenau provocări. Organele de partid, miliţia, procuratura și directorul instituţiei lucrau împreună în virtutea principiului înscris în Constituţie : “Partidul este forţa conducătoare” In acest fel se explica participarea în cârdășie a acestor  instituţii la ţinerea sub obroc a oamenilor. Cocostârcul meu a folosit, sub pretextul unor pretinse abateri, toate relaţiile cu organele de represiune, cu scopul de a mă compromite. N-a reușit, nu l-a convins nici pe Secretarul Comitetului de partid Sănătatea, nici pe Profesorul V. N,  nici pe Colonelul Baciu nici pe cei ce mă cunoșteau cu adevărat. O mare victorie am obţinut cu publicarea, la Editura Academiei, a monografiei Imunopatologie chirurgicală. Prietenul meu Bărzoiul, a incercat prin securist, omul lui, să împiedice editarea cărţii       Bine sfătuit de N.G., un personaj al cărţii de faţă, am cerut să fiu primit de Tovarășul Ion Ursu, omul de bază al Elenei Ceaușescu, cel ce dădea în numele Şefei lui avizele de publicare. Ursu, civilizat, m-a primit și m-a ascultat, cred că i-am făcut o impresie bună, pentru că la sfârșit mi-a spus :

-Tovarășe doctor, eu sunt fizician, nu sunt medic, nu te cunosc și nu pot să știu ce ai scris în cartea pe care vrei s-o publici, dar îţi promit că îi voi întreba pe Tovarășul Proca, Ministrul Sănăţăţii și pe Tovarășul Teodorescu Exarcu de la Editura Medicală, directorul Editurii, dacă ei îmi vor spune că te cunosc și ai scris o carte bună, îţi voi da aprobarea.

A doua zi, seara când mă pregăteam să plec de la contra vizită am fost sunat de secretara tovarășului Ursu, m-a întrebat dacă pot să vin la tovarăul Vice-Președinte ca să mă aștepte. In zece minute am fost la ușa cabinetului, m-a primit imediat și mi-a spus că mi-a dat aprobarea.

-Să știţi că sunteţi cunoscut și apreciat în lumea medicală, m-a asigurat.

Ca născut zodia Peștelui eram victima predestinată a Bărzoiului, pescarul bălţilor, cu ajutorul destinului am scăpat de fiecare dată și m-am bucurat când am auzit că a spus într-un cerc restrâs :

-E viclean rău peștele ăsta, mi-a scăpat și mă tem să nu-mi rămână cumva în gât, să nu mă înec cu el.

 

 

 

Se schimbă repertoriul, actorii rămân.

Prea ocupat cu știinţele despre viaţă, biologie, chimie,  anatomie, fiziologie n-am acordat atenţie celei mai importante activităţi a locuitorilor cetăţii, politica și asta poate din cauza modificărilor de înţeleere a noţiunii, introduse parșiv de politicienii momentului, comuniștii, pentru care nu exista decât o singură politică, a partidului  unic. Am fost membru de partid, am făcut politică fără să știu ce este politica. Am citit cele două volume ale Dialogului  platonician Republica, fără să înţeleg mesajul, credeam că filozoful a scris despre ce se potrivea vremii lui. Ar fi necinstit să mă justific prin lipsa cunoștinţelor, eram un om instruit, însă n-am acordat atenţie unui domeniu ce părea fără nicio perspectivă, nu credeam că se mai poate schimba ceva. Eram mullţumit cu ce mi s-a dat, ca locuitorii peșterii lui Platon, nu speram că voi putea obţine vreodată mai mult prin proteste sau alte forme de luptă.

Numai spre sfârșitul erei comuniste, propaganda foarte activă a posturilor de radio în limba română, Europa liberă și Vocea Americii, posturi ascultate de foarte mulţi români, a reușit să trezească interesul pentru o altă politică și nu am rămas în afara jocului, era foarte greu, toată lumea vorbea despre revoltele împotriva dictaturilor socialiste din ţările est-europene, dar după ce dictatorul a fost ucis în ziua de Crăciun n-am mai înţeles nimic, tot ce se întâmpla era neobișnuit, greu de înţeles. Nimeni nu știa cine erau teroriștii, de unde au apărut, de ce s-a shimbat de la o zi la alta comportamentul românilor, cu o zi în urmă strigau  “Ceaușescu, Ceaușescu!” și dintr-o dată au început să-l huiduie, nu e de mirare că mulţi n-au avut curajul să facă nici una nici alta, așteptau să se hotărască ce va urma. Droaia de revoluţionari apărută după fuga și moartea Ceaușeștilor era o adunătură de impostori,  manipulaţi de organizatorii loviturii de stat, folosiţi ca scut și mai târziu ca detașament de agitatori pentru justificarea crimelor.

Am fost dintre cei ce s-au ţinut deoparte, curios să văd ce se va întâmpla, nu regretam era comunistă, însă nu știam ce va urma, mai ales când am văzut că tot foștii comuniști se înghesuiau să ocupe posturile de șefi rămase libere. Așa cum am spus în altă parte, am rămas tot pe post de victimă, predestinată probabil.

După a doua escapadă în Africa, nemaigăsindu-mi locul în noua lume medicală, am urmat-o, ca pensionar, pe soţia mea. Speranţa nemărturisită, posibilitatea de a rămâne în Franţa era însă din ce în ce mai greu de realizat, în condiţiile de cetăţean al unei ţări eliberată de comunism, deci fără motive politice. N-aveam altă justificare decât cea economică și francezii nu erau dispuși să ofere locuri de muncă noilor veniţi, aveau și ei probleme cu șomajul. Statutul nostru era instabil, motiv pentru care păstram bunurile și, pe cât era posibil, relaţiile în România.

Am urmărit de la distanţă evoluţia evenimentelor din ţară, ne-am dat seama că speranţa schimbării a rămas o iluzie, meteahna românilor lui Cioran, și ai noștri, a rămas aceeași, foștii prieteni s-au adaptat libertinajului politic practicat de noii, vechii, stăpâni. Revenirea într-o ţară bolnavă unde legea era interpretată în favoarea celui ce plătește mai mult, devenise o aventură. Prilejul confirmării acestor constatări a venit mai repede decât ne așteptam.

Confirmând adevărul că marile dezastre sunt folosite de răufăcători pentru a le accentua consecinţele, schimbarea de regim politic din 1989 n-a făcut excepţie. Cei certaţi cu legea și morala s-au constituit în bande, unele oficiale, cum a fost cea a așa zișilor revoluţionari, altele neoficiale, dar la fel de active. Revendicarea vechilor proprietăţi, confiscate de comuniști și haosul legislativ au fost prilejuri de acţiune a unor grupuri de falsificatori, toleraţi de o justiţie obișnuită cu ilegalităţile. Printre cei afectaţi au fost și cei plecaţi temporar din ţară, vânaţi de informatori special instruiţi. Se pleca de la premiza că nu se pot apăra. A fost și cazul nostru. A apărut un așa zis moștenitor al apartamentului cumpărat de noi în virtutea unei legi, ne-am confruntat în instanţele judecătorești, am aflat cu această ocazie cum poate fi manipulată justiţia și în final am fost evacuaţi din apartamentul cumpărat legal. Nu acuz pe nimeni, păstrez intactă partea mea de prietenie și autoironie și las prietenilor oximoronici dreptul de apărare la Judecata cea Mare.

 

Cred că se impun câteva constatări după cela relatate mai sus. Mult așteptata schimbare de regim politic nu a adus nimic bun pentru români, consăteanul Gheorghe Buricea a avut dreptate când a păstrat în singura lui cameră portretul lui Ceaușescu și mi-a spus :

-Cine l-a omorât pe Ceaușescu ne-a omorât și pe noi românii adevăraţi. Ne-a luat pâinea de la gură, nu mai avem unde să muncim și ne-a dat pe mâna avocaţilor și judecătorilor care fac dreptate numai ălor cu bani. Azi, dacă n-ai bani ești ca și mort, și de unde bani ? Înainte mă duceam la Partid, la Ceaușescu, acum nu mai am unde să mă duc.

M-am rușinat când mi-am adus aminte că încercasem să-l conving că fără comuniști o s-o ducă mai bine. Mi-a spus atunci :

-Lasă domnule politica, nu e pentru noi, ăia care o fac, n-o fac degeaba, îţi dau o nimica toată ca să-i votezi și ei fură de sărăcesc ţara.

Gheorghe avea dreptate, politica nu era pentru mine, nu știam să mint, n-aveam nicio șansă, dar ce ne facem cu avocaţii și judecătorii, dacă numai ei cunosc legea și o vând pe bani ?

Singurul răspuns la această întrebare este următorul “Să ne ţinem de prieteni”, Motiv pentru care am plasat  capitolul prieteni oximoronici în această carte.

 

 

 

 

 

Rudele

 

Un proverb românesc, poate că îl au și alte popoare, zice că prietenii ţi-i alegi singur, dar ce ne facem cu rudele care ne sunt date la naștere. Așa cum am spus de mai multe ori, tata și mama mi-au lăsat poruncă să nu mint, le-am îndeplinit porunca în mare măsură, nu în întregime, din motive ce ţin de principiul legitimei apărări, a mea și a altora. Altă poruncă, nezisă cu vorbe, subînţeleasă din fapte, era păstrarea, ca datorie permanentă, a legăturilor de rudenie moștenite împreună cu genele.

-E frate-meu, spunea tata când venea Neica Costache de la la Bercioiu, ce dacă e numai după tată, tot frate îmi este și dacă avem alte mame.

-E soru-mea, spunea mama când veneau surorile ei.

Am păstrat sentimentul de rudenie ca pe un talisman și l-am ţinut lângă inimă, să nu se răcească. Bineînţeles că cele mai apropiate rude au fost fraţii, nepoţii și cumnaţii. Cu fratele cel mare am avut o relaţie aproape de identitate datorată desigur numeroaselor gene comune. Copil fiind, l-am adoptat ca sfetnic și model, l-am venerat, da, ca pe un sfânt și i-am păstrat în memorie chipul ca pe o icoană. Dispariţia lui prematură a fost o pierdere imensă pentru mine, păstrez și azi, după cncizecișicinci ani, în suflet, doliul după fratele meu, Nașu Gheorghiţă. Am fost lângă copiii lui, încercând să-l suplinesc, deși un tată nu poate fi suplinit. Nu totdeauna am reușit, dar buna mea crdinţă nu poate fi pusă la îndoială.

Relaţiile cu cei doi cumnaţi și cu nepoţii mei a fost bune, aș putea spune foarte bune, până la trecerea de la socialism la capitalism, când s-au deteriorat. De vină a fost în primul rând lăcomia capitalistă dar și amestecul de gene, greu de subordonat unor principii morale. Aș avea multe de spus, le voi încredinţa uitării, leac univetrsal pentru păcate nerecunoscute. Voi evita în acest fel interpetări subiective și reproșuri. Momentele de vrajbă au trecut, combatanţii  s-au retras, unii în eternitate, și după război urmează  pace. Nepoţii rămân rude apropiate și mă rog zilnic pentru ei. S-ar putea să nu aprecieze rugăciunea, dar este singura modalitate de a-i păstra lângă inimă, din respect pentru memoria părinţilor.

 

 

La capitolul Rude se cuvin adăugate și cele dobândite prin alianţă, după căsătoria cu soţia mea O. Din motive ușor de înţeles nu voi dezvălui unele aspecte “incomode” ale relaţiilor din sânul familiei soţiei mele, de altfel nici nu cunosc prea multe amănunte, mă voi limita la fapte  cunoscute și recunoscute.

Despre mama soţiei mele am obligaţia morală să nu-i văd defecte, poate că a avut, dar nu nu sunt eu îndreptăţit să le caut și să le judec. Faptul că a născut-o și crescut-o pe O., că i-a “dăruit” o moștenire genetică de bună calitate al cărei beneficiar am fost, sunt argumente pentru a-i fi recunoscător.

Ca o adevărată mamă s-a purtat J.M. sora mai mică a soacrei. După ce a încercat să medieze unele neînţelegeri dintre mama și fiică, fără succes, a preluat toate atribuţiile și a devenit o adevărată mam a soţiei mele. Aș dori să-i fac lui J.M. un frumos portret literar, pentru că a fost cea mai desăvâșită persoană cunoscută de mine. Cultă, inteligentă, modestă, corectă până la amănunt, generoasă, prietenoasă, harnică, J.M. avea toate calităţile de bună creștină, mai puţin rugăciunea și mersul la Biserică pentru care nu mai găsea timp.

În privinţa vieţii ei personală am aflat puţine amănunte, nu-i plăcea să-și aducă aminte, avusese o căsnicie scurtă și nefericită, se despărţise fără regrete, cel puţin așa lăsa să se înţeleagă, personal cred că un soţ care s-o merite pe Jeana era greu de găsit. Își iubea nepoţii fără discriminare  și nu înţeleagea că aceștia, personalităţi distincte, beneficiau de oferta mătușii lor, dar nu se regăseau împreună sub acoperișul afectiv al ei.

Ca funcţionară la Banca Română de Comerţ Exterior, își îndeplinea cu multă conștinciozitate atribuţiunile, de multe ori sacrifica timpul liber lucrând și acasă și pentru că era foarte corectă i s-a încredinţat Casa de Ajutor Reciproc, un fel de bancă prin care deponenţii primeau o sumă importantă de bani pe care îi restituiau prin cotizaţii lunare. Deși foarte ocupată la serviciu, J.M. găsea timp și pentru servicii benevole, ţinea contabilitatea Asociaţiei crescătorilor de păsări mici !, era disponibilă pentru servicii de tot felul, pentru soră, nepoţi, vecini și pentru toţi care îi solicitau ajutor. Pentru bunătatea și corectitudinea ei era  apreciată și simpatizată de colege și respectată de superiori. Cu vecinii a avut totdeauna relaţii de bunăînţelegere, prietenie și încredere.

J.M. ar fi vrut să păstreze coeziunea familiei sorei sale, a încercat să medieze, dar n-a reușit, inimile îngheţate au rezistat căldurii iradiată de inima ei. A rămas lângă O., să ţină loc de mamă, s-o ajute, în momente importante din viaţă, începutul căsniciei și al profesiei de medic.

M-a adoptat din momentul când m-a cunoscut însă mi-a condiţionat generozitatea ei de sentimentele pentru O. :

-S-o iubești, că altfel nu poţi să contezi pe prietenia mea.

-Dacă n-o iubeam nu eram împreună, am asigurat-o. Şi o voi iubi întotdeauna, este un angajament pentru tot restul  vieţii.

A fost alături de noi în tot ce am făcut, a avut un rol determinant în construcţia casei de la Cremenari, a pregătit și servit mâncarea pentru constructori, i-a supravegheat discret și i-a stimulat prin comportamentul ei prietenos și optimist. Fără ajutorul J.M. casa de la Cremenari n-ar fi fost construită.

Venirea pe lume a fiului nostru a fost un moment de mare împlinire și pentru J.M., l-a iubit ca pe propriul ei copil, i-a dăruit întreaga bogăţie a sufletului ei generos și ne-a fost de mare ajutor la creșterea lui. A acceptat schimbarea numelui în Iaia, numele dat de nepot înainte de a învăţa să vorbească. Ne-a însoţit și în Franţa, unde a preluat aspectele gospodărești într-un moment când instalarea și acomodarea la noua situaţie era foarte dificilă. Marcată de acutizarea bolii de care suferea sora ei și-a împărţit dispoibilităţie sufletești între soră și nepoată, supraevaluându-și puterile, s-a întors în ţară și a revenit în Franţa unde arterele au cedat, a făcut un accident vascular cerebral pentru care am internat-o la o clinică de neurologie dintr-un mare Centru Universitar francez.. Investigaţiile au arătat mai multe zone de fragilitate vasculară cerebrală cu mici hemoragii. Am fost întrebaţi de neurochirug dacă suntem de acord cu intervenţia chirurgicală, dar ne-a avertizat asupra complicaţiilor si asupra faptului că va rămâne handicapată pe tot restul vieţii. Am hotărât s-o aducem în ţară, am avut și șansa că avea o asigurare bună prin care i se oferea repatrierea. Am însoţit-o în avion și am internat-o la Spitalul Dimitrie Bagdazar unde am fost impresionat de condiţiile dezgustătoare oferite de cea mai importantă Clinică de Neurochirurgie din ţară. Bolnavii erau trataţi mai rău ca animalele, nu primeau tratament, nu li se schimba așternutul, rămâneau ore întregi fără supraveghere, gândacii se plimbau nestingheriţi prin saloane. Singurul moment când apărea o femeie de serviciu în saloane era ora de vizită când le spunea aparţinătorilor că ea este cea care îngrijește bolnavii și fară jena pretindea recompensă. În aceste condiţii am preferat să cer ieșirea din spital și am dus-o în casa constrită și cu ajutorul ei, unde am angajat o femeie ca s-o îngrijească. Am revăzut-o de Crăciun când soţia mea. a luat un scurt concediu, ocazie cu care, în ciuda stării ei de mare suferinţă cerebrală i-a spus Olgăi câteva cuvinte pe care nu le-a uitat : “să știi că m-am rugat fierbine la Dumnezeu să veniţi, să vă mai văd odată”. A mai trăit o lună și jumătate și, după relatările îngrijitoarei, într-o zi n-a mai vrut să mănânce. A trecut în lumea sfinţilor și marea noastră suferinţă este că n-am fost la capătul ei în acest ultim moment. Prin grija prietenilor a fost înmomântată creștinește în cimitirul nou din curtea bisericii. În discursul rostit la înmormântare profesorul Măcinic Georgescu a asigurat-o de preţuirea și bunele sentimente ale moștenilor din Cremenari. Mai mulţi consăteni care au cunoscut-o îi aprind câte o lumânare și-i îngrijesc florile de pe mormânt. Cu riscul de a fi abuzat de răbdarea unor cititori prin insistenţa asupra portretului J.M., le cer iertare și mă despart de buna Iaia cu lacrimi în ochi. Să-i fie ţărâna ușoară !

Când am aflat de moartea ei a scris câteva versuri pe care le redau în continuare, cu aceleași emoţii trăite când le-am compus :

La moartea Jeanei.

 

Mecanismele cărnii bolnave s-au oprit.

Proteinele helicoidale,

De dreapta și de stânga gire,

Nu mai fabrică iubire.

Proiecte, scheme, matrice,

Zăvorâte, dorm în simboluri,

Încremenite în somnul materiei moarte.

Spiritul se întoarce înfrânt,

Un eșec în plus.

Pământul a mai pierdut un om,

Şi o șansă.

 

 

Grig Goriţă.

 

Am amânat cu bună știinţă întocmirea unui portret literar anevoios, nu numai pentru că nu aveam unele informaţii, bine păstrate de model, specialist în camuflaj și tăinuire, dar și pentru că îi rezervasem un loc important în galeria rudelor. Evident, pentru cei apropiaţi, este vorba de portretul lui Grig, alintat Goriţă, tatăl soţiei mele, fost diplomat de carieră, bine instruit în probleme de relaţii externe, prag obligatoriu pentru cei ce reprezentau ţara în afara hotarelor pe vremea comuniștilor. De mare ajutor mi-a fost corespondenţa dintre fiul meu și bunicul său între anii 2001 și 2005, iniţiată de nepot și acceptată de bunic. În arhiva familiei se găsesc 45 de scrisori, peste 100 de pagini,  un adevărat foileton, scrise de bunicul pentru nepotul lui, unde, pe lângă afecţiunea pentru cel ce-i poartă genele și speranţele, îi încredinţează povestea unei vieţi zbuciumate începută într-un sat sărac din Gorjul Olteniei, continuată în timpul celui de al doilea Război mondial într-o uzină metalurgică din București și încheiată după numeroase peripeţii, în sferele înalte ale relaţiilor diplomatice internaţionale, între personalităţi politice importante și chiar la masa cu regi și cu alţi stăpâni ai lumii.

Drumul nu i-a fost ușor, momentele de cumpănă n-au lipsit, a întâlnit oponenţi înverșunaţi, “rivalităţi, dușmănii, subminări subtile”  și dacă o fi mai plătit și un tribut al concilierii, nerecunoscut în corespondenţă, prezent în orice înţelegere diplomatică, nu poate fi reproșat unui fost profesionist al dialogului și negocierilor.

Grig Goriţa merită un portret  special  pentru că este  bunicul fiului meu, și pentru că face parte din generaţia născută după primul război mondial, care deși a suportat trei dictaturi, a reușit să păstreze fiinţa poprului român și s-o lase urmașilor. Povestea vieţii lui desenează traseul acestei generaţii condamnată să ducă mai departe istoria unui secol blestemat.

Dar să lăsam marturiile din scrisori să spună povestea bunicului pentru nepot asumându-ne repovestirea lor și, desigur, un grad de completare prin ficţiune și subiectivism.

Originea numelui de familie, oarecum neobișnuit pentru ţinutul Gorjului, nu este cunoscută, se crede că ar avea vechimea poporului român descendent, cum spun istoricii, din împerecherea dintre legionarii romani și femeile dacilor dispăruţi împreună cu Decebal, pentru că religia nu le permitea să devină robi. La Hodoreasca, alt nume ciudat, unde s-a născut Grig Goriţă erau numeroase familii cu nume ce sugerau originea latină. Pentru această versiune, greu de probat cu documente, pledează semeţia trufașă a descendenţilor.

Memoria ultimelor generaţiil se oprește la un străstrăbunic de pe vremea Vladimirescului, preot prin vocaţie, fără pregătire specială, om înstărit. Numărul mare de descendenţi ai preotului, 10 copii și numeroși nepoţi, a dus la împuţinrea moștenirilor și sărăcia moștenitorilor. Ilie, unul dintre cei zece copii ai preotului, a avut, la rândul său, șase copii, dintre care Dumitru a fost tatăl lui Grig Goriţă. Harnic, bun gospodar, renumit ca grădinar și respectat pentru corectitudinea ireproșabilă, tata Dumitru și-a început viaţa ca muncitor necalificat, panacodar, ajutor de brutar, în orașele de pe malul Dunării. Cu banii câștigaţi pe unde îl dusese nevoia s-a întors în sat și a construit o casă cu ajutorul unui singur om de ajutor, din satul vecin Peptani, realizare apreciată de  consăteni. Casa nouă, ţinuta ireproșabilă de om umblat în lume,   buna impresie și reputaţie a tomnaticului peţitor au avut un rol important în ziua când Elena, fiica celui ce-l ajutase la construcţia casei, o fată frumoasă, râvnită de mulţi flăcăi s-a decis la căsătoria cu Dumitru, trecând peste diferenţa de 12 ani dintre ei. Un argument se pare că a fost haina de piele pe care a îmbrăcat-o când s-a dus împeţit, haină despre care mai târziu a aflat că era împrumutată.  Au venit destul de repede și copii, primii gemeni, pierduţi la naștere, apoi la mici intervale încă trei. Cel de al treilea a fost micuţul Goriţă, născut prematur și cu o sănătate șubredă.

Ceva n-a mers în căsnicia lui Dumitru, firea lui aspră, riguroasă, excesiv de exigentă, nu se potrivea cu cea a tinerei sale soţii, blândă, sensibilă și îngăduitoare, s-au iscat neînţelegeri  și femeia a luat copilul de opt luni și fata de șase ani și s-a întors la părinţii ei din satul vecin Peptani. Băiatul de patru ani, a rămas cu tatăl lui.

Sărăcia agravată de seceta din anii 1926-1927, au obligat-o pe tânăra femeie să plece la București unde se spunea că toată lumea găsea de lucru. A avut noroc, a ajutat-o să se angajeze la Fabrica Iuta o soră mai mare care lucra deja acolo. Pe Goriţă l-a lăsat la Peptani, la părinţii ei, împreună cu sora mai mare de  șapte ani. Crescut de bunica Păuna de la opt luni copilul i-a spus mama și n-a știut de existenţa adevăratei mame până la vârsta de 4 ani când, fiind internat la Spitalul din Târgu Jiu, bolnav de malarie și zguduit de friguri, a apărut lângă patul de spital un chip necunoscut care îl privea cu o căldură neobișnuită. Mătușa Dumitra internată ca însoţitoare, i-a spus că a venit Muma, despre a cărei existenţă copilul nu știa nimic și i-a fost greu să înţeleagă diferenţa dontre muma și mama. Muma va rămâne de atunci numele  mamei sale,  pentru că numele de mama i-a rămas bunicii Păuna, faţă de care a avut  întotdeauna o afecţiune filială. Muma aflase de boala copilului și a părăsit în grabă Bucureștiul ca să fie și să rămână alături de el.

Nu mult după întoarcerea mumei, pe când era la cazanul de ţuică împreună cu bunica Păuna a apărut  o femeie în vârstă  care l-a sărutat pe micul Goriţă cu o afecţiune părintească, a stat mult de vorbă cu mama (bunica maternă)  iar a doua zi a luat-o pe muma și pe sora mai mare și au plecat împreună la Hodoreasca. Atunci a aflat pentru prima dată cine erau părinţii lui, că mama era de fapt bunica, iar bătrâna vizitatoare era bunica lui după tată. Spre marea lui bucurie pe el l-au lăsat la bunicii după mamă, unde a stat până la vârsta de 12 ani. O explicaţie ar putea să fie faptul că era un copil firav, iar condiţiile materiale din casa părintească, cu mulţi copii, erau mai puţin bune decât cele din casa bunicilor, “tata ne raţionaliza turta și mămăliga, că de pâine nici nu se putea vorbi”.

Repovestind mărturiile bunicului despre copilăria lui nu putem să trecem peste felul cum numeroasele evenimente, mai puţin obișnuite, au influienţat evoluţia afectivă ulterioară. Faptul că a reţinut și povestit întâmplări trăite la o vârstă atât de fragedă conferă mărturiilor o informaţie importantă despre precocitatea și putera lui de înţelegere.

Familia reunită a devenit din ce în ce mai numeroasă prin nașterea a încă trei copii și s-a adaptată principiilor exigente ale tatălui. Goriţă, crescut de bunicii materni, a avut parte de mai multă toleranţă decât fraţii lui, cu care se întâlnea la Şcoala primara comună, situată la hotarul dintre cele două sate.

A avut în primele șase clase trei dascăli, recunoscuţi pentru pregătirea lor pedagocică, severi și naţionaliști înfocaţi de care își amintește cu respect și recunoștinţă. Amintiri frumoase păstrează și de la cele două învăţătoare înlocuitaoare, din clasa a șaptea, când dascălii au fost concentraţi, în timpul războiului, doamna Chirculescu și domnișoara Aurelia Dăneţ. Se subînţelege, în corespondenţa cu nepotul, că cea de a doua, foarte tânără, i-a acordat mai mult decât prietenie, spre rușinarea tânărului adolescent.

Dotat cu o memorie de excepţie, dublată de o mare eficacitate a judecăţii, Goriţă s-a detașat de ceilalţi elevi și a fost răsplătit cu premiul I în toţi cei 7 ani de școală de către toţi dascălii.

Încercările de a obţine o bursă și de a continua învăţătura la un liceu din Târgu Jiu sau Craiova, justificate de premiul I obţinut la un concurs între premianţii claselor a VII-a din tot judeţul, au rămas infructuoase, pentru că bursele erau acordate după alte criterii decât valoarea elevilor. Micul Grig Goriţă a păstrat  amintirea amară a drumeţiei până la cele două orașe, bineînţeles cu propriile lui piciorușe și fără merinde în traistă.

La vârsta de 14 ani a luat drumul capitalei, urmând exemplul numeroșilor consăteni care fugeau de sărăcie, cu nădejdea că acolo vor găsi de lucru. Nu mergea chiar în necunoscut, la București se afla sora cea mare, Domnica și o soră a mamei sale, al cărei soţ, unchiul Ion, spera să-l angajeze pe nepot la uzina Lemaitre, rebotezată de comuniști Timpuri Noi. Neșansa lui a fost că a ajuns prea târziu, angajările se făcuseră și nu mai erau locuri libere. Unchiul Ion i-a găsit un loc de muncă la o cârciumă pe Strada Lânăriei, în apropierea depoului de tramvaie Şerban Vodă, unde el era angajat ca încasator de tramvai. Munca lui Goriţă consta în curăţenie prin cârciumă și ajutor la bucătărie. După ce a terminat prima zi de muncă începută dimineaţa și încheiată la ora 12 noaptea, patronul i-a spus că poate să plece acasă, dar copilul nu cunoștea Bucureștiul și s-a trezit la miezul nopţii singur în stradă. I-a venit în ajutor norocul destinal, întrupat într-un client întârziat al cârciumii, care văzându-l că plânge l-a întrebat ce-i cu el.

-Nu știu să ajung la unchiul meu, credeam că patronul îmi va da un pat unde să dorm, dar mi-a spus că n-are și să plec din cârciumă. Unde să plec la ora asta, tramvaie nu mai sunt și eu nu cunosc Bucureștiul, că sunt de la ţară.

Înţelegător și milostiv, ca mulţi români pe vremuri, omul i-a oferit un pat pentru noaptea aceea și a doua  zi un mic dejun. Atunci a cunoscut copilul pentru prima dată gustul de lămâie. După o săptămână de muncă la cârciumă, unchiul Ion l-a dus la celebra croitorie “Luca Niculescu” din Şoseaua Olteniţei unde l-a angajat ca ucenic. Celebritatea croitoriei rămăsese în realitate o amintire după ce patronul plecase pe front și nepriceputa soţie, Coana Frusina, o lăsase pe mâna singurului lucrător  de meserie ajutat de doi ucenici, mult mai puţin performant decât  patronul. În cele patru luni de ucenicie tânărul novice n-a pus mâna pe ac, aţă sau altă unealtă de croitorie, a făcut curăţenie la prăvălie și la domiciliul patroanei, a cărat cărbuni, a tăiat lemne și a curăţat zăpada, căzută din abundenţă în acea iarnă. După trei luni a venit vestea că patronul a murit în război, croitoria s-a închis din lipsă de comenzi și Goriţă a plecat fără să primească nicio retribuţie dar cu un reumatism care s-a cronicizat și i-a făcut “zile amare” toată viaţa.

Rămas  din nou fără “slujbă !” unchiul Ion l-a angajat văimuș, la tejgheaua cu băuturi a restaurantului VAPORUL, lângă Parcul Libertăţii, un restaurant de lux frecventat de oameni înstăriţi, unde era foarte solicitat, muncea de la ora 8 dimineaţa până spre miezul nopţii, o zi din două. A fost mulţumit, pentru că era alintat de bucătărese cu cele mai bune mâncăruri,  primea și bacșiș, dar și amărât din cauza păduchilor și ploșniţelor din camera de la mansardă unde era cazat de patronul Petrică Ionescu.

Inspirându-se probabil din Biblie, bunicul a insistat în corespondenţa cu nepotul asupra numeroaselor nume de oameni cunoscuţi în acea vreme și asupra anilor și zilelor când au avut loc evenimentele din viaţa lui, iar noi, din consideraţie pentru personaj, i-am respectat, cât am putut, dorinţa.

În luna septembrie a anului 1942, când împlinea 15 ani, a fost, în sfârșit, angajat la Uzina Lemaitre unde lucra deja fratele mai mare Tudor. A întâmpint greutăţi din partea patronului restaurantului, omul s-a supărat că pierde un slujbaș harnic și a refuzat să-i plătească cele trei mii de lei pe care datora pe șase luni de muncă. Hainele cu care venise se uzaseră și n-avea cu ce să cumpere altele dar a avut noroc cu un subofiţer neamţ, Her Smith, mare băutor de bere la restaurant, care l-a văzut amărât, prost îmbrăcat și când l-a condus odată acasă, că nu mai putea să meargă singur, l-a îmbrăcat din cap până în picioare, costum, pulovăr, cămăși, pantofi și bocanci. Până la terminarea războiului n-a mai avut nevoie de îmbrăcăminte.

La 1 septembrie1942 adepus cererea și dosarul pentru angajare la Uzinele Lemaitre, a făcut vizita medicală și un test de perspicacitate, cu valoare mare, pentru că numai treizeci de tineri dintre cei peste o sută de solicitanţi au fost reţinuţi pentru angajare. La 14 septembrie (ce memorie !) a fost afișată lista cu cei admiși, printre care era și numele lui. Repartizarea pe ateliere s-a făcut după o nouă examinare, aspect fizic, întrebări de cunoștinţe generale, istorie, litertură. Inginerul Ştefănescu, examinator la test, l-a întrebat dacă a auzit de Ştefan cel mare și de Caragiale, a fost mulţumit de răspunsuri și l-a repartizat la atelierul de ajustaj, considerat ca mai puţin toxic, unde lucrau meseriași pricepuţi și exigenţi.

Surprinzătoare, pentru cel ce rescrie mărturiile unui viitor activist comunist, sunt relatările despre vizita lui Mihai Antonescu, Primul Ministru al României, în octombrie-noiembei 1942, din care reproduc un fragment “a stat de vorbă cu muncitorii și le-a ascultat doleanţele. Urmările : s-a modernizat cantina, s-a îmbunătăţit hrana și ucenicii aveau dreptul la supliment, s-au amenajat spălătorii cu apă caldă, o baie modernă cu dușuri și cabine, s-a asigurat, gratuit, un costum de protecţie anual, la cabinetul medical a fost asigurată prezenţa permanentă, zi și noapte, a unui medic și a unui infirmier . S-a reglementat strict, în favoarea muncitorilor, plata orelor suplimentare. S-au luat măsuri de protecţie și s-au acordat sporuri  de muncă grea și toxicitate. Patronii erau obligaţi să integreze gratuit pe toţi ucenicii în gimnaziile industriale (…) asigurarea garantată a concediilor anuale pentru ucenici și a trimiterii lor, gratuită, la staţiuni de sănătate și odihnă. Prin intermediul instituţiei “Muncă și lumină” s-au organizat activităţi culturale permanente cor, echipă de teatru, footbal”. Guvernul condus de Mihai Antonescu a dispus perfecţionarea învăţământului gimnazial pentru ucenici, a reorganizat școlile profesionale, le-a dotat cu tehnică și profesori competenţi, astfel încât să corespundă  cu clasele inferioare I – IV din liceele teoretice. Patronii erau obligaţi să asigure condiţiile materiale pentru funcţionarea școlilor profesionale”.

Un comunist “in nuce” acest Mihai Antonescu. Fără alte comentarii.

Premiant ca de obicei, Grig Goriţă a terminat școala profesională, intitulată Liceul Industrial Nr. 12, în primăvara anului 1945 și a păstrat o frumoasă amintire directorului Ion Molea, profesor de Limba Română, om cult, patriot și poet, de la care a primit cu dedicaţie un volum de versuri originale.

Memoria talentaului epistolar păstrează multe amănunte cu valoare istorică și prospeţime literară ce merită să fie consemnate. Voi reproduce un fragment dintr-o scrisoare unde povestește cum a trăit bombardamentul din 15 martie 1944.

“Era sâmbăta Paștelui, mă găseam în camera închiriată din strada Livedea cu duzi, unde locuiam împreună cu fratele Tudor și sora Domnica (fie-i ţărâna ușoară). Casa era construită din pereţi de paiantă cu tavan și pardoseală de scândură. Domnica frământa cozonacul de Paște și eu, după ce cumpărasem trei franzele de la brutăria din colţul străzii, îmi făceam de lucru prin odaie. În curtea casei se afla o bucătărie de scânduri folosită pe timpul verii în comun cu proprietăreasa. Către prânz a sunat alarma și imediat am auzit zbârnâitul avioanelor și pocniturile artileriei antiaeriene. Pe strada Mărţișor, la 4-5 sute de metri de casa unde locuiam, un muncitor, coleg și prieten de la fabrica unde lucram, făcuse un adăpost în malul dealului, unde încăpeau 10-12 persoane. N-m avut timp și nici curaj să mergem la adăpost, ne-am ascuns fiecare pe unde am apucat, eu am ajuns la un WC de lemn din curte, dar am fugit și de acolo pentru că aveam impresia că zboară WC-ul cu mine, am fugit la bucătărie, a fost norocul meu pentru că o bombă a căzut chiar pe WC și a făcut o groapă adâncă. Din bucătărie am văzut cum pe Dealul Mărţișorului cădea o ploaie de bombe, se vedeau ca niște sârme ce legau norii de pământ. Iadul a durat vreo 15 minute și când s-a terminat am văzut că pe locul casei de cărămidă, din spatele locuinţei noastre, era o groapă și o grămadă de moluz, deasupra careia ticăia un ceas deșteptător tip CFR. În jurul gropii alerga de nebună pisica vecinilor, morţi sub dărâmături. Când am intrat în camera locuită de noi am găsit, în tavan, o gaură prin care se vedea cerul, acoperișul de carton fusese spulberat. Coca pregătită pentru cozonac era împrăștiată pe tavan. După două zile ne-am mutat din casa de pe strada Livedea cu Duzi”.

Sper să se afle printre eventualii cititori, iubitori de memorii,  ficţiuni și alte mărunţișuri literare cel puţin câţiva receptivi la arta de povestiror a epistolarului, aflaţi pe aceeași undă de recepţie cu a cititorului care sunt.

În vara anului 1944, când elevii au intrat în vacanţă, conducerea uzinei a permis ucenicilor să plece din capitală de teama bombardamentelor anglo-americane. A plecat la Hodoreasca și la Pieptani, chemat de nostalgia plaiurilor gorjene unde își avea rădăcinile. În cele trei luni petrecute între fraţi, veri, prieteni și consăteni s-au petrecut două evenimente importante : întâlnirea cu dragostea și Armistiţiul din 23 august 1944. Atât de tare s-a îndrăgostit încât a pus la îndoială întoarcerea la București. Până la urmă a învins raţiunea, l-a alungat sărăcia satului.

Îl las să spună singur ce s-a întâmplat după întoarcerea la București : “Perioada cea mai grea a tinereţii mele a început după 23 august 1944 și a ţinut până în 1947 (…) Condiţiile înrobitoare ale Armistiţiului și întreţinerea armatelor rusești rămase în ţara noastră au paralizat complet economia sărăcită de război ; seceta cumplită începută în 1945 și continuată în 1946, cea mai mare din secolul XX, a agravat la maximum sărăcia din ţară. În această perioadă am suferit de foame, deoarece nu ni se asigura nici măcar raţiile cartelate, pâine, mălai etc, de frig, pentru că nu se mai găseau lemne, cărbuni și alţi combustibili, hainele mi se rupseseră, umblam îmbrăcat într-o șalopetă de doc sub care băgam tot felul de zdrenţe, ca să ţină de cald, ne-au năpădit păduchii și tot felul de boli, doctorul mi-a pus diagnosticul de Adenită ganglionară (!), am fost internat la Spitalul Colentina pentru Rubeolă, mi s-a agravat reumatismul de nu mai puteam să merg, fratele mai mic, Lampie s-a îmbolnăvit de tifos exantematic iar cel mare de icter. (…)  Condiţiile din fabrică s-au înrăutăţit, faţă de anii de război, lucram doar pentru ruși, datorii de Armistiţiu, patronii nu mai aveau din ce să ne plătească salariile, nici vorbă să le majoreze, întrucât inflaţia creștea galopant, orele de muncă suplimentară, impuse cu regularitate, nu se mai plăteau; în fabrică era frig din lipsă de combustibil și faţă de trecut mai multă mizerie, gaze toxice, praf, fum, zgomote asurzitoare, baia și spălătoriile își limitaseră funcţionarea, la cantină se servea mâncare mai puţină și de slabă calitate. (…)  În aceste împrejurări și condiţii deosebit de grele, când mi s-a propus încetarea muncii la fabrică și angajarea ca activist salariat la Sectorul 2 B al PCR am acceptat imediat. (…) Între anii 1945-1950 din cei circa 1000 de muncitori ai Uzinelor Lemaitre peste 150 au fost transferaţi pentru activităţi sindicale, politice, militare, de administraţie a statului, etc, Eu am fost printre cei recrutaţi pentru activitate politică în anul 1946, recomandat de un fost coleg de la atelierul unde lucrsem împreună, coleg care a ajuns până la postul de Primar General al Capitalei. (…) Păstrez multe amintiri frumoase din fabrică, însă viaţa mea acolo a fost foarte grea.”

 

Corespondenţa dintre bunic și nepot a fost mai puţin susţinută după ce ultimul a avut alte preocupări prioritare, iar bunicul s-a oprit cu povestea vieţii la intrarea în rândul celor convinși că evoluţia societăţii umane era predestinată unui progres legic, obligatoriu, bine studiat la Materialismul istoric, concepţia marxistă despre societate. Ca să asigure acest progres ei au instaurat dictatura proletariatului, o dictatură ciudată cu dictatori-proletari reprezentaţi de aleșii lor.

Adevărat este că, așa cum scria într-o scrisoare către nepot fostul activist al Partidului Comunist, societatea omenească are nevoie de zguduiri revoluţionare iniţiatoare de noi începuturi după ce vechile structuri și-au epuizat resursele necesare progresului. Cu toate păcatele, “că nu e om fără păcate”, orânduirea socială de inspiraţie marxist-sovietică a favorizat apariţia unei generaţii născută într-o perioadă grea a istoriei, cu crize economice, război și sărăcie, generaţie care a dus mai departe istoria. Cred, fără să mă tem de riposta anticomuniștilor de fabricaţie artificială, că reușita acestei generaţii își are explicaţia în vitalitatea aflată în genele păstrate de pălmașii pământului, ale constructorilor de unelte și alte obiecte trebuitoare oamenilor, vitalitate eliberată de o revoluţie conceputa în alte scopuri. Ce ar fi trebuit să facă tânărul trecut prin toate umilinţele istoriei, foamea, frigul, seceta, râia, păduchii, nedreptatea, când i s-a oferit șansa de a fi acolo unde se luau deciziile și se împărţeau bucatele?!

*

Abia după vreo trei ani de la ultima scrisoare confesională, urmărit, probabil, de o datorie neachitată, cel ce avea obiceiul să nu lase lucruri neterminate, obicei moștenit de la tata Dumitru, a încheiat ciclul epistolar printr-o scrisoare de recapitulare a întâmplărilor din cea mai importantă perioadă a vieţii. De data asta lipsesc multe amănunte, explicabile prin intrarea într-o zonă rarefiată unde economia de efort se combină cu regimul informaţiilor clasificate. Fiind vorba de cea mai importantă perioadă a vieţii și activităţii sale am cerut informaţii suplimentare pe care le prezint în rezumat în continuare                                         *

 

La Comitetul de Partid al Sectorului II B, cu sediul pe Strada Sfinţilor (!) N 11, i-a avut ca superiori pe I. Papdopol, și V. Lascarache greci, mici meseriași, Buri Silvestru, Ungur Berani, Fucs Beriș, Beram Carol, și Ingher Andrei, evrei, foști funcţionari comerciali, cu toţi s-a împăcat bine. Şeful direct era Fucs Boris, un evreu foarte cumsecade cu care a rămas prieten. Munca era ușoară, scria, elibera și ţinea evidenţa carnetelor de partid ale membrilor din sector. Dintre cei cca o sută de salariaţi ai Sectorului de Partid II B numai 25 erau români : femei de serviciu, portari, șoferi, funţionari mărunţi. Programul tuturor activiștilor era de la ora 8 dimineaţa până la orele 22-23 seara cu pauză pentru masă la cantina Partidului. Din cauza programului foarte încărcat n-a mai putut să urmeze cursurile începute la Liceul seral Mircea cel Bătrân unde se înscrisese. De altfel, Liceul s-a desfiinţat pentru că au dispărut formele de învăţământ seral.

Cu îmbrăcămintea stătea rău, salariul era mai mic decât cel de la fabrică, n-avea cu ce să-și cumpere haine noi și a avut noroc de bunăvoinţa unei colege, Saly Ingher, sora lui Andrei Ingher, administratorul Sectorului de Partid, care l-a trimis sub un nume fals la organizaţia Joint, lângă singogă, de unde a venit îmbrăcat din cap până în picioare : costum frumos, pulovăre, cămăși, palton, pantofi. Mulţi ani după aceea n-a mai avut nevoie de îmbrăcăminte. Saly a vrut să-i facă un loc în familia ei, dar Goriţă a declinat graţios oferta : “sunt prea tânăr și sunt neterminat cu școala, vreau să-mi continui studiile”. Spunea adevărul,  și-a reluat cursurile liceale după 1950 și a susţinut examenul de Bacalaureat.

Ca absolvent de liceu s-a înscris la Facultatea de Drept, secţia Fără Frecvenţă. Când terminase primii doi ani i s-a spus că postul ocupat pe linie de partid cerea să fie absolvent al Academiei de Ştiinţe Politice Ştefan Gheorghiu. N-a renunţat la facultatea de drept și a continuat studiile ambelor facultăţi, chiar dacă multe materii erau aceleași, unele cu aceiași profesori.

Ca activist de partid a cunoscut pentru prima dată evrei, a constatat că erau buni colegi și prieteni, a fost apreciat de ei, chiar iubit, până în luna Iunie 1948 când a “săvârșit” o mare greșeală. “În zilele ce au urmat Naţionalizării din 11 Iunie 1948 culoarele Sectorului se umpluseră de membri de Partid  din Circumscripţie, majoritatea, dacă nu chiar toţi, evrei, care solicitau să fie numiţi în posturi de conducere la întreprinderile naţionalizate”. Într-o discuţie cu unul mai înfierbântat, care spunea că el n-are servici, i-a spus că locurile de muncă se repartizează vis-a-vis, la Oficiul Forţelor de Muncă. Atât i-a trebuit adjunctei lui Fucs, tovarășa Eva Hirsch, l-a invitat în biroul ei și de faţă cu instructoarea Comitetului de Partid al Capitalei, tovarășa Ghizela Vass, l-a învinuit de antisemitism. A aflat mai târziu că tovarăsa Eva i-a strecurat și la dosar o notă în care pentru vina de a fi antisemit propunea să fie trimis la o școală de educaţie politico-ideologică de patru luni, ca să-și ridice nivelul ideologic, și apoi să nu mai lucreze ca activist de Partid. Eva Hirsch avea relaţii mari la capitală și a fost obligat să renunţe la concediu și să meargă zilnic până în cartierul Floreasca, la vila Negroponte, unde se ţineau cursurile.

“Începeam la ora 8 dimineaţa si terminam la ora 8 seara, în afară de sâmbăta când terminam la ora 2, respectiv 14. Se predau patru materii de bază :  Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Profesor Leonte Răutu (Tismăneanu), Istoria mișcării muncitorești din România, Profesor Th. Iordăchescu, Economia politică socialistă, Profesor Barbu Zaharescu (Bercu Zukerman) și Filozofia materialist-dialectică, profesor Henry Wald.  La terminarea școlii am fost “pus la dispoziţia partidului” pe o treaptă inferioară și cu un salariu mai mic. Un val mă ridicase în 1946 și alt val m-a coborât în 1948. Au mai urmat alte multe valuri”.(…) Retrogradat fără nicio explicaţie la Organizaţia din București a Tineretului progresist, am cunoscut mulţi dintre cei ce vor deveni mai târziu prsonaliţi politice, dintre care mi-o amintesc pe Cornelia Filipaș, șefa mea directă, o tânără venită de la ITB, care nu știa ce să-mi dea de lucru. Ulterior a ajuns în posturi importante, până la cel de Vice-Prim Ministru”

În luna Noiembrie 1948, ( de reţinut memoria prodigioasă a  datelor și numelor ! ) a fost chemat de șeful cadrelor de la Comitetul Central al Tineretului Progresist, tovarășul Predulea !!, care l-a trimis la Centrala UAER, Uniunea Asociaţiiolor de Elevi din România, unde a preluat funcţia de Şef al Secţiei de cadre, și a avut-o ca subalternă pe Maria, Mașa, Pauker, fiica celebrei Ana Pauker, pe care o descrie ca fată modestă și serioasă. În această funcţie misiunea lui era de a cerceta originea socială a viitoarelor cadre de conducere a organizaţiei.

“După câţiva ani am aflat că tovarăsa Eva a făcut un cancer și a decedat. Păcat, era ea răutăcioasă, dar era tânără, frumoasă și inteligentă.”

 

La UAER a stat câteva luni pentru că a fost chemat la Comitetul Central PCR unde a primit o funcţie importantă, aceea de a studia, sintetiza și selecta corespondenţa conducătorului suprem al ţării, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Veneau zilnic sute de scrisori, memorii, cereri, reclamaţii pe care trebuia să le citească împreună cu doi colaboratori, să le dea un răspuns sau să le prezinte, în funcţie de importanţă, Şefului cel mare. Într-o seară, când întârziase din cauza volumului mare de scrisori și reclamaţii, a intrat în biroul său Gheorghe Gheorghiu Dej, l-a întrebat cum se descurcă și i-a spus că vrea ca sintezele  să fie cât mai ample, să fie relatate abuzurile Securităţii și ale Miliţiei, iar cererile semnate de mai mulţi solicitanţi să fie bătute la mașină și anexate la sintezele săptămânale. Goriţă a informat a doua zi conducerea Cancelariei despre vizita Şefului și  și a trecut la îndeplinirea indicaţiilor sale. La puţină vreme după aceea, însă, a constatat că Şeful Cancelariei, Merică Leibovici și Adjuncta lui Fany Goldberger   modificau sintezele, eliminau multe abuzuri grave și nu mai atașau unele reclamaţii colective. Când i-a întrebat de ce nu respectă recomandările Secretarului General i-au răspuns că nu vor să-l obosească pe Tovarăsu’ care are multe probleme de rezolvat, că multe sesizări pot fi rezolvate operativ fără să fie nevoie de intervenţia Secretarului General.

Alexandru Moghioroș, un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, care îl cunoscuse din perioada verificărilor de partid l-a avertizat : “Ai grijă că e greu să supravieţuiești în Iadul Cancelariei, acolo te pot mânca dracii, că sunt mulţi”

Previziunea s-a împlinit mai repede decât aștepta, a fost înștiinţat de Şeful său că va fi trimis la Beiuș, la o Şcoală de subofiţeri, pentru că nu avea satisfăcut stagiul militar. Dintre cei vreo treizeci de activiști de la Comitetul Central cu stagiul militar nesatisfăcut numai patru au fost trimiși la Beiuș, toţi români. Supărat, tocmai primise o locuinţă la care trebuia să renunţe, a început să predea documentele de la Cancelarie, când, din întâmplare, l-a întâlnit din nou pe Alexandru Moghioroș. I-a spus că a avut dreptate, că e obligat să plece la o școală de subofiţeri din Beiuș pentru satisfacerea stagiului militar.

-Ce să cauţi tu la Beiuș, acolo sunt numai tineri de 18-19 ani. Așteaptă să văd ce pot să fac.

A doua zi a fost chemat la generalul Mihai Burcă, Şeful Direcţiei Generale Politice a Ministerului de Interne și după o dicuţie de 10-15 minute a fost încadrat  ca locotenent, urmând să facă pregătirea militară în luna martie a anului viitor. După trei săptămâni a preluat de la Locotent Colonelul Kiss conducerea  serviciului Securitate și Miliţie, fiind primul Şef de serviciu de origine etnică română din MAI. A avansat rapid, cu menţiunea “excepţional” până la gradul de Colonel, însă când trebuia să fie înaintat la gradul de General, au intervenit vechii adversari și în loc de avansare a fost transferat la Ministerul Comerţului Interior ca Şef al Direcţiei Cadre și Învătământ. A primit de la Comitetul Central indicaţia să împrospăteze structura de conducere a Ministerului, misiune foarte grea pentru care nu avea susţinerea Ministrului Gogu Rădulescu. De la Comitetul Central avea instrucţiuni să numească numai cadre de conducere de origine română, ceea ce presupunea înlăturarea unor oameni aduși de Ministru.

Confruntarea a fost aprigă și dacă n-ar fi fost subminat de Gogu Rădulescu, vechi activist al Partidului Comunist, om puternic din punct de vedere politic, ar fi reușit, dar când schimbase circa două treimi din cadrele de conducere ale Ministerului Comerţului, adversarii, vechii cominterniști veniţi din Uniunea Sovietică după 23 August 1944, cu grupul  PauKer, Luca, Chișinevschi, având  complicitatea lui Gogu Rădulescu, i-au înscenat o provocare, acuzându-l că ar fi complotat împotriva Ministrului. A fost un fals grosolan, repede demontat, dar în timpul acestei provocări a fost numit alt Adjunct al Ministrului Comerţului Interior, post pentru care primise aprobarea Comitetului Central.

Am prezentat acest moment de josnicie politică pentru că este pilduitor pentru lupta dintre partida românească reprezentată de susţinătorii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și cominterniștii neromâni, veniţi din Uniunea Sovietică în prima perioadă comunistă din România.

De la Ministerul Comerţului a fost detașat la Ministerul de Externe unde a parcurs toate etapele de promovare până la gradul de Prim Consilier, Locţiitor de Ambasador. A îndeplinit misiuni diplomatice mai întâi la Atena și apoi la Bruxelles unde se aflau cele mai impotante centrale diplomatice ale Europei. Acolo i-a cunoscut nemijlocit pe mulţi șefi ai diplomaţiei din Europa și a fost invitat la întâlniri unde participau chiar capete încoronate.

Cariera de diplomat, începută promiţător, a luat sfârșit după defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa, în 1978, când  mulţi diplomaţi români cu misiuni speciale au fost rechemaţi  în ţară. În ultimii ani de activitate a fost profesor la Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Brănești de unde s-a pensionat.

Istoria vremurilor trăite de personajul prezentat mai sus, nu a fost încă scrisă pentru că este teren de confruntare între adevăraţii eroi, învinși de întâmplări neprevăzute și falșii eroi, apăruţi după ce luptele se terminaseră. “E ușor pentru un jurnalist imberb, obraznic și ignorant să inventeze persecuţii și persecutaţi, fără alte dovezi decât imaginaţia lui, cu scopul ignobil de a obţine un ratting ridicat al articolului. Folosirea forţei a fost metodă generală în practica politică din toate timpurile. Este un gest dezonorant și josnic să-l prezinţi pe un nonagenar ca fost torţionar pentru că a fost șeful unui penetenciar într-o vreme tulbure când se înlocuia o dictatură cu alta și să nu vezi în jurul tău cum impostorii și netrebnicii îi jecmănesc și batjocoresc fără jenă pe bieţii români”. Fără comentarii.

Lipsa unor informaţii punctuale am explicat-o mai sus. O activitate în domenii de mare importanţă într-o perioadă foarte controversată ar merita mai multă atenţie, dar presupune documentare și o mare răspundere din partea celui ce-și asumă povara reconstituirii. Am informaţii că personajul prezentat mai sus are în arhiva personală o mare cantitate de notaţii nedestăinuite, din câte știu, nimănui. Las unui urmaș  curios plăcerea de a completa portretul înaintașului, dacă va aprecia cele scrise de mine și va dori să le adauge. În ce mă privește, în calitatea mea de rudă, obligată să păstreze o poziţie rezervată, am reţinut și prezentat o analectă întocmită după scrisorile bunicului către nepot, pe care o închei cu o mărturie epistolară din 15 septembrie 2006 : “Într-adevăr, comuniștii au făcut și multe nelegiuiri și retrospectiv mă simt și eu apăsat, dar și liniștit, pentru că personal n-am participat la nedreptăţi împotriva românilor. Vinovaţi sunt cei ce au adus comunismul și când nu le-a mai convenit l-au înlăturat la fel de brutal cum l-au adus”.

*

Am rămas dator cu informaţiile despre viaţa de famile a personajului nostru, la fel de zbuciumată ca și viaţa socială. A avut trei soţii, două prin cununie civilă, făra prezentare în faţa altarului, a treia numai prin înţelegere, binecuvântată de Spiritual Divin. Căsniciile oficiale au fost nereușite, terminate cu despărţiri. Nu știu prea multe amănunte și nu cred că dacă aș cunoaște s-ar putea adăuga nuanţe definitorii la portretul personajului. I-au rămas de la cele două foste soţii oficiale, ambele decedate după divorţ, patru copii, dintre care una mi-a fost oferită cu graţie în faţa altarului Mânăstirii Plumbuita, unde Sfinţia sa Părintele Stareţ Simeon Tatu, purtător de Har, a oficiat Taia Cununiei.

Cea de a treia consoartă i-a fost trimisă da Dumnezeu când fostul comunist și-a adus aminte de El și când s-a întors la tradiţia creștină a înaintașilor, ca semn că i-au fost iertate unele rătăciri. Pe Doamna Mili o persoană distinsă și civilizată, care emană esenţele parfumate ale diplomaţiei, meserie practicată alături de fostul soţ, decedat prematur, am cunoscut-o destul de bine în cei peste 20 de ani de când și-a unit destinele cu tatăl soţiei mele. Consecventă meseriei exercitate, Doamna Mili se impune prin toleranţă creștină și prin arta reconcilierii, ceea  ce face din Domnia sa un partener optimist și agreabil. Cred că cel ce i-a întâlnit pe cei doi convieţuitori a fost un bun cunoscător al psihologiei și al geneticii, a combint o toleranţă îngăduitoare cu un perfecţionism constructiv.

 

 

*

Una din marile greșelile asumate, a fost aceea că am crezut că toate manifestările omenești își au o motivaţie logică, valabilă pentru toţi, și că dacă aș fi cunosut-o aș fi reușit să previn unele necazuri. Am aflat prea târziu că nivelul de înţelegere al oamenilor este o variabilă a capacităţii de recepţie, diferită de la individ la individ.     N-am ţinut cont nici de motivaţiile bazate pe logica subiectivă, nesupusă legilor cunoscute. Ştiam de existenţa complexelor de toate felurile, știam că există paranoici pentru care nici un argument nu este valabil dacă se opune voinţei lor de a-și impune punctul de vedere, știam că există minciuna și că morala poate fi interpretată în funcţie de interes, știam de existenţa lăcomiei, dar m-am ambiţionat să cred că legile logice, create odată cu lumea nu pot fi ignorate. De câte ori m-am confruntat cu abateri de la aceste legi, am luat-o de la început convins că cel ce le-a stabilit va interveni ca să fie respectate. Oamenii își fac iluzii când cred că pot schimba ceea ce a fost legiferat când s-a conceput universul.

În relaţiile cu rudele apropiate am avut de înfruntat multe abateri de la legile cunoscute ale logicii, începând cu  nivelul de înţelegere diferit, până la minciună, lăcomie, și ură.  O reacţie surprinzătoare a stârnit apariţia soţiei mele O. Toate rudele știau că aveam o viaţă de familie grea, și când am reușit și eu să găsesc pe cineva cu care să mă înţeleg, rudele mele apropiate s-au coalizat cu fosta soţie și au început s-o denigreze pe cea adevărată. O singură explicaţie am găsit pentru purtarea lor : erau complexaţi și aveau o compensaţie în nefericirea mea conjugală,  n-au suportat noua postură de om cu viaţă normală în noua mea familie. N-am găsit altă justificare.  Am însă o soluţie : îi iert pe toţi cei ce nu mi-au răspuns la oferta mea și le ofer încă odată prietenia.

 

Autospovedanie.

 

Cele câteva miniportrete literare prezentate mai sus pot fi înţelese mai bine dacă le adăugăm un miniautoportret al memorialistului. Ar fi un păcat de neiertat să văduvesc literatura memoriilor de chipul și înfăţișarea celui vinovat de actul mărturiei. Ritualul creștin al spovedaniei sau confesiunii este o cale spre adevăr și o ușurare de greșeli și păcate pe care oamenii îl practică din ce în ce mai rar. Lipsa unui duhovnic, specimen foarte rar în zilele noastre, poate fi suplinită de coala albă de hârtie, simbol al  neprihănirii, loc potrivit pentru autospovedanie

Memorialistul este un om păcătos, ca toţi oamenii, moștenitor de păcate ale generaţiilor anterioare  la care a adăugat păcatele sale. Noţiunea de păcat are o sferă largă,  celor șapte păcate capitale adăugându-se greșelile, știute și neștiute,  abateri de la ordinea stabilită de Creator. Diferitele credinţe și orientări religioase recunosc o mare diversitate de păcate, și aș comite păcatul trufiei dacă m-aș aventura să fac un inventar al păcatelor, mă voi limita la păctele sataniste, cu precizarea că nu sunt satanist și nici un mare  cunoscător al satanismului. Sataniștii recunosc nouă păcate, zise sataniste : prostia, îngâmfarea, solipsismul, autoamăgirea, conformismul, uitarea(!), lipsa perspectivei, orgoliul neproductiv și lipsa sentimentului estetic.        Le-am citat pentru că vin să confirme expresia de păcate neștiute, nu pot fi pedepsite prostia sau absenţa simţului pentru frumos pentru că păcătosul nu le identifică, iar depre păcatul prin solipsism e greu să convingi pe cel ce nu-i știe înţelesul, că păcătuește când crede că lumea există numai în simţurile lui.

Revenind la memorialist, creștin ortodox și păcătos, voi respecta promisiunea să spun adevărul și legământul zilnic din Rugăciunea Împărătească : “și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiţilor noștri”. Când am purces la continuarea Memoriei cu noul volum am avut în vedere ideea călăuzitoare a iertărilor dar mă tem că însuși faptul de a expune public motivele iertării, fără a-l informa pe cel iertat este, în cel mai bun caz, o greșeală, dacă nu chiar un păcat.

Multe, păcate am săvârșit cu gândurile venite din hăul inconștientului, imposibil de prevăzut și oprit înainte de a intra în conștiinţă. E greu de știut dacă gândurile rele, netransformate în fapte, sunt mai puţin păcătoase; ele sunt gândurile noastre vina lor ne aparţine și nu putem să n-o asumăm, chiar dacă nu știm de unde ne vin și ce rost au.

Mai aproape de păcat sunt reacţiile necontrolate, spontane, cred că sunt păcate adevărate, reflexe ale unor judecăţi nespuse, rămase în drojdia păcătoasă a conștiinţei, regretate în zadar după ce s-au manifestat. Cu temperamentul meu exploziv am păcătuit de multe ori prin lipsa autocontrolului.

Legate de plămădeala păcătoasă a conștiinţei sunt păcatele nerecunoscute niciodată, păcatele intime, secrete, adormite, ale instinctelor, ce nu pot fi încredinţate nici nevinovatei coli de hârtie.

Despre păcatele popești (sic!), nepostirea, nerespectarea  numeroaselor sărbători, rugăciunea în Biserică, nu mă încumet să formulez un punct de vedere, singurul argument este acela că cei ce le impun sunt oameni, așa zișii purtători de Har, unii mai puţin demni. Cred că Sfintele Taine, Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Împărtășania, Cununia și Sfântul Maslu se impun respectate de toţi creștinii.

Pentru păcatul de a fi supărat pe vreunul din cei ce se vor identifica personajelor din cărţile mele, nu-mi rămâne decât să le cer iertare și să-i asigur că și eu i-am iertat.

 

Exil și prieteni noi.

 

Destinul de hoinar a continuat și după întoarcerea din cea de a doua fugă în Libia, de data asta într-o altă lume bănuită a fi mult mai bună. In ziua de 1 februarie, zi aniversară a soţiei mele, am ieșit din România cu Dacia noastră bătrână și demodată prin punctul de vamă de la Nădlag în formaţie de șofer, o bătrână și un copil. Obiectivul călătoriei era orașul francaz Valence, pe valea Rhônului, unde O. primise repartizare în urma unui concurs de specializare în Psihiatrie. Aveam o hartă împrumutată de la un vecin și un traseu aproximativ, nu ne-am programat locuri de repaus sau staţionare, pentru că nu aveam niciun reper. Adevărată aventură.  Am avut nevoie de o zi ca să ajungem la frontiera dintre Ungaria și      Austria, dar e adevărat că la Nădlag am stat vreo șase ore. După alte trei zile am ajuns la Monteleger, comună vecina cu Valence, unde se afla “Centre Hospitalier de Spécialité Le Valmont” cum era numit de francezi , evident ca să evite cuvântul Psihiatrie.

O. era cazată într-un apartament de trei camere cu toate dotările, bucătărie, baie, frigider, încălzire electrică, telefon, masă la cantina Internatului, toate gratuite, pe scurt un paradis pe lângă condiţiile din România. Când a văzut frigiderul plin cu bunătăţi fiul nostru a avut o reacţie spontană de român sărac :

-Mamă, dar suntem bogaţi aici.

Trec peste dificultţile de adaptare, inerente, specifice pentru fiecare membru al grupului. Pentru O. a fost cel mai greu, dar cu marea ei capacitate de orientare a găsit cele mai bune rezolvări. J.M. a preluat sectorul tehnic al gospodăriei, eu pe cel de șofer, meserie pentru care eram calificat, M. a devenit elev la Şcoala din Monteleger aflată la vreo patru Km de spital. Cu Dacia noastră privită ca o curiozitate, Renalt 12 dispăruse de pe drumurile francezilor, am asigurat aprovizionarea de la Valence și transportul lui, la și de la școală, de două ori pe zi.

După câteva săptămâni de la sosirea la Monteleger s-a apropiat de mine una dintre doamnele venite să recupereze o elevă la ora de terminare a cursurilor. Cu dificultate am reușit să înţeleg că se aflase de venirea noastră și că eram invitati să participăm la întâlnirile unui grup de rugăciune numit Renouveau Charismatique. I-am spus că îi voi da răspunsul a doua zi, după ce voi vorbi cu soţia. O. a fost de acord, aveam nevoie de un anturaj și invitaţia venea ca o împlinire a dorinţei noastre așa că a doua zi am stabilit data și locul de întâlnire, Biserica din Monteleger.

Intre timp am căutat informaţii despre Renouveau Charismatique, am aflat că este o replică destul de recentă a Pentacotismului, care își propune să reevalueze și să valorizeze momentul creștin al Coborârii Duhului Sfânt cunoscut sub numele de Cincizecime, când Sfinţii Apostoli au primi daruri miraculoase, vindecări spectaculoase, darul profeţiei, vorbitul în limbi străine,  glosolalia. Această formă de practică religioasă, apărută în America la începutul secolului 20, ajunsă în Franţa cu trei decenii înaintea venirii noastre,  acceptată de Bisericile creștine tradiţionale, Catolică, Protestantă cu diferitele variante neoprotestante, și chiar de Biserica Ortodoxă, era o iniţiativă unificatoare, ecumenică, adică exact ce ne doream noi întro ţară cu puţine biserici ortodoxe.

Intr-o accepţie cât mai corespunzătoare și semnificativă, Renouveau Carismatique poate fi înţeles ca reînnoire spirituală, trezire a Sfântului Duh și reînnoire a Harului.

Ne-am prezentat la locul stabilit cu mama colegei lui M. Ca tot românul am căutat drumul cel mai scurt, am ajuns într-o fundătură și am întârziat. La intrarea noastră în Biserică am găsit vreo câteva zeci de credincioși așezaţi în bănci cu cărţi de rugăciune în limba franceză, citite în cor pe melodii cunoscute de ei, învăţate prin repetare. Ni s-au dat și nouă câte o carte de rugăciune, folositoare mai mult pentru înţelegera textului. Cântecele aveau o armonie melodică bine subliniată de atmosfera lăcașului de cult cu virtuţi acustice recunoscute. Ne-am încadrat cum am putut acestei atmosfere și ne-am acordat gândurile românești la cele cântate de corul franţuzesc. Cu simţul de recunoaștere a Sacrului am înţeles că suntem bine primiţi în casa Domnului. am avut revelaţia întâlnirii cu Duhul Sfânt. După terminarea rugăciunilor am fost invitaţi să mergem împreună cu toţi participanţii la  locuinţa unei familii prezntă în Biserică. Am urmărit convoiul de mașini și am ajuns în localitatea Beaumont les Valence, la câţiva Km de Biserica din Monteleger. Primiţi cu multă bunăvoinţă și prezentaţi gazdei și celorlalţi participanţi, am spus cine suntem, de unde venim și ce vom face în Franţa. Ni s-a pus întrebarea dacă vrem să rămânem definitiv, și avizaţi asupra susceptibilităţii  francezilor în privinţa imigraţiei am minţit, am jucat pe cartea patriotismului spunând că vrem să ne întoarcem în ţara noastră unde, după căderea dictaturii, așteptăm o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, pentru că România prezintă multe oportunităţi și este o ţară bogată. Argumentele noastre au convins, erau, de altfel, adevărate, dar greu de pus în practică într-o ţară cu  tradiţii fanariote pe care se grefaseră patruzecișicinci ani de dictatură stalinistă.

Dintre cei prezentaţi am reţinut-o în primul rând pe prima mea cunoștinţă, Madame Hildegard Wallerand și pe soţul ei Monsieur Marc. Hildegard, era de origine germană, îl cunoscuse pe viitorul soţ pe vremea când acesta, de meserie poliţist, era detașat într-unul din departamentele învecinate cu Germania. Cei doi s-au întâlnit înr-o vară când Hildegard venise în vizită la sora ei și întâlnirea a fost începutul unei relaţii terminată cu mariaj. Hildegard l-a urmat pe Marc  în detașările ce au urmat până au ajuns, în pragul pensiei, la Valence. Au cumpărat o casă la Monteleger, pe strada Troi becs, Trei ciocuri în românește, pentru că Marc era, pe lângă poliţist, un pictor talentat și i-a plăcut locul de unde se vedeau trei piscuri  ale muntelui Vercors, de unde venea și numele străzii. Perspectiva era într-adevăr frmoasă iar casa poliţistului-pictor, unde am fost invitaţi de mai multe ori, se tranformase într-un atelier din care nu lipsea nicio unealtă necesară unui bricoleur, cum se spune în limba francază celui ce se pricepe la toate. Cârcotașul din mine s-a întrebat dacă uneltele, foarte bine rânduite pe stative, au fost folosite vreodată. N-am pus întrebarea, era păcat să stric dispoziţia unui artist, generos și visător, care îmi oferise prietenie. Şi ca să se împlinească un destin, Marc a fost omul care, prin relaţiile lui la Poliţie, m-a ajutat să obţin viză de vizitator în Franţa, cu posibilitatea de a fi reînnoită la fiecare șase luni, adică maximum ce puteam spera.

Gazdă a întâlnirili grupului de rugăciune era familia Vidierre, Simone și Rogers, buni interpreţi ai rolului de amfitrioni, învăţat pe de rost,  corect, lipsit însă de căldură  participativă. Am interpretat lipsa de entuziasm ca făcând parte din comportamentul francezilor și din caracterul religios al reuniunii. Ni s-a explicat că fiecare credincios aduce câte ceva pentru masa comună a grupului. O. era, ca deobicei, mai bine informată și adusese contribuţia ce ni se cuvenea.

Masa a început cu o scurtă  rugăciune de binecuvântare spusă de Madame Simone. Ne-am simţit bine în compania noilor prieteni, am fost încurajaţi și valorificaţi, apreciaţi pentru patriotismul nostru, asiguraţi că Mântuitorul va fi alături de noi, indiferent de locul unde slujim creștinismul și Biserica Lui. Peste câtva timp însă am constatat că nu este deosebire între oameni, oricare le-ar fi neamul și locul unde trăiesc. Ceea ce părea o pace creștină s-a dovedit a fi și un loc de dezbinare, unii dintre credincioșii participanţi la Grupul de rugăciune  au fost, nemulţumiţi de rolul ocupat în grup, li se părea că sunt desconsideraţi și trataţi cu aroganţă de gazda întâlnirilor, familia Vidierre. Adevărat era că Madame Simone, susţinută necondiţionat  de  Monsieur Rogers, avea întotdeauna ultimul cuvânt, era cea mai cultă și mai inteligentă, era cum se spune, cea mai importantă personalitate a grupului, pe noi nu ne deranja, o ascultam și îi acordam respectul cuvenit gazdei, însă pentru unii dintre cei prezenţi, veleitari ca toţi francezii, superioritatea Simonei era o agresiune greu de suportat. S-au format mici grupuri dizidente, au încercat să ne alieze și pe noi, n-au reușit, eram legaţi de Mme Hildegard, la rândul ei aliată familiei Vidierre. Am fost răsplătiţi pentru consecvenţă cu multe gesturi de bunăvoinţă, foarte importante pentru noi.

După câteva luni grupul și-a ales altă gazdă, nu s-au împăcat nici acolo și în final s-a destrămat, unii s-au întors la Biserică, alţii s-au alăturat la alte grupuri ale Mișcării Renouveau Carismatique, în alte localităţi. Pentru noi a fost un prim semnal că oamenii sunt la fel în Franţa ca și în România, orgolioși, egoiști, nemulţumiţi, și o iluzie spulberată, la sosire eram convinși că într-o ţară bogată nu puteau să existe oameni nemulţumiţi.

Rămași în grupul mic al Vidierrilor, împreună cu Mme Hildegard și alte două familii, i-am însoţit  la o mânăstire dintr-o comună apropiată, unde am găsit o atmosferă favorabilă pentru exercitarea credinţei noastre creștine.

Vidierrii, evrei cerștinaţi în urma unei revelaţii a Simonei, erau oameni instruiţi, moștenitori ai tradiţiei și culturii milenare a poporului evreu, dornici, evident, să se integreze în Franţa, faţă de a cărei cultură aveau, cel puţin declarativ, o mare admiraţie. Relaţiile mele anterioare cu evreii erau limitate la colegii de facultate cu care mă împrietenisem, fără să am prea multe informaţii despre posibile diferenţe și nici cunoștinţe depre sbuciumata lor istoria. N-am fost niciodată antisemit, n-am știut ce este antisemitismul, în satul meu neexistând evrei. Răspund cu aceasţă ocazie unei colege de facultate, doctoriţă și poetă, plecată în Israel, care când i-am spus că nu sunt antisemit mi-a răspuns că toţi antisemiţii neagă antisemitismul lor. Nu dragă Riri, nu toţi cei ce spun că nu sunt antisemiţi mint, eu sunt cunoscut ca om care nu știe să mintă și nu cred că am minţit vredată cu bună știinţă, poate fără să știu sau fără să vreau. Te asigur încă odată că nu sunt antisemit.

Revenind la cei doi Vidieri, le-am fost prieteni și ne-au răspuns cu prietenie, când am îndrăznit să nu fim de acord  nu s-au supărat, dar nu s-au lăsat convinși. Madame Simone susţinea că poporul evreu este superior celorlalte popoare pentru că a fost poporul ales, încercând să uite că Sfântul Apostol Pavel, recunoscut de alfel de Mme Simone, devenită creștină prin botez, fusese trimis de Mântuitorul, recunoscut și el de Madamme Simone, să propovăduiască neamurilor Noua Lege, a Iubirii pentru aproapele,  prin care se extindea noţiunea de popor ales, la toţi creștinii. Am argumentat printr-un citat di Biblie : “Câţî în în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Cel botezat nu mai este nici iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, toţi sunt una în Hristos Iisus”. Impresionată de cunoștinţele mele biblice și învinsă de logică, Mme Simonne a tăcut, dar cred că în intimitatea ei era  convinsă de promisiunea făcută de Dumnezeu Patriarhilor evrei, poate că în locul ei aș fi avut aceeași convingere.

Cei doi Vallerand, Marc și Hildegard, merită să fie evocaţi în mod special, nu numai pentru ajutorul primit de la Marc la Poliţia din Valence, ci și pentru calitatea lor de personaje umane și literare. Marc era un boem, un artist adevărat, gata să se angajeze în orice fel de aventuri din dorinţa de a întrerupe monotonia vieţii. Ne-a dus la munte, la monumente istorice și naturale din departamentul Drôme și chiar la Die, unde am gustat celebrul Clairette de Die, un vin alb preparat cu metode tradiţionale speciale, foarte apreciat de consumatori. Amabilitatea lui, reală, păstra o rezervă greu de descifrat, a omului obișnuit cu surprizele și dispus să surprindă. Hildegard era o nemţoaică rătăcită în Franţa, disciplinată ca toţi nemţii, disponibilă pentru orice acţiune, o bună executantă însă fără iniţiativă personală.

Drama celor doi a fost faptul că n-aveau copii, deși îsi doriseră foarte mult, toate încercările au rămas fără rezultat. Au înfiat un băiat dar nu au avut noroc, copilul avea o ereditate patologică, n-au reușit să-l aducă pe calea bună, nu a putut să termine o școală, s-a înhăitat cu detracaţi și drogaţi, l-au internat la Psihiatrie și în final l-au dus la un centru special de reeducare de unde venea din când la părinţii adoptivi de care nu-l lega nimic.

In timpul când Marc era angajat la Poliţie aveau asigurate condiţii bune de trai, însă după ce s-a pensionat au fost nevoiţi să reducă standardul de viaţă și cum Hildegard nu muncise niciodată, Marc a îndemnat-o să se adreseze unei organizaţii de asistenţă socială cunoscută în Franţa sub numele Famille d’Accueil, în traducere Familie care primește, ca să i se atribuie spre îngrijire, un copil fără părinţi sau cu părinţi căzuţi din drepturi, pentru care se acorda o indemnizaţie. Au primit o fetiţă a cărei mamă nu se putea ocupa de ea, nu știu din ce cauză, fetiţa recuperată de la școala unde am cunoscut-o pe Hildegard, colegă de clasă cu fiul nostru. Nu am cunoscut amănunte, dar se pare că n-a fost o soluţie aducătoare de liniște.

Invitaţi de multe ori de familia Valerrand să luăm masa împreună și pentru că ne simţeam bine în compnia lor, m-am oferit să-l ajut pe Marc la întreţinerea grădinii, era o formă de mișcare și, pe de altă parte, de recunoștinţă pentru ajutorul primit la obţinerea vizei de “visiteur” prin care am putut să rămân alături de familie în Franţa.

Fiul nostru s-a acomodat bine și repede cu noii lui colegi de școală și cu Mme la Maîtresse, cum i se spune învăţătoarei în Franţa, a învăţat limba franceză din mers și a parcurs trei cicluri de învăţământ într-un an, ajungând la nivelul vârstei sale. Şi-a afirmat personalitatea și într-o maniera originală. Presat de nevoi fiziologice a cerut să i se permită ieșirea din clasă în timpul lecţiilor, învăţătoarea l-a refuzat  și băiatul a protestat slobozindu-se în pantaloni. Cum era ușor de prevăzut, ceea ce a rezultat a fost perceput de organele adaptate ale colegilor, care au înștiinţat-o pe învăţătoare. Pusă în faţa faptului împlinit și cu sentimentul culpabilităţii, femeia mi-a telefonat și mi-a spus ă trebuie să merg la școală de urgenţă, dar să nu mă îngrijorez că nu e nimic grav. Am plecat în grabă, am aflat pocinogul fiului meu și l-am adus acasă pentru igienizare. El nu era nici rușinat nici îngrijorat, afișa un zâmbet  din care se putea înţelege : “Le-am arătat că nu e bine să nu mă creadă”

Spitalul avea un parc mare natural cu terenuri de sport iar eu am devenit partenerul de plimbări, tenis și footbal al fiului meu, ocupaţie benefică pentru amândoi. Am rămas la Monteleger un an și păstrez o amintire plăcută a timpului petrecut acolo.

Pentru următoarele stagii de internat O. a ales Spitalul din orășelul Saint Vallier sur Rhône, locul de nașterea al frumoasei Diane de Poitiers, mai apropiat de Lyon unde se ţineau cursurile teoretice. A primit un apartament generos, cu parter și etaj, la Internatul Spitalului, dotat cu toate utilităţile, cu deschidere într-o poieniţă, la marginea unei păduri, și cu un parc unde tufele de liliac crescuseră în deplină libertate. Am petrecut multe seri de neuitat în parcul de lilieci înfloriţi. Şcoala lui Mircea era aproape de spital, dar dacă timpul era mai puţin frumos îl duceam și aduceam cu mașina. In poieniţa din spatele casei am sădit legume, roșii, vinete, castraveţi, salată verde și chiar căpșuni. In cei doi ani și jumătate cât am stat la St Vallier ne-am făcut prieteni și ne-am adaptat modelului de viaţă al francezilor. Am reușit să stabilim legătura cu sate din departamentul Drôme înfrăţite cu sate românești, constituite într-un Comitet Departamental, cu ajutorul căruia  am găsit un sat apropiat de St. Vallier, doritor să se înfrăţească cu un sat românesc, le-am vorbit despre satul natal și au fost de acord. N-a fost ușor, francezii sunt suspicioși, i-am convins după ce m-am angajat să le fac traducerile actelor și a corespondenţei cu satele înfrăţite, muncă grea, erau multe sate și pentru unele cuvinte am folosit dicţionarul. Inainte de a mă cunoaște plăteau un traducător, pe mine m-au folosit fără să mă plătească. A fost o acţiune benefică pentru consătenii mei, francezii le-au dus multe daruri, într-un microbuz încărcat cu obiecte, haine, încălţăminte, rechizite școlare, într-o vreme când orice dar era bine venit. La insistenţele mele le-au lăsat și microbuzul, un Renault Master, proaspăt reparat, cu care au putut să transporte bolnavi de urgenţă la spital copiii la școlile aflate la distante mari, mai ales când vremea era nefavorabilă. S-au organizat schimburi de vizite anuale, francezii au invitat câte 10-15 cremenăreni să viziteze Franţa și aceștia, la rândul lor, au primit grupuri de francezi încărcaţi cu daruri. Am avut și unele decepţii, însă prefer să uit pe cei ce n-au înţeles și apreciat eforturile mele, amintirile neplăcute strică buna dispoziţie și n-aș vrea să mai supăr pe nimeni. Trecând peste nume și întâmplări, voi consemna, totuși cu tristeţe că năravurile n-au hotar, am fost dezamăgit și de francezi și de români, lăcomia fiind un păcat universal. O bilă albă și recunoștinţă merită familia Benoît, pentru generozitatea gratuită, o floare rară, cu care ne-a primit și ne-a înţeles în momente de dificultate.

Doi ani și jumătate am locuit la Internatul Spitalului din Saint Vallier, cu o întrerupere de șase luni când am urmat-o pe O. la Spitalul Universitar Vinatier din Bron, o suburbie a Lyonului, pentru un stagiu obligatoriu într-un Centru Universitar. In cele șase luni petrecute la Bron, merită să fie consemnate câteva momente importante.

In primul rând se cuvine a fi reţinută impresia excelentă pe care O. a făcut-o celui mai sever Profesor din Spitalul Vinatier, Michel Marie Cardine, impresie materializată printr-o caracterizare ce poate stârni invidia colegilor care cu greu obţinuseră notă de trecere de la numitul Profesor. Marie Cardine a fost singurul Profesor care nu a acordat notă de trecere unei românce după efectuarea unui stagiu de Psihiatrie, obligând-o să repete stagiul.

Alt moment semnificativ a fost faptul că Mircea a reușit în cele șase luni de școlarizare la Lyon să reprezinte cu mare succes agerimea românului, foarte apreciată de Madame la Maîtresse și de colegi care i-au organizat o festivitate la despărţire. Dar cum agerimea nu este totdeauna productivă, Mircea ne-a rezervat și o surpriză neplăcută. Sedus de reclamele televizorului a telefonat de multe ori, chiar de prea multe, la un număr ce promitea, prin tragere la sorţi, o mașină. Agerimea fiului nostru a costat 1800 de franci, sumă foarte mare pentru noi, plătită la France- Telecom..

In sfârșit, să consemnez că în cele șase luni cât am locuit la Internatul Spitalului Vinatier, am început să redactez primele pagini de literatură publicate mai târziu.

Printr-un joc favorabil al destinului O. a obţinut o prelungire cu un an a stagiului de Internat și a beneficiat de o nouă reglementare a Ministerului Sănăţăţii din Franţa, prin care se acorda dreptul de angajare a medicilor străini care efectuaseră Internatul într-un Centru Universitar din Franţa.

Nemulţumită de oferta dezavantajoasă a Serviciului de Resurse umane de la Spitalul  Saint Vallier, a optat pentru un post mai bine retribuit la Centrul Psihoterapeutic din Ain. Așa am ajuns la Bourg en Bresse, capitala Departamentului Ain, unde ne aflăm de 14 ani.

Primii patru ani și jumătate de de la sosirea în Franţa, au fost ani de provizorat, de teamă permanentă că nu vom mai primi cartea de sejur de la Prefectura departamentală. Speranţa de a rămâne în Franţa și după terminarea Interntului era mică. Posibilitatea de angajare și de a exercita medicină, acordat foștilor interni străini pregătiţi în Franţa le-a deschis o nouă pespectivă. Dacă în calitate de interni străini beneficiau de un Contract de muncă reînnoit în fiecare an, în noua calitate se puteau angaja cu un Contract cu durată de muncă nedeterminată și  având vechimea legală de solicitare a cetăţeniei franceze am întocmit formalităţile necesare la Prefectură pentru a fi trimise la Centru Naţionl de aprobare, într-o localitate din Departamentul Loire-Atlantique. Verificările  speciale, vizite la domiciliu, informaţii, Caziere juduciare (!!), au durat mai mult de un an, după care am fost invitaţi la Prefectură și am primit într-un cadru festiv titluri de cetăţeni francezi.

 

Orașul Bourg en Bresse, capitala departamentului Ain, are un trecut încărcat de evenimente și personalităţi istorice. Centru comercial într-o regiune agricolă, Pays de Bresse, Ţara Bresei, orașul a fost cunoscut sub nnumele Bourg, în traducere Târg, locul unde producătorii agricoli din satele apropiate își vindeau produsele. Ţara Bresei a fost stăpânită până în anul 1600 de Casa de Savoia, apoi, după o rezistenţă acerbă, timp de șase luni împotriva lui Henric al II-lea, a intrat în componenţa Regatului francez. In timpul Revoluţiei franceze orașul s-a numit pe rând  Bourg régénéré, Epi d’Or, ( Spic de Aur), și Epi d’Ain apoi din nou Bourg și din 1955 Bourg en Bresse. Ca număr de locuitori orașul se menţine în jurul a 40000 de mai multe decenii. Burgienii păstrează un specific tradiţional, atât în felul cum construiesc locuinţele cât și în comportament și ţinută. Emblemele orașului și a Ţării Bresei sunt cocoșul (coq,) și găina (poule) de Bresse, o rasă foarte apreciată pentru carne și ouă, mai nou și dinde (curcan) de Bresse înregistrate ca AOC, (Appelation d’origine controlé -denumire cu origine controlată). De  același regim beneficiază și brânza topită de Bresse și alte preparate, care constituie mândria gastronomiei bresane.

Dintre monumentele cu valoare istorică si culturală  se  detașează Catedrala Notre Dame d’Annonciation construită la începutul secolului XV în stil gotic și celebra   Mânăstire din Brou construită în stil gotic flamboaiant flamand. Mânăstiriea a fost înălţată de Marguerite d’Autriche, fiica împăratului Maximilian I și mătușa lui Carol Quintul, în amintirea soţului său Philibert al II-lea, zis cel frumos, mort într-un accident  de vânătoare. Această Margueritte d’Autriche (sunt mai multe!) are o poveste peste care nu se poate trece ușor. Logodită la 3 ani (!) cu vitorul rege Carol al VIII al Franţei, repudiată la 11 ani, căsătorită la 17 ani cu infantele spaniol Juan, văduvă la 20 ani prin decesul infantelui, recăsătorită cu Philibert II de Savoia, zis cel frumos, la 21 ani, văduvă la 24 ani, ea și-a dedicat viaţa construirii unei Mânăstiri, considerată de urmași ca un imn al iubirii. Marile cheltuieli necesare unei asemenea construcţii au fost suportate de impozitele plătite de Tările de Jos, guvernate cu mână forte de fiica împăratului Maximilian I. Declarată monument naţional în timpul Convenţiei Naţionale, frumoasa Mânăstirea din Brou a fost salvată de elanul distrugător al celor ce credeau că au întemeiat o nouă istorie și că tot ce era vechi trebuia dărâmat. I se cuvine recunoștinţă pentru salvarea monumentului Avocatului Thomas Riboud, deputat de Ain.

În cartierul central, adevărată bijuterie de arhitectură tradiţională, se pot admira  construcţii  de epocă precum Hôtel Dieu și Spitalul vechi cu celebra Apothicairerie devenită muzeu, unde sunt expuse obiecte vechi de colecţie, alambice, cuptoare, cărţi, plante și altele. In micile magazine tradiţionale se pot găsi, la preţuri convenabile, toate cele necesare la casa omului și chiar dacă n-au nimic de cumpărat, o mică plimbare în centru a devenit un ritual pentru burgieni. Scuarurile cu bănci comode și îmbietoare, și vazele mari cu plante și flori sunt argumente de nerefuzat pentru ieșirea din case.

Burgienii, mari amatori de mișcare și sport, ca toţi francezii de altfel, pot să practice jogging, alergări, înot,  ciclism sau pescuit în Parcul Bouvent,56 Ha, și lacul cu același nume,21 Ha, care se află la numai doi Km de centru. Până la Pădurea Seillon, amenajată pentru divertisment și promenadă, sunt patru Km.

Lista personalităţilor născute sau care au trăit la Bourg en Bresse este lungă, notăm câteva nume mai cunoscute : Antoine Favre, jurist și scriitor, sec.16 Claude Gaspard Bachet de Meziriac, matematician, sec.16, Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande, astronom, sec. 18 Edgar Quinet, istoric și om politic, sec. 19 și alte câteva zeci de nume reţinute de istorie.

Informaţiile despre orașul Bourg en Bresse, prezentate mai sus, reprezintă prinosul de recunoștinţă datorat de familia noastră locului unde am devenit francezi și unde ne-am stabilit după numeroasele fugăreli, de, și printre oameni, pe mări și oceane, în deșertul african. Dacă ne-am depărtat de proiectul propus la început și am plictisit vreun cititor, ne cerem scuze. Soţia mea a găsit la Bourg en Bresse locul unde își exercită meseria de medic,  fiul nostru  și-a făcut prieteni, a terminat Colegiul din Brou și apoi Liceul Lalande, cele mai apreciate școli din Bourg en Bresse, cu rezultate foarte bune, a luat la Bacalaureat menţiune și la Bacalaureatul de limbă franceză a fost notat cu 20 din 20 !, iar cel ce vă prezintă aceste portrete, întâmplări și impresii a scris și publicat, de când a ajuns la Bourg en Bresse, șase cărţi și speră să o adauge și pe a șaptea, speranţă împlinită, dacă dumneata, dragă cititorule, o ai acum în mâini.

 

În lumea schilozilor.

 

In ziua de 18 septembrie 2012, spre seară, am ajuns în satul, unde m-am născut, împreună cu soţia, după o lungă absenţă. O. a început să despacheteze bagajele, iar eu, tras de aţă, cum frumos zice românul, m-am lăsat în voia pașilor, am urcat încet coasta ce duce spre Izlaz, am ajuns la Tarifă, nume păstrat de locul unde se spune că era marcată intrarea în satul Cremenari când se venea de la Stoiceni, și am înaintat agale spre cimitirul vechi, îmbrăţișând cu privirea cunoscutele poieni unde am păscut, împreună cu alţi ciobănei, mioarele satului. Ajuns la Cimitirul vechi, spaţiu sfinţit de rugăciunile pentru pomenirea morţilor, părăsit de un preot venetic, am intrat să mă rog pentru morţii uitaţi. In cimitir am văzut cu mâhnire că gardul reconstruit de noi în jurul cimitirului n-a protejat mormintele strămoșilor de profanare, peste tot erau urme de trecerea animalelor. M-am lăsat în voia gândului necontrolat și am vrut să blestem, n-am apucat s-o fac pentru că am călcat într-o denivelare a terenului și împins de inerţie și de o greutate exagerată prin sedentarism, am mai făcut câţiva pași după care am căzut. Mi-am dat seama că s-a întâplat ceva grav când n-am mai reușit să mă ridic. Am chemat-o pe nevasta lui Gheorghe al lui Traian, care, aflată pe izlaz, îndemna oile spre casă. A venit femeia însă n-a reușit să mă ridice, atunci am înţeles că am dat de necaz mare,  că unul din oasele piciorului s-a rupt. Neputincioasă, femeia l-a chemat în ajutor pe Gheorghe, l-am rugat să vină cu mașina lui, o Dacie veche folosită numai pentru a merge la prăvălia satului sau la cârciumă. Cu greutate, cei doi au reușit să mă urce în mașină și să mă ducă până la poarta casei mele.  Am încercat să evaluez dimensiunea necazului ce-mi picase pe cap, deși buba era la piciorul drept, sic!. Eram lucid, mi-am dat seama că mă așteaptă o perioadă grea, dar primul gând s-a dus la soţia mea, venită să se odihnească după multe luni de muncă neîntreruptă. Când am ajuns la poarta casei mi-au pierit toate gândurile, nu mai știu cum am fost trecut din mașina lui Gheorghe, care nu putea să circule, n-avea verificarea tehnică, în mașina lui Neluș. V., și ea fără verificare tehnică, dar mai bine întreţinută. Din acel moment soţia mea a preluat comanda, a stabilit diagnosticul, a improvizat o imobilizare provizorie și am plecat la Spitalul din Rm. Vâlcea, unde s-a confirmat diagnosticul : fractură de col femoral drept. Ortopedul de serviciu ne-a spus că el poate să mă opereze, dar numai prin procedeul osteosintezei cu o tijă metalică introdusă la nivelul colului femoral. S-a oferit să obţină un loc la o Clinică din București unde se putea monta o proteză totală de șold, soluţie ideală. Fără ezitare soţia mea a optat pentru transfer la București.

Am fost așezat pe o targă la camera de primire, în așteptarea unei ambulanţe, timp în care, ca într-un vis urât, am văzut printre curioșii adunaţi în jurul meu o privire ameninţătoare. Neliniștea mea a crescut când l-am recunoscut și n-am înţeles cum a ajuns acolo un om care nu m-a iubit niciodată și care mă apostrofase când i-am vorbit de credinţa și Dumnezeu.

-Lasă-mă domnule cu Dumnezeu, care Dumnezeu, nu există niciun Dumnezeu, a fost o invenţie a popilor, să ia banii oamenilor.

Prezenţa lângă mine, cel imobilmizat pe o targă, a acestui om mi s-a părut un semn rău.

L-am întrebat cum a aflat că sunt acolo, n-am primit răspuns, a bâiguit ceva neînţeles și a dipărut. Mai târziu am aflat cum a ajuns vestea despre accidentul meu la Rm. Vâlcea, dar nu vreau să mă opresc asupra amănuntelor. S-a confirmat adevărul că veștile rele zboară ca păsările cerului. După ce am plecat cu ambulanţa la București n-am mai primit niciun semn de interes din partea rudelor mele. Să-i fi interesat numai necazurile mari ?

Intre timp a venit de la București și fiul meu cel mic, când a auzit ce mi s-a întâplat s-a urcat în mașină și a plecat în mare viteză spre Rm. Vâlcea, a ajuns după ce Ambulanţa plecase spre București, a luat-o pe mama lui, s-au dus în sat să strângă bagajele de abia desfăcute și au plecat în grabă cu speranţa că vor ajunge din urmă Ambulanţa. Au ajuns-o la intrarea în capitală și au fost alături de mine la internarea în Clinica de Otopedie a unui Spital Universitar, unde găsise un loc liber ortopedul de la Rm. Vâlcea.

Soţia și fiul au evaluat bine situaţia, și-au dat seama că dacă rămân să fiu operat la București riscul de infecţie și complicaţii va fi foarte mare în condiţiile de igienă precară din spital, cu gândaci și șobolani, cu un operator necunoscut, foarte probabil medicul de gardă și cu un personal medical interesat numai de ciubuc, fiecare gest se cerea plătit, așa era rânduiala casei. Un bolnav în situaţia mea, imobilizat în poziţie dorsală avea nevoie de ajutor, de un aparţinător, da !, așa se spune, aflat permanent în apropiere pentru îngrijiri speciale și atenţii, fără de care nu se uita nimeni la el. Au telefonat în Franţa, au luat legătură cu Securitatea socială și Mutuela complementară, au aflat că beneficiez de clauza de repatriere și cu insistenţe, cu lacrimi chiar, au convins pe cei ce puteau decide să trimită un avion sanitar pentru transport medicalizat din Franţa, la București.

Intrasem într-o stare de indiferenţă, de apatie, n-aveam forţa și curajul să-mi imaginez ce va urma, să mă identific în bolnavul imobilizat, dependent, incapabil să ia decizii, neputincios în faţa destinului. Nimic din ce s-a întâmplat în cele două zile petrecute la București nu mi-a rămas în memorie, m-am trezit din starea de obnubilare în momentul când am fost urcat într-un avion cu destinaţia Lyon. Fiind obligat să dau informaţii celor doi infirmieri francezi am retrăit cele două zile și atunci le-am înţeles în tot dramatismul lor. Francezii mi-au spus că vor face o escală în Croaţia, la Zadar, de unde vor lua un alt bolnav pe care îl vor duce la Bordeaux. Am reţinut comportamentul uman, civilizat, al celor doi francezi și am înţeles importanţa demersului de repatriere al soţiei și fiului meu. La Lyon am fost așteptat  de o ambulanţă specială care m-a transportat la Cinica Convert din Bourg en Bresse unde mi se rezervase un loc. Aceste amănunte meritau să le acord importanţă, pentru că aduc informaţii despre diferenţa dintre asistenţa medicală din cele două ţări.

In Franţa a început a doua parte a calvarului. Operaţia nu s-a putut executa decât după efectuarea unor analize bacteriologice din care să rezulte că nu sunt purtătorul unor microbi patogeni importaţi din România, așa era cutuma. După două zile, când analizele au ieșit negative, am fost operat.

Ca unul care a petrecut aproape jumătate din viaţă în săli de operaţie, așteptam cu legitimă curiozitate și teamă confruntarea cu noua calitate aceea de obiect chirurgical.  Am trecut ușor peste dilema acordului, da sau nu, operaţia era obligatorie am ignorat-o, a fost un avantaj, frica n-a avut timp să-se manifeste.

Fostul anestezist, în calitate de pacient, a avut o plăcută surpriză. Tot ce știam eu despre modul cum se desfășura momentul preoperator, foarte stresant, transportul, așezarea pe masa de operaţie, puncţia venoasă, nu s-a mai petrecut în stare de veghe, a fost inclus în actul operator și  din postura de bolnav în așteptarea intrării în sala de operaţie m-am trezit ca dintr-un vis plăcut, întrebând unde se află.

-Sunteţi în sala de trezire, aţi fost operat și veţi fi dus la salonul dumnevoastră. Eu sunt doctoriţa care v-a efectuat anestezia.

Uluit, am uitat să-i mulţumesc, nici n-aș fi avut timp s-o fac, pentru că doamna doctoriţă a părăsit sala de trezire, se grăbea să anestezieze un alt pacient.

A fost o confirmare a importanţei anesteziei verificată în rol de bolnav, un motiv pentru o mândrie tardivă a fostului practician.

Sper că am reușit să transcriu corect un gând destul de sofisticat intrat și ieșit rapid în și din fluxul memoriei. In legătură cu gândurile ce intră și ies în și din computerul biologic aflat în dotare, afectat de boală și de droguri, am notat mai înainte o încetinire și o lipsă de reacţie exprimată prin apatie și indiferenţă, prin refuzul memoriei de a reţine amănunte. Reevaluând aceste momente, le-am corelat cu principiul de bază al vieţii, opţiunea pentru o alternativă de adaptare-conservare, și ștergere a amintirilor nefolositoare. Anestezia, prin starea de hipnoză indusă artificial se aliniază la acest principiu refuzând să înregistreze actul chirurgical, o agresiune, chiar dacă utilă.  Am admirat încă odată înţelepciunea Creaţiei, în infinita ei  diversitate, inaccesibilă încă înţelegerii umane. Mai târziu am aflat și numele dat acestei modalităţi de reacţie : rezilienţă.

Ajuns într-un pat de spital dotat cu cele mai moderne echipamente, singur într-o cameră, ca toţi bolnavii din Clinica chirurgicală Convert, ieșit din starea de nepăsare protectivă, am lăsat gândurile să inventeze scenarii. Prima constatare pe care n-o puteam ignora era dependenţa de un ajutor permanent pentru toate activităţile de îngrijire medicală. Nu puteam să mă așez, fără ajutor, la marginea patului sau pe o parte, nu reușeam să merg la toaletă, pentru folosirea scaunului rulant și deschiderea ușilor aveam nevoie de un însoţitor. In pat singura poziţie posibilă era poziţia dorsală, greu suportabilă cu potenţial de complicaţii pulmonare și escare. Indicaţiile mele de medic al stărilor de urgenţă își găseau justificarea la pacientul care eram, cu precizarea că în noua calitate aveam o altă percepţie și înţelegere.

După o săptămână petrecută la Clinica Dr Convert, dat fiind că evoluţia operaţiei a fost bună, am fost transportat cu o ambulanţă la o Clinica de reeducare funcţională numită Les Arbelles, nu departe de Clinica Dr Convert, unde au început să apară surprizele. O primă noutate a fost aceea că relaţia dintre bolnav și personalul de îngrijire se reducea la executarea automată a unor gesturi. În serviciul creat de mine la Spitalul Griviţa am impus   compasiunea creștină faţă de semenul ajuns pe patul de suferinţă, e adevărat că am reușit să conving și datorită amănuntului că pacienţii se simţeau datori să mulţumească, respectând obiceiurile din spitalele românești, cu un dar pe măsura posibilităţilor. Am cunoscut și am încurajat acest nărav pentru că era o modalitate de stimulare pentru lucru bine făcut.

În spitalele franceze este interzisă recompensa bolnavilor ca metodă de mulţumire pentru servicii, dar, am aflat cu ocazia trecerii mele prin cele două stabilimente medicale, că năravul românesc a emigrat și în Franţa, timid, ca orice început, dar timiditatea va fi trecătoare și va transgresa legile și regulamentele punitive. Poate că ar fi bine ca să rămână osândită doar condiţionarea, un termen greu de încadrat și delimitat.

Ca opinie personală notez și observaţia că lipsa unui stimulent scade interesul și bunăvoinţa personalului medical și are consecinţe nefavorabile asupra calităţii actului medical, și, mai important, asupra relaţiei dintre bolnav și cel ce îi acordă asistenţa medicală. Asigurat de plata actului medical de către Securitatea Socială și de către Mutuela facultativă, medicul nu se simte obligat să spună o vorbă de încurajare si să-i zâmbească bolnavului, deși cunoaște valoarea terapeutică a acestor modalităţi de comportament.

Internat timp de șaptezeci de zile în două stabilimente medicale, Clinica Doctor Convert și Clinica de reeducare funcţională Les Arbelles, ambele în Bourg en Bresse, am înţeles că școala medicală franceză, prestigioasă prin rigoare și dotare cu echipament de înaltă performanţă, rămâne corigentă la capitolul relaţii interumane. Bolnavul pierde calitatea de om, este văzut ca obiect al muncii, personalul medical îndeplinește strict numai obligaţiile ce-i revin din statutul profesional.

La etajul II al Cinicii Arbelles, unde am fost repartizat, am verificat personal cele spuse mai sus. O tânără ajutoare de îngrijitoare, aide soignante, a refuzat să mă ridice la marginea patului, avea indicaţia să mă lase s-o fac singur și nu s-a lăsat convinsă că nu reușeam din cauza diminuării forţei fizice, slăbisem zece Kg. în zece zile. O îngrijitoare, femeie de serviciu, n-a vrut să-mi dea urinalul, zicea că nu intră în atribuţiile ei, nu s-a lăsat convinsă nici când a văzut că am pierdut urină prin prea plin. Pentru gesturi mărunte, un pahar cu apă, un prosop, o pernă, apropierea încălţărilor de pat, ridicarea patului, se impunea să cunoști statutul persoanei ce putea să-l execute, dacă rugai pe altcineva erai refuzat fără menajamente : “nu intră în atribuţiile mele”. Sunai zadarnic la soneria de la capătul patului, dacă personalul era la ” releve”, schimbarea turei, care dura câte două ore, dimineaţa și seara.

Avantajul de a fi singur într-o rezervă era anulat de o izolare și singurătate terifiantă, greu de suportat într-un moment când nevoia de compasiune era vitală. Să stai ore multe în fiecare zi culcat pe spate, cu ochii în tavan, să simţi cum trece timpul pe lângă tine, fără tine, să nu te mai poţi opune gândurilor, toate rele și ameninţătoare, să simţi cum intră moartea în gânduri, iată de ce singurătatea bolnavului imobilizat este îngrozitoare.

Ruptura osului mare de la picioul drept n-a rămas fără consecinţe asupra trupului de om bătrân, s-a complicat cu o tromboflebită gambieră, complicaţie redutabilă cu mare potenţial de mobilizare și deseminare a micro trombusurilor la organele vitale, mai ales la plămâni, apoi cu o infecţie urinară complicaţie a sondei lăsată în vezica urinară pentru a preveni retenţia acută de urină. N-am ratat niciuna din complicaţii, infecţia urinară favorizată și de condiţiile de igienă precare, obișnuite pentru un bolnav imobilizat, s-a complicat la rândul ei cu o incontinenţă de urină la care au contribuit și medicamentele prescrise pentru durere și insomnie. Respiram greu din cauza astmului bronșic, boală mai veche, agravată de poziţia dorsală și de mici eforturi, tușeam și expectoram secreţii mucopurulente și sanghinolente, toate aceste suferinţe le trăiam în izolare și singurătate. Cum să nu intre moartea în gânduri ? L-am chemat pe Vestitorul sfârșitului, duhul care m-a întors din drum altădată, n-a venit, n-am știut dacă era semn bun sau semn de plecare iminentă. Am încercat să-mi imaginez momentul fatidic al despărţirii sufletului de trup, al spiritului de materie, mi-a fost imposibil, nu știam cum și de ce s-au unit și ce este, de fapt, sufletul. Mi-am pus întrebarea dacă se poate muri fără spectatori, fără jelitori, fără semeni, triști, îndoliaţi sau mulţumiţi că le-a mai dispărut un concurent, mi-am zis că se poate, dar nu în cazul meu, au fost prea mulţi care mi-au dorit pieirea și care ar fi dorit să se bucure de momentul real.

În Clinica de recuperare Ardelles, echipamentul modern,  nu reușea să compenseze lipsa de bunăvoinţă a celor ce-l foloseau. Aveam la dispoziţie o sonerie pentru solicitări de  urgenţă, n-am folosit-o nicodată abuziv, dar când am căzut în toaletă unde am ajuns forţat, după ce am așteptat inutil să vină o îngrijitoare la apelul soneriei, am trăit momente de disperare. Alungit pe cimentul toaletei, în plină criză de astm, febril, incapabil să mă ridic, am sunat și strigat în zadar timp de patruzeci de minute. Am avut norocul să fiu auzit de o bolnavă care trecea întâmplător, în scaunul rulant, pe lângă rezerva mea, care, binevoitoare, a mers la cabinetul infirmierei să anunţe că cineva are nevoie de ajutor. Bineînţeles că tot eu am fost admonestat. Mă îngrozesc când îmi amintesc acea noapte disperată, am crezut că este ultima din viaţă.

Clinica funcţionează ca un automat, cu un program rigid,  ore fixe și executanţi robotizaţi. Prima impresie este de perfecţiune, repede desminţită de efectul, previzibil dacă ieși din domeniul roboticii : o totală absenţă a empatiei, calitate esenţială pentru omul adevărat, foarte importantă pentru omul bolnav.. Deși Clinica este instituţie medicală n-am fost examinat decât după câteva zile de la internare, de un medic și atunci, nu pentru o consultaţie ci pentru a-mi spune că va fi absent două săptămâni, pentru că va pleca în concediu, dar că mi-a prescris medicaţia pentru perioada când va lipsi. I-am urat concediu plăcut, ce puteam să-i spun altceva. Primeam zilnic medicamente pentru durere și lexomil pentru liniștire și somn, la care adăugam medicaţia recomandată de cardiolg pentru Hipertensiune arterială și cardiopatie ischemică, adusă de soţia mea de acasă. Durerea la nivelul operaţiei era neglijabilă, dar tratamentul îndelungat cu Lexomil a avut drept efect o relaxare a sfincterului urinar cu incontinenţă de urină, efect consemnat în prospect, dar de care am aflat după instalarea lui. Ușor de imaginat dramatismul situaţiei în condiţiille imobilizării la pat și al lipsei de disponibilitate la solicitări. Neavând o explicaţie mi-a fost teamă că voi rămâne cu această infirmitate până la sfârșitul zilelor. Începusem să mă obișnuiesc cu gândul că acest sfârșit era aproape, era singura consolare.

Intruna din zilele de disperare a apărut o doamnă însoţită de o infirmieră, s-a prezetat ca fiind doctoriţa X, nu i-am reţinut numele, și m-a consultat ca o adevărată specialistă. Foarte surprinsă de cele constatate la examenul medical a chemat imediat pe cineva la telefon și a întrebat când se face un loc la etajul I.  După ce a închis telefonul mi-a spus că nu este mulţumită de evoluţia mea și că a hotărât să mă transfere la etajul I unde voi beneficia de un tratament adecvat. Atunci am aflat numele doctoriţei, Kracher, și că era medicul șef al Clinicii. Cine a trimis-o exact într-un moment când se juca soarta mea ?  Cine altul decât providenţialul meu destin. Am înţeles și de ce Vestitorul sfârșitului nu dăduse niciun semn.

Intre cele două etaje ale Clinicii de recuperare era o mare deosebire în privinţa activităţii de îngrijire medicală, n-am înţeles care era explicaţia și nu vreau să dau cu presupusul de teamă că voi ieși din teritoriul “political correctness”. Medicul de salon de la etajul I, Dr. François Gourisse, era tot timpul abordabil, chiar dacă nu trecea prin saloane decât la două zile. Mi-a stabilit o schemă de tratament fără lexomil, cu bronchodilatatoare sub formă de aerosoli și  anticoagulante pentru prevenirea unor complicaţii ale tromboflebitei. La urocultură a crescut un germene banal, enterococ, prezent în mod obișnuit în tubul digestiv, nu mi-a dat antibiotic, a zis că trebuie să beau cât mai multă apă, să crească diureza, un mijloc de combatere a infecţiei cu un germene mai puţin patogen.

Un câștig important a fost acela că la etajul I aveam program de Kinetoterapie de două ori pe zi și mai ales că am avut șansa de a fi repartizat la o tânără domnișoară, pe numele ei Marie Vespringer, originară din orașul alsacian Mulhouse, cu care am stabilit repede o relaţie de încredere reciprocă. Am întrebat-o dacă știe că zâmbetul permanent cu care își întâmpină pacienţii are un efect terapeutic important, mi-a spus că zâmbetul este parte a personalităţii ei, că nu face un efort să-l includă în tratament, însă știe că are un efect bun asupra pacienţilor. In puţinele schimburi de vorbe din timpul kinetoterapiei am aflat multe amănunte din viaţa ei.  Era fiică de medici oftalmologi, din Mulhouse, un oraș aflat la graniţa cu Elveţia și Germania, avea un frate care se pregătea să dea examen de intrare la facultatea de medicină, și ea a vrut să facă medicină însă concurenţa a fost foarte mare și a urmat o școală de kinetoterapie într-un orășel german de lângă frontiera cu Franţa. Acum era mulţumită pentru că avea o meserie foarte căutată. Mi-a vorbit și despre relaţiile ei sentimentale, mi-a spus că pentru generaţia ei întemeierea unei familii nu mai este o prioritate, se poate trăi și fără un contract de căsătorie. Deși spunea că este credincioasă, catolică, nu mergea la biserică și nu citise Biblia. La rândul meu i-am sugerat că e bine să se căsătorească religios, să meargă la Biserică și i-am răspuns la multe întrebări. Cu ocazia ultimei ședinţe de kineto-terapie, când i-am mulţumit, mi-a spus că s-a bucurat să mă cunoască, pentru că a învăţat lucruri interesante, că nu întâlnise mulţi oameni de la care a avut atât de multe lucruri de învăţat.

În afară de lungile nopţi de insomnie, neprogramate, aveam, un program zilnic, mereu același.  Mă trezeau, dacă reușisem să adorm, femeile de serviciu, la ora șase, cu zgomotul specific al activităţii lor și cu unele mărturisiri despre viaţa particulară, împărtășite cu lux de amănunte colegelor. La ora opt fix mi se aducea micul dejun, mereu același : ceai, pâine prăjită, un cubuleţ de unt și altul de marmeladă.  La ora opt și cinci minute mi se aducea ziarul Progresul, cadou de la Mutuela facultativă. La ora opt și un sfert veneau medicamentele de dimineaţă. Urma un răgaz de liniște totală, și de suferinţă, ultima cauzată de imobilizarea în poziţia dorsală, fără nicio posibilitate de a solicita ajutor pentru că între ora opt și un sfert și nouă și patruzeci și cinci tot personalul se afla la reléve, schimbarea turei. La ora zece venea aide soignante, ajutoarea de îngrijiri medicale, care mă ajuta să-mi fac toaleta. La ora unsprezece și patru zeci și cinci de minute o solicitam din nou pentru a-mi pune încălţătorile și a mă ajuta să urc în fotoliul rulant, pentru că era ora de masă la ora douăsprezece fix. După ce deschideam, cu dificultate, ușa rezervei, un prim exerciţiu de autonomie, plecam  cu fotoliul rulant spre ascensor, aflat pe altă aripă a Clinicii, așteptam să-mi vină rândul și împreună cu alţi bolnavi, coboram la parter. Drumul de la rezervă la sala de mese, dus și întors, parcurs la prânz și seara, era un bun procedeu de antrenament, manevrarea fotoliului rulant fiind un exerciţiu din programul de recuperare motorie.

În sala de mese, dechisă automat la ora douăsprezece fix, aveam masă și scaun stabilite la internare, marcate de nume și un șerveţel curat, aveam  aceeași comeseni și primeam, într-o ordine determinată de regimul fiecăruia, porţiile de mâncare cu numărul de calorii calculat de dieteticiana clinicii. Nu lipseau niciodată salata, brânza și desertul. În primele zile nu prea mi s-a acordat atenţie, numele Radu, înscris în faţa scaunului meu nu era franţuzesc și ca de obicei, francezii erau reţinuţi faţă de cei ce nu poartă nume franţuzești.

Pe scaunul de vis-a-vis al mesei de patru persoane era instalată o franţuzoaica sobră, cu ţinută afectată, aparent neinteresată de cei din jur, schimba rareori câteva cuvinte cu vecina de masă, și afișa un ton de superioritate aristocratică. Nu m-a învrednicit nici cu o privire. Observând-o mai atent am avut un fel de compasiune faţă de ea, n-ași fi putut să spun de ce, mi s-a părut că aroganţa are o explicaţie într-un complex. Am avut dreptate, femeia era aproape surdă, își ascundea  infirmitatea printr-o aparentă detașare. In stânga doamnei se afla un domn cu părul alb, atent la tot ce vedea în jurul lui, încercând să prindă un cuvânt, să  înţeleagă ce se vorbește ajutându-se de o mână plasată în spatele urechii. Își justifica gestul mărturisind că nu aude bine. Când a rugat-o, în zadar, pe vecina lui să-i pună apă în pahar ne-am dat seama că sărmana aristocrată nu l-a auzit. Omul a spus ca pentru liniștirea lui :

-Asta e mai surdă ca mine.

In scaunul din dreapta aveam o franţuzoaică blondă, vopsită, care, din lipsă de parteneri se întreţinea cu un bărbat de la masa vecină, râdea copios, cu și mai ales fără motiv, la fiecare vorbă spusă de acesta. Era clar că  percepţia testosteronului o stimula. După două zile aristocrata a fost externată și în locul ei a venit  o supraponderală de vreo sută și douăzeci de Kg. avea ca și mine fracură de col femoral, fusese operată la Spitalul Fleryat, spital de stat, nu se plângea, era bine dispusă și optimistă, nu încerca să epateze nici prin cultură nici prin origine, mi-a acordat atenţie de la început, îmi cerea părerea când ceilalţi nu se puneau  de acord și în discuţiile despre aspecte ale activităţii cadrelor medicale din Clinica de recuperare. Avea un dar natural prin care întreţinea o atmosferă bună în jurul ei.

Surdul a fost mutat la o altă masă și în locul lui a venit altă infirmă, acolo eram toţi infirmi, care din prima zi a început să-și povestească viaţa, spunea numai banalităţi pe un ton ce lăsa impresia că ce spune ea merită să fie cunoscut de toată lumea.  Nu lăsa pe nimeni s-o întrerupă, nu știa să asculte, se plictisea dacă nu vorbea. Fusese, zicea, infirmieră și se căsătorise cu un farmacist, a repetat de mai multe ori, ca nu cumva să uităm. Omul era mai în vârstă și după ce a decedat a rămas singură cu nouă copii.

-Nouă copii, asta înseamnă că v-aţi căsători la o vârstă fragedă, au întrebat-o.

-Nu, că l-am luat cu cinci copii și mai aveam și eu doi, cu el am mai avut încă doi copii.

-Aha, au spus.

Şi-a reluat povestea vieţii, nimic interesant. la un moment dat a spus că s-a gândit să scrie o carte  cu titlul “Povestea vieţii mele” auzise ca a mai fost o Anne care a scris povestea vieţii, nu mai știa cum o chema.

-Anne de Noailles, i-am spus.

-Da, da, asta este, m-a aprobat fericită. fără să aprecieze însă intervenţia mea.

Au apreciat-o alte două tovarășe de masă, care m-au    întrebat de unde cunosc eu autori și literatură franceză.

-Din cărţi, am răspuns fără să mai spun că Anne de Noailles era o descendentă a familiilor românești Bibescu și Brâncoveanu, mi-aș fi bătut gura degeaba, că ele tot nu știau cine au fost Bibeștii și Brâncovenii.

Pe la jumătatea lunii Noiembrie am fost repartizat la altă masă, n-am știut de ce și când am întrebat mi s-a spus că a fost o problemă de regim alimentar. Masa cea nouă, rotundă, avea cinci scaune în jurul ei și era așezată într-unul din colţurile sălii de mese.

Colegii de la noua masă merită câte un crochiu de portret. Vecinul din stânga, un bărbat voinic de vreo șaizeci de ani, vorbea singur, se aproba înclinând capul înainte  și  se dezaproba prin mișcări de lateralitate ale capului și bolborosind cuvinte numai de el înţelese. Era de acord cu ce spuneau ceilalţi aprobându-i cu mișcări ale capului. Nu puteai angaja cu el un dialog, deși înţelegea tot ce auzea, nu reușea să formuleze răspunsuri. Faţa îi era luminată de un zâmbet permanent, era serviabil, punea apă în pahare și întindea coșul cu pâine celui ce vrea să se servească. N-am aflat ce diagnostic avea, dar folosea, ca mai toţi bolnavii din Clinică, fotoliul rulant pentru deplasare.

In dreapta eram flancat de un bărbat cu chelie, de vreo treizecișicinci de ani, internat pentru sechele de AVC, pareză la nivelul piciorului drept, susţinut cu proteze, paralizia braţului drept, pe care nu-l putea folosi și turburări de vorbire, nu putea să formuleze propoziţii inteligibile, dar înţelegea ce i se spune. În rest sănătos tun, cu o poftă de mâncare exagerată, cerea zilnic porţie dublă, mai ales din felurile de mâncare consistente, carne, brânză, pește și desert. Se descurca destul de bine cu mâna stângă, cerea să fie ajutat numai pentru tăiatul cărnii, urmase și un stagiu de ergoterapie cu o persoană specializată. Era ultimul care ajungea la masă, se purta cu multă dezinvoltură și era simpatizat de personalul de serviciu care îi îndeplinea toate solicitările.

Colţul din sânga era ocupat de o doamnă foarte curioasă, atentă la tot ce se întâmpla în sala de mese, gata să comenteze orice gest, tipul clasic al bârfitoarei. Ca să vadă și să audă mai bine se apleca înainte și scotea o limbă neagră, depapilată, uzată, probabil de prea multă folosinţă. Nu acorda atenţie comesenilor, nu mulţumea când i se punea apă în pahar sau când i se întindea farfuria cu pâine, rămânea la masă și urmărea plecarea bolnavilor până la ultimul. Era tolerată de personalul de serviciu și servită cu multă atenţie și promptitudine.

In colţul din dreapta se afla fostul tovarăș de masă, surdul, care-mi acorda o atenţie deosebită, se străduia, ajutându-se de căușul palmei, plasat în spatele pavilionului urechii, să întreţină un dialog cu mine, de fapt să vorbească el, pentru că chiar dacă aș fi spus și eu ceva, greu m-ar fi înţeles. Mi-a pus multe întrebări, despre România, despre familie și alte indiscreţii.  Nu știu cât a înţeles din ce i-am spus. Când a aflat, folosind auzul și motivaţia, că soţia mea este medic la Centru Psihoterapeutic din Bourg mi-a spus că el cunoaște foarte bine Spitalul, că a lucrat acolo ca administrator timp de cincisprezece ani, a citat nume, unele cunoscute și de mine, îl știa pe directorul Spitalului, “un mare șmecher” după opinia lui, și s-a lăudat cu lucrările de construcţie și de amenajare a frumosului parc al spitalului, executate sub administraţia lui. L-am ascultat fără să comentez și bine am făcut pentru că una dintre infirmele aflate la masa noastră avea cunoștinţe la spital și din bârfă în bârfă vorbele puteau ajunge la cei bârfiţi și puteau s-o afecteze pe soţia mea.

Masa de prânz și masa de seara erau singurele ocazii de întâlnire cu oameni, și împreună cu rugăciunile mele și cu   vizitele zilnice ale Olgăi, cele mai frumoase momente din viaţa de om beteag, obligat să-și rumege necazul  și singurătatea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prietenul din Cișmigiu.

 

Motto-pretext :

“Un bucureștean a jucatla Lotosuma de 193 lei, 1+9+3=13, pe 13 noiembrie 2011, 2+11=13, la ora 13, și 13 minute, la agenţia Nr. 436, 4+3+6=13 și a câștigat suma de 526 milioane lei, 5+2+6=13″    Ştire publicată într-un ziar din România.

Vineri 13 ianuarie 2012, pachebotul Costa Concordia, lung de 292 metri ( 2+9+2 = 13 ) cu  un rezevor de motorină de de 2380 tone (2+3+8+0=13) a eșuat lângă insula Giglio din Toscana. Temperatura apei era de 13° C. Cu o sută de ani în urmă, în anul 1912 (1+9+1+2=13) se scufundase vasul Titanic.

 

 

Intâlnirea

Inceputul, ca toate începuturile, este urmarea unui sfârșit, într-o continuitate de începuturi și sfârșituri. Ca să evit confuzii posibile, am să spun că borna acestui început se află, în timp, într-unul din deceniile secolului 20. Decorul s-a schimbat, a dipărut strada “Treisprezece septembrie”, tramvaiul Treisprezece nu mai trece pela Izvor, nici nu știu dacă mai există, ANEFUL a devenit o amintire, ca și strada Uranus care ducea la stadionnul rebotezat “Al Republicii”. Celor ce s-au născut prea târziu nu le rămâne decâ să mă creadă pe cuvânt sau sa umble pela Arhive, un efort puţin obișnuit pentru contemporanii din  timpul istoric actual.

Dar, să pornim clepsidra începutului.

 

Mergeam împreună in tramvaiul treisprezece, fără să ne fi dat întâlnire.  Ne-am îmbrăţișat viguros, la învălmășeală, când vatmanul a pus un stop neașteptat. Ne-am cerut scuze, unul celuilalt, deși nu eram vinovaţi. O întâmplare banală, de obicei uitată la următoarea staţie de tramvai. Numai că uitarea are secretele ei, păstrează amintiri pentru întâlniri viitoare. Chipul partenerului meu de îmbrăţișare forţată îmi părea cunoscut,  dar nu-i  știam numele și nici unde să-i caut identitatea.

Trecuseră mulţi ani de la întâlnirea din tramvai, suficient pentru ca misterele memoriei să poată plămădi o istorie plină de peripeţii. N-am fost niciodată un jucător de șah redutabil, am preferat rolul de chibiţ, care îmi permitea să joc pentru ambii jucători, fără să-mi asum nicio răspundere. Ca orice pensionar bucureștran căutam un loc de întâlnire cu bătrânii, singurii parteneri dispuși la repovestirea banalităţilor din viaţa fiecăruia, înregistrate de memorie ca aventuri. Noua mea îndeletnicire, de chibiţ, avea o vocaţie potrivită cu locul unde mă aflam, aleea scriitorilor din Cișmigiu. Chibiţam doi combatanţi înverșunaţi, bine antrenaţi pentru lupta pionilor, cailor și ofiţerilor nebuni, pe câmpul de luptă cu 64 pătrate. Am simţit că pe umărul meu drept s-­a așezat o mână de prieten.

-Acum, dacă ne-am reîntâlnit, să ne cunoaștem mai bine, mie să-mi spui Treisprezece, am și alt nume dar cel mai potrivit este Treisprezece.

N-a așteptat să-i spun numele meu, a continuat de parcă l-ar fi știut, sau nu era important.

-Bine c-a fost numai atât, putea să fie mai rău, da’ cine știe, mai era timp și pentru mai rău, ziua e lungă, are treisprezece ore în august și se mai puteau întâmpla multe, fără să pun la socoteală alte urmări, mai târziu.

N-am înţeles nimic din vorbăria ciudată a omului, am mestecat vorbele auzite, și după ce am scotocit memoria l-am întrebat.

-Spui că ne-am reîntâlnit, nu ești dumneata omul din tramvaiul Treisprezece  cu care m-am busculat, odată, de mult,  când vatmanul a pus un stop neașteptat ?

-Eu sunt omul și mă bucur că ţi-ai adus aminte.

-Bun, atunci, dar de ce ai spus că e bine că ne-am reîntâlnit, vrei să-mi propui o colaborare, o afacere, ce proiect ai pentru întâlnirea noastră ?

-Întâlnirea noastră a fost  continuarea visului meu din noaptea precedentă, nu e prima dată când visele mele se continuă a doua zi. În vis dumneata erai scriitor și îmi propuneai să-ţi spun o poveste despre oameni adevăraţi pe care te ofereai s-o folosești într-o carte. Visele mele nu mă mint, aștept să-mi confirmi profesia din vis.

-Profesia mea a fost alta, dar acum, după ce m-am pensionat, am început să scriu cărţi. Aștept povestea promisă de dumneata și dacă timpul rămas și puterile mă vor ajuta o voi încredinţa cuvintelor scrise. În viitoarea carte statutul dumitale va fi acela de prieten, dacă ești de acord.

-De acord. Povestea mea este lungă, am nevoie de mult timp, îţi propun să  ne întâlnim undeva, la o cârciumă, știu una pe Strada Făinari, la numărul treisprezece, ca să respectăm regula.

-Nu merg la cârciumă, nu știu unde sunt Făinarii, daca vrei să ne întâlnim aici în Cismigiu, e locul cel mai sigur, n-are instalaţii de ascultare și putem să vorbim liniștiţi, bănuiesc de pe acum că voi auzi lucruri ce merită să fie reţinute, înregistrate de memorie și interpretate de judecată.

-De acord, vino mâine la ora 13, intra pe poarta din Strada Schitu Măgureanu, ia-o la stânga pe aleea scriitorilor și așează-te pe a treisprezecea bancă, de partea stângă. Te aștept.

Şi-a luat rămas bun și m-a lăsat nedumerit, dar mai ales curios. Omul era, fără îndoială, interesant și merita un conac de palavre, pe banca stabilită de el, între scriitorii din Cișmigiu. De-ar fi fost numai atât! N-a fost, intrasem fără să știu, din întâmplare sau nu, într-o lungă și complicată poveste, plină de ciudăţenii și surprize Necazul a început imediat, gândurile au refuzat să se îndepărteze de omul reîntâlnit întâmplător, au construit posibile scenarii, omul era poate un smintit, arunca vorbe ademenitoare ca să prinda în plasă ageamii și credulii, s-ar putea să nu vină la întâlnire, sau mai rău să pună la cale o șmecherie sau perversiune. Am fost atât de captivat de posibilităţi, încât am uitat cu totul de cei doi combatanţi, nu am aflat cine a câștigat războiul nebunilor cu regele și în ce condiţii. Nici noaptea n-a fost ușoară,  numărul treisprezece, simbolul ghinionului mă urmarea în vise, îl vedeam peste tot, pe poarta casei, pe cărţile bibliotecii, pe buletinul de identitate, pe cer, îmi facea semne de ciudă alergând printre stele, n-aveam nici o scăpare, eram supus unor asalturi permanente, neprietenești. Am aplicat, atunci, principiul după care prima condiţie a vieţii este aceea de a învăţa s-o suporţi,  fără să-i înţelegi mașinăria.

M-am prezentat la locul și ora stabilite de misteriosul personaj, apărut în calea mea, cu sentimentul că mă îndrept către o confruntare. Grădina Cișmigiului era pustie, ora de întâlnire era neobișnuită, oamenii se adună la ora prânzului în jurul mesei. Motiv în plus de neliniște.

L-am găsit așezat pe o bancă, nu a fost nevoie să număr băncile, pentru că era singura ocupată, de omul meu, l-am privit foarte atent încercând să-mi verific sau să îndepărtez numeroasele scenarii imaginate în noaptea trecută. Era un om obișnuit, singurul semn distinctiv era barba, destul de mare ca să-mi aducă aminte de bărbile sfinţilor de pe pereţii bisericilor.

-Ai venit?! Ia loc aici, pe bancă, m-a invitat. Sunt convins că reîntâlnirea noastră nu va rămâne fără urmări, mai ales pentru dumneata.

N-am găsit nimic de spus.  Inţelegător, partenerul meu a continuat:

-Ne-am cunoscut într-o zi de treisprezece, în tramvaiul 13, pe Calea Treisprezece septembrie  dacă n-ai reţinut aceste amănunte te rog să le păstrezei în memorie, pentru că vor avea importanţa lor în succesul povestirii noastre. Eu m-am născut într-o zi de treisprezece, am fost înscris în Registrul de nașteri al treisprezecelea, la litera M, a treisprezecea din alfabet. În a treisprezecea zi după ce m-am născut am fost botezat și înscris la Primărie la numărul treisprezece din registrul de nașteri  Satul  unde m-am născut avea treisprezece case, cea în care locuiam fiind a treisprezecea. Intâlnirea cu dumneata a fost, desigur întâmplător, într-o zi de vineri treisprezece. Apropos, știi câte vineri treisprezece sunt într-un an ? Să-ţi spun eu, sunt cel mai mult patru, niciodată nu sunt mai multe de patru. Nu ţi se pare că se justică numele sub care m-am prezentat?

Ce puteam să răspund la o astfel de întrebare, nu știam ce se ascunde în  multele coincidenţe. Am tăcut.

-Ştiam că n-ai să-mi răspunzi, ești un om prudent, am făcut această constatare în ziua când ne-am cunoscut, nu mi-ai pus întrebări, caut de mult un om care știe să asculte fără să pună întrebări.

-Mulţumesc pentru aprecieri, aș vrea să nu-ţi înșel așteptările.

-Va fi o poveste lungă, nu eu sunt cel ce a contractat un număr cunoscut pentru reputaţia lui, blestem după unii, binecuvântare după alţii, l-am primit ca zestre înainte de a putea spune dacă sunt sau nu sunt de acord.

A făcut o pauză, poate pentru a primi încurajare că sunt dispus la parteneriatul ce voia să-mi propună. A interpretat lipsa unui răspuns  ca acceptare. N-am să lungesc vorba, nu voi împodobi faptele relatate cu abţibilduri și mărgele, voi spune ce am auzit și ce am înţeles, fără să condamn sau să laud.

Omul si-a început povestea cu două vorbe ce aminteau Sfânta Scriptură.

-La început a fost un păcat săvârșit de o călugăriţă cu un călugăr, s-au întâlnit într-o pădure, au păcătuit și rodul păcatului a fost  o fetiţă botezată cu numele de Manuela, nume de fată ce vine de lala Emanuel, în traducere din ebraică trimisul lui Dumnezeu. Dar, să vedem cum s-a ajuns la păcat și cum un păcat poate să aducă o trimisă  de Dumnezeu.

 

Cu ani în urmă a ajuns la  mânăstire o tânără fecioară, orfană de mamă, născută, ca toate fecioarele, pentru dragoste. Era convinsă că va găsi, în locul sfinţit prin rugăciuni, iubirea, lasată de Mântuitorul Isus Hristos prin porunca: “..Iubește-ţi aproapele ca pe tine însăţi”.

Năpasta se abătuse într-o zi, când mama i-a dat o veste ce se voia bună :

-O să ai un frăţior, sau o surioară, e bine să nu fi singură pe lume. Vine cam târziu, nu mai așteptam copil, dar poate că are și el soarta  lui.

A fost amăgire, în burta mamei creștea un cancer, i-a măcinat măruntaiele, i-a deschis venele și a ucis-o fără milă într-o noapte.

Se spune că e bine să lași doliul  să-și consume jalea, să vorbești despre fiinţa pierdută, pentru că durerea netrăită prinde rădăcini în suflet și-l otrăvește. Fata a ţinut doliul un an de zile, a plâns la mormânt,  i-a făcut pomenile, a chemat-o în toate nopţile, i-a cerut povaţă, până într-o noapte, când i-a apărut, nu în vis, ci în carne și oase, și i-a spus va pleca undeva departe, de unde nu mai poate să vină. I-a spus să-L slujească pe Domnul Iisus Cristos, pentru că El a adus cel mai mare dar sfinţit pe pământ, Iubirea. Intâlnirea a fost scurtă, mama fetei a plecat fără să mai adauge nimic.

Unde să-L caute pe Domnul Isus Hristos ?  Şi-a amintit că a mers odată la o mânăstire unde erau fete frumoase, îmbrăcate în negru. A întrebat-o atunci pe mama de ce sunt îmbrăcate în negru

-Sunt miresele Domnului.

N-a înţeles prea bine, dar i-a plăcut răspunsul. Convinsă că Domnul se afla acolo unde sunt miresele Lui,  și-a zis în sinea ei că la  mânăstire trebuie să-L caute. A fost ajutată și de întâmplare.  Tata era un neajutorat, știa numai să cioplească lemne, era dulgher, dacă-l puneai să facă altceva nu se pricepea. Intr-o zi a adus o femeie  și i-a spus:

-Uite, ţi-am adus o mamă.

O mamă?! Cum să aducă o mamă, câte mame putea să aibă ? A înţeles că era un semn de la adevărata mamă, că a venit vremea să-i urmeze povaţa. A plecat de acasă la mânăstirea unde văzuse miresele Domnului,  fără să spună unde pleacă și de ce pleacă. Acolo a fost întâmpinată la poartă de o măicuţă.

-Pe cine cauţi, a întrebat-o.

I-a spus că a venit să-L caute pe Domnul Iisus Hristos și a fost condusăla Maicasuperioară, o călugăriţă bătrână cu privire iscoditoare.

-Ce necaz te aduce la noi fetiţo, ești tânără, nu ști prea multe despre viaţă, aici vei trăi în singurătate, singura îndeletnicire din mânăstire este rugăciunea. Vei avea putere, la vârsta ta, să re rogi și să-l proslăvești pe Domnul de mai multe ori în fiecare zi și să renunţi la toate plăcerile omenești ?

-M-a trimis mama, mi-a spus să-l caut pe Domnul Iisus Hristos, Cel ce a adus iubirea pe pământ.

-Poate că era mai bine să vii cu mama, aș fi înţeles mai bine de ce te-a trimis.

-Mama a plecat departe, mi-a spus să n-o mai chem, că nu mai poate să vină

Bătrâna călugăriţă a privit-o insistent, a încercat să-i înţeleagă vorbele și după o vreme i-a spus:

-La mânăstire numai Mântuitorul pote fi iubit, iubirea între oameni este păcat.

N-a înţeles ce a vrut să spună Maica superioară,  a plecat încercând să deslușească rostul cuvintelor. Cum poate să fie iubirea păcat? Ce putea fi mai frumos decât iubirea? Când vorbesc despre iubire oamenii sunt mai buni, privirea li se limpezește, vorbele se îndulcesc. Pentru iubire venise la mânăstire, n-o mai găsise după ce o pierduse pe mama.

Primele îndrumări și poveţe  le-a primit de la o călugăriţă bătrână, înţelegătoare și blândă, Maica Aspasia, tot ce spunea bătrâna semăna cu sfaturile mamei. A primit și un nume de monahie, i-au spus că de acum încolo o cheamă Fevronia.

S-a obișnuit repede cu obiceiurile călugărești, se ruga, îndeplinea muncile rânduite, era convinsă că Domnul iubirii, pentru care venise, se afla și El în mânăstire, o vedea și este mulţumit. Aștepta să-L întâlnească, să-I spună că este și ea o mireasă a Lui.

 

 

Rugăciunea Cântarea Cântărilor

 

Era primăvară, ieșise, după o ploaie, să culeagă ciuperci prin pădure, împreună cu alte măicuţe. Se cam îndepărtase de mânăstire, nu-și făcea griji, știa ca nu e singură, că Domnul era cu ea, chiar dacă nu-L vedea, El îi îndruma pașii spre locuri cu ciuperci si multă verdeaţă, adevărate colţuri de rai. Ce mult ar fi vrut să-L vadă, să-I spună cât de mult Îl iubește. Invăţase rugăciunea Cântarea cântărilor din Sfânta Scriptură, o rugăciune de iubire și recita versete care credea că au fost scrise și pentru ea :

-”Ca un măr între copacii pădurii este iubitul meu. Cu drag stau la umbra lui și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus la petrecere și dragostea era steagul fluturat pentru mine”. “Intăriţi-mă cu turte de struguri și învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.” (….) “Aud glasul prea iubitului meu, iată-l că vine săltând peste munţi și peste dealuri. Prea iubitul meu seamănă cu un pui de căprioară, îmi vorbește și îmi zice : Scoală-te și vino, frumoaso”.

In momentul când spunea aceste versete a apărut, ca din pământ, în faţa ei un  tânăr frumos, îmbrăcat în haine de călugăr A fost convinsă că ceea ce a văzut este o împlinire a rugăciunii, o minune de care numai aleșii Domnului au parte. Era prea frumos ca să fie un simplu călugăr, era un Sfânt, așa cum văzuse pictat pe icoanele din biserică, era Domnul.. A rămas fără grai, nu știa ce să spună și se temea că vraja se va destrăma și se va trezi din nou singură. N-a avut nici curaj să-l privească, s-a uitat la frunzele uscate căzute din copaci și a ascultat ciripitul păsărilor care semăna cu vocile șoptite ale măicuţelor în timpul rugăciunii. Când, după un timp de așteptare evlavioasă, a ridicat ochii, nu l-a mai văzut pe frumosul călugăr. Ajunsă la mânăstire s-a dus la locul de rugăciune  și s-a rugat să i se dea semn că întâlnirea din pădure n-a fost o nălucire. Ar fi trebuit să meargă la preot pentru spovedanie, dar n-a îndrăznit, cum să spună că L-a văzut pe Domnul, ea, o sărmană măicuţă începătoare? N-a dormit toată noaptea, de câte ori încerca să închidă ochii îi apărea tânărul călugăr din pădure. In întunericul nopţii a prins curaj și l-a privit mai atent. Nu!, nu putea să fie doar un simplu călugăr, era prea fumos, și ochii îi luceau ca două stele îndepărtate, foarte luminoase, nemaivăzute până atunci. A alungat  un gând rău, apărut să-i tulbure credinţa, gândul că tânărul era ispita Satanei. Ce să caute Satana la mânăstire?!

A doua zi s-a întors la locul întâlnirii, cu speranţa că-l va gasi pe frumosul fiu de Împărat, cel din rugăciune, era sigură că nu poate să fie altcineva. Nu l-a găsit, dar nu s-a descurajat, știa că este undeva pe aproape și a întrebat copacii pădurii :

-”Nu l-aţi văzut pe iubitul inimii mele?”

N-a primit răspuns și a continuat să recite rugăciunea din Cântarea cântărilor :

-”L-am căutat, dar nu L-am găsit: L-am strigat, dar nu mi-a răspuns”…Vă rog fiebinte  fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu să-i spuneţi … Că sunt bolnavă de dragoste… Iubitul meu este alb și rumen, osebindu-se din zece mii ; Capul lui este o cunună de aur curat ; pletele lui… sunt negre cum e corbul; ochii lui sunt ca niște porumbei pe marginea izvoarelor (…) buzele lui sunt niște crini, din care curge cea mai aleasă smirnă ; mâinile lui sunt ca niște inele de aur…Trupul lui este un chip de fildeș lustruit, acoperit cu pietre de safir; picioarele lui sunt stâlpi de marmoră, așezaţi pe temelii de aur curat”

S-a  oprit din recitare și a ascultat.

I-a răspuns din pădure, continuând rugăciunea, un glas melodios:

-”Ce frumoase îţi sunt picioarele (…) fată de domn ; coapsele tale sunt lănţișoare de pus la gât: Pântecul tău este un pahar rotund cu vin mirositor; trupul tău este un snop de grâu încins cu crini ; ţâţele tale sunt ca doi pui de cerb ; gâtul tău este ca un turn de fildeș ; mâinile tale sunt inele de aur  ferecate cu pietre de hrisolit  ; frumoasă ești iubito, plăcută ca Ierusalimul, cumplită ca oștile sub steaguri : obrazul tău este ca o jumătate de rodie ; sunt zeci de împărătese și zeci de ţiitoare (…) dar numai una este neprihănită (….) care se ivește cu zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele ; ce frumoasă ești în mijlocul desfătărilor ; ţâţêle tale sunt ca niște struguri”.

Ce putea să creadă tânăra călugăriţă la asemenea cuvinte, mult așteptate, care îi încălzeau trupul și sufletul. A continuat  rugăciunea iubirii din Cântarea cântărilor :

-”Vino iubitule, să ieșim pe câmp, să dormim noaptea în pădure ; dimineaţa să mergem la vie,  să vedem dacă s-a deschis floarea”.

Miracolul s-a petrecut acolo în pădure, mireasa a căzut în braţele mirelui într-o îmbrăţișare pasionată și au adormit îmbrăţișaţi, sub un tufan bătrân. Ascunsă de întunericul nopţii, Fevronia n-a mai știut ce s-a mai întâmplat.

I-a trezit dimineaţa un cor de păsări ale pădurii. S-au privit drept, ochi în ochi și n-au avut nimic  de adăugat, convinși că totul a fost o împlinire-continuare a rugăciunilor din Cântarea  cântărilor.

Mai greu a fost să explice bătrânei călugăriţe, cu care împărţea chilia, unde s-a rătăcit în noaptea trecută, s-a cam încurcat, n-a îndrăznit să-i spună adevărul, încărcându-și sufletul cu o minciună. Maica Aspasia a dat dovadă de multă înţelegere, n-a insistat.

In faţa unui păcat neîmpărtăsit orice creștin se oprește să-l măsoare și să-l compare cu păcate personale. Povestitorul meu din grădina Cișmigiu nu s-a abătut de la acest obicei creștinesc S-a oprit un timp, apoi a continuat

-M-am oprit oleacă aici ca să mărturisesc propriile mele păcate, pentru că tot ce îţi spun este din capul meu, n-am de unde să știu, cu adevărat, cum s-au întâmplat lucrurile, dar tot ce se învaţă la istorie este o reinvenţie a unor întâmplări ce nu mai pot fi cunoscute decât din povestiri, se știe că istoria este o culegere de legende potrivite să placă urmașilor și să fie date ca exemple de urmat. După aceste precizări îmi va fi mai ușor să continui povestirea.

 

-Revenindla Fevroniași la călugărul-Arhanghel din pădure, cred că este bine să reconstituim evenimentele cu amănunte ce pot fi acceptate și, la nevoie, încredinţate unor cititori de istorii, bune de știut, poate mai puţin bine de urmat, să lăsăm la o parte fapte ce nu pot fi probate și, mai ales, ce ar putea să nu fie pe placul unor cititori exigenţi.

Din rugăciuniea Cântarea Cântărilor cei doi călugări au înţeles că dragostea este într-adevăr un  dar minunat dela Dumnezeuși că porunca de iubire,  este o datorie creștinească. Au mai înţeles că iubirea  este o stare permanentă, și că trebuie să fie întreţinută precum focul, să nu se stingă, și pentru a întreţine focul și-au dat întâlnire peste trei zile, în același loc.

Şi-au spus fiecare povestea și Fevronia a aflat că pe tânăr îl cheamă Petrișor, așa îi alintaseră, că este fecior de preot și că a luat drumul mânăstirii pentru căla Bisericatatălui său porunca de iubire lăsată de Isus Hristos nu era respectată.

-In loc să se roage, se ceartă, fac politică, se dușmănesc, vinla Bisericăși se fălesc, mai ales femeile, unii se îmbuibă, alţii rabdă de foame. Nici preoţii nu sunt mai breji, sunt lacomi, cer bani mulţi pentru pomeni, botezuri și înmormântări, ce mai, nu  se iubesc așa cum le-a lăsat poruncă Mântuitorul.

Fugar din lume, ca și Fevronia, tânărul călugăr plecase și el în căutarea celor ce respectau porunca. E greu de spus ce înţelegeau prin iubire cei doi călugăriţi și dacă întâlnirea lor a fost o întâmplare sau o împlinire a destinului.

Mânăstirile, de maici si de călugări, erau despărţite de un deal împădurit, mai puţin umblat, tinerii îndrăgostiţi au ales ca loc de vedere o poiană cu multe flori, cam pe la jumătatea distanţei dintre mânăstiri și au hotărât sa se vadă de două ori pe săptămână, joia și duminica între prânz și amiază când cei din mânăstiri se odihneau. Au pus un nume poienii, i-au spus Poiana Florilor.

Indeplineau cu sârguinţă obligăţiile călugărești și așteptau zilele de întâlnire când alergau să ajungă cât mai repede în Poiana Florilor.

Maica Aspasia a observat o însufleţire ciudată la tânăra novice dar a pus-o pe seama rugăciunilor și a vieţii monastice. A lăudat-o chiarla Maicasuperioară.

-O să fie o călugăriţă model, ascultătoare, harnică, o adevărată mireasă a Mântuitorului.

Bătrâna stareţă a ascultat-o, fără împotrivire dar nici cu prea multă convingere.

Ceea ce nu știau cei doi tneri era faptul că florile din Poiana florilor, ca toate florile, dădeau rod, pentru că Dumnezeu n-a făcut nimic fără un rost și cu atât mai puţin iubirea, că fără iubire nimic nu e, cum a spus Sfântul Apostol Pavel și rodul iubirii lor a dat semne după numai câteva luni

-Fevronie, maică, te-ai cam îngrășat, mănâncă mai puţin și ţine posturile, Vinerea e bine să faci post negru, numai apă și pâine.

-Nu știu ce am, că mi-e foame tot timpul, dar o să mă căznesc să rabd, am văzut și eu că m-am cam îngrăsat.

Vorbe de fată cuminte și-a zis Maica Aspasia, numai că pofta asta de mâncare nu prea i-a plăcut. S-a uitat mai atent la tânăra novice, era frumoasă, atrăgătoare, ispita putea să-l împingă la păcat pe orice tânăr, noroc că pe aici nu sunt băieţi. A înlăturat un gând viclean, gândul că dracu’, Doamne iartă, nu face biserici, și se ţine de om ca scaiul. A făcut semnul crucii ca să-l alunge pe Ucigă-l toaca.

Maica Aspasia nu știa că gestul venea prea târziu, Aghiuţă, deghizat în destin săvâșise deja păcatul fără să treacă pragul mânăstirii. Şi ca să n-o mai lungim cu amănunte lipsite de importanţă, ne vom opri la ziua când Aspasia a înţeles care era cauza schimbărilor, devenite prea evidente : tânăra fata se pregătea să devină mamă. A încercat să afle mai multe, dar și-a dat seama că Fevronia nu înţelegea de ce este păcat să faci dragoste, așa cum este scris în Cântarea Cântărilor, rugăciunea lui Solomon, Regele Israelului. Aspasia a mersla Maicastareţă, i-a spus necazul și spre surpriza ei a găsit înţelegere, ba chiar i-a spus că se aștepta la o asfel de faptă, pentru că tânăra novice nu știa să facă deosebire între iubirea de Dumnezeu și iubirea dintre oameni.

-Să n-o năpăstuim, nu ar folosi la nimic, să-i găsim un loc unde să stea până la nașterea copilului, n-o putem trimite acasă în situaţia asta, oricum ne-am făcut de râs ; și apoi vom mai vedea.

 

Moașa Tiroana.

 

Aspasia și-a adus aminte că în orașul moldovean de unde venise la mânăstire cunoscuse o femeie, Tiroana, pricepută la moșitul copiilor. I se spunea Moașa, oamenii se mulţumesc cu numele profesiei când știu despre cine este vorba. Avea faimă de mare dibăcie la scos copiii din pântecele femeilor, ceea ce era mai mult decât un act oficial de exercitare a meseriei. In orașul moldovean,  așezat pe un râu ce poartă același nume, nu spun care, nu e bine să ne trezim cu vreo revendicare, din oala acoperită nu iese mirosul fierturii, Moașa Tiroana era o personalitate   cunoscută, aș spune chiar emblematică, dacă nu m-aș teme de protestul  vreunui semasiolog hârșit în terminologia nuanţelor. Dar, din slăbiciune pentru curioși, voi spune celor ce vor să știe, că pot să caute târgul pe hartă mai sus de râul Milcov, hotar odată între români, și dacă nu le ajunge informaţia, să caute și în hrisoavele istorice, unde târgul cu pricina a fost cetatea domnească a Ţării de Jos.

Tiroana era fiica unor oameni înstăriţi, negustori, nu oricine se făcea moașă pe vremea aceea, când  au început să se stabilescă în tâgurile mai răsărite primii sjujbași ai zeului medicinii. Printre cei nou sosiţi au fost și elevi ai școlilor de chirurgie din București și din Iași, tineri sătui de corvoada impusă de șefi, care operau tot și luau tot. Doctorul Mavrodin, un chirurg telentat, s-a întors în orașul de baștină și s-a făcut repede cunoscut prin rezultatele obţinute în sala de operaţie. S-a întâmplat sa ajungă în același timp cu tânăra și frumoasa Tiroana, proaspătă absolventa a Şcolii de moașe, cu care a făcut repede echipă chirurgicală și la fel de repede o familie. Destinul chirurgical al cuplului a fost însă întrerupt de istorie, a izbucnit, iată un cuvânt înfricoșetor, un război de care numai cei ce vindeau arme aveau nevoie, și tânărul doctor Mavrodin a fost concentrat și dus pe front unde nevoia de chirurgi era foarte mare.

Pentru un chirurg, un război, cu toate relele lui, este un prilej de învăţătură, de acumulare a unei experienţe practice speciale, în condiţii de urgenţă. Mavrodin, un entuziast care nu făcea economie de efort, era totdeauna prezent în spital și dacă era nevoie mergea chiar în infernul din prima linie, să acorde ajutor răniţilor. Vitejia și curajul nu i-au fost răsplătite în lumea asta, a căzut ca un adevărat erou printre cei pe care voia să-i salveze. Când i-a fost adus acasă trupul neînsufleţit, a fost jale mare, l-a plâns tot orașul, i-au făcut o înmormântare demnă de un mare erou, i-au scris pe cruce promisiuni entuziaste : “nu te vom uita niciodată”, nerespectate, pentru că cei ce au promis, au fost și ei de mult daţi uitării. Tiroana nu s-a mai căsătorit, si-a dedicat viaţa meseriei de moașă. Cu o astfel de meserie, și cu pensia primită ca văduvă de război, nu se putea plânge, avea cu ce să trăiască și chiar să ajute pe cei nevoiași.

 

La Moașa Tiroana a poposit într-o zi pe înserate, Maica Aspasia însoţită de Fevronia. Tiroana a înţeles repede care era cauza neașteptatei vizite, n-a pus întrebări, le-a găzduit pe cele două musafire, a aflat, fără să întrebe, ce se întâmplase, a reţinut-o pe Fevronia și a trimis-o înapoi la mânăstire pe Aspasia.

Fevronia, că așa i-a rămas numele, era atât de naivă că nu-ţi dădeai seama dacă era prostuţă sau numai neprihănittă. Moașa Tiroana a găsit de cuviinţă să aleagă a doua variantă, mai convenabilă și potrivită nobleţei ei sufletești.

Nașterea a fost ușoară, o probă în plus pentru curăţenia sufletească a fetei, orice moașă știe că păcătoasele au nașteri grele. Fetiţa născută de Fevronia a venit pe lume plină de elan, a ţipat la cei prezenţi așa de tare că s-au cam speriat.

-Iote-te la ea, a dat glas de întâmpinare Moașa Tiroana, ce forţoasă esti maică, ai zice că vrei să fi cea mai tare din târgul ăsta, stai încet fătuco, pentru că te așteaptă cele născute înaintea ta și o să te ia la întrebări, o să vezi tu că nu e ușor de trăit în lumea în care ai venit.

Moașa Tiroana avea un suflet mare, bun să încălzească toată valea râului ce trecea prin târgul cu același nume.

După terminarea războiului venise la ea Nicu, un soldat, fosta ordonanţă a soţului, i-a povestit cum a căzut domnul Căpitan pe linia a întâia a frontului, când încerca să oprească sângele ce curgea din rana unui împușcat de inamic. I-a spus că ultima dorinţă a domnulul Căpitan, a fost ca el, Nicu, să meargăla Tiroana, soţia lui să rămână lângă ea, să o ajute și să o slujească așa cum l-a slujit pe el. Tiroana a împlinit ultima dorinţă a soţului ei, l-a primit pe soldat și nimeni n-a avut îndrăzneala să o întrebe în ce calitate locuia Nicu în casa Tiroanei, o femeie  mult prea respectată, și deasupra oricărei suspiciuni. Legătura dintre cei doi a fost bazată pe respect, înţelegere și chiar dragoste, fără să se precizeze ce fel de dragoste. Nicu era un orfan de amândoi părinţii, fusese crecut de o soră a mamei lui, era credincios, avea minte ageră, se pricepea la toate treburile gospodărești și a devenit stâlpul bărbătesc al gospodăriei, respectat de toată lumea.

Fevronia a rămas și ea în casa Moașei Tiroana, făcea  parte din familie fără alte precizări, la români nu se întreabă în ce calitate este primit cineva în casă, și cu atât mai puţin în casa Moașei Tiroana unde virtuţile erau porunci respectate cu sfinţenie. Copila Fevroniei, botezată de Nicu, a primit numele Manuela, a fost înfiată de Tiroana și crescut în casa ei.  Tanti Fevronia avea grijă de Manuela cu o devoţiune maternă.

Aici povestitorul s-a oprit, n-a mai putut să continue, de parcă s-ar fi teminat înregistrarea. Se lăsase și întunericul, Cișmigiul era pustiu, am înţeles că e nevoie de o pauză. Ne-am  dat întâlnire a doua zi înţelegând amândoi că nu ne putem opri fără să aflăm continuarea.

A doua zi ne-am prezentat la locul și ora stabilite. Omul a continuat :

 

-Războiul se terminase, așa cum ști și dumneata, cu urmări dezastruoase pentru ţara noastră, pentru ce am primit înapoi, ni s-a luat dublu, am fost obligaţi să  plătim datorii de război, cu toate că bravii soldaţi români contribuiseră la câștigarea războiului. Cea mai mare năpastă a fost însă socialismul adus de sovietici, un regim fără nicio legătură cu socialismul european. A început, ca toate regimurile demagogice cu promisiuni de trai fericit, toate într-un viitor nedeterminat, deocamdată, pentru construirea acestui viitor s-au raţionalizat toate produsele și obiectele, pâinea, carnea, laptele, cămășile, ciorapii, pantofii, costumele de haine, batistele, toate obiectele de care omul nu se putea lipsi. Nu știu ce au înţeles socialiștii francezi, Fourier, Saint Simon și ceilalţi prin socialism, știu ce am trăit, socialismul real, nu utopic și pot să spun cu toată convingerea că socialismul sovietic n-a fost bun pentru români.

Dar, să ne întoarcem la personajele noastre. Moașa Tiroana pierduse vigoarea de altădată, nu mai practica meseria de moașe, se descurca greu, ca toţi ceialţi, dar păstrase bunele obiceiuri creștinești. N-a scăpat de loviturile noii puteri, a fost înștiinţată că nu va mai primi pensie de văduvă de război, pentru că soţul ei a murit pe frontul de Est.

Manuela a trăit și ea toate “binefacerile” socialismului sovietic, dar crescută într-o casă de oameni credincioși, a învăţat virtuţile creștne : smerenia, milostenia și credinţa. Ca elevă la școală, primară și apoi la liceu, a fost totdeauna retrasă, era conștiincioasă, își făcea lecţiile, a luat premii în toţi anii, nu i-au dat premiul I pentru că a fost tot timpul colegă cu fiica primarului, o tocilară, cum îi spuneau invidioase colegele. Manuela  a fost singura elevă care vorbea cu ea, celelalte o evitau, că era  bondoacă și cu ochii mari, speriaţi tot timpul. În târg se spunea că n-ar fi fata primarului, un bărbat frumos, înalt cu mult succes la femei, un fost borfaș, ieșit din închisoare odată cu așa zișii ilegaliști. Se bârfea că nevastă-sa, fostă damă la un bordel din București, o făcuse pe fată cu un argat, ca să se răzbune pe soţul ei pentru că o înșela sau, poate, pentru că se obișnuise cu mulţi bărbaţi când practica vechea meserie, cine știe. Bârfe, ca peste tot în târguri. Mălina, așa îi spunea fetei primarului, izolată de colegele ei, nu ieșea în recreaţie, rămânea în clasă, cu o carte în mâini, ca și Manuela. Când a teminat liceul, mama ei i-a spus primarului :

-Fă și tu ceva pentru fata noastră, fă o bibliotecă și dă-i un post de șefă, nu vezi că îi place sa citească. Şi caută și tu un hăndrălău, ca s-o mărităm.

Primarul a înfiinţat o bibliotecă a orașului, a pus-o pe Mălina șefă, dar băiat pentru măritiș n-a găsit.

-Ce primar ești tu dacă nici un ginere nu găsești în târgul tău îl apostrofa nevastă-sa.

-Nu m-au ales ca să caut, gineri, caută și tu, că te pricepi la bărbaţi, îi răspundea îmbufnat primarul.

 

 

Viaţa Manuelei ar fi trebuit să fie frumoasă, n-a păcătuit, n-a minţit, n-a furat, n-a făcut rău nimănui, a dat de pomană pentru morţi, n-a avut dușmani și n-a știut ce este dușmănia. Dar nici fericită nu era.

-De unde ști dumneata cum a fost viaţa Manuelei ?, l-am întrebat.

-La întrebarea asta, pe care o așteptam de mult, îţi voi răspunde mai târziu, până atunci mai sunt multe de povestit.

Am înţeles că mă pot aștepta la surprize de la inerlocutorul meu, l-am lăsat să continue, de teamă să nu-i întrerup șirul povestirii.

-Manuela încerca să-și amintească întâmplări interesante,  plăcute sau neplăcute din copilărie și din prima sa tinereţe, nu găsea nici o aventură care să merite povestită. Trăia într-o lume banală, în care nici fericirea nici necazurile nu ajungeau. Începuse să creadă că viaţa este plictisitoare și că aventurile se petrec numai în cărţi.

Avea să afl că se înșela. Prima amintire plăcută reţinută de memoria Manuelei a fost o vacanţă de vară, când au venit, dintr-un oraș de pe malul Dunării, trei nepoţi ai Mamei Tiroana, două fete și un băiat. Atunci viaţa s-a schimbat, vechile obiceiuri nu mai erau respectate, fetele nu se rugau de două ori pe zi, nu mergeau la Biserică, n-au vrut să ţină post, se certau și-și spuneau vorbe nemaiauzite de Manuela. Floraș, un tânăr anodin, lipsit de orice originalitate le urma fără să spună ce gândește, și chiar dacă îl priveai cu atenţie nu puteai să observi gânduri nemărturisite, diferite de cele ale surorilor sale.

-Așa este el, nu-i place să vorbească prea mult, dar e băiat bun, îl iubim pentru că e și el verișorul nostru, spuneau despre Floraș cele două verișoare.

 

-Manuela arată-ne și nouă târgu’, du-ne la prietenii tăi, să-i cunoaștem și noi, pe unde se plimbă elevii în orașul ăsta, unde e centru’, aveţi și voi un strand sau un râu ?

Asaltată de atâtea întrebări la care nu știa să răspundă, s-a mulţumit să spună doar că la râu nu avea voie să meargă, că e periculos.

-Ce e periculos la râu, sunt pești care mănâncă oameni, sunt strigoi, sunt zmei, sunt hoţi care fură fete ?, au întrebat-o râzând verișoarele. Hai să mergem până acolo să vedem și noi strigoi.

N-au așteptat să le spună dacă poate să meargă și ea, dacă o lasă Mama Tiroana, au ieșit pe poartă și Manuela s-a luat după ei, îngrijorată dar și curioasă.

Povestitorul a făcut o pauză, apoi a continuat.

-Dacă mă gândesc bine, așa încep toate păcatele. Este ceva în om care nu ţine seama de judecăţi și primejdii.

-O fi Inconștientul lui Freud, am încercat să-l ajut, fără succes însă, cred că nu-l cunoscuse pe psihanalist. N-am mai insistat. După câteva secunde a continuat fără să acorde atenţie intervenţiei mele.

-Le-a dus până la locul unde știa că se scaldă copiii, pe malul râului, au întâlnit colegi și colege, le-a făcut cunoștinţă, ce mai, a fost o zi frumoasă. Spre marea sa surprindere Mama Tiroana și Nenea Nicu nu i-a certat și pentru prima dată și-a pus Manuela întrebarea dacă se poate trăi și altfel decât se trăia în casa lor. A fost o vacanţă minunată, a păstrat amintiri, poate a mai și uitat unele, e în firea omului să mai și uite.

În ciuda faptului că era cam tăntălău, Manuelei i-a plăcut de Floraș, primul băiat intrat în casa Mamei Tiroana. Nu știa ea pe vremea aceea ce înseamnă să-ţi placă de cineva, a fost, așa, o nevoie de a fi împreună cu un băiat, o plăcere să-i asculte banalităţile întrerupte de hohotele fetelor, ce se rostogleau în grădină. La plecarea celor trei a plâns.

Manuela se născuse în casa Moașei Tiroana, a fost botezată fără vâlvă, a venit preotul la casa Tiroanei și l-a avut ca naș pe Nenea Nicu. Bârfitori și curioși au fost dar cum mulţi erau  moșiţi de Tiroana, o respectau și nu îndrăzneau să inventeze istorii despre familia Moașei. Cu timpul Manuela a fost acceptată ca fiica Moașei Tiroana, fără să se pună întrebarea dacă a fost născută sau adoptată. Un singur om din târg nu uitase pvestea Manuelei, Părintele Dumitru care o botezase. Când o vedea la biserică, foarte des, o mângîa pe frunte cu cele câteva fire de busuioc înmuiate în aghiasmă, la care adăuga un zâmbet aparte, de dragoste preoţească. Manuela pricepea că preotul îi acordă o atenţie specială și era foarte mulţumită. Când intra în Biserică avea senzaţia că intră într-un alt tărâm, cum citise în poveștle lui Petre Ispirescu. Preotul, cu patrafirul lui strălucitor, nu mai era un om, era înger trimis din cer. Îi urmărea atent toate gesturile și încerca să înţeleagă tâlcul vorbelor și mai ales al cântecelor bisericești. La spovedania dinaintea marilor sărbători creștine, Paștele și Crăciunul, se străduia să găsească păcate, nu reușea, îl ruga pe Părintele să-i ierte și păcatele nerecunoscute, de care nu-și aducea aminte. Preotul o asigura că el se roagă pentru iertarea tuturor păcatelor, dar nu crede că ea are multe păcate nerecunoscute. Când venea la Bobotează, să sfinţeasca gospodăriile și casele enoriașilor, părintele îi acorda o atenţie specială, o întreba dacă îi place să citească, dacă a citit din Biblie, dacă a înţeles și se oferea să-i dea cărţi despre vieţile sfinţilor și de rugăciuni.

-În ce clasă ești ? a întrebat-o Părintele Dumitru, când a venit cu Botezul.

-Termină liceul, dă bacalaureatul, a dat răspuns Mama Tiroana, în locul Manuelei.

-Şi ce vrei să faci dupa ce dai bacalaureatul, a întrebat-o preotul pe Manuela.

-Nu știu, aș fi vrut să merg la medicină, dar este greu examenul și nici nu am cu ce să plătesc taxele și gazda.

-Dacă iei examenul vorbesc eu la București cu profesorul meu de Pedagogie și Catehetică, Părintele Mihai  Bulacu, un mare preot al ortodoxiei, parohul  Bisericii Sfântul Elmefterie din București, îl voi ruga, și sunt sigur că-ţi va găsi o gazdă, poate chiar la casa parohială, unde locuiește cu familia. Cred că va putea să-ţi asigure și masa. Biserica Sfântul Elefterie este chiar lângă Facultatea de Medicină, unde Părintele Mihai are cunoștinţe, pentru că ţine de Parohia lui. Şedinţele Consiliului parohial se ţin în Aula Mare a Facultăţii de Medicină.

Un cuvânt spus, aparent la întâmplare, devine cu timpul un angajament, pentru că întâmplarea se află în Înconștient, marele depozit al cuvintelor gândite de înaintași, neexprimate, înregistrate în gene și disponibile peste generaţii. Acolo, în Inconștient, se află destinul, neaflat decât după ce se împlinește. Răspunsul dat preotului a devenit pentru Manuela o promisiune, un legământ, pe care s-a simţit obligată să-l respecte. Se vedea deja doctoriţă, era atentă la toate suferinţele cu care se întâlnea, încerca să-i aline pe cei bolnavi, cu leacul compasiunii, singurul aflat la îndemână. O colegă i-a spus într-o zi :

- Tu ești o adevărată doctoriţă, vindeci durerea cu o vorbă bună.

Mama Tiroana a înţeles ce se petrece în sufletul Manuelei și a încurajat-o, a luat-o cu ea când a moșit un copil, i-a spus că moșitul nu este numai gestul de a ajuta o femeie să nască, este o adevărată Taină, pentru că la fiecare naștere se petrece un miracol, vine pe lume un om, un fiu al Lui Dumnezeu, adus de Duhul Sfânt, așa cum L-a adus și pe Mântuitorul Iisus Hristos. Încurajată de toţi, numită, la început în glumă, apoi din ce în ce mi serios, doftoriţa, Manuela s-a pregăti temeinic pentru examenul de admitere la Facultatea de Medicină și a fost înscrisă le examen de Nenea Nicu. Cu  zi înainte de examen a ajuns pentru prima dată la Bucureșt însoţită de Mama Tiroana, au închiriat o cameră la un hotel din apropierea Gării de Nord, s-a prezentat la examen și a reușit printre primii, deși era o competiţie înverșunată, câte 12 candidaţi pe un loc. După aflarea rezultatului s-a prezentat la Părintele Dumitru și l-a întrebat dacă promisiunea făcută mai este de actualitate.

-Un preot n-are voie să-și calce promisiunle, ar păcătui în fata Domnului. Promisiunea mea este deja împlinită, am urmărit faptele tale, am văzut că ai pus mult suflet, știu că ai reușit să intri la Facultatea de Medicină și având un drum la București, am vorbit cu Părintele Mihai, care mi-a spus că te așteaptă. Coana Preoteasă Tudora, o femeie cu suflet mare, mi-a spus că ești trimisă de Dumnezeu, la rugăciunile ei, că tare mult a vrut să aibă o fată.

-Mama Tiroana mi-a spus să vă întreb ce datorii vom avea pentru găzduire la Părintele Mihai.

-Spune Moașei Tiroana că singura datorie este să înveţi bine, să ajungi o doctoriţa bună, în casa Părintelui Mihai vei fi primită ca o fată a lor, vei avea tot ce-ţi trebuie. Părinţii nu cer copiilor plată pentru întreţinere.

Când Manuela i-a spus Mamei Tiroana vorbele Părintelui, aceasta n-a găsit nimic de adăugat sau de întrebat.

Discursul captivant al prietenului meu, îi  acordasem deja această calitate, a fost întrerupt de întunericul așezat peste Grădina Cismigiului, prin stingerea luminilor, impusă de economisirea energiei electrice. Am hotărât să ne vedem în ziua următoare în același, loc și la aceeași oră.

A doua zi, după o strângerea afectuoasă la piept, ca între prieteni, iscusitul narator a reluat povestea întreruptă în seara precedentă.

-Cursurile Facultăţi de Medicină  începeau în ziua de 16 septembrie, Manuela a plecat în dimineaţa zilei de 13 (!) septembrie, într-o vineri, cu trenul ce venea de la Iași, trecea prin B. și ajungea la București după ora prânzului. (13 !)

Când a coborât în gara de Nord s-a speriat, nu văzuse niciodată atâta lume, i-a fost teamă să nu se rătăcească, venise la examen cu Mama Tiroana și nu se uitase pe unde merge, atunci n-o interesa nimic în jurul ei, dar acum era singură și nu știa încotro s-o ia. A mers împreună cu cei ce veniseră cu trenul și a ajuns în faţa gării unde se aflau trăsuri trase de cai, se înţelesese cu Mama Tiroane să ia o trăsură și să spună că vrea să ajungă la Biserica Sfântul Elefterie.

Întâlnirea cu Bucureștiul a fost un moment de emoţie și derută, nu se aștepta să vadă atâta forfotă, străzile erau pline de oameni, micii negustori și vânzători se întreceau în strigăte de laudă pentru mărfurile lor, într-un vacarm acceptat de toţi ca natural. Cel mai greu de suportat era faptul că nu cunoștea pe nimeni, în orășelul de unde venea întâlnea numai feţe cunoscute, aici toţi erau străini. A ajuns destul de repede la Biserica Sfântul Elefterie unde slujea profesorul Părintelui Dumitru. A coborât din trăsură, a plătit, s-a cam speriat când a văzut cât i-a cerul vizitiul, dar n-a mai zis nimic, chiar dacă s-a gândit că acesta a profitat de ignoranţa ei și i-a cerut mai mult decâ făcea drumul. Se pregătea să intre în Biserică pentru o rugăciune de mulţumire Domnului, când i-a ieșit în cale un tânăr cam de vârsta ei.

-Îl caut pe părintele Mihai Bulacu, i-a spus fata fâstâcită.

-Lai găsit, a asigurat-o băiatul. Dacă vii din partea  Părintelui Dumitru să fii binevenită, te așteptam, că ne-a sus Sfinţia sa că vei veni. Pe mine mă cheamă Lucian și va trebui să-mi suporţi prezenţa pentru ca vom lucui în aceeași casă

Manuela, surprinsă de o asemenea apariţie a rămas un timp fără grai. A scos-o din încurcătură tânărul, i-a luat bagajele din mâini și a îndemnat-o :

-Să mergem în casă, Mama Tudora a pregătit o mâncare specială pentru primirea ta, numai să ști că e de post, azi este Vineri și la noi se respectă zilele de post. Să nu-ţi faci griji că Mama Tudora știe să gătească bine și mâncăruri de post.

-Şi la noi, în Moldova, se ţine post, a îngăimat foarte emoţionată Manuela.

Întâmpinaţi de un miros îmbietor de mâncare proapăt gătită și de Coana Preoteasă au intrat în casa parohială.

-Bine ai venit. Da, ce fată frumoasă ne intră în casă, a spus cu neascunsă bucurie Coana Preoteasă. Masa este gata, îl așteptăm și pe Părintele să vina, la noi masa e sfinţită și binecuvântată de Parintele. N-o să întârzie, știe că vii și se va grăbi, a avut întâlnire cu arhitecţii, se construiește o Biserică nouă, nu putea să lipsească.

-Să profităm de timpul rămas până la sosirea Părintelui Mihai și să-i întocmim o mica schiţa biografică, a reluat povestirea prietenul meu.

Părintele Mihai Bulacu a rămasi în istorie ca unul dintre cei mai mari pedagogi și cateheţi români., Originar dintr-un sat vâlcean cu vii renumite, se remarcase prin dorinţa de a pătrunde Tainele teologice, devenise preot la vârsta de 21 ani, în satul natal, după ce se căsătorise cu frumoasa Tudora, fiica unor consăteni credinioși, ortodocși practicanţi și pentru că era foarte apreciat fusese promovat preot la Episcopia din Rm Vâlcea. În timp, s-a făcut cunoscut prin numeroase publicaţii, a absolvit Facultatea de Teologie din București, a devenit Doctor în Teologie și a fost numit  Profesor la Institutul Teologic din București  și Preot Paroh la Biserica Sfântul Elefterie cel Nou, aflată în  construcţie pe locul unde fusese biserica veche, cunoscută sub numele de Sfântul Elefterie cel vechi, din frumosul cartier Cotroceni, dezvoltat pe fosta Insulă Sfântul Elefterie, zonă de agrement foarte apreciată de bucureșteni.

Prietnul meu vorbea repede, de parcă ar fi vrut să termine înainte de sosirea Părintelui Mihai. L-am înţeles, știam din experienţă că memoria se grăbește când restituie întâmplări iminente.

N-au avut mult de așteptat, a apărut, grăbit, Părintele Mihai, un om voinic, cu mustaţă și barbișon, negre și ochi pătrunzători ca două sfredele, era greu să reziști fără să-ţi pleci privirea, înţelegeai repede că nu poţi să ascunzi nimic de ochii dăruiţi cu Har preoţesc.

-A sosit viitoarea doctoriţă ! Bine ai venit. Doamne ajută. Mi-a vorbit Părintele Dumitru de tine, a avut numai cuvinte frumoase. Dar, acum hai să ne așezăm la masă, că se răcește ciorba de fasole, e bună și rece, dar e mai bună caldă. Adu’ Tudoro și o ceapă de apă, azi pot și eu să mănânc, mâine nu am slujbă și până poimâine trece mirosul. Îţi  place să mănânci mâncare de post doftoriţo ? O să te obișnuiești, noi ţinem toate posturile., a cuvântat plin de elan Părintele Mihai.

-Domnișoara zice că și la ei în Moldova se ţine post, a răspuns în numele fetei, băiatul care o întâmpinase.

S-au așezat la masă și, ca la o comandă, au rămas toţi nemișcaţi, cu capul aplecat înainte așteptând ceva. Părintele, după ce a păstrat și el câteva clipe de reculegere, a luat cuvântul și cu un ton diferit de cel cu care vorbise mai înainte, adevărată melodie a închinării, a început să spună o rugăciune de mulţumire Lui Dumnezeu. Manuela s-a adaptat automat la obiceiul casei, același ca la casa Mamei Tiroana, cu deosebirea că aici rugăciunea o spunea cel dăruit cu dar preoţesc, ceea ce conferea o înălţare spirituală greu de atins în lumea profană.

 

Facultatea de Medicină se afla la câteva sute de metri de casa parohială a Bisericii Sfântul Elefterie. Drumul de la casa parohială a Bisericii până la Facultate, pe Bulevardul străjuit de castani, numit pe vremea aceea Bulevardul Ardealului, actualul Bulevard al Eroilor sanitari, era pentru Manuela prilej de reflecţie asupra vieţii de provincială ajunsă în orașul tuturor posibilităţilor, inclusiv al prăbușirilor, așa cum auzise că se spunea despre București. Asta a fost la început, pentru că mai târziu toate gândurile erau subordonate noului ei statut de medicinistă. Anatomia, Fiziologia, Histologia și Biochimia se busculau căutând locuri libere în memorie, pretenţiile erau mari și nu rămânea loc pentru alte preocupări.   Primul an de studenţie a trecut cu repeziciune, oscioarele, mușchii, viscerele și nervii nu lăsau timpul să se oprească, să fie măsurat, să pară prea lung. Programul era încărcat, la ora 7 și jumătate începeau cursurile, dacă n-ajungea cu un sfert de oră mai înainte nu mai găsea loc în amfitetrul mare, planificat la primele ore pentru “boboci” cum li se spunea studenţilor din   anul întâi. Retrasă, cu handicapul provincialei, cu accentul moldovenesc, dulce, plăcut auzului, neobișnuit pentru bucureșteni și ardeleni, frecvent subiect de ironii inocente, Manuela evita grupurile de colegi, constituite  după criterii aparent aleatorii, sau de motivaţii nexprimate.

În familia Părintelui Mihai se respectau canoanele creștine, începând cu iubirea aproapelui, posturile, rugăciunile zilnice, pomenirea morţilor, milostenia, ajutorul celor aflaţi la necaz.

Preoteasa Tudora, era o fiinţă cum rar întâlnești,  totdeauna bine dispusă, gata să vină în ajutor, avea o vorbire blândă, tot ce făcea era bine făcut. După sosirea fetei ora de masă a fost rânduită în așa fel ca să corespundă cu programul de la Facultate, Tudora a spus că nu e bine ca fata să mănânce singură, masa este sfântă și trebuie să fie respectată și binecuvântată de Părintele, ca să se împlinească Taina lăsată de Mântuitorul : “Acesta este trupul meu…”

După masă, desfășurată într-o linște desăvârșită, se rămânea încă vre-un sfert de oră, timp în care cei prezenţi povesteau întâmplări petrecute în ziua respectivă. Manuela a aflat că Părintele Mihai era și Profesor la Facultatea de Teologie, iar Lucian, era student la aceeași Facultate. În fiecare zi Părintele Mihai îl întreba pe Lucian ce a mai învăţat nou, dacă a înţeles tâlcul Sfintei Scripturi și al învăţăturii Sfinţilor Părinţi. De fiecare dată aveau loc discuţii interesante, foarte apreciate de Manuela, care încerca să reţină cât mai multe învăţături creștine.. Odată Părintele Mihai a întrebat-o ce a înţeles din dicuţia sa cu Lucian și a avut cuvinte de laudă pentru puterea ei de pricepere.

-Dacă ai fi fost băiat te-aș fi îndemnat să te faci preot, i-a spus Părintele.

-Păcat că nu pot fi și femeile preoţi, n-ar fi cu nimic mai prejos, a ţinut să completeze Preoteasa Tudora.

-Femeile pot să se călgărească, dacă vor să-L slujească pe Mântuitorul, i-a răspuns Părintele Mihai. Gândește-te cum ar fi dacă o femeie însărcinată ar ieși cu patrafirul din altar ca să binecuvânteze enoriașii.

-Eu cred că femeilor le-a fost dată cea mai mare Taină, aceea de a fi mame. Ce miracol dumnezeesc poate să fie mai mare decât aducerea în lume a unei fiinţe umane înzestrată de Dumnezeu cu suflet ?!, a grăit viitorul preot Lucian.

Manuela asculta cu atenţie, n-a avut nimic de adăugat, dar a reţinut cele spuse de părintele Mihai despre călugăriţe. Şi-a dat seama că nu știa aproape nimic despre viaţa din mânăstiri, în casa Mamei Tiroana nu auzise pe nimeni vorbind despre călugări și călugăriţe. I-au plăcut foarte mult și cele spuse de Lucian despre Taina maternităţii.

Teologul Lucian avea și el o poveste pe care Manuela a aflat-o din crâmpeie de conversaţii între cei ce se aflau în casa parohială a Bisericii Sfântul Elefterie. Am spus crâmpeie de conversaţii pentru a sublinia că în casa Părintelui Mihai toţi locatarii se bucurau de respectul intimitătii, nu se puneau întrebări, fiecare spunea numai cât găsea de cuviinţă. Într-o discuţie despre spovedanie Lucian a adus argumente teologice asupra respectului vieţii interioare și a gândurilor, care de multe ori nu respectă normele de vieţuire omenești și pot să păcătuiască, dar a precizat că păcatele săvârșite cu gândul pot fi evaluate numai de cei dăruiţi cu Taina preoţiei, după spovedanie.

Lucian fusese găsit de Părintele Mihai într-un sat din Judeţul Vâlcea. Aflat la una din Mânăstirile de pe meleagurile natale, unde se adunaseră mulţi credincioși, veniţi să se roage la o icoană făcătoare de minuni, a văzut un copilaș trist, retras, care privea cu ochii înlăcrimaţi icoana. Părintele Mihai și-a zis că numai un ales al lui Dumnezeu poate să se apropie de o icoană cu atâta încredere și sfioșenie. L-a întrebat cu cine a venit la Mânăstire. Cu o voce stinsă copilui i-a spus ca a venit singur pentru că tatăl și mama lui au plecat la Doamne Doamne și el a venit să-i roage să-l ia și pe el, că nu mai are pe nimeni. Preotul a insistat   a aflat de unde este și s-a dus în satul de unde venise copilul. Tot ce spusese era adevărat. S-a înţeles cu preoteasa Tudora din priviri, au hotărât să facă formalităţile de adoptare și l-au luat cu ei.

Fapta Părintelui Mihai a fost inspirată de Duhul Sfânt. Din motive ce vor fi explicate mai târziu prietenul meu n-a continuat, mi-a cerut să respect cuvântul Ecleziastului : “Pentru orice lucru este ..o vreme a lui” I-am ascultat crerea.

Povestea, adevărată, a prietenului meu din Grădina Cișmigiu îmi reţinuse atenţia în așa măsură că, la fel ca împăratul sanghinar din Scheherazada, nu puteam să decid când mă voi despărţi de el.

La recuperarea și transcrierea pe hârtie am pierdut multe amănunte, nu le voi mai căuta pentru că sunt sărace în noutăţi. Ca să nu mai întrerup firul epic, am renunţat la notarea pauzelor dintre episoade.

La una din întâlniri l-am certat pe prietenul meu pentru că a lăsat personaje importante fără un portret literar bine precizat, le-a abandonat și le-a nedreptăţit, i-am dat ca exemplu pe tatăl Manuelei, părăsit în pădure, între un vis frumos și o realitate dureroasă și pe Fevronia devenită mamă din iubire pentru Mântuitorul. Mi-a răspuns că observaţia mea este bine venită, dar mi-a reamintit vorbele Ecleziastului.

-Viaţa este complicată, trecem ușor peste multe momente și portrete cu semnificaţii majore fără să le descifrăm, în loc să ne îmbogăţim, sărăcim, multe  întâmplări trăite se transformă în trecut înainte de a le înţelege. E adevărat că i-am nedreptăţit pe cei doi foști călugări, personaje importante dar nu voi  termina povestea decât după ce își vor juca și ei rolul distribuit. Am vrut să rezerv un loc și pentru ficţiune, o cerinţă a proiectului literar, atribuită celui ce o va încredinţa hârtiei și posterităţii..

Nu l-am întrerupt, dar am avut o mică tresărire, semn că atenţia înregistrase o informaţie de reţinut. Mi se rezervase deci un rol în povestea prietenului meu.

-Mustrarea dumitale vine exact în momentul când reapare  unul dintre cei abandonaţi o vreme îndelungată, călugărul Petrișor. Într-o dimineaţă vecina Moașei Tiroana, cunoscută pentru vigilenţa cu care controla tot ce se întâmpla pe stradă, a bătut insistent la poartă. I s-a deschis și cu un aer de încredinţare a unui mare secret, a spus :

-Vedeţi că de două zile am observat un călugăr care vă umărește, nu știu ce vrea, am venit să vă avertizez, știţi, nu puteam să nu vă spun.

-L-am văzut și noi, dar nu i-am dat atenţie, dacă îl mai văd îl întreb de vorbă, aflu eu ce e cu el. În orice caz, mulţumim că ne-ai atras atenţia.

Vecina a ieșit, condusă de Tiroana și, întâmplător sau nu, a apărut călugărul care a privit-o insistent fără să-i adreseze un cuvânt.

-Pe cine cauţi matale, a întrebat cu blândeţe Tiroana.

-O caut pe Fevronia a răspuns timid călugărul.

-Pe Fevronia, l-a întrebat ea surprins ?

-Pe Fevronia, a precizat omul.

-De unde o ști dumneata pe Fevronia ?

-Am cunoscut-o demult.

Un gând a încolţit în mintea Tiroanei, i-a deschis poarta și l-a chemat în curte în momentul în care din casă a ieșit Fevronia. Tiroana a înţeles imediat motivul vizitei. Privirile celor doi s-au încrucișat ca două luminiţe care s-au contopit și s-au stins imediat. I-a dus în casă, l-a ospătat pe călugăr și după câteva banalităţi, i-a lăsat singuri.

Ce și-au spus cei doi nu am aflat și nici nu cred că are vreo importanţă, s-ar putea să nu fi găsit prea multe cuvinte, trecuse mult de la întâlnirile din Poiana Florilor, candoarea inocentă se maturizase, cei ce se iubiseră după canoanele Vechiului Testament dispăruseră, se întâlneau doi oameni cu vechi amintiri, insuficiente pentra a lega capetele unui fir întrerupt. După un timp, Tiroana a revenit în cameră, i-a găsit așezaţi pe scaunele  lor, în aceeași poziţie în care îi lăsase, despărţiti de masă. S-a întrebat ce și-au spus unul altuia, ceva îi spunea că n-au avut nici-un dialog. Bunul simţ al Tiroanei funcţionase și de astă dată fără greș, n-aveau ce să-și spună așa cum nu avuseseră nici când au păcătuit fără să-și dea seama. Acum, ca și atunci erau doi străini. Copilul conceput în Poiana florilor era copilul natural, al instinctului de continuitate a speciei, un copil din flori, sau cum se spune în popor, copilul Lui Dumnezeu. Timpul și istoria marcaseră vieţile celor doi, îi depărtaseră definitiv. Numai hazardul i-a reîntâlnit. Tiroana s-a simţit obligată să găsească o soluţie maieutică, să-i ajute să înţeleagă că nu mai există o întoarcere la vraja din Poiana Florilor, că trebuie să accepte o normalitate a momentului actual. Despre Fevronia avea toate informaţiile, fata îi spusese tot, nu avea nici un motiv să se îndoiască. L-a rugat pe călugăr să-și povestească viaţa. Cu voce stinsă, deabia auzită, Petrișor a spus că plecase de la mânăstire, desfiinţată, transformată de comuniști în atelier de tâmplărie. S-a întors la casa părinţilor unde a aflat că mama sa  fusese chemată de Domnul, iar pe tatăl său, învinuit de colaborare cu legionarii, îl luaseră într-o noapte cu o mașină neagră. Nu se mai știa nimic despre el. Totul plecase de la un beţiv care când l-a întâlnit pe preot i-a strigat :

-Ce mai faci acum popo, dacă nu mai există Dumnezeu :

-Cine a spus că nu mai există Dumnezeu ?

-Unu’ Marx, ai auzit de el ?

-Marx al tău a fost un păcătos.

-I-auziţi ce zice popa, că Marx a fost un păcătos.

Beţivul a dus vorba în sat și de acolo, cu multe adausuri, a ajuns la Securitate care sub învinuirea de propagandă anticomunistă a trimis mașina să-l ridice.

După ce s-a întors în sat, Petrișor a fost chemat și el de mai multe ori la interogatoriu, ameninţat și urmărit, dar nu l-au arestat

-Ai știut de ce a plecat Fevronia ? l-a întrebat Tiroana.

-N-aveam de unde să aflu, nu puteam să întreb pe nimeni, cum să se intereseze un călugăr de o măicuţă ? S-a întâmplat că într-o duminica după ce m-am întors de la mânăstire să văd  două foste călugăriţe de la mânăstirea unde fusese Fevronia, m-am apropiat de ele și într-un moment de pauză am întrebat-o pe cea mai vârstnică dacă a cunoscut-o pe Fevronia.

-Fevronia ? Fevronia ?! Asta a fost de mult, era o tânără măicuţă care a rămas însărcinată. Am dus-o în Moldova unde aveam o cunoștinţă, o moașe, nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea, n-am mai ajuns acolo, e departe.

Vestea căzuse ca un trăznet peste sărmanul Petrișor. Când și-a mai revenit și a înţeles de ce a dipărut Fevronia n-a mai avut liniște. În prima duminica a căutat-o pe măicuţă și a rugat-o să-i spună mai multe amănunte. Unde, în Moldova a dus-o pe Fevronia ?  Bătrâna Aspasia a priceput interesul tânărului pentru soarta Fevroniei și i-a dat adresa Moașei Tiroana. Așa a ajuns Petrișor, îmbrăcat în haine de călugăr, nu avea altele, să spioneze casa unde spera să o vadă pe Fevronia.

-Dar, copilul unde este, că nu l-am văzut ? a întrebat cu sfiiciune Petrișor.

-Copilul este o copilă, are 20 de ani și este studentă la Medicină în București. Pentru binele ei nu cred că ar fi  momentul potrivit să afle care sunt părinţii ei, a adăugat Tiroana. Noi am înfiat-o, este fata noastră în mod oficial, poate că își pune unele întrebări, dar până acum nu ni le-a spus.  Acum e la București, e găzduită la o casă parohială de un preot, prieten cu preotul nostru, a avut noroc, Biserica la care slujește preotul este aproape de Facultate

Tiroana și-a dat seama că întemeierea unei familii de către cei doi nu mai era posibilă, făceau parte din lumi diferite, Fevronia nu se putea hazarda într-o relaţie cu un om fără ocupaţie, fără mijloace de trai. Legătura sufletească dintre cei doi tineri fără experienţă se pierduse în timp, relaţia fusese întâmplătoare. Şi, apoi, nu o vedea pe Fevronia plecând din casa unde crescuse Manuela și care nici n-a găsit nimic de spus în timpul cât a stat Petrișor în cameră. În afară de emoţia provocată de surpriza apariţiei lui, n-a avut nici o altă reacţie.

L-au găzduit pe călugăr pentru o noapte, i-au umplut două sacoșe cu mâncare și îmbrăcăminte și a doua zi a ieșit pe poartă urmărit de privirea vigilentă a vecinei. De la această vigilenţă li s-a tras multe necazuri. După câteva zile Tiroana, Fevronia și Nicu au fost chemaţi la Securitate unde, într-o atmosferă de ameninţări și intimidare au dat declaraţii despre vizita călugărului. Li s-a spus că așa zisul călugăr era de fapt un legionar urmărit de Securitate pentru activităţi ostile statului și poporului român, că are legături cu alţi dușmani ai poporului, aflaţi în munţi. Zile întregi au petrecut în camerele reci ale Securităţii, răspunzând la întrebări și scriind declaraţii sub ameninţarea că dacă nu vor spune adevărul vor fi trimiși la Canal. Au fost obligaţi să spună ce avea călugărul în cele două sacoșe cu care a plecat și dacă știau că în acest fel îi aprovizionau pe legionarii din munţi.

Ştiindu-se nevinovaţi cei trei au spus aceeași variantă, mereu pusă la îndoială de anchetatori.. Numai buna reputaţie a Moașei Tiroana i-a salvat de urmările neplăcute ale vizitei  călugărului.

 

Petrișor se aștepta la altă primire din partea Fevroniei, însă n-a reușit să-și exprime speranţele, toate cărţile citite la mânăstire, si erau multe, nu l-au ajutat să găsească vorbele potrivite unui astfel de moment, dacă nu le folosești, cuvintele se ascund când ai nevoie de ele. A fost destul de amărât când a ieșit pe poarta Tiroanei, buna primire a accentuat și mai mult amărăciunea, îi rămânea să se întoarcă în satul lui, singur, fără nici un rost. Cât de mult ar fi avut nevoie de cineva cu care să împartă necazurile, că de bucurii nu avusese parte. După ce s-a urcat în trenul de București i-a venit în minte o idee, să treacă pe la casa unde locuia  fata lui, Tiroana i-a spus că este găzduită în casa parohială a unei biserici din apropierea Facultăţii de Medicină, o s-o găsescă ușor, câte biserici pot să fie în apropierea Facultăţii de Medicină, le ia pe toate la rând  și  așteaptă  o fată care vine și pleacă din casa parohială, nu-l grăbea nimeni, de dormit o să doarmă în Gara de Nord, nu era prima dată când își petrecea noaptea în gară.

A găsit ușor Biserica Sfântul Elefterie, era cea mai apropiată și cea mai mare, a întrebat o doamnă unde este casa parohială și s-a așezat la pândă, i-a fost ușor s-o identifice, era singura fată care ieșea dimineaţa din casa parohială, a urmărit-o și a văzut că se ducea la Facultatea de Medicină. Ea era ! Fata lui ! Şi ce bine semăna cu Fevronia !

S-a îmbrăcat cu hainele primite de la Tiroana, avea hrană pentru mai multe zile, tot de la Tiroana, găsise un loc unde își petrecea noaptea  în gară, avea toate condiţiile pentru a rămâne în București, să o urmărească pe Manuela, îi plăcea numele pe care i-l dăduseră, știa că în Biblie era scris că Emanuel însemna trimisul lui Dumnezeu.

Trecuseră mai multe zile și Petrișor nici nu se gândea să plece acasă. Dar, într-o dimineaţă a fost martorul unei întâmplări neobișnuite. De abia ieșise fata din casa parohială că lângă ea s-a oprit o mașină neagră din care au coborât doi vlăjgani, au luat-o pe Manuela și au împins-o în mașină care a plecat în mare viteză. Ştia din relatările consătenilor că așa procedează Securitatea când arestează pe cineva. S-a speriat foarte tare, nu știa ce să facă, s-a gândit că ar fi bine să-l anunţe pe preotul la care era găzduită Manuela și fără să ezite a bătut la poarta casei parohiale, i-a deschis o doamnă și cu mare greutate a reușit să spună ce a văzut.

-De unde ști dumneata că era Manuela, l-a întrebat.

-Ştiu, că o cunosc, am fost la mama ei, am aflat unde locuiește și o urmăresc de mai multe zile, a bâiguit omul.

Preoteasa Tudora n-a înţeles nimic, dar pentru că știa numele fetei l-a invitat în casă. După ce s-a mai liniștit și a putut să răspundă la întrebările preotesei, străinul i-a povestit cum a ajuns la Tiroana și la Fevronia, cine este de fapt el și de ce a urmărit-o pe Manuela, care era fiica sa. Cele spuse de străin se potriveau cu informaţiile primite de la Părintele Dumitru când a recomandat-o pe Manuela, fără amănuntele despre paternitate, pe care Părintele nu avea de unde să le știe. Impresionată de cele aflate, mai ales de faptul că Manuela fusese arestată, Tudora a plecat să-l caute pe soţul său, ocupat ca de obicei cu lucrările de construcţie a noii biserici.

Rămas în faţa casei parohiale, Petrișor s-a îndreptat spre gară, nu mai știa ce trebuie să facă. Au decis, ca și altă dată, alţii. Nu ajunsese la podul peste Dâmboviţa când lângă el a oprit o mașină neagră, și-a dat seama imediat că va avea soarta Manuelei, pentru un scurt moment s-a bucurat, spera s-o întâlnească pe fată la Securitate. A fost împins cu brutalitate în mașină care a demarat în trombă, cum se spune.

Părintele Mihai a fost surprins de spusele soţiei sale, nu se aștepta la asemenea știre, i-a lăsat pe muncitori să-și continue munca și l-a căutat pe securistul cu care avea relaţii de colaborare, ca majoritatea preoţilor. A avut norocul să-l găsească destul de repede și i-a spus necazul pentru care a venit.

-O să fie greu să aflu motivul arestării, trebuie să fie legat de familia fetei care nu locuiește în București. Poate că ar fi mai bine să vă prezint șefului meu, vă cunoaște și are o părere bună, mi-a spus că sunteţi un mare specialist în religie, apreciat de Patriarh, un apropiat al Secretarului General al Partidului, că sunteţi din același judeţ cu Patriarhul.

-Mă surprinde că știţi atâtea amănunte despre mine.

-Eh, noi avem informaţii despre cei ce pot influenţa oamenii, în bine sau în rău. Este datoria noastră.

-Când putem să mergem la șeful dumneavoastră, aș vrea să mergem cât mai repede, mă gândesc la fată, n-aș vrea să i se întâmple ceva rău.

-N-o să-i facă nimeni rău, o s-o întrebe ce știe, o s-o ameninţe, dar n-o s-o lovească, au și cei ce fac interogatorii niste reguli, nu sunt bătăuși, dar fata va suporta greu momentele prin care trece. Voi încerca chiar acum să-l întâlnesc pe șeful meu, mergeţi cu mine, poate avem noroc să-l găsim.

Norocul le-a surâs, poate că și rugăcunile preotului au avut rolul lor, l-a găsit pe cel căutat și au fost primiţi în audienţă. Omul i-a ascultat cu atenţie, a promis că se va interesa și că pentru început va da dispoziţie să fie eliberată fata.

-Cred că fata nu este implicată într-o faptă gravă și, din câte înţeleg, dacă stă la dumneata Părinte, nu are nimic de ascuns. Vă voi informa prin colegul meu dacă intervine ceva deosebit.

Preotul a ajuns acasă odată cu mașina neagră din care a coborât, speriată, Manuela. Au lăsat-o un timp să-și revină apoi au întrebat-o ce s-a întâmplat.

La început fata nu găsea cuvinte, se străduia să se concentrez, spaima nu-i trecue, lăsase urme, dar pe măsură ce vorbea se liniștea și devenea din ce în ce mai coerentă. Se vedea că avea multe de spus, încerca să aleagă cea ce i se părea mai important.

-Mergeam la Facultate și a oprit o mașină din care au ieșit doi inși care m-au împins cu forţa înăuntru. M-au dus undeva într-o casa, m-au scos din mașină și m-au coborât la un subsol, într-o cameră fără ferestre, cu o masă și două scaune. Au încuiat ușa și au plecat. Eram foarte înfricoșată, nu știam de ce m-au luat, mă așteptam la orice. După un timp, vreo două ore după aprecierea mea, a intrat un om care s-a așezat pe scaunul din faţa mea.

-Ştii pentru  ce ești aici ? m-a întrebat.

-Nu știu, n-am făcut nimic rău, mergeam la facultate…

-Ce facultate, pentru tine nu mai e nicio facultate, facultatea este pentru copii de muncitori și de ţărani săraci, nu pentru fii de legionari, dușmani ai poporului.

-Eu nu știu cine au fost legionarii, mama a fost moașe.

-Ce moașe, de unde să fie Fevronia moașe.

-Pe mama o cheamă Tiroana, tanti Fevronia m-a crescut…

-”Tanti” Fevronia este mama ta, te-a făcut cu un călugăr, a fost alungată din mânăstire și a ajuns la Moașa Tiroana care te-a adoptat, nu umbla cu șmecherii că nu ţine

Am rămas fără glas, nu mă așteptam la asemenea vorbe, i-am spus că dacă este cum zice dumnealui, e prima dată când aflu. Nu m-a crezut, a zis că știe el că m-am întâlnit cu tatăl                                    meu care face parte dintr-o bandă, așa a spus, de legionari  care uneltesc împotriva statului și poporului. Mi-a spus că până când nu recunosc tot nu voi mai vedea lumina zilei. Timp de două ore m-a ameninţat, nu mi-a dat decât un pahar cu apă când a văzut că mi se uscau buzele și nu mai puteam să vorbesc. Apoi a plecat și m-a lăsat singură. Eram înfricoșată, m-am gândit la cele spuse de acel om, n-aveam eu nicio legătură cu legionarii, nici nu știu cine au fost, nu mă puteau găsi vinovată.

S-a oprit din vorbit și după o ezitare a continuat.

-M-am întrebat ce era adevărat despre Tanti Fevronia și acel călugăr ? De câte ori încercasem s-o întreb pe Mama Tiroana cine era tatăl meu, schimba vorba, mă lăsa făra un răspuns. Am zis că poate e mai bine așa, să nu știu, dacă nu vrea să-mi spună și aflu acum de la omul ăsta că aș fi fata lui Tanti Fevronia. Am stat să mă gândesc bine dacă spusele omului pot să fie adevărate și încep să cred că da, pentru că explică multe lucruri nelămurite. Mama Tiroana era prea bătrână ca să aibă un copil când m-am născut eu și dacă ar fi avut, cine era tatăl meu ? De ce a rămas Tanti Fevronia la casa noastră, de unde venea și de ce se purta cu mine ca o mamă ? Toate aceste fapte se potrivesc cu cele spuse de omul  care mă ameninţase. A plecat și m-a lăsat în camera aceea întunecată, luminată de un becușor. După un timp a venit alt om care m-a luat și m-a dus la mașina cu care mă duseseră. Eram îngrozită, dar când m-am dat jos din mașină am văzut că sunt acasă.

Părintele Mihai și preoteasa Tudora o ascultau pe Manuela fără s-o întrerupă. Într-un moment când s-a oprit mai mult de câteva secunde a vorbit preoteasa :

-Manuela, in toate necazurile se află lucruri bune. Azi ai aflat cine sunt părinţii tăi. După ce ai plecat azi dimineaţă a venit la mine un om care mi-a spus că ai fost urcată într-o mașină cu forţa. Era și el speriat și de-abia am reușit să înţeleg ce s-a întâmplat. Mi-a spus că te urmărește de mai multe zile, că a aflat de la Tiroana că locuiești la o casă parohială lângă Facultatea de Medicină și cum biserica noastră este cea mai apropiată nu i-a fost greu să găsească adresa. Mi-a spus că el este tatăl tău și că mama ta este Feronia, acum nu mai am nici o îndoială că mi-a spus adevărul, cei de la Securitate știu mai multe decât știm noi, au posibilităţi de a afla cine din cine se trage. Tu nu ai însă nici o legătură cu legionarii, n-ai știut până azi cine este tatăl și mama ta, securiștii se vor lămuri și o să te lase în pace. Părintele Mihai a și fost la ei și cred că i-a convins că nu ești vinovată de ceea ce te acuză. Dumnezeu are grijă de oamenii nevinovaţi și dacă mai sunt și nevinovaţi pedepsiţi, există explicaţii necunoscute de ei, ispășesc  păcate moștenite, tu nu cred că moștenești asemenea păcate, părinţii tăi nu sunt răufăcători, din câte am înţeles de la cel ce a venit azi dimineaţă ei s-au iubit ca doi creștini, n-au știut că păcătuiesc, ei sunt vinovaţi nepăcătoși, sunt și astfel de oameni.

Manuela a ascultat cu atenţie cuvântarea, a încercat s-o înţeleagă, n-a priceput unele cuvinte, era dezorientată, bulversată, obsedată de noutatea confirmată acum și de preoteasa Tudora, privitoare la părinţii ei. Bănuise că i se ascunde ceva, dar era greu de imaginat ceea ce afla acum.

Şi-a revenit încetul cu încetul, ameninţările securistului n-o mai interesau, acum știa că toate învinuirile se datorau unei neînţelegeri, dar nu știa ce urmări vor avea asupra vieţii ei această apariţie a părinţilor. Ar fi vrut să meargă cât mai repede acasă la Mama Tiroana, nu știa dacă mai poate să-i spună mama, să întrebe care este adevărul, să se uite în ochii mamei Fevronia, să-i spună că o va iubi așa cum a iubit-o și până acum și s-o roage, să-i povestească adevărata istorie a venirii ei pe lume.

Prietenul meu s-a oprit un moment pentru se hotărî sau nu să spună ceva important. A reluat cuvântul și din expresia feţei am înţeles că a luat o hotărâre.

-Manuela este o fiinţă receptivă, dăruită cu multă empatie, inteligentă, cultivată, a citit cărti bune, are multă imaginaţie, era convinsă că părinţii ei de care aflase acum, o concepuseră într-un moment de mare iubire, în care păcatul nu-și putuse găsi locul.

Pauză prelungită.

-Am insistat asupra acestui amănunt din portretul Manuelei, pentru că povestea se apropie de sfârșit și mă simt dator să fiu recunoscător destinului, pentru că Manuela este… soţia mea iar pe mine mă cheamă Lucian.

A urmat o pauză și mai lungă în care ne-am oprit insistent privirea, unul asupră celuilalt. Lucian a reluat vorbirea cu evidentă destindere, ca după o mărtrisire importantă,

-Încă din ziua când am întâmpinat-o în poarta casei parohiale, de loc întâmplător, știam că va veni, am simţit pentru tânăra și foarte frumoasa fată un sentiment care cu timpul am înţeles că se numește iubire. Am păstrat la piept, lângă inimă, acest sentiment și când mi s-a oferit darul preoţesc, condiţionat de căsătorie, n-am găsit răspuns la întrebarea Părintelui Mihai :

-Când te hotărăști să cauţi și tu o fată pentru cununie religioasă, fără care nu poţi primi Taina ortodoxă a  preoţiei ?

Mi-a venit în ajutor Mama Tudora.

-Unde vrei să caute o soţie cu toate calităţile unei viitoare preotese ? Lucian este un copil cuminte, singura fată pe care a cunoscut-o a fost Manuela așa cum singurul băiat cunoscut de ea este Lucian. Eu cred că ei ar putea să se prezinte în faţa altarului, pentru că se iubesc.

-Se iubesc ? De unde ști tu, pe Manuela ai întrebat-o ?

-Ştiu, pentru că mă pricep mai bine ca voi preoţii la iubirea dintre un băiat și o fată. De întrebat n-am întrebat-o, nu pot s-o întreb eu, numai Lucian poate s-o întrebe, dar acest moment are nevoie de o pregătire, de un inel de logodnă, de o declaraţie de dragoste și cerere în căsătorie, se vede că ai uitat Parinte Mihai care sunt obiceiurile. De pregătire pentru nuntă o să mă ocup eu, de cererea și declaraţie să se ocupe Lucian.

Cuvântarea Tudorei a fost ca o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă. Nu mă întreba cum am dus la împlinire ceea ce mi se cuvenea din aplicarea hotărârii, a fost mai ușor decât mă temeam, Manuela, cu intuiţia de femeie mi-a ușurat sarcina.

Ce a urmat după nuntă este mai puţin interesant pentru un scriitor de meserie, Manuela este o doctoriţă apreciată de bolnavi, au venit și copii, doi, fiica a terminat medicina, i-au plăcut copiii și este pediatră, băiatul a continuat tradiţia, este doctor de suflete, așteaptă să fie hirotonosit, și-a găsit viitoarea preoteasă, o studentă la medicină.

Bine, dar cu numărul Treisprezece  cum rămâne;

-Treisprezece este un număr ca toate numerele. L-am așezat la început pe postul împăratului din povestirile Şeherazadei, fără el povestea pe care o vei scrie dumneata n-ar  fi fost dusă până la capăt, cititorul așteapta întotdeauna momentul culminant, am vrut să arăt că se poate și fără acest moment, am plecat de la adevărul incontestabil că punctul culminnt al viaţii este moartea, un sfârșit care deschide noi începuturi. Cred ca cititorii nu sunt interesaţi de moarte și nici de rolul unui număr cu faimă de ghinionist.

L-am ascultat pe prietenul meu, vorbea tare, convingător, ca un preot în faţa altarului și am avut dintrodată o revelaţie.

-Părinte Lucian, acum când te privesc mai atent, îmi dau seama că te-am cunoscut înainte de întâmplarea din tramvai. Nu ești dumneata fostul secretar al Rectorului de la Universitate ?

-Da domnule doctor și filozof, eu sunt și acum după ce te-am împovărat cu povestea vieţii mele, mă grăbesc să ajung la gară de unde iau trenul spre Ţinutul Banatului, unde mai oficiez, ca pensionar, înfricașata Taină a preoţiei. Cer scuze pentru finalul precipitat, dar nu pot să-l îngrijorez pe socrul meu, Petrișor, cel mai fidel enoriaș din parohie și cântăreţ în strană.

Îţi urez succes în împlinirea tainei de slujitor al condeiului.

 

Nicolae Radu, Bourg en Bresse, 17.01.2014

 

Prin alianţă am dobândit nu numei rude, ci și prieteni. Profesorul de limbă engleză și mentor al soţiei mele, Mircea Tatos, respectat până la veneraţie de elevii săi, evocat cu un respect special încă din primele zile de la apariţia ei în viaţa mea, mi-a devenit prieten prin alianţă cu mult înainte de a-l cunoaște personal și asta datorită convingerii că soţia mea are simţul adevăratei valori.

Mircea Tatos, fiu de negustori armeni înstăriţi, a primit o educaţie aleasă și printr-o moștenire genetică de excepţie, memorie prodigioasă, putere de efort intelectual, lecturi bine selecţionate, s-a impus ca o personalitate culturală a generaţiei sale. Moștenirea genetică a fost confirmată și la fratele geamăn, regizorul Alexandru Tatos, unul dintre cei mai apreciaţi din generaţia lui.

Adevărul, bunătatea și frumosul au fost zeităţile sale cu ajutorul cărora s-a impus Mircea Tatos în colectivitătile unde a intrat. Chiar și cei certaţi cu idolii lui Mircea îl ascultau cu mare atenţie și se lăsau convinși de argumentele lui. Mircea Tatos iubea și când certa, nu cred că a avut dușmani printre cei ce l-au cunoscut. Ca profesor era aspru, riguros și preetenţios, dar nu i se putea pune la îndoială corectitudinea. Credincios, la început ortodox, apoi catolic, se supunea datinilor și dogmelor fiind model pentru respectarea cuvintelor biblice “Crede și nu cerceta” În această privinţa se impune o precizare, Mircea Tatos nu era un naiv, cunoștea rătăcirile omenești, era la curent cu ultimele noutăţi știinţifice și politice, însă avea un mod particular de integrare a știinţelor în doctrina creștină de al cărui adevăr transcendent, în sens kantian, nu se îndoia. Găsea explicaţii surprinzătoare pentru anomiile ce rezultau din nepotrivirile religiei cu știinţa.

L-am cunoscut după ce s-a întors în ţara din Statele Unite unde plecase cu sprijinul unui prieten american venit ca turist la început și numit apoi Ambasador în România. Americanul a fost impresionat de cultura și înălţimea spirituală a românuluii și l-a recomandat unei Universităţi din Statele Unite ca profesor.

Pentru soţia mea vestea că s-a întors Mircea Tatos din America n-a fost chiar o surpriză, cu felul lui de a fi, tolerant și riguros în același timp, nu s-a putut adapta unei societăţi în care omul devenea un robot folosit la munci grele, dar dispărea ca fiinţă spirituală.  Revenirea în ţară după opt ani de profesorat a fost un moment greu, pentru că soţia și fiul său au rămas în America. Puţini au înţeles motivaţia acestei decizii neobișnuite, explicaţiile date de Mircea nu erau accesibile decât celor ce îl cunoșteau foarte bine, printre aceștia aflându-se și fosta luki elevă.

După ce l-am cunoscut am înţeles mai bine de ce a fost iubit și respectat acest om dificil care nu se sfia să spună un adevăr dureros prietenilor și apropiaţilor săi. Discursul lui, adevărat act de creaţie prin bogăţia figurilor de stil, a noutătilor cele ami recente și prin profunzimea judecăţilor, era un adevărat spectacol de la care greu te hotărai să pleci. Mircea Tatos a fost omul cu cea mai vastă cultură pe care l-am cunoscut. Învăţase multe limbi străine, vorbea curent engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, armeană și cred că nu era o limbă europeană în care n-ar fi putut să se înţeleagă. Cu Mircea Tatos puteai sa discuţi la nivel academic în aproape toate domeniile importante : artă, literatură, politică, filozofie,  religie, matematică. Cu vocea lui bărbătească, ușor graseiată era convingător, nu lăsa loc pentru îndoială, în tot ce spunea sugera certitudine. Relaţia lui cu auditoriu nu era una de echivalenţă ci de filiaţie, afecţiunea era distributivă, nu preferenţială, dar nimeni nu se simţea frustrat. Tolerant cu slăbiciuni individuale era necruţător faţă de păcate.  Cred că profesorul Mircea Tatos n-a avut prieteni ci adepţi, gata oricând să-l asculte, să-l apere și să-i dăruiască afecţiune.

Era dificil ca partener de viaţă sau de evenimente comune, nu era un bun ascultător, locul lui era la catedră sau în anvon. Cu marea lui cultură și capacitate de analiză supunea discursul partenerilor uneor judecăţi necruţătoare prin care orice cuvânt era condamnat dacă nu se afla la locul potrivit. Argumentaţia lui nu lăsa loc de opoziţie și, curios, era acceptată, nu era primită ca un reproș.

Îi plăcea să primească în casa lui ca la o școală, pereţii celor două locuinţe unde ne-a primit după ce s-a întors din America erau acoperiţi cu rafturi pline cu cărţi, găseai în biblioteca lui cărţi din toate domeniile. Nu împrumuta cărţi și bine făcea pentru că multe erau atât de valoroase încât puteau să tenteze pe vizitatorii români.

Profesorul Mircea Tatos era un Socrate modern, ca și marele filozof antic n-a lăsat o moștenire scrisă. Cred că l-a împiedicat exigenţa lui proverbială, a vrut să ajungă la perfecţiune, greu de realizat într-un secol dominat de supraspecializare. Din câte știu a publicat câteva volume de poeme și un roman “Drum la capăt de drum”, prea modern pentru a fi înţeles de cititorii din România. Sper să fie redescperit într-un viitor apropiat de către un critic literar avizat. Personal cred că poate așezat alături de “Ulise” al lui James Joyce.

Mircea Tatos n-a suportat teroarea comunistă, încercarea de a aneantiza spiritualitatea românească, a ptotestat și a fost arestat și condamnat cu grupul de studenţi care au vrut să se alăture revoltei magheare din 1956. Obligat să renunţe la continuarea Facultăţii de drept al căei student era, s-a înscris la Filologie, specialitatea engleză unde a fost unul dintre cei mai buni studenţi.

Un intelectual integru nu este și un soţ bun, femeile au nevoie de bărbaţi, nu de erudiţi și sfinţi. Cu inteligenţa și cultura lui a sedus două femei cu care a întemeiat familii de trei ori,  a treia oară cu fosta primă soţie de care s-a despărţit a doua oară. Şi-a încheiat destinul pe pământ ca om divorţat, dar a păstrat legături civilizate cu cele două foste soţii. Singural fiu, din cea de a doua căsătorie, a rămas cu mama lui în America, dar a fost prezent în București când tatăl său și-a încredinţat sufletul Domnului.

De fiecare dată când ajungem în Bucurerști aprindem o lumânare și lăsăm o floare la mormântul lui Mircea Tatos, în cimitirul Sfânta Vineri din Calea Grivitei.

 

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “Memorii afective

  1. Pingback: Cartea memoriilor | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest