Cu  buna intenţie de a-i scuti pe nespecialiști de efortul căutării într-un dicţionar, o voi face în locul lor. Dicţionarul explicativ al limbii române definește noţiunea oximoron ca o figură de stil prin care se asociază două noţiuni contradictorii, pentru a sublinia o ironie subtilă. În ceea ce mă privește voi înlocui ironia cu autoironie. Sunt conștient că mi s-ar putea reproșa că n-am asociat cuvântul prieteni cu o expresie sugestivă contradictorie, contez pe bunăvoinţa cititorilor și pe expresivitatea cuvântului oximoronici, propus de mine.

 

Ca memorialist și eu am făcut loc ficţiunii cu procedee mai puţin subtile, cu respectrea adevărului, pentru că n-am vrut să mă reconciliez prin minciună. Şi, de ce să mă reconciliez prin minciună prezentându-l pe Cocostârcul viclean ca pe fiind o personalitate profesională și morală, așa cum se prezintă el în CV-ul fals, postat pe Internet ? Prefer să mă reconciliez prin iertare, că de uitat nu-l pot uita.

Revenit din prima fugă în pustiul Saharei, mi-am propus continuarea activităţii profesionale și de cercetare știinţifică,  cu participare la cât mai multe simpozioane și congrese de specialitate. Concentrat asupra proiectelor mele am uitat că realizarea lor nu depindea numai de mine. Mici, la început și din ce în ce mai insistente, șicanările Cocostârcului, personaj prezentat într-o carte anterioară, inexplicabile din punctul meu de vedere, m-au intrigat, neînţelegându-le motivaţia, dar când s-au transformat în adevărate ameninţări am fost silit să le iau în consideraţie. Mi-am amintit o vorbă a dacălului meu profesional, Profesorul George Litarczek care ne spunea că necunoșterea cauzei este cea mai importantă motivaţie și explicaţie a fricii. O încercare de dialog s-a teminat cu  ameninţări.

-Lasă-mă să plec la alt spital..

-Pleacă, dar pleci cu tinicheaua de coadă

Eram atacat din toate părţile, securistul spitalului mă ameninţase cu represalii pentru că refuzasem colaborarea, fosta soţie își intensificase agresiunea până la paroxism, la spital eram foarte solicitat, aveam câte șapte-opt operaţii pe zi și douăzeci de bolnavi de îngrijit în cele două module, chirurgie și medicină nternă, ale Secţiei de Terapie intensivă nou înfiinţată. Primisem delegaţie de Şef Secţie și se tot amâna numirea de Şef plin, deși îndeplineam toate condiţiile. Cel numit de mine Cocostârcul, ajuns Director, mi-a spus că postul de șef nu se obţine fără să achit unele obligaţii și că trebuie să vorbesc în primul rând cu Maiorul S, de la Securistul, de la care știam că nu pot să aștept vreun ajutor.

-Cui să achit obligaţiile, l-am întrebat.

-Cui te face șef.

Sfătuit de o persoană importantă din viaţa mea  voi renunţa la amănuntele unei perioade triste, în care prietenii oximoronici m-au supus la numeroase încercări, voi spune numai că destinul, prin Îngerul meu păzitor, m-a scos din infernul rânduit de ei și  mi-a deschis un drum providenţial, care m-a dus la cel mai prestigios spital din București.

 

Spitalul Panduri, profilat pe Urologie, păstra încă nota de sobrietate impusă de ctitorul său Profesorul Burghele, mai puţin excesele ludice și pornografice cu care Burghele colora rigoarea meseriei. Profesorul V. N., fost colaborator apropiat al lui Burghele, păstrase ritualul introdus de acesta, cu rapoarte de gardă instructive, cu un program operator stabilit cu o zi înainte și un plan de cercetare știinţifică. Se modificase numai ora de prezentare la Raportul de gardă, nu se mai venea la ora patru și jumătate dimineaţa ci la ora șapte și jumătate, ca la toate spitalele.

M-am adaptat ușor la noul ritual, bucuros că, în sfârșit, aveam mai mult timp pentru pregătirea unor lucrări știinţifice și a Manualului de Anestezie și Terapie intensivă. Mă retrăgeam în bibliotecă și citeam, conspectam articole din presa medicală sau redactam capitole din Manual.

Prietenii mei oximoronici nu m-au uitat însă, o dovadă că nu prezenţa mea îi deranja, ci însăși existenţa mea.

Intr-o dimineaţă când am coborât să iau mașina și să plec la spital, am fost acostat de doi necunoscuţi și informat că trebuie să merg cu ei la Secţia 1 de Miliţie. Mi-au spus că nu e nevoie să iau mașina, că voi merge cu mașina lor. După o așteptare prelungită și  tensionată la Secţia 1 a Miliţiei Bucureștene mi s-a spus că vom merge la Procuratura Municipiului București, pe strada Calea Rahovei. Acolo am fost lăsat să aștept mai multe ore după care am fost introdus la tovarășul (în sens oximoronic) procuror Stamate, Dumnezeu să-l ierte, și informat pe un ton ce se voia intimidant, că sunt învinuit de luare de mită. Mi s-au prezentat mai multe hârtii în care foști bolnavi, operaţi cu mai mult de trei ani în urmă la spitalul de unde fusesem alungat, se autodenunţau că mi-au dat bani și alte bunuri folositoare, unul scria că a pus o sută de lei în Foaia de observaţie când a venit la consultaţie, înaintea operaţiei, altul că mi-a adus câte trei Kg. (pentru el litru și Kg. era tot una)  de ulei și de zahăr, altul că mi-a pus un plic cu bani în buzunarul halatului. Am spus că nu-mi amintesc de nici unul din numele celor ce se autodenunţau. Atunci tovarășul (?) procuror a dat ordin să fie chemat un reclamant. Cel introdus era în mod evident derutat și înfricoșat. Printr-o inspiraţie salvatoare l- am întrebat :

-Care dintre cei prezenţi aici este doctorul reclamat de dumneata ?

Omul s-a uitat la toţi cei din cameră și a spus :

-Nu este aici.

Surprins tovarășul (!) procuror i-a spus omului să iasă din sală și a început să ţipe la mine :

-Unde te crezi tu aici, mă infractorule, aici numai eu pun întrebări. Lasă că vei spune tu și ce ai supt de la mumă-ta, o să te bag la răcoare să-ţi aduci aminte. Zece ani o să te ţin acolo, pungașule. I-auzi la el, pune întrebări în loc să recunoască luarea de mită.

In timp ce procurorul mă bombarda cu insulte și ameninţări a sunat telefonul de pe masa lui.

-Da, care ești ? sunt ocu…a răspuns el vizibil deranjat.

Dar, n-a terminat cuvântul ocupat și dintr-o dată tonul enervat s-a transformat într-un ton umil, s-a ridicat chiar în picioare, semn că cel ce telefonase era o persoană foarte importantă.

-Să trăiţi Şefu, da, este aici, pauză, să trăiţi, da, am înţeles, să trăiţi, să trăiţi, da, așa am să fac, da să trăiţi..

A mai rămas un timp cu telefonul în mână, era evident că i se întâmplase ceva neplăcut, apoi a așezat încet telefonul în furcă și i-a chemat pe cei doi miliţieni care mă aduseseră.

-Mă, voi aţi avut un ordin semnat de Şefu’ vostru când l-aţi adus pe tovarăsul (sic!)  doctor aici ?

-Ne-a trimis tovarășul Maior…

-Maiorul nu e Şef, eu vă întreb dacă aveţi ordin scris de Şeful secţiei.

Miliţienii, încurcaţi, n-au răspuns, era evident că n-aveau ordin scris.

-Mă, voi știţi cine mi-a telefonat ?

N-a așteptat răspuns, a continuat :

-Tovarășu’ Colonel Baciu, mă.

Miliţienii , speriaţi, au luat automat poziţia de drepţi.

-Da mă amărâţilor, tovarăsul Colonel Baciu. Acum luaţi-l pe tovarășul ! doctor și-l duceţi acasă. Executarea !

M-am ridicat și i-am urmat pe cei doi miliţieni, care, foarte respectuoși, m-au întrebat unde vreau să merg.

-Merg să-mi iau mașina, să mă duc la spital, că deja am lipsit azi dimineaţă și nu mi-am văzut bolnavii. .

M-au dus până în faţa casei, mi-au spus că le pare rău că mi-au făcut necazuri, și-au cerut chiar scuze.

Era deja târziu programul de contravizită la spital se terminase, așa că am rămas acasă. Când am intrat pe ușă am fost întâmpinat ca un om ieșit de la pușcărie.

-Ai venit, cum a fost, ce ţi-au făcut ?

-De unde știţi unde am fost ? am întrebat.

-Păi după ce ai plecat azi dimineaţă au venit doi miliţieni și ne-au spus că ești cercetat la Procuratură și au ordin de percheziţie. Au cerut să chemăm un vecin sau o vecină ca să asiste, i-am chemat-o pe  domnul și  doamna B. , au venit, erau și ei îngrijoraţi, ne-au spus că e bine să fie totdeauna cineva lângă poliţiști, că au obiceiul să pună ceva compromiţător și să spună că au găsit la percheziţie. Am stat tot timpul lângă ei, au umblat peste tot, prin dulapuri, prin bibliotecă, pe sub paturi, peste tot, n-au găsit decât vreo două mii de lei, au întrebat dacă avem bijuterii sau valută, le-m spus că n-avem. La sfârșit au luat tabloul  semnat de un pictor cunoscut, ca să verifice dacă este autentic, au făcut un Proces verbal și ne-au spus că noi suntem săraci, că pentru valoarea noastră ar trebui să mai primim ceva.

-A sunat și T.P. a adăugat J. M. , i-am spus ce ni s-a întâmplat.

T. P. era soţia prietenului nostru, un  ofiţer de Miliţie cu grad mic pe vremea aceea. Pentru moment nu i-am acordat atenţie, oricum el n-ar fi putut să ajungă până la marele Colonel Baciu, Şeful Direcţiei economice din Inspectoratul General al Poliţiei. Mă înșelam,  aflând ce ni s-a întâmplat s-a dus la Maiorul I.V. unul dintre adjuncţii Colonelului Baciu, un consătean despre care nu aveam prea multe amănunte. Spre norocul meu I.V. știa mai multe despre mine și s-a dus la Baciu.

-Cum l-ai convins pe Şeful să intervină, l-am întrebat mai târziu, când ne-am cunoscut mai bine.

-Ştiam că eraţi urmărit și m-am documentat, am aflat că vi se face o nedreptate, că voia cineva să vă compromită. Baciu știa că n-aș fi intervenit dacă nu eram bine informat. N-a ezitat nici un moment, a pus mâna pe telefon, a aflat că sunteţi la procuratură și i-a telefonat în faţa mea procurorului S.

Îmi asum riscul de invoca din nou destinul. Consăteanul  I.V., ignorat pâna atunci, a intrat în viaţa mea exact în momentul când mi se juca soarta. Refuz să accept întâmplarea.

Prietenii mei oximoronici nu s-au lăsat, au vrut să-mi întocmească un Cazier judiciar, mi-au telefonat să mă prezint la Miliţie. L-am informat pe I. V. care mi-a spus să nu mă duc.

-Dacă n-ai primit hârtie scrisă, nu te duci și dacă primești te rog să mi-o aduci mie, să i-o arăt lui Baciu.

N-am primit nimic scris, doar câteva telefone. Nu m-am dus. Au renunţat.

Mai târziu, când l-am cunoscut mai bine pe Colonelul I.V., avansat între timp, când a devenit nașul fiului nostru cel mic, născut după întâmplarea relatată mai sus, mi-a spus că a avut probleme cu echivalentul său de la Securitate, Colonelul U, cunoscut pentru brutalitate și cruzime, că a fost întrebat de ce m-a susţinut.

-I-am spus că era o provocare, că era păcat să comproimită cariera unui medic foarte bine pregătit. Nu cred că l-am convins, era de partea cealaltă dar n-a avut încotro, nu se putea opune lui Baciu. E bine să știţi însă, că cineva cu putere vă poartă sâmbetele.

Consăteanul meu era un miliţian atipic. Foarte inteligent și bine pregătit, absolvent al Facultăţii de Drept la Fără Frecvenţă, i se spunea doctorul Miliţiei, era consultat în probleme dificile, avea totdeauna cele mai bune soluţii, era respectat, cunoscut pentru cinstea și corectitudine lui. Când unuia dintre chirurgii de la fostul meu spital i s-a întocmit dosar de arestare m-a chemat și m-a întrebat ce fel de om este.

-E un chirurg tânăr, talentat, cu perspective bune, este însurat și are trei copii, fiu de ţăran din Teleorman.

-Așa, are trei copii și de ce vor ăștia să-l lege ?

-Probabil că deranjează pe cineva.

-Bine, dacă e așa, nu-i las să-l aresteze, bine că mi-ai spus, nu e bine să încurajăm răzbunările personale.

Tânărul chirurg n-a știut niciodată cine l-a salvat,            a ajuns Şef de Sectie la un spital din București.

I.V. s-a pensionat cu gradul de General, s-a retras în satul natal, de unde a plecat în lumea drepţilor. Poate că este și acolo nevoie de un milţian cinstit.

 

Câteva cuvinte merită Profesorul V. N. Lăsat de Profesorul Burghele ca urmașul său la Şefia Catedrei de Urologie de la Spitalul Panduri, Profesorul V.N. era ceea ce se numea pe vremea tovarășilor, un domn. In tinereţe fusese medic la Curtea Regală și copiii lui, Mihai și Ştefan, nume cu semnificaţie în istoria României, au fost botezaţi de fostul Rege Mihai I. Calm și ponderat, jovial dar păstrând o distanţă ce nu permitea gluma ieftină, Profesorul V. N. impunea un respect natural și de încredere prin prezenţa lui. Excelent operator, spunea, mai mult în glumă, că bolnavii bine operaţi nu mai au nevoie de îngrijiri postoperatorii, avea în bună măsură dreptate, dar  nu respecta ce spunea, urmărea zilnic și cu mare atenţie bolnavii operaţi de el. Intr-una din contravizitele efectuate când eram de gardă m-a întrebat, așa, ca din întâmplare de ce se plânge P. D., Şeful Secţiei de Aneastezie-Terapie intensivă că nu respect unele indicaţii ale lui. I-am explicat că neînţelegerea venea de la  administrarea sistematică a unui diuretic, Furosemidul, după operaţia pentru adenom de prostată.

-Este o tehnică veche, de pe vremea Profesorului (Burghele!), dăm un diuretic pentru a forţa diureza, ca să se elimine cheagurile rămase de la operaţie.

-Aceasţă metodă nu mai este admisă de terapia actuală, pentru că după stressul operator are loc o scădere a spaţiului hidric extracelular, cu intrarea apei în spaţiul intracelular. Administrarea de diuretice scade și mai mult spaţiul hidric extracelular, din care face parte și sângele pe care îl îngroașe, creind condiţii pentru tromboză cu toate complicaţiile ei. Pe de altă parte s-a dovedit că fluxul urinar crescut nu poate să elimine cheagurile, e mai bine să împiedicăm formarea lor. I-am mai spus că atunci când stabilesc tratamentul unui bolnav anesteziat de mine îmi asum răspunderea și nu este corect să vină cineva să-mi schimbe tratamentul. M-a ascultat foarte atent și la sfârșit a zis că am dreptate și îl va convinge și pe P. D. să nu mai dea Furosemid. A doua zi P.D.,  a venit îmbufnat la mine și mi-a spus :

-L-ai fitilit pe Profesor.

Din acea zi Furosemidul n-a mai fost administrat sistematic bolnavilor operaţi de adenom de prostată. Au scăzut și complicaţiile trombotice, fapt remarcat de Profesor

După aproape un an de la venirea mea la șpitalul Panduri și după ce Profesorul mă solicitase pentru anestezie la mulţi dintre bolnavii operaţi de el, m-a chemat la cabinetul său unde, foarte surprins, l-am văzut pe tovarășul P., Secretarul Comitetului de Partid Sănătatea, personaj foarte important pe vremea aceea. Am fost rugat să iau loc pe un scaun și a vorbit tovarășul P.

-Am venit special aici, la tovarășul Profesor, să mă interesez cum te-ai integrat. Am aflat că ești apreciat de colegi, colaboratori  și de bolnavi. Pentru mine a fost o mare surpriză diferendul dintre dumneata și directorul S. Inainte de venirea din Libia erai așteptat ca mare salvator,  Secretarul de Partid al spitalului mi-a spus că nu își operează nevasta decât după ce te vei întoarce dumneata. Ce s-a întâplat de aţi ajuns să nu mai puteţi lucra împreună ?

I-am răspuns că nu știu. A continuat :

-Tovarășul Profesor N. te apreciază, spune că te preferă pentru operaţiile mari, la bolnavi cu probleme medicale. Eu cred că a fost vorba de o neînţelegere între oameni, și pentru ca să reparăm nedreptatea ce ţi s-a făcut îţi promit că vei primi Şefia de Secţie în primul spital din București, unde se va elibera un post.

S-a ţinut de cuvânt, m-a chemat când a apărut un post de Şef Secţie, prin decesul fulgerător al prietenului meu Dr. D. G.  Sedus de o revanșă ieftină am acceptat, am greșit, la noul spital am găsit o adunătură de învârtiţi, preocupaţi mai mult de aspectul mercantil al medicinii. Singura Clinică universitară mai serioasă era Clinica de Obstetrică Ginecologie condusă de un Profesor, aproape de pensionare. Colegii de specialitate, rămași cu ceea ce învăţaseră la cursul de specializare de la Fundeni, au fost deranjaţi de prezenţa mea și folosindu-se de complicitatea directorului, individ cu relaţii, un învârtit, cum se spune, m-au șicanat și mi-au subminat autoritatea. După ce, la început, am fost bine primit și am fost asigurat de condiţii bune de lucru, directorul și-a schimbat atitudinea, nu era de acord cu solicitările mele, pentru orice cuvânt spus avea o observaţie ironică, într-un cuvânt devenisem un personaj nedorit, negativ. Cred că și securistul a avut partea lui de contribuţie.

In privinţa rolului pe care l-au avut prietenii oximoronici  am căutat unele dovezi la CNSAS, (Centrul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii ).

Din curiozitate, dar și din dorinţa de a afla mai mult despre rolul Securităţii în zbuciumata mea viaţă, am solicitat consultarea dosarului de urmărire întocmit de Securitate. Formalităţile au fost complicate, cerere, așteptare, confirmare, programare, legitimare, și, când, în sfârșit, am ajuns la biblioteca CNSAS, mi-au fost aduse trei dosare (!) unul xerocopiat, altul fotografiat, al treilea microfilmat. Mi-ar fi trebuit câteva zile să citesc tot, norocul a fost că toate “documentele” erau de o banalitate penibilă. Unul dintre dosare conţinea convorbiri telefonice, înregistrate cu microfoane și transcrise, care nu aveau nicio legătură cu ceea ce îi interesa pe securiști, fapt confirmat de comentariile jenante ale celui ce transcria : “caută cumpărător pentru mobilă, se pregătește să plece”; după o săptămână : “a cumpărat mobilă nouă, nu pleacă”. Timp irosit în zadar, însă retribuit generos. Cel mai consistent dosar era din timpul primului meu sejur libian. Acolo se lăfăiau declaraţiile colegului de specialitate AS, și ale tovarășei Pintilie, personaje descrise într-o carte anterioară, ambii obligaţi să plece înainte de terminarea contractului din cauza incompetenţei și a conflictelor repetate. In rest maculatură ce nu merita atenţie. Faptul că nimic din ce scriau cei doi nu se confirmase nu avea importanţă, rămâneau scrise în dosar și folosite la nevoie ca “probe”, alături de alte bârfe și minciuni. Dosarul de urmărire se încheia cu o formulă parșivă :  “din motive necunoscute organele de Miliţie nu au dat curs solicitării noastre”. Se trecea în acest fel peste concluzia aflată la dosar unde se afla scris “nu se constata niciun motiv de punere sub acuzare”. M-am întrebat cu ciudă și mânie : câti nefericiţi au fost chinuiţi și întemniţaţi fără să fie vinovaţi ?

Toate necazurile mele duceau la Cocostârcul cel viclean, prezentat sub acest nume în Memorie incomodă. Inverșunarea acestui prădător, greu de justificat cu argumente logice, ţinea, probabil de natura perversă a personajului, n-am fost singurul agresat, dar rezistenţa întâmpinată l-a motivat până la absurd. Bunul meu prieten P. Ciobanu, un evreu deștept, cu numele schimbat în zadar, i se vedea etnia de la distanţă, mi-a dat o explicaţie ce ţine de psihologie :

-Ţi-a mers faima în târg, te-au lăudat foștii bolnavi și asta îl pune în umbră, îl deranjează, vrea să se vadă numai el, d-aia vrea să scape de tine.

Un cronicar al Memoriei incomode mi-a reproșat în  România literara că nu l-a putut identifica pe cel numit Cocostârc viclean. Reproșul corespunde intenţiei mele, n-am vrut să fac reclamă, nici chiar nefavorabilă, celui ce mi-a fost model pentru vicleanul bărzoi și nu cred că dacă i-aș fi divulgat identitatea l-aș fi făcut mai bun. Omul rău rămâne cu stigmatul neomeniei toată viaţa și dacă i-aș fi spus numele ar fi încercat să se răzbune, avea posibilitate, pentru că fiul său, ca și alţi fii de foști mari torţionari, este foarte bine plasat în ierarhia actuală. Il prezint mai bine sub formă de metaforă, mai greu de identificat dar cu semnificaţii ce nu pot fi uitate și sunt reţinute de istorie.  Mai mult, pentru a evita identificarea personajului ce mi-a sevit de model, n-am difuzat cartea în anturajul celor ce ar fi putut să-l recunoască.

Care a fost rolul Securităţii ? Creată și instruită să urmăreasă viaţa românilor și nicidecum să-i apere de dușmanii dinafară, sau dinăuntru, să-i protejeze pe șefii comunniști căroră le erau subordonaţi, Securitatea își  găsea de lucru căutând informatori printre cei ce solicitau o avansare sau un post administrativ de conducere, dar mai ales printre cei cu vulnerabilităţi, obligaţi să le îndeplineasă ordinele de frică să nu fie sacrificaţi. Metoda era simplă, erai refuzat când cereai, sau ţi se înscenau provocări. Organele de partid, miliţia, procuratura și directorul instituţiei lucrau împreună în virtutea principiului înscris în Constituţie : “Partidul este forţa conducătoare” In acest fel se explica participarea în cârdășie a acestor  instituţii la ţinerea sub obroc a oamenilor. Cocostârcul meu a folosit, sub pretextul unor pretinse abateri, toate relaţiile cu organele de represiune, cu scopul de a mă compromite. N-a reușit, nu l-a convins nici pe Secretarul Comitetului de partid Sănătatea, nici pe Profesorul V. N,  nici pe Colonelul Baciu nici pe cei ce mă cunoșteau cu adevărat. O mare victorie am obţinut cu publicarea, la Editura Academiei, a monografiei Imunopatologie chirurgicală. Prietenul meu Bărzoiul, a incercat prin securist, omul lui, să împiedice editarea cărţii       Bine sfătuit de N.G., un personaj al cărţii de faţă, am cerut să fiu primit de Tovarășul Ion Ursu, omul de bază al Elenei Ceaușescu, cel ce dădea în numele Şefei lui avizele de publicare. Ursu, civilizat, m-a primit și m-a ascultat, cred că i-am făcut o impresie bună, pentru că la sfârșit mi-a spus :

-Tovarășe doctor, eu sunt fizician, nu sunt medic, nu te cunosc și nu pot să știu ce ai scris în cartea pe care vrei s-o publici, dar îţi promit că îi voi întreba pe Tovarășul Proca, Ministrul Sănăţăţii și pe Tovarășul Teodorescu Exarcu de la Editura Medicală, directorul Editurii, dacă ei îmi vor spune că te cunosc și ai scris o carte bună, îţi voi da aprobarea.

A doua zi, seara când mă pregăteam să plec de la contra vizită am fost sunat de secretara tovarășului Ursu, m-a întrebat dacă pot să vin la tovarăul Vice-Președinte ca să mă aștepte. In zece minute am fost la ușa cabinetului, m-a primit imediat și mi-a spus că mi-a dat aprobarea.

-Să știţi că sunteţi cunoscut și apreciat în lumea medicală, m-a asigurat.

Ca născut zodia Peștelui eram victima predestinată a Bărzoiului, pescarul bălţilor, cu ajutorul destinului am scăpat de fiecare dată și m-am bucurat când am auzit că a spus într-un cerc restrâs :

-E viclean rău peștele ăsta, mi-a scăpat și mă tem să nu-mi rămână cumva în gât, să nu mă înec cu el.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest