Cu un dosar ce cuprindea recenzii și cronici la cărţile publicate și cu recomandări de la trei membri ai Uniunii Scriitorilor cu o vechime mai mare de cinci ani, m-am prezntat la Asociaţia Scriitorilor din București, unde l-am găsit pe scriitorul Constantin Stan, Președintele Secţiei de Proză al Asociaţiei. Am avut cu el o dicuţie despre noul roman francez, despre modernism și postmodernism, despre anti-roman și alte aspecte actuale ale literaturii. Mi-a spus că momentul solicitării mele nu este unul fericit, că s-au depus foarte multe cereri de intrare în Uninune și se impune  o rigoare mai mare în acordarea titlului de Membru al Uniunii Scriitorilor. L-am rugat să-mi dea cel puţin una din cărţile publicate de dumnealui, nu avea, dar mi-a promis că îmi va trimite prin internet textul cărţii pentru care  pimise premiul Academiei și al Asociaţiei Scriitorilor din București în anul 2004. I-am lăsat câteva exemplare din cărţile publicate de mine și i-am spus că la o revenire în ţară îl voi vizita pentru a afla rezultatul.

La puţin timp după ce am ajuns în Franţa am primit un e-mail de la Constantin Stan și alăturat textul romanului “Gerda” un roman ciudat, care amintea atmosfera romanului “Ulysse” al lui James Joyce. L-am citit cu aceeași dificultate cu care am citit cartea marelui irlandez, dar printre personaje și întâmplări am găsit, ca și la Joyce, drumul ce ducea la marea literatură. I-am scris o scrisoare electronică, cu mărturisiri sincere despre carte și se pare că scriitorul a apreciat modul în care am evaluat cartea pentru că m-a primit cu multă căldură când ne-am reântâlnit. Citise si el cărţile mele și a avut cuvinte de apreciere, cu toate că erau scrise într-o altă manieră decât ale lui.

Ca membru al Uniunii Scriitorilor l-am revăzut pe Constantin Stan la Asociaţia Scriitorilor din București . Cu o amabilitate bine controlată, inginerul de suflete, cum inspirat li se mai spune profesioniștilor literari, se  remarca prin ceea ce toria literară numește proprietatea stilului, așezarea fiecărui cuvânt folosit la locul unde spune ce vrea autorul. Costi Stan, cum îi spuneau prietenii, era un partener cu care nu puteai să discuţi decât despre lucruri serioase și asta nu pentru că te-ar fi oprit când vorbeai ci pentru că prezenţa lui impunea un anumit nivel sub care știai că nu poţi să cobori. Pe Costi Stan l-au iubit colegii și prietenii pentru că reprezenta o investiţie sufletească sigură. Am aflat mai târziu că n-a avut multă vreme un serviciu stabil, așa cum nici alţi scriitori români n-au avut statut de funcţionari înainte de schimbarea de regim politic, pentru că foștii Președinţi ai Uniunii Scriitorilor, Mihai Sadoveanu, Mihai Beniuc și mai ales Zaharia Stancu, au asigurat condiţii generoase creatorilor de literatură, necesare pentru întâlnirea cu inspiraţia și exprimarea talentului. Modest, dar nu resemnat, Costantin Stan s-a impus prin talent, sobrietate și corectitudine, calităţi pentru care colegii l-au ales Presedinte al Secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor din București. Curajos în exprimarea opiniilor personale și-a prezentat candidatura pentru postul de Presedinte al Uniunii Scriitorilor, conștient că nu va fi ales, dar cu speranţa că va atrage atenţia colegilor  asupra dificultăţilor prin care trecea Uniunea Scriitorilor.

Ultima întâlnire cu prozatorul Constantin Stan a fost ocazionată de înmânarea cărţii “Memorie incomodă” la care mi-a promis că va scrie o cronică. N-a mai apucat s-o facă, avea un cancer pulmonar și a decedat în vara anului 2011, la o lună după ce împlinise vârsta de 60 ani.

 

Trei scriitori cu vechimea impusă de statut m-au recomandat să fiu primit în Uniunea Sciitorilor. Gestul lor prietenesc mă obligă să le desenez câte un miniportret.

Pe C.D. Zeletin, pe numele lui din buletin Constantin Dimoftache, îl cunoșteam din timpul facultăţii, era unul dintre cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Pediatrie și am fost colegi de internat în timpul stagiului la Clinica de Pediatrie din Spitalul de copii Grigore Alexandrescu. Cu distincţia naturală moștenită de la părinţi, moldoveni cu înaintași reţinuţi de istorie, Dada, cum îi spuneau prieteniii și colegii, mi-a rămas în memorie și fără să fi avut relaţii apropiate, l-am considerat prieten, calitate pe care și el a admis-o, la început cu o rezervă ce ţinea de personalitatea lui. Deși a fost un medicinist foarte talentat, la terminarea internatului a optat pentru cercetare, l-am întrebat dacă a vrut să evite întâlnirea cu suferinţa, mi-a răspuns că nu, că și suferinţa are valorile sale, dar a fost atras de misterul viului și de farmecul cercetării, motive pentru care a acceptat un post la Catedra de Biofizică. N-a neglijat nici vocaţia literară, a publicat multe volume, de poezie, de proză și a tradus opere fundamentale din literatura franceză și italiană.  Când i-am dat volumul de versuri “Rugăciune pentru cuvinte” mi-a spus că apreciază conţinutul, dar el, ca autor de poezii cu formă fixă și traducător al lui Dante, Michelangelo și Baudelaire, crede că poezia ar trebui să păstreze calitătile specifice, ritmul, rima și incantaţia. A apreciat însă cărţile de proză publicate de mine și oferite cu dedicaţie, și ca Președinte al Societăţii Medicilor Scriitori și Publiciști m-a îndemnat să devin și eu membru, cu recomandare expresă din partea sa. N-a avut nici o ezitare când, doi ani mai târziu i-am cerut recomandarea pentru primirea în Uniunea scriitorilor al cărei membru era din anul 1967.

A doua reecomandare am primit-o de la scriitorul Doru Moţoc, cel mai bun cunoscător al cărţilor scrise de mine, unele chiar prefaţ        ate de domnia sa. Despre prietenul vâlcean aș putea să scriu un capitol de istorie literară și dacă timpul “va mai avea răbdare” voi încerca s-o fac, omul și scriitorul, prea modest pentru valoarea sa, ar merita-o. Talentul de poet și prozator, cultura enciclopedică, disponibilitatea și delicateţea structurală, îl recomandă ca prima personalitate culturală a Vâlcii și ca reprezzentant în marea familie a intelectualilor din România. Scriitorul Doru Moţoc are asigurat un loc de mare prieten lângă inima mea, în sensul figurat de reprezentantă a sufletului, acordat de poeţi.

Pentru a treia recomandare aveam mai multe opţiuni dar întâmplarea mi l-a scos în faţă pe Mihai Şora, cunoscut filozof, fost Director de Edituri, și Ministru al Învăţământului după căderea comunismului. Îl știam de mult, îl cunoscusem prin prietenul meu Niculae G. și când l-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor i-am amintit, printre altele, păţaniile ocazionate de un târg de carte de la Paris pentru care i-au fost imputate la întoarcerea în ţară cărţile oferite de ambasadă unor editori francezi dar mai ales obiecte de recuzită, feţe de masă, prosoape brodate și altele folosite pentru promovarea cărţii românești la târgul din

Franţa. Şi-a adus aminte și mi-a spus și numele contabilului care a vrut să recupereze valoarea obiectelor și felul cum a rezolvat Niculae conflictul : a acordat premii celor ce participaseră la târg, premii reţinute însă de contabilul de la Ministerul Culturii pentru obiectele nerecuperate. Am povestit întâlnirea cu Mihai Şora domnului Lucian P, redactor șef la una dintre Editurile unde publicasem cărţi, om înzestrat cu o mare intuiţie pragmatică, cunoscător al frământărilor mele, de la care am primit o replică neașteptată :

-L-aţi găsit pe al treilea membru al USR care vă poate recomanda, o recomandare de la Mihai Şora nu poate fi refuzată de nimeni. Mă întâlnesc mâine cu dânsul, are o carte la noi la Editură, și-l întreb dacă e de acord să vă dea recomandarea.

Este ușor de imaginat cât de mare mi-a fost bucuria la aflarea acestei informaţii. După două zile Lucian P. mi-a telefonat și mi-a dat adresa lui Mihai Şora, mi-a spus că mă așteaptă cu cărţile publicate și-mi va da recomandarea.

-E bine să-i daţ un telefon în prealabil, a precizat domnul Lucian P.

M-am prezentat la locul și la ora convenite, filozoful m-a primit cu amabilitate, a citit câteva pagini dintr-o carte adusă de mine, mi-a spus că are încredere în Lucian care mi-a lăudat cărţile, încredere confirmată de cele câteva pagini citite.

-Ştii, antropologii reconstituie vieţuitoare dispărute după câteva oscioare descoperite, de ce să nu pot și eu să apreciez opera matale după câteva pagini, a adăugat cu un zâmbet bine controlat, domnul Mihai Şora.

A luat o coală de hârtie și a scris cu litere mari, fumos caligrafiate, zece rânduri în care mă recomanda călduros pentru a fi primit în Uniunea scriitorilor.

 

Voi zăbovi oleacă asupra asupra portretului, greu de evitat al prietenului Lucian P.

Cu una din primele mele cărţi în mâini, m-am prezentat la o Editură cu bună reputaţie în spaţiul editorial românesc. Am fost primit de un domn destul de tânăr, manierat, prezentabil, bine plasat pentru scopul vizitei mele, l-am așteptat să rezolve unele obligaţii de serviciu și am angajat discuţia despre cartea cu care venisem. Mi-a pus câteva întrebări biografice și despre activitatea mea literara m-a rugat să-i las cartea câteva zile pentru o evaluare prealabilă fixându-mi o zi și oră de revedere, respectată bineînţeles cu rigurozitate de mine. Când am revenit a urmat un ritual asemănător primei întâlniri, rezolvarea unor obligaţii de serviciu, apoi domnul Lucian P. m-a informat că Editura a aprobat editarea cărţii prezentată de mine  și mi-a prezentat condiţiile sub forma unui contract. Prea bucuros de vestea bună am acceptat cele scrise fără să-l citesc, l-am semnat și am stabilit data apariţiei, destul de rapidă.

Am fost impresionat de solicitudinea și eficacitatea neașteptată  a domnului Lucian P., de optimismul său contagios argumente îndestulătoare pentru a-l include între prietenii mei. Zece ani au trecut de la prima noastră întâlnire

Redactorul cărţii mele, devenit prieten, are calităţile unui tovarăș de drum lung, în sens românesc, nu în cel comunist, un optimism contagios dacă se pot asocia cele două cuvinte, nimic nu-l descurajrază, găsește pentru tot ce pare imposibil sau depășit un remediu de ultimă clipă. Este totdeauna calm, pronunţă cuvintele într-un fel ce nu lăsa loc pentru dispută sau contradicţie. Întâlnirea cu Lucian P. a fost unul din momentele oferite mie prin destin la timpul potrivit.  M-a însoţit cu mașina lui și fără pretenţii de stimulare sau cazare la Rm. Vâlcea unde am organizat o lansare de carte. S-a oferit să-mi publice și cartea pe care de abia o terminasem de scris, “Memorie resuscitată”.

Lucian P. este unul dintre prietenii pe care îi revăd de fiecare dată când revin în ţară, aș putea să spun că sunt sedus de personalitatea lui, greu de distribuit într-o clasificare psihologică pentru că îmbină calităţi particulare, o mare mobilitate în reacţii, cu note de imprevizibilitate, o cultură și o inteligenţă de excepţie, un simţ practic remarcabil prin care devine de neevitat. Este autor a numeroase dicţionare, instrumente utile pentru mânuirea cuvintelor, dar mai ales pentru activitatea de Profesor la Facultatea de Comunicare și relaţii Publice, locul potrivit pentru disponibilităţile pedagogice. Bun cunoscător al situaţiei editoriale din ţară mi-a sugerat să achiziţionez un domeniu web site pe Internet unde să promovez cărţile publicate, dar nedifuzate din cauza lipsei unor structuri adecvate și mai ales a dezinteresului pentru cărţi al generaţiei actuale, apărută după apariţia internetului. Mi-a recomandat un tânăr priceput cu care am demarat o colaborare promiţătoare

Cu cele cinci cărti publicate, între care două la una din cele mai cunoscute edituri din ţară și cu recomandarea filozofului Mihai Şora, la care am ajuns datorită lui Lucian P., dosarul meu de primire în Uniunea Scriitorilor a fost aprobat.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest