De fiecare dată când am ajuns într-o comunitate nouă am căutat prieteni, convins că prietenia este un dar lăsat de Dumnezeu oamenilor. Păstrez și acum convingerea mea, caut peste tot unde intru unul sau mai mulţi prieteni în ciuda numeroaselor decepţii de care am avut parte. Cänd am ajuns în căruţa tatălui meu la Râmnicu Vâlcea, orașul despre care consătenii mei vorbeau cu un respect religios, am fost convins că voi fi întâmpinat de numeroși prieteni nerăbdători să afle câţi zmei și cosânzene am întâlnit în pădurile și poienile Cremenarilor, loc de petrecere a  basmelor scrise de cei doi  Petre, Ispirescu și Dulfu, convins că toţi “orăsenii” îi cunoșteau pe marii povestitori. N-a fost așa, pe colegii mei de clasă nu-i interesau poveștile se buluceau la intrare și la ieșire să ajunga primii, nu mă priveau ca pe un viitor prieten ci ca pe un rival  de evitat sau înlăturat. E adevărat că, privind retrospectiv, anul sosirii în orașul blagoslovit era cel ce în care istoria a fost obligată să-și schimbe curgerea, să-și uite izvoarele, să se supună invaziei de trupe și idei sosite cu tancurile din stepele rusești. Elanul romantic revoluţionar a prins la cei ce intrau în viaţă fără să aibă alte referinţe decât cele difuzate de agitatorii învadatorilor. Vechile rânduieli erau blamate ca dușmănoase, religia dispăruse din programe, apăruse o alta, în locul iubirii se cerea vigilenţă, ură împotriva dușmanului de clasă, cultul delaţiunii în familie și în micile colectivităţi.  Iubirea de sine era singura  grijă a noilor mei colegi, n-aveau timp pentru iubirea altora. N-am avut niciun prieten în liceu, toţi cei de care am vrut să mă apropii m-au evitat. La terminarea liceului am fost bucuros că plec dintr-un oraș unde n-am găsit prieteni. Ce mi s-a întâmplat mai târziu în București și în alte părţi din ţară și din afară, m-a ajutat să-mi dau seama că oamenii sunt la fel și în alte părţi, preocupaţi de micile lor interese, nepăsători la ofertele de prietenie nefolositoare. Vinovat eram eu că le ofeream o marfă inutilă. M-am adaptat cum am putut, n-am renunţat să caut prieteni și, câteodată, am și găsit.

 

Am redescoperit harul prieteniei la vârsta înţelepciunii când m-am întors în orașul binecuvântat,  unde fusese readus Dumnezeu cu toate bogăţiile lui. De data asta nu veneam cu o ofertă virtuală, aduceam gânduri scrise despre vremuri și oameni, despre frământările fostului cerșetor de prietenie. Am întâlnit, spre marea mea bucurie, iubitori de bunuri neevaluate în monede sau interese, am aflat că primul oraș cunoscut de mine își merita reputaţia și prestigiul de oraș sfinţit, așa cum îl considerau consătenii mei.

Primul vâlcean care m-a primit cu o mare nobleţe sufletească a fost Costea Marinoiu, patronul cărţilor din ţinutul Vâlcii. Cu două volumașe în braţe, primele tipărite cu numele meu pe copertă și cu emoţia debutantului în vintre, l-am descoperit în biroul său de Director al Centrului de librării din Rm. Vâlcea, pe strada Traian, nu departe de locul unde locuisem ca elev, în casa prietenului tatei, Victor Copilu, pentru ale cărui păcate de măcelar mă rog în rugăciunile mele. Nu mi-au trebuit multe vorbe, a pus mâna pe telefon și l-a contactat pe Directorul Bibliotecii Judeţene, profesorul Dumitru Lazăr, originar dintr-o comună apropiată  din fostul Judeţ Argeș. Am constatat că mărinimia este contagioasă în orașul binecuvântat, noul prieten m-a primit ca pe un vechi camarad, a sunat adunarea celor mai reputaţi intelectuali din oraș și mobilizarea mass-mediei vâlcene, presa scrisa, radio și televiziune. I-am dat câteva exemplare din cărţile mele pentru a fi distribuite unor personalităţi culturale vâlcene. Recomandat de Costea Marinoiu am ajuns la ziarul Curierul de Vâlcea unde l-am găsit pe cel ce a devenit un mare prieten, Ioan Barbu, intelectual rafinat, talentat gazetar și scriitor, directorul primului ziar privatizat din ţară. Bucurie dublă, era cumnatul unuia dintre cei mai frumoși colegi de facultate, ginecologul  Loni Şamanschi, cu care mă revăzusem de multe ori după terminarea studiilor medicale. De la prima vedere am înţeles că omul avea toate calităţile unui viitor prieten, o privire limpede, un zâmbet inteligent de om care citește gândurile și nu poate fi manipulat, o voce moale, calmă, fără incantaţii ce pot ascunde intenţii ascunse, la toate acestea adăugându-se harul creștin mărturisit al iubirii de aproapele, necontaminat de naivitatea ignorantului. Mai târziu am descoperit și alte calităţi, generozitatea, spiritul întreprinzător, perseverenţa, o mare putere de convingere  și la nevoie de sacrificare a unor interese personale pentru punerea în mișcare a unei acţiuni culturale. Noul meu prieten era și este o personalitate complexă, cu o mare mobilitate de gândire și adaptare, un om care știe să se facă respectat și să respecte.

În prima zi nu mi-a desvăluit nimic din ce putea și ce va face pentru promovarea cărţilor mele, surpriza fiind una din metodele sale de seducţie. În ziua fixată pentru lansare, când m-am prezentat la Biblioteca Judeţeană, m-a întâmpinat o tânără domniţă, mi-a spus că este redactor la “Curierul de Vâlcea” și a primit sarcină de la domnul director să-mi ia un inteviu. Mi-a înmânat ziarul din ziua respectivă unde se lăfăia portretul meu alături de un text care anunţa o dublă lansare a cărţilor scrise de un cunoscut medic vâlcean. M-a atras într-un colţ, pe o bancă și m-a luat la întrebări, dovedind că știa multe amănunte din biografia mea și, mai ales, că citise cărţile cu care venisem pentru lansare. Am înţeles graba tinerei doamne după am fost asaltat și de alţi redactori de ziare și de la posturile de televiziune vâlcene.

M-a scos din încurcătură cunoscutul scriitor și publicist Doru Moţoc care de la ușă a strigat :

-Unde este autorul, vreau să-l felicit, i-am citit cărţile și mi-au plăcut foarte mult.

Pe Doru Moţoc îl știam din numeroase publicaţii unde numele domniei sale îmi reţinea atenţia, pentru că mă regăseam in opiniile sale și în felul de a le comunica. Nu știam că este vâlcean, am aflat de la Directorul Bibliotecii Judeţene, pe care l-am rugat să-l invite în mod special. Din primul moment am înţeles că mă aflu în faţa unui alt om făcut pentru prietenie și primul sentiment a fost cel de regret că nu l-am cunoscut mai demult. Poate că n-am reușit să-i arăt prin purtarea mea, poticnită de multe ori, bucuria de a-l întâlni și de a-l vedea de aproape. Doru Moţoc este un om mai puţin extrovertit, știe să-și tempereze cuvintele și gesturile, însă știe să dăruiască afecţiune sufletească celor ce cad pradă unui entuziasm pătimaș pentru cultură, un dar mai puţin întâlnit într-o lume excesiv calculată.

Era prima mea prezentare în faţa unor cărturari reputaţi, prima confruntare cu elita intelectualităţii vâlcene, critici rafinaţi, de care mă temeam să nu mă primească într-o manieră rezervată, poate ostilă. Nu cunoșteam ritualul lansărilor de carte, o practică intrată în tradiţie la Râmnicu Vâlcea, cum am aflat mai târziu, mă așteptam, ca orice neinformat, la tot felul de surprize. Am adus din satul meu câţiva susţinători, sticle de vin și fursecuri cu speranţa să-i înduplec să nu mă desfiinţeze ca mânuitor de cuvinte.

Moderator a fost scriitorul Doru Moţoc, funcţie neoficială atribuită, așa cum am aflat mai târziu, în aproape toate manifestările culturale desfășurate la Râmnicu Vâlcea.

Au cerut cuvântul mulţi vorbitori, mai mulţi decât mă așteptam, toţi citiseră, parţial sau în întregime, cărţile propuse pentru lansare, toţi au găsit cuvinte frumoase, chiar prea frumoase, unii mă cunoșteau, am aflat că faptele bune nu rămân necunoscute, se știa că am dus la București mulţi oameni bolnavi din satul meu și din satele apropiate, se știa că am înfrăţit satul cu un sat francez și am adus consătenilor daruri de la francezi. Au luat cuvântul consăteni și oficialităţi din Comuna Galicea, toţi au exprimat bucuria că unul de al lor este apreciat și sărbătorit în orașul de reședinţă al judeţului. Le-am mulţumit și am promis că voi reveni cu noi cărţi despre sat și strămoși.

Mi-am ţinut promisiunea, am lansat încă cinci cărţi la Râmnicu Vâlcea, toate au fost bine primite de noii mei prieteni. Când am lansat “Memorie uitată” a fost prezent și Profesorul Ion Rotaru de la Universitatea București, prefaţatorul cărţii, autor al unei monumentale Istorii a literaturii române, foarte apreciată de specialiști, unde mi-a rezervat două pagini, alături de bunul prieten Ioan Barbu într-un capitol special “Scriitori ortodocși vâlceni”.  Domnul Ioan Barbu mi-a publicat în foileton, în prestigiosul supliment “Curierul literar și artistic”, conceput pentru românii de pretutindeni, multe capitole din “Memorie uitată” și toate capitolele din ciclul “Mateii”, publicat ulterior în volum, sub titlul “Paradisul Mateilor. Societatea culturală FORUM din Rm Vâlcea mi-a apreciat activitatea literară acordându-mi o Diplomă de merit pentru literatură pe anul 2009. A fost ocazia când l-am cunoscut pe alt prieten de suflet, Profesorul Ion Soare, originar din satul vecin Bercioiu, unde s-a născut tatăl meu.

Ziarul Curierul de Vâlcea, primul ziar particular din România, m-a onorat cu titlul de “Membru de onoare” și mi-a prezentat activitatea literara în numeroase articole, dintre care menţionez “Un scriitor atipic” unde scriitorul Ioan Barbu mi-a identificat calităţi particulare și mi-a descifrat, cu intuiţia din dotare,    multe gânduri încă nespuse.

Marele prieten Doru Moţoc mi-a făcut cinstea de a mă recomanda pentru primirea în Uniunea Sriitorilor din România, alături filozoful Mihai Şora și de distinsul coleg și prieten, Profesorul  C.D.Zeletin.  Am devenit membru al prestigioasei Uniuni în anul 2008.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest