Mikhail Rabinovich, specialist în dinamica procesului de cunoaștere, spune că memoria de lungă durată este o bibliotecă mare, cu multe rafturi. Am rânduit în biblioteca memoriei rafturi pentru prieteni adevăraţi, au fost mulţi dar voi selecta câteva nume reprezentative.

Deocamdată nu le dau numele din buletin, o voi face după ce le voi arăta portretul literar și voi obţine învoială de la ei, cu riscul de a fi învinovăţit de regim părtinitor.

 

Niculae G. este cel mai vechi și statornic prieten, în ciuda numeroaselor dispute, unele înveșunate. L-am cunoscut în sala de operaţii a spitalului unde am oficiat timp de 22 ani și din care am fost alungat de un fals prieten cu nume conspirativ Cocostârcul viclean.

Chemat de urgenţă pentru o anestezie neplanificată din cauză că șefa mea, temuta G. B. era ocupată în altă sală de operaţii, am găsit pe masa de operaţie un bărbat voinic, frumos, care m-a surprins cu un mic și neobișnuit discurs :

-Doctore! Doctore!. știu că viaţa mea este în mâinile și priceperea dumitale. Eu sunt un mare fricos, te rog să mă asiguri că voi ieși viu din această încăpere. Văd o lumină deasupra capului, ce rost are, este cumva lumina de la capătul tunelului ?

-Este o lampă scialitică, o sursă de lumină care îi ajută pe chirurgi să vadă mai bine locul unde operează, nu este niciun tunel în sala de operaţie, de aici se pleacă la sala de trezire, nu pe altă lume, l-am asigurat

-Bine, dacă spui dumneata așa trebuie să fie, dar mie tot îmi este frică, ai grijă de mine că vreau să ne vedem după operaţie.

-Ne vom vedea, fiţi fără grijă.

În așteptarea doctorului Tiberiu Ghiţescu, cel mai mare specialist în chirurgia vasculară, care începuse spălatul special al mâinilor înainte de operaţie, un ritual respectat de domnia sa care dura 20 de minute, am îndeplinit  cu întârziere din cauza programării neașteptate, obligaţia profesională, consultul preoperator. La datele civile am găsit ocupaţia pacientului, salariat la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, nume dat de comuniști Ministerului Culturii, iar în adeverinţa atașată biletului de internare funcţia de Secretar General, o funcţie foarte mare, cum am aflat mai târziu. Am fost surprins că fusesem programat pentru anestezie de șefa mea, la un bolnav cu asemenea funcţie  Mai târziu a regretat că mi-a cedat anestezia. Restul informaţiilor, antecedentele, alte operaţii, absenţa patologiei de organe și intervenţia pe membrele inferioare, mai puţin traumatizantă, nu reprezentau motive de îngrijorare pentru anestezist. Operaţia a fost efectuată cu măiestria obișnuită a operatrorului, un adevărat artist. Pentru că bolnavul și-a exprimat dorinţa să ne vedem după operaţie și pentru că doctorul Ghiţescu m-a rugat să-l reţin cel puţin o zi în Reanimare le-am îndeplinit dorinţele și l-am dus în Reanimare, unde beneficia de o atentă supraveghere post operatorie.

Când am venit la contravizită l-am găsit pe pacient în plină șuetă cu o pacientă din patul vecin, nu se vedeau pentru că paturile erau separate cu paravane, dar asta    nu-i împiedica să-și împărtăsească suferinţele de recent operaţi și să se încurajeze unul pe altul.

-Pe mine nu mă doare prea tare, nu mă mai gândesc la operaţie și nu mă doare, încearcă și dumneta să nu te gândești și ai să vezi că nu te mai doare, spunea bărbatul.

-Cum să nu mă gândesc, mă doare de-mi vine să urlu, nu știu ce operaţie ai dumneata, eu am fost operată la fund, de hemoroizi. N-am să mai spun niciodată că mă doare în fund, ferească Dumnezeu să te doară cu adevărat în fund.

-Eu a fost operat de varice și m-a anesteziat doctorul Radu.

-Şi pe mine tot Radu m-a anesteziat, să-l ia dracu, știam că e un anestezist bun, dar o să-i spun că nu este, că îl cunosc de când am făcut școala de Asistente medicale.

-Nu e nevoie să-mi mai spui, Liliana, că am auzit, ţi-am prescris chiar acum un Mialgin, o să se calmeze durerea, ţi-am spus că operaţia de hemoroizi este cea mai dureroasa pentru că se face dilatare anală, se rup fibrele sfincterlui, altfel nu s-ar putea opera. După Mialgin n-o să te mai doară și dacă la noapte vei avea dureri o să-ţi facă a doua fiolă de Mialgin, am prescris-o, dar e bine să nu exagerezi cu opiaceele, că dau obișnuinţă, am intevenit la timp, evitând alte blesteme de la Liliana, o cunoșteam bine și știam ce limbaj colorat putea să folosescă.

M-am întors apoi la pacientul operat de varice, l-am întrebat cum se simte, era tonic, în vervă și m-a surprins de la început prin bogăţia de metafore și prin felul personal de a  dialoga, de fapt de a monologa, pentru că spunea lucruri atât de interesante că ţi-era greu să-l întrerupi.

-Doctore, noi ne-am cunoscut în sala de operaţie, eu pe masă, dumneta deasupra. Vreau să-ţi spun că până la apariţia dumitale muream și înviam de frică, după ce ai venit am prins curaj, cred că ești ursit să îmblânzești frica. Pe mine operaţia mă doare mai puţin decât mă așteptam, am înţeles din ce ai spus domnișoarei că durerea diferă de la o operaţie la alta.

Ce puteam să mai adaug la discursul pacientului meu, i-am spus că sper să ne mai vedem și după ce va pleca din spital, așa cum mi-a promis pe masa de operaţie.

-În ziua când mă voi întoarce la serviciu voi trimite mașina să te aducă pentru o primă vizită la cabinetul meu, sper să mai fie și altele. Să vii cu o geantă mare că am multe cărţi, la mine vin câte două exemplare din toate cărţile care apar la editurile din România.

A doua zi a fost transferat în secţia de chirurgie, nu l-am mai văzut, eram foarte ocupat și la rugămintea lui, doctorul Ghiţescu i-a făcut ieșirea mai repede ca de obicei.

La vreo zece zile după operaţia pacientului meu m-a sunat la telefon o doamnă, mi-a spus că este secretara tovarășului N. G. și m-a întrebat când voi fi liber ca să trimită mașina să mă aducă la Minister. Terminasem programul operator din ziua respectivă și am spus că pot să plec din spital imediat.

După cincisprezece minute am fost anunţat de portarul spitalului că sunt așteptat la poartă de șoferul Tovarășului N.G. Am schimbat în grabă costumul de spital cu cel de stradă, am coborât și m-am urcat în Volga condusă de tovarășul Anghel, șoferul trimis de fostul meu pacient. Am fost condus la etjul II, pe aripa dreaptă a Casei Scânteii unde se afla, cum am citit pe tăbliţa de pe ușă, Secretariatul  Consiliului Editurilor și Difuzării Cărţii. Cabinetul, generos, era format din trei încăperi, una pentru cele două secretare, a doua pentru titularul postului, fostul meu bolnav și a treia pentru depozitarea cărţilor primite de la Edituri. Postul ocupat de domnul N.G. corespundea celui de Director General din CSCA, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, alias Ministerul Culturii.

Primit ca prieten, neprotocolar, am fost prezentat celor două secretare și altor persoane din cabinetul ștabului ca un bun specialist în tainele durerii și suferinţei. Ca și la prima vedere fostul meu pacient nu-și obliga partenerii de discuţie la căutarea unor subiecte, avea tot timpul ceva interesant de spus și era deranjat când încercai să strecori un gând al tău în discursul său. Pentru un proaspăt intrat într-o lume necunoscută faptul că nu eram obligat să inventez subiecte interesante pentru o personalitate de anvergura partenerului meu era o șansă de a nu mă compromite. Am tăcut, am ascultat și admirat bogăţia de idei, cunoștinţe și cuvinte mesteșugite ale celui ce mă prezentase ca prieten. Ăsta a fost începutul, urmat de numeroase vizite la Cabinetul lui N.G., care a devenit o prezenţă permanentă în viaţa mea. Un telefon prin care confirmam că sunt liber era suficient pentru ca Volga condusă de șoferul Anghel să mă ducă la intrarea în aripa dreaptă a CSCA, unde primeam un permis de intrare la cabinetul bossului de la etjul II.

Am asistat la numeroase audienţe ale demnitarului,  am cunoscut în  cabinetul lui numeroase personalităţi culturale din București și din ţară, multe venite pentru sprijin la publicarea unor cărţi, altele pentru obţinerea unui post în sectorul editorial. Am cunoscut scriitori ieșiţi din închisoare, nume cunoscute, arestaţi pentru motive inventate, de fapt pentru că refuzaseră alinierea la ideologia marxist-stalinistă. Toţi cei ce intrau în cabinetul patronului editurilor și al difuzării cărţii ieșeau zâmbind, cu cereri rezolvate, cu promisiuni ferme sau cu răspuns argumentat că nu puteau obţine cele dorite. Solicitanţii primeau un răspuns rapid, fără programări pentru audienţă, fără birocraţia obișnuită a instituţiilor din România socialistă.

Întâlnirea cu N. mi-a deschis poarta către o lume  nouă, necunoscută, lumea boemă a bucureștenilor. Am întâlnit personalităţi despre care auzisem, dar mi se păreau inaccesibile, artiști, scriitori, politicieni, mi s-au deschis uși închise până atunci pentru mine. Omul providenţial căruia îi datorez intrarea în anturajul intelectual din București a devenit cel mai bun prieten, un adevărat frate.

Niculae G., bucureștean prin naștere, argeșean prin obârșie, era un intelectual prin ursită. Despre viaţa lui n-am aflat decât târziu amănunte, nu le ascundea dar nici nu le exiba. Niculae era însoţit permanent de o ceată mobilă, magnetizată de farmecul unui discurs antrenant,  pe care o purta prin ateliere de pictori, case de amici sau cârciumi ale scriitorilor, peste tot  era primit cu braţe deschise împreună cu alaiul ce-l însoţea. Ceata lui  Niculae putea fi asimilată unei trupe de teatru itinerant, constituită ad-hoc de un regizor talentat, înzestrat cu genă de lider.  Mai târziu am aflat că în ascendenţa lui a existat un boier, îndrăgostit de o bunică sau străbunică, foarte frumoasă, a prietenului meu, boier care descindea cu faetonul la iubita lui și la fii lor nelegitimi. Ar fi o explicaţie onorantă pentru descendentul unui vlăstar boieresc altoit pe tulpina unei cosânzene de Argeș. Sigur este că o personalitate ca cea a prietenului meu nu putea să aibă o origine banală, natura nu risipește genele preţioase.

Anturajul lui Niculae G. se constituia ca o colectivitate vremelnică, dependentă de liderul ei, posesor al unui ferment natural de coeziune. Prezenţa lui era obligatorie. Înzestrat cu un mare talent de orator, completat de o imensă memorie și cultură enciclopedică, Niculae domina scena făcând inutilă prezenţa altor personaje și a recuzitei. Ca figurant în trupa dirijată de Niculae am participat la multe descinderi, am beneficiat de carisma prietenului meu, și am cunoscut multă lume bună din boema bucureșteană. O disponibilitate înăscută pentru legături spirituale și prietenie m-a ajutat să depășesc multe momente de tensiune, inevitabile, și să rămân aproape 50 de ani unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Niculae. I-am fost alături în momente dificile, despărţirea de soţie și de femeia iubită, poate singura, care l-a dezamăgit. I-am fost naș de cununie la a doua căsătorie, la o vârstă când i se potrivea mai bine calitatea de bunic. Istoria prieteniei cu Niculae ar putea să fie subiect de literatură, cu momente epice, câteodată conflictuale și tablouri lirice din pădurile Cremenarilor, unde Niculae ţinea discursuri tufanilor sau speria păsările, imitându-l pe Ceaușescu. Drumul din București la Cremenari a fost învăţat pe de rost de Volga condusă de șoferul Anghel, apoi de Niculae, după ce Partidul i-a vândut mașina la un preţ modic și l-a lăsat fără șofer.

Despre relaţia dintre Niculae și Partdul Comunist am aflat târziu că era o adaptare a descendentului  din viţă boierească la tăvălugul istoriei. Fiu de negustor prosper de cereale en gros, căpătuit în capitală prin cultivarea genei  moștenită de la bunicul boier, Niculae s-a trezit din adolescenţă într-o lume potrivnică genei moștenită de la strămoș. Ca mulţi alţi moștenitori de gene  selectate de generaţii, a intuit că salvarea se află în turmă, căreia i s-a atașat din mers. A lăsat în dulap costumul de negustor și a îmbrăcat salopeta de proletar. Limpezimea minţii, moștenire burgheză, l-a ajutat să se plaseze aproape de cei ce împărţeau produsele, dar nu s-a așezat în primele rânduri, expuse adversităţilor dintre veleitari.

Au fost unii clănţăi, apăruţi după un război pierdut, care le-a găsit supravieţuitorilor vina că în loc să se opună, au trecut de partea asupritorilor, li s-ar putea da multe răspunsuri, voi aminti numai cuvintele atribuite lui Kutuzov : “Nu le voi lăsa românilor decât ochii, să plângă”. Comuniștii ruși au fost urmașii lui Kutuzov. Sunt convins că cei ce se laudă că au fost revoluţionari provin din rândul clănţăilor, ieșiţi în stradă după terminarea confruntărilor. România și-a păstrat cultura și virtuţile mulţumită celor ce au aplicat principiul mioritic al supunerii și jertfei. Întâmplător, dar mai mult nu, cei ce au păstrat românismul au fost urmașii celor consideraţi de comuniști ca dușmani ai poporului.

Pentru cel ce nu rezista tentaţiei de a intra în toate librăriile și a cumpăra cărţi, din bursa de 30 lei primită lunar pentru rezultate bune la învăţătură, camera unde se aflau câte două exemplare din toate cărţile ieșite de sub tipar la edituri era o atracţie irezistibilă. Primisem aprobarea patronului să iau câte un exemplar din cele două primite ca semnal de șeful editurilor și difuzării cărţii, la început am rezistat tentaţiei de abuz, apoi m-a învins lăcomia, umpleam geanta cu cărţi și o bună parte din prima mea bibliotecă a fost formată din cărţile primite de la Niculae.

Când suntem tineri uităm că timpul pierdut nu se întoarce, risipim, risipim cu nesăbuinţă zilele, încrezători într-un destin ce vine și fără să fie invocat. Inteligenţa și norocul se asociaseră moștenirii genetice la Niculae, aflat când l-am cunoscut într-o funcţie potrivită vocaţei de poet, chiar dacă nu silabisea rime și incantaţii. Se mulţumea cu puterea de a-i ajuta pe truditorii metaforei, onomatopeii,  anacolutului și hiperbolei. L-am comparat odată cu un împărat care împarte regate fără să-și revendice propriul regat. M-a privit cu ochii lui profunzi, n-a comentat, însă cred că i-a plăcut. Altă dată, când se fălea cu reușita unei editări a operei unui poet ieșit recent din pușcărie, l-am atacat direct :

-Tu editezi, tipărești, ajuţi, îi reintroduci pe scriitorii ieșiţi din închisori în circuitul valorilor, dar cu darul tău  literar ce faci, ar fi trebuit să ai deja câteva volume publicate.

A tăcut, comportament neobișnuit pentru campionul discursurilor. Peste câteva zile m-a întâmpinat cu o noutate :

-Te-am ascultat și ţi-am dat dreptate, de azi înainte voi fi mai puţin disponibil, voi fi la Biblioteca Academiei unde se află multe informaţii despre opera lui Liviu Rebreanu. Am început colaborarea cu doi istorici literari în vederea unei ediţii critice a celui mai important prozator român. Voi deveni salahor al ediţiei critice Liviu Rebreanu  care va avea douăzeci de volume. Angajat la început ca zilier, Niculae a ajuns repede șeful iniţiativei, cunoștinţele și puterea de muncă ajutându-l să realizeze, singur, un număr de douăzecisitrei de volume cuprinzând toate scrierile lui Rebreanu, cu variante și comentarii, muncă pentru care a fost recunoscut de tagma specialiștilor ca cel mai mare rebreanolog.

Drumul de la București la Cremenari și retur, a intrat în programul  demnitarului cărţilor, care când am urcat de la podul peste Olt pe dealul Piepteștilor, printr-un coridor străjuit de stejari seculari, a spus : “pe aici se iese din lume, se intră înt-un tărâm de poveste” Părinţii mei l-au adoptat imediat pe Niculae, tata, cu simţul lui de negustor, mi-a spus :

-Ai făcut afacere bună când te-ai împrietenit cu domnul Niculae, e un om de valoare.

Întorcându-se la oaspetele lui a adăugat :

-Dacă are un prietn ca matale, înseamnă că e ceva și de capul băiatului meu.

S-au înţeles bine, Niculae avea cui să vorbească și tata era un un excelent ascultător. Când mă abăteam de la protocol în disputele noastre primeam o mustrare amicală :

-Tatăl tău nu m-ar fi întrerupt, el știe să asculte.

Mama avea încredere în tata, nu-l contrazicea, așa o învăţase bunicu’ și-și exprima încrederea în felul ei, tăia o găină din curte și o rumenea pe frigăruie.

-Friptură bună ca la dumneata n-am mai mâncat, o asigura domnul Nicu.

Lui Niculae îi plăcea să stea în casă, cu un pahar de vin pe masă și cu auditoriu în jur. Se asigura invitând un prieten sau prietenă din București, aducea totdeauna un om de valoare, de obicei un scriitor. Asta la început, pentru că mai pe urmă venea cu domnișoara Vali,  devenită companie, pe post de nevastă, neoficială. Convins că va fi primit ca un bun prieten al fiului lor, N. se abătea pe la părinţii mei și fără mine, în drumurile lui prin ţinutul Olteniei. Îi plăceau întâmplările neașteptate. Mergeam odată la un fost bolnav din renumita comună viticolă Orlești și ne-a sărit în faţa mașinii un om prea bine dispus ca să nu zic prea băut. Volga, mașină rusească, a răspuns bine la comenzi, s-a oprit la câteva zeci de centimetri de nesăbuitul mușteriu.

-Sunt doctorul Uscatu, merg până la Orlești, ia-mă că fac cinste cu o damigeană de vin.

Tulburat de incidentul neprevăzut, am vrut să-i spun lui Niculae că nu e bine să se complice, dar n-am avut timp, prieteul meu l-a invitat să urce în mașină. Ce a urmat a fost de poveste, doctorul Uscatu ne-a povestit viaţa lui, ne-a spus că este medic veterinar la Orlești, este însurat și are doi copii și că toţi orleștenii îi sunt datori cu cel puţin o damigeană de vin. Nu ne-a lăsat să mergem la fostul meu pacient, ne-a invitat acasă la el și i-a spus soţiei :

-Avem oaspeţi de la București, de la minister, prepară ceva bun, cum ști tu.

Vin la discreţie, muzică pusă la maximum, miros ademenitor de friptură, partener de conversaţie, cam incomod, vorbea mult, dar ne-am adaptat și ne-am așezat la un ospăt demn de oaspeţii de la București. S-a lăsat noaptea, Uscatu a aruncat cheia pe fereastră și ne-a spus ca va chema mâine pe cineva s-o caute. Neobișnuit cu chefuri am trecut peste tărăboiul din casa lui Uscatu și am aţipit, am visat că ascult și trăiesc finalul Simfoniei fantastice a lui Berlioz și după ce m-am dumirit unde sunt, am aflat că vom merge la Biserică să tragem și noi clopotele. Mi s-a spus mai târziu de ce. Murise un binecredincios din Orlești și s-au tras clopotele. Niculae l-a întrebat pe Uscatu de ce bat clopotele noaptea la Orlești.

-Așa e la noi, bat clopotele și noaptea, i-a răspuns gazda.

-Da, noi nu putem să tragem clopotele, a plusat Niculae.

-Cum să nu, putem, mergem la Biserică să tragem clopotele, i-a răspuns excitat Uscatu. Şi ca să nu fie motive de împiedicare a scos dublura cheii de la intrare și a deschis ușa.

Mahmur, trezit din somnul cu simfonie, am plecat spre Biserică. Uscatu și Niculae, au găsit clopotul și au început să-l tragă, dar nu ca la morţi, ca la nebuni, că l-a trezit pe bietul popă din somn.

-Ce faci domnule doctor, sperii oamenii, o să creadă că e război, l-a admonestat preotul.

-Lasă părinte că nu trag clopotul pentru cei vii, îl trag pentru morţi, i-a răspuns Uscatu.

Cu greu l-a convins preotul să renunţe, spre amuzamentul răutăcios al oaspetelui de la București.

S-a legat o prietenie de durată între cei doi, Niculae descindea la Orlești ori de câte ori avea drum prin Oltenia și îl primea pe Uscatu la casa lui din București. Proba de onestitate și trăinicie a prieteniei a fost dovedită într-o împrejurare mai puţin fericită. Doctorul Uscatu avea la dispensar un cal și o șaretă cu care mergea în sat. Chemat de urgenţă într-o după amiază și după o masă inundată cu vin, doctorul s-a urcat în saretă și a dat bice. N-a mai știut ce s-a întâmplat, a ajuns sub roţile șaretei cu câteva oase rupte și de acolo la Spitalul din Drăgăsani. Când s-a trezit i-a telefonat lui Niculae, care a venit în mare grabă de la București la Drăgășani. Convalescenţa și recuperarea au fost lungi, Niculae a făcut multe drumuri la Drăgășani si Orlești, pentru a-i ușura suferinţa fostului prieten de pahar, ajuns prieten de suflet.

Mai puţină șansă a avut frumoasa doamna U. o femeie divorţată, prea frumoasă ca să treacă neobservată de un estetician. Veneam de la Snagov, de la unul dintre prietenii lui Niculae, ne-am oprit la o biserică unde se oficiase slujba de Florii,  primisem un frumos buchet de flori de liliac și când am ajuns la București prietenul meu a oprit la poarta casei doamnei U., n-a intrat, a depus buchetul de flori între ulucile porţii. Ajuns acasă i-a telefonat frumoasei doamne rugând-o să meargă la poartă unde va găsi un dar special. Peste un sfert de ceas i-a telefonat din nou și a întrebat-o dacă i-a plăcut darul, femeia i-a spus că n-a găsit niciun dar și Niculae a rugat-o să caute mai bine. La al treilea telefon a aflat că doamna U. găsise buchetul de flori la prima ieșire, dar nu-i acordase atenţie, ce, florile sunt dar ? A fost ultima dată când Niculae i-a telefonat frumoasei dar insensibilei doamne.

 

Bărbat frumos, distins, înalt, elegant, Niculae se simţea bine în compania femeilor, seduse după primele vorbe ce-i ieșeau din gură, însă femeile, maestre ale pragmatismului, își făceau, încă din faza preliminariilor, proiecte de viitor. Mai puţin dibace, grăbită, Mihaela, ghid la un muzeu, nu a avut răbdare să se încheie actul, i-a pus întrebarea dacă poate s-o ajute la obţinerea unui post mai bine retribuit în meseria ei. Dezinhibat, Niculae a întrerupt afacerea, și-a luat pălăria și mânușile lăsând-o neterminată pe Mihaela.

O experienţă plină de consecinţe a avut Niculae cu  tânăra domnișoară Eugenia, întâlnită la biblioteca Institutului Francez. Pasiunea pentru studiu i-a apropiat pe cei doi și cum la casa părinţilor fetei se desfășurau lucrări, Eugenia le-a spus părinţilor că se mută la prietena ei Mimi, în realitate însă ea își continua activitatea de instruire la locuinţa și în patul prietenului meu. Relaţiile decurgeau ca unse, fata avea și calităţi de gospodină, numai că într-o zi a venit plângând, i-a spus că a rămas gravidă și nu știe ce să le spună părinţilor.

-Nu-ţi face probleme, găsim un ginecolog, îl plătim bine și o să fii ca nouă.

-Aaa, nu vreau să fac chiuretaj, vreau să ţin copilul, cum să-l omor, e păcat mare.

Maestru al deciziilor rapide și eficiente, Niculae a găsit soluţia pe loc;

-Bine, dacă vrei un tată pentru copil, mă căsătoresc cu tine, recunosc copilul și apoi divorţăm.

Ideea nu era originală, o experimentase, ca propunere, fostul său șef, Petru Dumitriu, cu amanta lui, scriitoarea Henriette..  .. , îi propusese să se căsătorească timp de o săptămână, apoi să divorţeze. Distinsa parteneră a cunoscutului romancier declinase oferta. Aplicată de Niculae, stratagema n-a avut același deznodământ, Eugenia a auzit doar prima parte : “mă căsătoresc cu tine” și după ce a devenit doamnă, n-a mai vrut să-și aducă aminte că a fost și partea a doua, cu divorţul. Pe vremea comuniștilor divorţul era interpretat ca abatere de la morala proletară, și putea să coste cariera, așa că Niculae, a ajuns soţ și tatăl unei fetiţe.

Ca prieten apropiat am fost de multe ori în casa lui Niculae, am observat o atmosferă neobișnuită, n-am insistat, am aflat mai târziu amănuntele scrise mai sus, dar  pot să mărturisesc că prima doamnă G. era o femeie care merita mai multă consideraţie din partea soţului, mărturie comunicată și lui Niculae. După vreo zece ani de căsnicie șubredă cei doi soţi s-au despărţit, moment în care relaţiile lor au devenit mai bune decât înainte, Niculae îndeplinind datoria de tată cu multă conștiinciozitate. Ca prieten al fostului soţ, la recomandarea acestuia, am beneficiat de bunele servicii ale doamnei Eugenia cu ocazia publicării a două cărţi la Editura Academiei, unde era secretara secţiei de medicină. După divorţ Eugenia s-a recăsătorit cu un domn mai în vârstă, fost diplomat, cult, civilizat, în casa căruia, o casă de patrimoniu, s-a mutat împreună cu fiica sa.

Pentru Niculae, suflet generos de artist, s-au oferit multe femei să-i încălzească așternutul, toate păstrând instinctul pragmatic al Mihaelei, ţinut în adormire un timp, așezat pe masă cu ocazia desertului. Pe fosta lui secretară Vali, a legitimat-o ca locţiitoare de soţie timp de optsprezece ani și poate că ar fi dus-o în faţa altarului, dacă n-ar fi intervenit prietenul meu Puiu B. cu informaţia, confirmată din păcate, că domnișoara s-a dat în stambă ca studentă la filologie, unde își lua examenele datorită lui Niculae. A fost un moment greu din viaţa lui Niculae pentru că a iubit-o cu ardoarea lui Pygmalion, îndrăgostit de propria sa sculptură.

A doua soţie legitimă a lui Niculae a fost oferta organizatorilor unui simpozion despre Liviu Rebreanu, unde era invitat de onoare. N. B., o aspirantă la favoarea  Terpsichorei, deși foarte fragedă, terminase de curând o experienţă extramaritală cu un protector mai vâstnic, plecat din braţele ei direct în eternitate. Discursul captivant și fermecător al mânuitorului bucureștean de cuvinte a avut un efect fulgerător asupra sufletului de poetă al tinerei domnișoare. Dialogul, scurt dar convingător, i-a convins pe cei doi vecini de masă omagială, că se impunea să fie continuat în condiţii ideale la casa din capitală a marelui rebreanolog.

-Vino, te aștept, casa mea din București va fi și casa ta.

Tânăra poetă n-a avut nevoie de altă invitaţie, și-a făcut valiza și s-a prezentat, fără niciun preaviz, la ușa casei promise. Aventura s-a complicat pentru că soneria de la adresa indicată suna, se auzea, dar nimeni nu venea să deschidă. Fata a coborât în faţa blocului, s-a așezat pe o bancă, ce generoși sunt bucureștenii, au bănci la intrarea în blocuri, și a așteptat. Orele treceau, soarele se retrăgea sub orizont și domnul întârzia, sugerând o asemănare cu vestitul Goddot. Amabilă, o doamnă, văzând-o întristată cu o  valiză alături, i-a pus întrebarea :

-Pe cine aștepţi dumneata, duduie ?

-Pe domnul G. dar nu e acasă, îl aștept să vină.

-Cred că a venit, că mașina dumnealui este la locul de parcare.

Trăgând după ea valiza, nu prea mare dar destul de grea, domnișoara a urcat din nou cele nouă etaje, cu liftul, dar tot nouă erau, și a sunat insistent la ușa apartamentului promis. Într-un târziu din apartament s-a auzit glasul proprietarului :

-Cine sună, cine sunteţi ?

-Eu sunt, N…, am venit așa cum mi-aţi spus.

-Așteaptă să mă îmbrac.

-Aștept.

După câteva minute bune ușa s-a deschis și a apărut Niculae, în pijama. Comenta cu umor mai târziu : “Ca să mă îmbrac cu o pijama, însemna că eram în pielea goală”, de fapt eram ocupat cu o tânără profesoară, venită s-o pregătesc pentru un examen. In timpul cât m-a așteptat N. s-a îmbrăcat profesoara, am dus-o la bucătărie, am deschis ușa, a intrat N. în casă, apoi am expediat-o pe cea din bucătărie și de-abia atunci m-am îmbrăcat ca omul civilizat care primește o invitată din Ardeal.

Tânăra domnișoară nu-și cumpărase bilet de întoarcere  pentru că venise ca să rămână, și a rămas. Pentru Niculae vizita prelungită a ardelencei a picat bine, pe postul eliberat de “veșnic domnișoara V”., cum i-am spus lui Vali într-un neinspirat moment, lăsată în casa părinţikor să-și rumege regretele, a apărut în apartamentul din Strada Baba Novac, o tânără domnișoară, veselă, zveltă, o adevărată muză consolatoare. Așa a început un nou capitol, o a doua tinereţe, în viaţa prietenului meu.

Odată intrată în casa promisă, “casa mea va fi și casa ta” a trecut cu vederea peste motivul așteptării din faţa blocului, dar n-a uitat calitatea pentru care fusese chemată, aceea de femeie, l-a convins destul de repede pe bărbat că a făcut o alegere bună și după o perioadă scurtă de acomodare, l-a anunţat că va deveni tată. Domn prin origine și destin, el a întrebat-o :

-Bun, am înţeles, spunem cum rezolvăm problema. Caut un ginecolog ?

-Doamne ferește, cum să-ţi omor ,copilul.  Ne căsătorim. Răspunsul, al doilea în experienţa matrimonială a lui Niculae, arată că mecanismele de gândire ale femeilor nu sunt complicate, ele folosesc scheme logice universal valabile.

Ca cel mai apropiat prieten am fost primul anunţat, m-a trezit din somn într-o noapte și fără să se scuze, avea ceva important de spus, a trecut direct la subiect :

-Îţi dau o veste și îţi pun o întrebare, mă căsătoresc cu N. Vreţi să ne fiţi nași.

Am trezit-o și pe O. din somn, am obţinut acordul, și i-am răspuns :

-Să vă fie cu noroc, vom fi nașii voștre.

A doua zi au venit informaţiile suplimentare, vestea despre copilul așteptat, locul unde vor face cununia civilă și petrecerea consecutivă.

La puţină vreme de la aceste evenimente, ca probă de paralelism între destinele noastre, am fost și eu informat că voi deveni tată.

Pentru o mai bună înţelegere a desfășurării faptelor voi adăuga și informaţia că atunci când am hotărât să mă însor, primul informat a fost Niculae. Prudent, avizat asupra avatarurilor din prima mea căsnicie, bunul meu prieten mi-a cerut s-o cunoască pe aleasa mea ca să poată să-mi dea un sfat bun pentru un moment atât de important. Fără să lăsăm clipa să să răcească ne-am dat întâlnire și am mers la Staţia de Salvare a Municipiului București, unde viitoarea mea soţie efectua o gardă, am chemat-o la poartă și le-am făcut cunoștinţă, ambii fiind deja informaţi unul de existenţa celuilalt. Specialistul în suflete românești, s-a orientat rapid și mi-a dat binecuvântarea. Două zile mai târziu Niculae m-a surprins prezentându-mi fișele de cadre ale viitorilor socri.

N-am întrebat cum le-a obţinut atât de repede, nu se puneau astfel de întrebări, dar nici n-am putut să nu apreciez ușurinţa cu care se poate intra în viaţa oamenilor și și să mă întreb ce loc ocupă prietenul meu în mecanismul politico-instituţional din România.

În lungile lui monologuri Niculae amesteca realităţi și ficţiuni, dar strecura și unele informaţii specifice, accesibile numai celor aflaţi în apropierea nucleului dur al puterii Ascultătorii nu puneau întrebări, se mulţumeau cu ce auzeau însă deveneau mai prudenţi și interpretau după măsura și putera lor de înţelegere. De cele mai multe ori cele spuse de Niculae se confirmau. Fără să am informaţii  verificabile cred că Niculae prin talentul  de vorbitor, intuiţia esenţelor și soluţiile surprinzătoare, lăsa în urma lui un feromon care se reactiva la noi întâlniri și îi conferea ascendentul de om de încredere, ce nu poate fi ignorat. Vechii camarazi de la organizaţiile de tineret comuniste, ajunși în posturi importante nu-i refuzau solicitările, dar, e adevărat că nici el nu abuza de relaţiile sale. Şi cum cooperarea dintre principalele instituţii ale puterii era cheia universală care deschidea toate porţile, cei ce aveau acces la cheie puteau intra în casele și în sufletele oamenilor.

Niculae a făcut parte din prima generaţie de tineri naivi, racolaţi de agitatorii comuniști pentru a completa golul rămas după trimiterea în închisori sau în șantiere de muncă a unor intelectuali și specialiști valoroși, vinovaţi că nu erau de acord cu politica ce desfiinţa tradiţiile naţionale. La repartizarea pe domenii de activitate a optat pentru sectorul editorial, apropiat vocaţiei sale literare, manifestată în liceu, unde profesoara de limbă română îl apreciase și îl salvase de corigenţa la Matematică. Intrat în circuitul genezei și răspândirii cărţilor și-a găsit locul potrivit pentru afirmarea aptitudinilor naturale de mânuitor al vorbelor meștesugite și al literelor ce le asigură nemurirea. Talentul și calităţile de manager l-au ajutat să se impună și să-și asigure respectul și aprecierea colegilor și superiorilor.

Activitatea editorială, ca de altfel toate domeniile dintr-o ţară socialistă se afla sub  dublu control, Ministerul de resort, rebotezat după model sovietic în Comitet de Stat și Secţia de Cultură a Comitetului Central al Partidului Comunist. Dacă la Minister au fost promovaţi și oameni de valoare, Niculae i-a apreciat printre alţii pe Constanţa Crăciun, o persoană echilibrată în ciuda unor probleme familiare bine cunoscute, și pe Alexandru Balaci, intelectual rafinat, poet, italienist, la Secţia de cultură a Comitetului Central au fost trimiși activiști de partid, instruiţi să aplice modelul sovietic și doctrina marxistă, adaptată de Lenin și Stalin, în așa fel ca să servească interesele rusești. În aceste condiţii performanţa de a strecura prin sita deasă a cenzurii autori și cărţi valoroase, dar discutabile din punct de vedere ideologic comunist, l-a impus pe Şeful editurilor ca negociator talentat și pragmatic, apreciat de scriitori și superiori. El povestea grupului de prieteni apropiaţi cum reușea să-i neutralizeze pe cerberii de la Secţia de cultură a Comitetului Central, folsindu-se de ignoranţa lor și de protecţia unor personalităţi politice cu grad superior. Pentru apariţia, în seria de opere ale lui Rebreanu, a romanului Gorila, în care personajul principal are simpatii pentru Garda legionară, Niculae a trecut de la volumul 9 la volumul 11, lăsând liber locul pentru volumul 10. La protestul, previzibil, al conducătorilor de partid, cu Ceaușescu în frunte, că n-au primit volumul 10, Niculae a răspuns că pentru romanul Gorila nu a primit avizul Secţiei de cultură a Comitetului Central. Bine sfătuit de un consilier, prevăzut și el, Niculae, Ceaușescu a dat ordin să se aprobe editarea romanului Gorila cu o explicaţie în privinţa momentului istoric și o justificare a lipsei de cultură politică a lui Rebreanu, un intelectual burghez. La scurtă vreme de la această stratagemă volumul 10, Gorila, de Liviu Rebreanu a apărut în librării. Curajos, folosind relaţii din sfera politică, dar mai ales puterea de convingere a reușit să introducă în circuitul cultural scriitori ieșiţi din închisori, tipărindu-le cărţi și angajându-i la edituri, unde își aveau locul și puteau să-și valorificve talentul și priceperea. Recunoscând contribuţia lui Niculae G. la buna desfăsurare a  activităţii editoriale, Alexandru Balaci, Vice președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, post de Ministru Adjunct, a spus într-un context informal că N.G. este cel mai inteligent om cunoscut de el în București. O asemenea evaluare este, desigur, relativă, dar, când aparţine unei personalităţi cu statutul intelectual al unui reputat profesor universitar, nu poate fi ignorată.

Niculae este un om cu personalitate puternică. De acest adevăr s-a convins cel venit în fruntea Ministerului după Constanţa Crăciun, Profesorul Universitar Arhitect Pompiliu Macovei. Pentru a se informa de problemele Ministerului, noul patron i-a convocat pe colaborarii săi la o ședinţă de lucru. La începutul ședinţei a primit un telefon, probabil de la soţia lui, o binecunoscută pictoriţă. I-a spus, printre altele, că se va elbera în 15-20 de minute. Nemulţumit de timpul acordat ședinţei, Niculae a luat primul cuvântul și a vorbit, spunând lucruri foarte importante, timp de  o oră și jumătate. După Niculae, stimulaţi de nivelul sedinţei, au luat cuvântul și alţi vorbitori, astfel că ședinţa a durat mai mult de trei ore. Manierat, noul Ministru nu i-a oprit, a ascultat cu atenţie și a luat note.

Pe la Ministerul Culturii au trecut, prin aplicarea procedeului sovietic numit rotarea cadrelor, și politruci, ajunși la un post important prin obedienţă faţă de superiorii pe linie politică. Unul dintre ei, cu nume potrivit mai mult unui blând animal domestic, a vrut să reformeze  Ministerul care funcţiona prea bine, a desfiinţat posturile de Secretari Generali de specialitate, corespunzători gradului de Directori Generali și i-a decăzut la postul de Consilieri ministeriali. După un timp a redus posturile de Consilieri, astfel că Niculae a fost transferat la Editura Ştiinţifcă pe post de redactor. În noua sa calitate, cu o mare experienţă editorială, noul slujbaș nu găsea necesară prezenţa la serviciu stabilită la ora 8. Întârzia sau nu venea de loc, dar preda la timp cărţile repartizate spre redactare. Directorul Editurii l-a convocat să-i aducă la cunoștinţă sesizarea biroului de muncă și salarii că noul salariat nu semnează condica de prezenţă la ora legală.

-Bine tovarășe director, voi veni zilnic la ora 8 și voi semna condica, dar ai să vezi că munca în editură nu se va înbunătăţi prin prezenţa mea regulamentară la serviciu.

În zilele următoare s-a prezentat la Editură la ora convenită, dar cunoscându-i pe ceilalţi redactori a intrat din birou în birou și i-a antrenat în lungi taifasuri, talentul de coseur fiindu-i de mare ajutor. Informat, directorul l-a chemat și l-a rugat să nu mai vină zilnic la serviciu, pentru că de când respectă programul nu se mai muncește în editură.

Nu peste multă vreme, confirmând informţii neverificate, prietenul meu a fost avansat în postul de Redactor Şef, post din care a decis că pentru activitatea editorială nu este neapărată nevoie să fii prezent la serviciu, poate fi la fel de bine efectuată la domiciliu în calitate de colaborator extern. Editura s-a golit de redactori, rămânându-le celor de la muncă și salarii să se prezinte la ora 8 în fiecare dimineaţă. Şi ca să se reconfirme informaţiile neverificate după încă trei luni s-a înfiinţat Comitetul Departamental de Partid al Editurilor, for unde prietenul meu a fost ales (!) Prim   Secretar.  Nu li se poate nega comuniștilor simţul de orientare.

Un episod peste care nu se poate trece într-o relatare despre Nicolae G. este atitudinea sa faţă de Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice, subordonat pe linie de partid Primului Secretar  de Partid al Editurilor. În toamna anului 1989 au avut loc alegeri de partid la toate nivelele de structură ale Patidului Comunist Român. Atunci i s-a recomandat lui Niculae să pună un anume secretar al organizaţiei de bază de la Editura Tehnică. S-a interesat cine era omul și a aflat că i-ar fi creeat probleme lui Iliescu, la indicaţia Securităţii. Cu simţul lui de anticipaţie, a optat pentru un alt secretar și a dejucat intenţia adversarilor lui Ion Iliescu de a-l submina. Într-o zi Niculae l-a invitat, după masa de prânz servită la bufetul Ministerului, pe Ion Iliescu, la o plimbare în jurul Casei Scânteii și l-a informat că secretarul de partid al Editurii Tehnice nu va fi cel recomandat de Sectorul de Partid, ci  un om în care poate să aibă încredere. Viitorul Președinte al României, bun cunoscător al năravurilor comuniste a apreciat gestul lui Niculae și după ce a luat conducerea politică a ţării l-a numit ca urmaș al lui la Directia Editurii Tehnice pe Secretarul de partid propus de Niculae G. iar V. V., noul Secretar al Comitetului de Partid al Editurilor, promovat de N.G. a ajuns personalitate politică importantă, membru în Cosiliul Salvării Naţionale și Senator. I-a propus și lui Niculae un post important, însă prietenul meu a refuzat și bine a făcut, pentru că nu i se potriveau noile demnităţi, după ce ocupase  până de curând loc  în prezidiul unor structuri comuniste. A acceptat un post la Institutul Cultural Român, oferit de scriitorul Augustin Buzura, cel de Director al Editurii Institutului, respectându-și vocaţia de specialist în probleme editoriale, post din care a plecat odată cu Buzura.

În afara numelor deja citate au mai fost și alte personalităţi culturale cunoscute care au căzut sub șarmul prietenului meu, citez numai câteva pe care le-am cunoscut personal : Profesorii universitari Mircea Zaciu, cu mărturisiri elogioase în Jurnalul din1993, Alexandru Piru, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Nicolae Manolescu, renumitul pictor Sabin Bălașa, poeţii  Fănuș Neagu, Cezar Baltag și Adrian Păunescu, istoricul Alexandru Zub și lista ar putea fi continuată cu majoritatea truditorilor pe scena literaturii române în adoua jumătate a secolului 20.

Editorul Niculae G. se pricepea să combine fenomenul cultural cu spiritul comercial, el publica un autor de mare succes în librării și cu banii obţinuţi acoperea multe cheltuieli necesare pentru publicarea unor tineri poeţi talentaţi, dar necunoscuţi. Prietenul meu era primit cu respect în orice conclav de iubitori ai literaturii, dacă o fi avut și adversari sau nemulţumiţi, nu știu să se fi mnifestat, verva polemică a personajului având un puternic efect de descurajare.

Retras într-un mic apartament, la parterul unui bloc din cartierul Balta Albă, Niculae G. și-a adunat puterile și ne-a lăsat unul din cele mai frumoase documente istorice și literare despre generaţia sacrificată de invazia comunisto-sovietică, publicat în trei volume, sub titlul semnificativ : “Arta de a fi păgubaș”

A doua jumătate a secolului 20 a fost dominată de nonvalori. În capul mesei se afla întotdeauna”cel mai mare, cel mai…, cel mai…,” începând cu cel  împușcat la sfârșitul carierei, probabil ca să-și poată atribui și numele de erou, nu cel mai…, dar erou. Lângă el a așezat-o pe singura neștiutoare de carte ajunsă la Academie. În primele bănci, la distanţa potrivită se aflau specializaţii în aplauze, agreaţi temporar de cei mai…Sala era completată de garda ce-i apăra pe cei mai… de restul lumii, devenit potenţial dușman. Adevăratele personalităţi creatoare de bunuri și idei s-au ascuns în anonimat și au rezistat.

S-a spus că cele mai (sic!) valoroase personalităţi ale României au trăit între cele două războaie mondiale și nu s-a explicat cum a dispărul dintr-odată crema spiritualitătii românești. E adevărat că mulţi dintre cei formaţi înainte de al doilea război mondial au fost trimiși în închisori și exterminaţi, dar izvorul spiritual a rămas și a continuat să curgă și să hrănească fiinţa românească. Este  datoria celor rămași în viaţă și a urmașilor să recupereze valorile spirituale și să le așeze la locul lor. Cu modestie nu numai declarată, ci manifestată, am încercat în cele câteva pagini dedicate prietenului meu Niculae G. să restitui portretul  unui om de valoare și să-l așez alături de alţi înaintași, sacerdoţi ai cărţii, dintre care citez câteva nume lângă care prietenul meu s-ar afla într-o companie potrivită : Nicolae Cartojan, Petre Georgescu Delafras, Alexandru Rosetti, Dumitru S Panaitescu-Perpessicius. Mulţi dintre cei ce-l cunosc pe N.G. se întreabă de ce nu este membru al Academiei Române. Mă hazardez să răspund în locul lui : nu l-a interesat, nu a cerut și reluând o vorbă a altui mare om “e mai bine să se întrebe de ce nu, decât de ce este”

Am lăsat la sfârșitul portretului literar fnalul celei de a doua căsnicii, jenat de împrejurarea că în calitate de naș nu i-am asigurat trăinicia Tainei. Din motive neprecizate cei doi s-au despărţit amiabil, au rămas în relaţii civilizate și s-au ocupat de fiul lor Niculăiţă, vlăstar cu duble origini nobile prin rădăcinile argeșene si ardelene. Consecventă unui nărav contactat în tinereţe, fina N. și-a găsit domiciliu în frumoasa locuinţă a unui distins profesor universitar, mai vârstnic decât fostul soţ, locuinţă moștenită după plecarea, destul de grăbită, a bătrânului profesor către lumea despre care nu se știe nimic.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest