Unul din năravurile mele păcătoase a fost și a rămas permanenţa unei legături speciale cu locul unde am fost adus pe lume. Am revenit ori de câte ori am putut la matcă, atras de o forţă ce depășea puterea mea de rezistenţă. Tot ce ţinea de satul  unde mă născusem păstra o dimensiune sacră ce se cerea venerată. Cu acest sentiment de veneraţie i-am evocat pe consătenii mei, cu virtuţile și păcatele lor, pentru că dacă le treceam cu vederea păcatele veneraţia era mincinoasă.

 

O doamnă, soţia unui consătean, a fost nemulţumită de portretul bunicii soţului. N-a cunoscut-o, s-a întâlnit cu viitorul soţ la mulţi după decesul bunicii, dar, ce contează, o bunică merită să fie prezentată ca o icoană, atârnată pe un perete. I-am explicat că Doda Lisandrina a fost o mare personalitate, a avut 9 copii din care au trăit 8, o adevărată performanţă pentru vremea ei, că dacă n-aș fi descris-o așa cum a fost, dinamică, bătăioasă, vorbăreaţă, impulsivă, nu m-ar fi iertat m-ar fi dojenit, așa cum îi era obiceiul. Cred că acolo unde se află se fălește cu portretul făcut de mine :

-Bine că nu m-a uitat zurbagiul.

Nu te-am uitat, Dodă Lisandrină, te înregistrez în catalogul de prieteni.

 

Ion L. a fost un consătean sărac, muncitor cu ziua,  harnic, dacă nu băuse ceva înainte. Când îl chemam la muncă nu mă refuza, însă mă lăsa să cred că-mi face un hatâr, era felul lui de a-și da importanţă. Il răsplăteam plătindu-i mai mult decât celorlalţi, era o slăbiciune a mea și un mod de a-l valorifica și încuraja. Cunoscut ca băutor de tărie, trăia singur într-o casă neterminată, fetele, femeile îl ocoleau dar nici el nu le acorda mare atenţie, n-avea timp, când nu muncea era băut și ce primea pentru muncă dădea pe băutură la cârciuma din sat în aceeași zi. A fost consecvent, a băut până în ultima zi de viaţă, mi-a spus odată că nu vrea să fie treaz când va muri, a murit cu inima împăcată. Multe păcate i-am trecut cu vederea lui Ion, un singur păcat nu pot  să-i uit. Iată despre ce este vorba. In timp ce construiam casa din satul natal,  ca să îndeplinesc zicala tatălui meu : “cine nu face o casă într-o viaţă nu este om”, am primit de la un fost pacient o frumoasă magnolie, arbore pretenţios, pregătit special  pentru a fi plantat. Spre bucuria mea fostul pacient a avut o mână verde, cum se spune, magnolia s-a prins și se pregătea să înflorească pentru prima dată. I-am rugat pe constructori s-o protejeze, să n-o stropească din greșeală cu var, ciment sau alte materiale de construcţie. Am uitat să-l atenţionez și pe Ion L., mare greșeală, prietenul meu a pândit un moment de neatenţie și m-a pedepsit, a stropit din abundenţă  cu var magnolia, ucigând-o. In ce compartiment dantesc ai ajuns Ioane ?

 

Se pare că uciderea pomilor este un păcat obișnuit în satul unde m-am născut. Cu vreo câţiva ani în urmă m-am întâlnit la prăvălia din sat cu unul dintre colegii de școală primară, am evocat cu nostalgie frumuseţea anilor din copilăria noastră, leagănul din Poiana Bolindeţului, bordeele din Pleașă, unde ne ascundeam în timpul bombardamentelor pe vremea războiului, un gest spectaculos, inutil, poveștile despre Tufanu’ Trăznit, perele dulci ale Părului Motrun. L-am întrebat dacă știe pe undeva un păr motrun, varietate rară, dacă nu pierdută, aș fi dorit să plantez un păr în locul celui decedat și să-l altoiesc dintr-un păr motrun. Fostul meu coleg mi-a arătat chiar în faţa cârciumii un păr altoit cu trei varietăţi, una fiind de păr motrun. ne-am bucurat amândoi la gândul că vom lăsa un urmaș bătrânului păr decedat din Poiana Bolindeţului. Fostul meu coleg s-a angajat chiar să planteze părul altoit în primăvara următoare.

Când am revenit în sat am vrut să văd părul nostru  motrun, nu l-am găsit și l-am întrebat pe fostul coleg ce s-a întâmplat, îl știam om de cuvânt. Oftând, omul mi-a spus că n-a mai găsit părul din faţa cârciumii, trei beţivi care au auzit ce vorbisem i-au dat foc, a ars bietul pom în strigăte de bucurie bezmetică a asasinilor. Rezerva mea de iertări se epuizase, când am trecut pe lângă Biserică, în drum spre casă, m-am oprit și am spus : “Iartă-i Tu Doamne…”.

 

Emil Cioran, un român dezamăgit, și-a vărsat năduhul într-una din scrierile sale împotriva conaţionalilor săi, a spus că un român intrat într-o casă privește în jurul lui ca să vadă cu ce poate să plece. Am verificat și confirmat zicerea lui Cioran cu ocazia construcţiei casei. Fiecare din cei chemaţi la muncă a găsit câte ceva de luat, cabluri elecrice, ţigle, ciment, var, cuie, o ușă de sobă, bucăţi de tablă, bare de fier, scânduri, niciun material n-a fost iertat, câte puţin din fiecare. Ii asigur pe toţi că i-am iertat și, mai mult, le dăruiesc ceea ce au luat fără să ceară.

Cu detestabilul obicei descris de Cioran, l-aș numi cu un termen medical cleptomanie, alţii i-au zis “un sport românesc”, m-am întâlnit peste tot unde am umblat prin România și, constatare neplăcută, nu ţine seama de rudenie, de prietenie de o eventuală recunoștinţă.

 

Fane R. tinichigiu auto, fost pacient, se fălea cu prietenia mea, mi-a reparat de mai multe ori mașina, m-a prezentat colegilor și m-a invitat chiar acasă unde m-a primit cu o mare generozitate. Toate aceste gesturi nu l-au împiedicat să demonteze piese din mașina mea nouă și să le valorifice, montându-le la altă mașină veche. Îl asigur pe Fane R. că mi-a rămas prieten.

Grigore, alt prieten, tovarăș de pescuit, priceput la reparatul mașinilor, a fost și mai întreprinzător. Cumpărasem două planetare Grenzen, marcă prestigioasă, intenţionam să le instalez pe mașina mea, i le-am arătat lui Grigore și l-am întrebat dacă le poate instala. Mi-a răspuns că e bine să mai aștept, planetarele mașinii mele sunt încă bune. Peste puţin timp i-am lăsat mașina pentru probleme de întreţinere curentă, mi-a împrumutat chiar mașina lui. A doua zi am plecat la un drum mai lung, însă n-am ajuns la destinaţie, mi-a sărit un pinion de la planetară, așa mi-a spus Grigore. L-am chemat de urgenţă să mă depaneze și după ce a pus diagnosticul a hotărât să monteze planetarele Grenzen. Am vrut să stau lângă mașină în timpul montării, dar Grigore mi-a spus că nu poate să le monteze pe loc, mi-a dat  din nou mașina lui să-mi fac treburile.

-Le-ai montat ?, am întrebat, când m-am întors.

-Bineînţeles, m-a asigurat Grigore.

Greșeala mea a fost că m-am lăudat altui mecanic auto, i-am spus că am planetare noi, Grenzen. Omul s-a uitat cu atenţie, a urcat chiar mașina pe rampă și mi-a spus că n-am planetare noi, că am planetare românești, nicidecum Grenzen. Când i-am povestit ce mi s-a întâmplat a zâmbit și a spus :

-Te-a păcălit, a deșurubat o piesă ca să rămâi pe drum, apoi a pus-o la loc zicând că ţi-a schimbat planetarele.

Cum aș fi putut să mă cert cu Grigore, prietenul meu de pescuit, i-am spus ce am aflat, a sărit ca ars, l-a ocărât pe mecanic, m-a asigurat încă odată că mi-a montat planetarele noi, nu l-am crezut, dar l-am iertat.

Schimbarea unor piese între două mașini, de la cea nouă la cea veche și invers era o practică obișnuită, duceai mașina nouă pentru schimbarea unui filtru sau un defect minor, mecanicul era ocupat, o lăsai la Service și omul opera liniștit schimbarea. Am fost victima acestui procedeu de mai multe ori, cred că nu am fost singurul. Când am cumpărat o Dacia nouă, înainte de primirea mașinii am fost lăsat să aștept pentru unele pregătiri și după o zi am constatat că din radiator curgea lichidul de răcire. Am mers la Service-ul de garanţie, m-a amânat vreo săptămână și nu mi-a înlocuit radiatorul decât după ce l-am achitat ca bacșiș șefului de la Service.

Cea mai neplăcută surpriză am avut-o de la un bun prieten căruia i-am lăsat mașina nouă pentru rodaj, pentru că am plecat din ţară mai multe luni. Când m-am întors și mi-am luat mașina am constatat că multe piese noi fuseseră schimbate, fapt atestat și de un mecanic profesionist. Revizia făcută în grabă n-a găsit toate hibele și pe drumul lung de întoarcere am rămas în  pană. Când i-am spus prietenului ce mi s-a întâmplat n-a găsit nimic de spus. Cum să strici o prietenie pentru câteva piese de mașină. L-am iertat, am schimbat vorba.

Alt prieten, Nea Gică, poreclit de colegi Bacșiș,   priceput la toate, mi-a făcut multe servicii, grilaj la balcon, bare metalice la toate ferestrele, uși dublate cu tablă groasă, hotă la bucătărie, cazan de 5 decalitri din inox și altele, l-am plătit dar nu mi-a cerut prea mult și drept compensaţie mă făceam că nu văd că de fiecare dată pleca de la mine cu un mic obiect ascuns în trusa lui de unelte. M-a surprins însă după ce am trecut la capitalism, a plătit pentru mine o taxă financiară și când i-am restituit datoria mi-a pretins dobândă, a zis că așa este acuma, prietenii se aleg în funcţie de avantaje, că nimic nu se mai face fără câștig. L-am trimis la plimbare, să dea lecţii de capitalism la alţii, dar după un timp l-am chemat și l-am întrebat ce dobândă îi datorez Mi-a spus că s-a răzgândit, că nu-mi mai cere dobândă, m-am revanșat prin cadouri, mai valoroase decât dobânda. Nea Gică era mândru de porecla lui și vrea s-o păstreze.

Cum să strici o prietenie cu un așa om, pentru câteva parale.

 

Am avut multe decepţii capitaliste, nu mai amintesc decât una, cea mai dureroasă.

Un prieten, ofiţer de Miliţie despre care voi vorbi și într-un alt capitol, a avut o evoluţie spectaculoasă după uciderea lui Ceaușescu, a fost avansat până la gradul de Colonel, pe post de Comandant, corespunzător gradului de General. Așa cum voi mai scrie, acest prieten a fost o verigă importantă a destinului într-un moment decisiv pentru viitorul meu. Eram ca doi fraţi, aveam încredere deplină în el și viceversa, o reciprocitate desăvârșită. M-a însoţit la examenul pentru obţinerea permisului auto, ajutorul lui fiind confirmat de examinator la sfârșitul probei de traseu cänd mi-a spus :

-Dumneata conduci ca o cizmă dar îţi dau carnetul pentru amărâtul ăla care stă în frig de azi dimineaţă.

M. ( de la Miliţianul!) avea cunoștinţe la numeroase instituţii, Primărie, Poștă, Telefoane, Alimentara, (foarte important !), marile magazine ca să nu mai amintesc și Poliţia.

La rândul meu l-am prezentat profesorilor mei de la Facultatea de Filozofie secţia Fără frecvenţă, pe care a terminat-o cu succes și a putut, ca absolvent de facultate să, avanseze la grade superioare. Ca medic i-am rezolvat multe solicitări, intervenţii la specialiști cunoscuţi, la  spitale și farmacii.

Când am plecat din ţară ne-a spus că se desparte de  soţie, și nu are locuinţă, i-am oferit trei camere din apartamentul nostru, în cea de patra, încuiată, am pus  câteva obiecte mai de preţ, mici bijuterii de familie, câteva sticle de Whiski, aparate electronice, haine,  dar n-am uitat să-l sfătuim că nu face bine, că soţia, pe care o cunoșteam este o femeie deosebită, inimoasă și o mamă ireproșabilă. Ne-a ascultat fără să spună nimic, era de acord cu noi, dar mai era și altceva.

Explicaţia a apărut când am revenit în ţară, după aproape un an. Prietenul nostru, ajuns într-un post important la Poliţie, noul nume al Miliţiei, nu era de găsit, plecase de acasă și nimeni nu știa unde locuește. Am mers, așa cum făcusem de multe ori, la Inspectoratul General de Poliţie din strada Ştefan cel Mare, l-am rugat pe poliţistul de la intrare să mă anunţe la Domnul Colonel P. (de la Poliţistul !) omul mi-a spus că îl găsesc la etajul 2, camera… și mi-a făcut un bon de intrare. În camera indicată am găsit o duduie,  prea elegantă pentru o secretară, m-am prezentat, am văzut o  tulburare pe faţa ei când i-am spus cine sunt, și m-a introdus la domnul Comandant.

Emoţie, îmbrăţișare, noutăţi, dar un nor nedeslușit, așezat între scaunul demnitarului și vizitatorul neașteptat  oprea înţelesul vorbelor la nivelul de generalităţi, însufleţirea prieteniei lipsea. Mi-a spus că s-a recăsătorit și  așteaptă un copil, soţia fiind, nimeni alta, decât secretara  din anticameră. Comentariile erau de prisos, eram pus în faţa unui fapt împlinit. Locuia împreună cu părinţii soţiei și-i ajuta la godpodăria dintr-o comună aflată în apropiera Bucureștiului, nu prea era încântat, dar n-avea putere să se opună. L-am întrebat despre apartamentul nostru și mi-a spus că a găzduit un american originar din România, venit să candideze pentru președinţia României, apoi a schimbat vorba. După o sporovăială neinteresantă am readus vorba despre ceea ce mă interesa, P. a  mai adăugat câteva informaţii inutile și la presiunea mea a spus că americanul i-a dat niște bani însă nu-i mai are, a avut multe cheltuieli în ultima perioadă.  Ce puteam să mai spun la asemenea argument, l-m rugat să mă pună în legătură cu americanul și am stabilit o oră de întâlnire la apartament.

Americanul ne-a spus că a cumpărat o casă și se va muta în câteva zile. A fost foarte rezervat faţă de mine, era evident că nu prea contam în ochii lui, n-a crezut necesar să-mi mulţumească pentru că a folosit casa mea. Am fost surprins și de lipsa de respect a fostului locatar faţă de bunurile folosite,  dezordine, farfurii și tacâmuri nespălate, resturi de alimente în frigider, praful neșters, probabil, de la plecarea noastră, resturi menajere mucegăite, m-am întrebat ce fel de om este cel ce vrea să devină Președintele României.

Am deschis și camera unde aveam obiectele personale, n-am acordat atenţie faptului că am întâmpinat o greutate când am introdus cheia în broască, am înţeles că fusese forţată după ce n-am mai găsit nici bijuterrile, nici sticlele de Whiski, nici aparatura electronică. l-am căutat pe prietenul meu, nu mai era de găsit, mi-a spus secretara că e plecat într-o delegaţie în Europa !. L-am găsit când am revenit în ţară, după mai multe luni, l-am întrebat dacă știe ceva despre lucrurile din camera încuiată, ne-a spus că nu știe nimic, lăsându-ne să credem că americanul ar fi forţat ușa.

-Bine, dar noi ţi-am încredinţat ţie cheile apartamentului,  crezi că n-ai nicio responsabilitate ?

A tăcut. La o reconstituire coerentă a întâmplărilor, în care am integrat și reacţiile ciudate ale tinerei secretare și norul nedeslușit de la revedera cu P., am înlăturat suspiciunea americanului și m-am întristat când am înţeles că mă aflu în faţa unei noi dovezi a năravului descris de Cioran. Nu mi-a rămas decât să iert, și l-am iertat. Continui să-l numesc prieten, dar nu-l mai găsesc ca să-i spun.

 

Sursa foto: wikimedia.org, Stefan Luchian – Trandafiri albi

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest