In ziua de 18 septembrie 2012, spre seară, am ajuns în satul, unde m-am născut, împreună cu soţia, după o lungă absenţă. O. a început să despacheteze bagajele, iar eu, tras de aţă, cum frumos zice românul, m-am lăsat în voia pașilor, am urcat încet coasta ce duce spre Izlaz, am ajuns la Tarifă, nume păstrat de locul unde se spune că era marcată intrarea în satul Cremenari când se venea de la Stoiceni, și am înaintat agale spre cimitirul vechi, îmbrăţișând cu privirea cunoscutele poieni unde am păscut, împreună cu alţi ciobănei, mioarele satului. Ajuns la Cimitirul vechi, spaţiu sfinţit de rugăciunile pentru pomenirea morţilor, părăsit de un preot venetic, am intrat să mă rog pentru morţii uitaţi. In cimitir am văzut cu mâhnire că gardul reconstruit de noi în jurul cimitirului n-a protejat mormintele strămoșilor de profanare, peste tot erau urme de trecerea animalelor. M-am lăsat în voia gândului necontrolat și am vrut să blestem, n-am apucat s-o fac pentru că am călcat într-o denivelare a terenului și împins de inerţie și de o greutate exagerată prin sedentarism, am mai făcut câţiva pași după care am căzut. Mi-am dat seama că s-a întâplat ceva grav când n-am mai reușit să mă ridic. Am chemat-o pe nevasta lui Gheorghe al lui Traian, care, aflată pe izlaz, îndemna oile spre casă. A venit femeia însă n-a reușit să mă ridice, atunci am înţeles că am dat de necaz mare,  că unul din oasele piciorului s-a rupt. Neputincioasă, femeia l-a chemat în ajutor pe Gheorghe, l-am rugat să vină cu mașina lui, o Dacie veche folosită numai pentru a merge la prăvălia satului sau la cârciumă. Cu greutate, cei doi au reușit să mă urce în mașină și să mă ducă până la poarta casei mele.  Am încercat să evaluez dimensiunea necazului ce-mi picase pe cap, deși buba era la piciorul drept, sic!. Eram lucid, mi-am dat seama că mă așteaptă o perioadă grea, dar primul gând s-a dus la soţia mea, venită să se odihnească după multe luni de muncă neîntreruptă. Când am ajuns la poarta casei mi-au pierit toate gândurile, nu mai știu cum am fost trecut din mașina lui Gheorghe, care nu putea să circule, n-avea verificarea tehnică, în mașina lui Neluș. V., și ea fără verificare tehnică, dar mai bine întreţinută. Din acel moment soţia mea a preluat comanda, a stabilit diagnosticul, a improvizat o imobilizare provizorie și am plecat la Spitalul din Rm. Vâlcea, unde s-a confirmat diagnosticul : fractură de col femoral drept. Ortopedul de serviciu ne-a spus că el poate să mă opereze, dar numai prin procedeul osteosintezei cu o tijă metalică introdusă la nivelul colului femoral. S-a oferit să obţină un loc la o Clinică din București unde se putea monta o proteză totală de șold, soluţie ideală. Fără ezitare soţia mea a optat pentru transfer la București.

Am fost așezat pe o targă la camera de primire, în așteptarea unei ambulanţe, timp în care, ca într-un vis urât, am văzut printre curioșii adunaţi în jurul meu o privire ameninţătoare. Neliniștea mea a crescut când l-am recunoscut și n-am înţeles cum a ajuns acolo un om care nu m-a iubit niciodată și care mă apostrofase când i-am vorbit de credinţa și Dumnezeu.

-Lasă-mă domnule cu Dumnezeu, care Dumnezeu, nu există niciun Dumnezeu, a fost o invenţie a popilor, să ia banii oamenilor.

Prezenţa lângă mine, cel imobilmizat pe o targă, a acestui om mi s-a părut un semn rău.

L-am întrebat cum a aflat că sunt acolo, n-am primit răspuns, a bâiguit ceva neînţeles și a dipărut. Mai târziu am aflat cum a ajuns vestea despre accidentul meu la Rm. Vâlcea, dar nu vreau să mă opresc asupra amănuntelor. S-a confirmat adevărul că veștile rele zboară ca păsările cerului. După ce am plecat cu ambulanţa la București n-am mai primit niciun semn de interes din partea rudelor mele. Să-i fi interesat numai necazurile mari ?

Intre timp a venit de la București și fiul meu cel mic, când a auzit ce mi s-a întâplat s-a urcat în mașină și a plecat în mare viteză spre Rm. Vâlcea, a ajuns după ce Ambulanţa plecase spre București, a luat-o pe mama lui, s-au dus în sat să strângă bagajele de abia desfăcute și au plecat în grabă cu speranţa că vor ajunge din urmă Ambulanţa. Au ajuns-o la intrarea în capitală și au fost alături de mine la internarea în Clinica de Otopedie a unui Spital Universitar, unde găsise un loc liber ortopedul de la Rm. Vâlcea.

Soţia și fiul au evaluat bine situaţia, și-au dat seama că dacă rămân să fiu operat la București riscul de infecţie și complicaţii va fi foarte mare în condiţiile de igienă precară din spital, cu gândaci și șobolani, cu un operator necunoscut, foarte probabil medicul de gardă și cu un personal medical interesat numai de ciubuc, fiecare gest se cerea plătit, așa era rânduiala casei. Un bolnav în situaţia mea, imobilizat în poziţie dorsală avea nevoie de ajutor, de un aparţinător, da !, așa se spune, aflat permanent în apropiere pentru îngrijiri speciale și atenţii, fără de care nu se uita nimeni la el. Au telefonat în Franţa, au luat legătură cu Securitatea socială și Mutuela complementară, au aflat că beneficiez de clauza de repatriere și cu insistenţe, cu lacrimi chiar, au convins pe cei ce puteau decide să trimită un avion sanitar pentru transport medicalizat din Franţa, la București.

Intrasem într-o stare de indiferenţă, de apatie, n-aveam forţa și curajul să-mi imaginez ce va urma, să mă identific în bolnavul imobilizat, dependent, incapabil să ia decizii, neputincios în faţa destinului. Nimic din ce s-a întâmplat în cele două zile petrecute la București nu mi-a rămas în memorie, m-am trezit din starea de obnubilare în momentul când am fost urcat într-un avion cu destinaţia Lyon. Fiind obligat să dau informaţii celor doi infirmieri francezi am retrăit cele două zile și atunci le-am înţeles în tot dramatismul lor. Francezii mi-au spus că vor face o escală în Croaţia, la Zadar, de unde vor lua un alt bolnav pe care îl vor duce la Bordeaux. Am reţinut comportamentul uman, civilizat, al celor doi francezi și am înţeles importanţa demersului de repatriere al soţiei și fiului meu. La Lyon am fost așteptat  de o ambulanţă specială care m-a transportat la Cinica Convert din Bourg en Bresse unde mi se rezervase un loc. Aceste amănunte meritau să le acord importanţă, pentru că aduc informaţii despre diferenţa dintre asistenţa medicală din cele două ţări.

In Franţa a început a doua parte a calvarului. Operaţia nu s-a putut executa decât după efectuarea unor analize bacteriologice din care să rezulte că nu sunt purtătorul unor microbi patogeni importaţi din România, așa era cutuma. După două zile, când analizele au ieșit negative, am fost operat.

Ca unul care a petrecut aproape jumătate din viaţă în săli de operaţie, așteptam cu legitimă curiozitate și teamă confruntarea cu noua calitate aceea de obiect chirurgical.  Am trecut ușor peste dilema acordului, da sau nu, operaţia era obligatorie am ignorat-o, a fost un avantaj, frica n-a avut timp să-se manifeste.

Fostul anestezist, în calitate de pacient, a avut o plăcută surpriză. Tot ce știam eu despre modul cum se desfășura momentul preoperator, foarte stresant, transportul, așezarea pe masa de operaţie, puncţia venoasă, nu s-a mai petrecut în stare de veghe, a fost inclus în actul operator și  din postura de bolnav în așteptarea intrării în sala de operaţie m-am trezit ca dintr-un vis plăcut, întrebând unde se află.

-Sunteţi în sala de trezire, aţi fost operat și veţi fi dus la salonul dumnevoastră. Eu sunt doctoriţa care v-a efectuat anestezia.

Uluit, am uitat să-i mulţumesc, nici n-aș fi avut timp s-o fac, pentru că doamna doctoriţă a părăsit sala de trezire, se grăbea să anestezieze un alt pacient.

A fost o confirmare a importanţei anesteziei verificată în rol de bolnav, un motiv pentru o mândrie tardivă a fostului practician.

Sper că am reușit să transcriu corect un gând destul de sofisticat intrat și ieșit rapid în și din fluxul memoriei. In legătură cu gândurile ce intră și ies în și din computerul biologic aflat în dotare, afectat de boală și de droguri, am notat mai înainte o încetinire și o lipsă de reacţie exprimată prin apatie și indiferenţă, prin refuzul memoriei de a reţine amănunte. Reevaluând aceste momente, le-am corelat cu principiul de bază al vieţii, opţiunea pentru o alternativă de adaptare-conservare, și ștergere a amintirilor nefolositoare. Anestezia, prin starea de hipnoză indusă artificial se aliniază la acest principiu refuzând să înregistreze actul chirurgical, o agresiune, chiar dacă utilă.  Am admirat încă odată înţelepciunea Creaţiei, în infinita ei  diversitate, inaccesibilă încă înţelegerii umane. Mai târziu am aflat și numele dat acestei modalităţi de reacţie : rezilienţă.

Ajuns într-un pat de spital dotat cu cele mai moderne echipamente, singur într-o cameră, ca toţi bolnavii din Clinica chirurgicală Convert, ieșit din starea de nepăsare protectivă, am lăsat gândurile să inventeze scenarii. Prima constatare pe care n-o puteam ignora era dependenţa de un ajutor permanent pentru toate activităţile de îngrijire medicală. Nu puteam să mă așez, fără ajutor, la marginea patului sau pe o parte, nu reușeam să merg la toaletă, pentru folosirea scaunului rulant și deschiderea ușilor aveam nevoie de un însoţitor. In pat singura poziţie posibilă era poziţia dorsală, greu suportabilă cu potenţial de complicaţii pulmonare și escare. Indicaţiile mele de medic al stărilor de urgenţă își găseau justificarea la pacientul care eram, cu precizarea că în noua calitate aveam o altă percepţie și înţelegere.

După o săptămână petrecută la Clinica Dr Convert, dat fiind că evoluţia operaţiei a fost bună, am fost transportat cu o ambulanţă la o Clinica de reeducare funcţională numită Les Arbelles, nu departe de Clinica Dr Convert, unde au început să apară surprizele. O primă noutate a fost aceea că relaţia dintre bolnav și personalul de îngrijire se reducea la executarea automată a unor gesturi. În serviciul creat de mine la Spitalul Griviţa am impus   compasiunea creștină faţă de semenul ajuns pe patul de suferinţă, e adevărat că am reușit să conving și datorită amănuntului că pacienţii se simţeau datori să mulţumească, respectând obiceiurile din spitalele românești, cu un dar pe măsura posibilităţilor. Am cunoscut și am încurajat acest nărav pentru că era o modalitate de stimulare pentru lucru bine făcut.

În spitalele franceze este interzisă recompensa bolnavilor ca metodă de mulţumire pentru servicii, dar, am aflat cu ocazia trecerii mele prin cele două stabilimente medicale, că năravul românesc a emigrat și în Franţa, timid, ca orice început, dar timiditatea va fi trecătoare și va transgresa legile și regulamentele punitive. Poate că ar fi bine ca să rămână osândită doar condiţionarea, un termen greu de încadrat și delimitat.

Ca opinie personală notez și observaţia că lipsa unui stimulent scade interesul și bunăvoinţa personalului medical și are consecinţe nefavorabile asupra calităţii actului medical, și, mai important, asupra relaţiei dintre bolnav și cel ce îi acordă asistenţa medicală. Asigurat de plata actului medical de către Securitatea Socială și de către Mutuela facultativă, medicul nu se simte obligat să spună o vorbă de încurajare si să-i zâmbească bolnavului, deși cunoaște valoarea terapeutică a acestor modalităţi de comportament.

Internat timp de șaptezeci de zile în două stabilimente medicale, Clinica Doctor Convert și Clinica de reeducare funcţională Les Arbelles, ambele în Bourg en Bresse, am înţeles că școala medicală franceză, prestigioasă prin rigoare și dotare cu echipament de înaltă performanţă, rămâne corigentă la capitolul relaţii interumane. Bolnavul pierde calitatea de om, este văzut ca obiect al muncii, personalul medical îndeplinește strict numai obligaţiile ce-i revin din statutul profesional.

La etajul II al Cinicii Arbelles, unde am fost repartizat, am verificat personal cele spuse mai sus. O tânără ajutoare de îngrijitoare, aide soignante, a refuzat să mă ridice la marginea patului, avea indicaţia să mă lase s-o fac singur și nu s-a lăsat convinsă că nu reușeam din cauza diminuării forţei fizice, slăbisem zece Kg. în zece zile. O îngrijitoare, femeie de serviciu, n-a vrut să-mi dea urinalul, zicea că nu intră în atribuţiile ei, nu s-a lăsat convinsă nici când a văzut că am pierdut urină prin prea plin. Pentru gesturi mărunte, un pahar cu apă, un prosop, o pernă, apropierea încălţărilor de pat, ridicarea patului, se impunea să cunoști statutul persoanei ce putea să-l execute, dacă rugai pe altcineva erai refuzat fără menajamente : “nu intră în atribuţiile mele”. Sunai zadarnic la soneria de la capătul patului, dacă personalul era la ” releve”, schimbarea turei, care dura câte două ore, dimineaţa și seara.

Avantajul de a fi singur într-o rezervă era anulat de o izolare și singurătate terifiantă, greu de suportat într-un moment când nevoia de compasiune era vitală. Să stai ore multe în fiecare zi culcat pe spate, cu ochii în tavan, să simţi cum trece timpul pe lângă tine, fără tine, să nu te mai poţi opune gândurilor, toate rele și ameninţătoare, să simţi cum intră moartea în gânduri, iată de ce singurătatea bolnavului imobilizat este îngrozitoare.

Ruptura osului mare de la picioul drept n-a rămas fără consecinţe asupra trupului de om bătrân, s-a complicat cu o tromboflebită gambieră, complicaţie redutabilă cu mare potenţial de mobilizare și deseminare a micro trombusurilor la organele vitale, mai ales la plămâni, apoi cu o infecţie urinară complicaţie a sondei lăsată în vezica urinară pentru a preveni retenţia acută de urină. N-am ratat niciuna din complicaţii, infecţia urinară favorizată și de condiţiile de igienă precare, obișnuite pentru un bolnav imobilizat, s-a complicat la rândul ei cu o incontinenţă de urină la care au contribuit și medicamentele prescrise pentru durere și insomnie. Respiram greu din cauza astmului bronșic, boală mai veche, agravată de poziţia dorsală și de mici eforturi, tușeam și expectoram secreţii mucopurulente și sanghinolente, toate aceste suferinţe le trăiam în izolare și singurătate. Cum să nu intre moartea în gânduri ? L-am chemat pe Vestitorul sfârșitului, duhul care m-a întors din drum altădată, n-a venit, n-am știut dacă era semn bun sau semn de plecare iminentă. Am încercat să-mi imaginez momentul fatidic al despărţirii sufletului de trup, al spiritului de materie, mi-a fost imposibil, nu știam cum și de ce s-au unit și ce este, de fapt, sufletul. Mi-am pus întrebarea dacă se poate muri fără spectatori, fără jelitori, fără semeni, triști, îndoliaţi sau mulţumiţi că le-a mai dispărut un concurent, mi-am zis că se poate, dar nu în cazul meu, au fost prea mulţi care mi-au dorit pieirea și care ar fi dorit să se bucure de momentul real.

În Clinica de recuperare Ardelles, echipamentul modern,  nu reușea să compenseze lipsa de bunăvoinţă a celor ce-l foloseau. Aveam la dispoziţie o sonerie pentru solicitări de  urgenţă, n-am folosit-o nicodată abuziv, dar când am căzut în toaletă unde am ajuns forţat, după ce am așteptat inutil să vină o îngrijitoare la apelul soneriei, am trăit momente de disperare. Alungit pe cimentul toaletei, în plină criză de astm, febril, incapabil să mă ridic, am sunat și strigat în zadar timp de patruzeci de minute. Am avut norocul să fiu auzit de o bolnavă care trecea întâmplător, în scaunul rulant, pe lângă rezerva mea, care, binevoitoare, a mers la cabinetul infirmierei să anunţe că cineva are nevoie de ajutor. Bineînţeles că tot eu am fost admonestat. Mă îngrozesc când îmi amintesc acea noapte disperată, am crezut că este ultima din viaţă.

Clinica funcţionează ca un automat, cu un program rigid,  ore fixe și executanţi robotizaţi. Prima impresie este de perfecţiune, repede desminţită de efectul, previzibil dacă ieși din domeniul roboticii : o totală absenţă a empatiei, calitate esenţială pentru omul adevărat, foarte importantă pentru omul bolnav.. Deși Clinica este instituţie medicală n-am fost examinat decât după câteva zile de la internare, de un medic și atunci, nu pentru o consultaţie ci pentru a-mi spune că va fi absent două săptămâni, pentru că va pleca în concediu, dar că mi-a prescris medicaţia pentru perioada când va lipsi. I-am urat concediu plăcut, ce puteam să-i spun altceva. Primeam zilnic medicamente pentru durere și lexomil pentru liniștire și somn, la care adăugam medicaţia recomandată de cardiolg pentru Hipertensiune arterială și cardiopatie ischemică, adusă de soţia mea de acasă. Durerea la nivelul operaţiei era neglijabilă, dar tratamentul îndelungat cu Lexomil a avut drept efect o relaxare a sfincterului urinar cu incontinenţă de urină, efect consemnat în prospect, dar de care am aflat după instalarea lui. Ușor de imaginat dramatismul situaţiei în condiţiille imobilizării la pat și al lipsei de disponibilitate la solicitări. Neavând o explicaţie mi-a fost teamă că voi rămâne cu această infirmitate până la sfârșitul zilelor. Începusem să mă obișnuiesc cu gândul că acest sfârșit era aproape, era singura consolare.

Intruna din zilele de disperare a apărut o doamnă însoţită de o infirmieră, s-a prezetat ca fiind doctoriţa X, nu i-am reţinut numele, și m-a consultat ca o adevărată specialistă. Foarte surprinsă de cele constatate la examenul medical a chemat imediat pe cineva la telefon și a întrebat când se face un loc la etajul I.  După ce a închis telefonul mi-a spus că nu este mulţumită de evoluţia mea și că a hotărât să mă transfere la etajul I unde voi beneficia de un tratament adecvat. Atunci am aflat numele doctoriţei, Kracher, și că era medicul șef al Clinicii. Cine a trimis-o exact într-un moment când se juca soarta mea ?  Cine altul decât providenţialul meu destin. Am înţeles și de ce Vestitorul sfârșitului nu dăduse niciun semn.

Intre cele două etaje ale Clinicii de recuperare era o mare deosebire în privinţa activităţii de îngrijire medicală, n-am înţeles care era explicaţia și nu vreau să dau cu presupusul de teamă că voi ieși din teritoriul “political correctness”. Medicul de salon de la etajul I, Dr. François Gourisse, era tot timpul abordabil, chiar dacă nu trecea prin saloane decât la două zile. Mi-a stabilit o schemă de tratament fără lexomil, cu bronchodilatatoare sub formă de aerosoli și  anticoagulante pentru prevenirea unor complicaţii ale tromboflebitei. La urocultură a crescut un germene banal, enterococ, prezent în mod obișnuit în tubul digestiv, nu mi-a dat antibiotic, a zis că trebuie să beau cât mai multă apă, să crească diureza, un mijloc de combatere a infecţiei cu un germene mai puţin patogen.

Un câștig important a fost acela că la etajul I aveam program de Kinetoterapie de două ori pe zi și mai ales că am avut șansa de a fi repartizat la o tânără domnișoară, pe numele ei Marie Vespringer, originară din orașul alsacian Mulhouse, cu care am stabilit repede o relaţie de încredere reciprocă. Am întrebat-o dacă știe că zâmbetul permanent cu care își întâmpină pacienţii are un efect terapeutic important, mi-a spus că zâmbetul este parte a personalităţii ei, că nu face un efort să-l includă în tratament, însă știe că are un efect bun asupra pacienţilor. In puţinele schimburi de vorbe din timpul kinetoterapiei am aflat multe amănunte din viaţa ei.  Era fiică de medici oftalmologi, din Mulhouse, un oraș aflat la graniţa cu Elveţia și Germania, avea un frate care se pregătea să dea examen de intrare la facultatea de medicină, și ea a vrut să facă medicină însă concurenţa a fost foarte mare și a urmat o școală de kinetoterapie într-un orășel german de lângă frontiera cu Franţa. Acum era mulţumită pentru că avea o meserie foarte căutată. Mi-a vorbit și despre relaţiile ei sentimentale, mi-a spus că pentru generaţia ei întemeierea unei familii nu mai este o prioritate, se poate trăi și fără un contract de căsătorie. Deși spunea că este credincioasă, catolică, nu mergea la biserică și nu citise Biblia. La rândul meu i-am sugerat că e bine să se căsătorească religios, să meargă la Biserică și i-am răspuns la multe întrebări. Cu ocazia ultimei ședinţe de kineto-terapie, când i-am mulţumit, mi-a spus că s-a bucurat să mă cunoască, pentru că a învăţat lucruri interesante, că nu întâlnise mulţi oameni de la care a avut atât de multe lucruri de învăţat.

În afară de lungile nopţi de insomnie, neprogramate, aveam, un program zilnic, mereu același.  Mă trezeau, dacă reușisem să adorm, femeile de serviciu, la ora șase, cu zgomotul specific al activităţii lor și cu unele mărturisiri despre viaţa particulară, împărtășite cu lux de amănunte colegelor. La ora opt fix mi se aducea micul dejun, mereu același : ceai, pâine prăjită, un cubuleţ de unt și altul de marmeladă.  La ora opt și cinci minute mi se aducea ziarul Progresul, cadou de la Mutuela facultativă. La ora opt și un sfert veneau medicamentele de dimineaţă. Urma un răgaz de liniște totală, și de suferinţă, ultima cauzată de imobilizarea în poziţia dorsală, fără nicio posibilitate de a solicita ajutor pentru că între ora opt și un sfert și nouă și patruzeci și cinci tot personalul se afla la reléve, schimbarea turei. La ora zece venea aide soignante, ajutoarea de îngrijiri medicale, care mă ajuta să-mi fac toaleta. La ora unsprezece și patru zeci și cinci de minute o solicitam din nou pentru a-mi pune încălţătorile și a mă ajuta să urc în fotoliul rulant, pentru că era ora de masă la ora douăsprezece fix. După ce deschideam, cu dificultate, ușa rezervei, un prim exerciţiu de autonomie, plecam  cu fotoliul rulant spre ascensor, aflat pe altă aripă a Clinicii, așteptam să-mi vină rândul și împreună cu alţi bolnavi, coboram la parter. Drumul de la rezervă la sala de mese, dus și întors, parcurs la prânz și seara, era un bun procedeu de antrenament, manevrarea fotoliului rulant fiind un exerciţiu din programul de recuperare motorie.

În sala de mese, dechisă automat la ora douăsprezece fix, aveam masă și scaun stabilite la internare, marcate de nume și un șerveţel curat, aveam  aceeași comeseni și primeam, într-o ordine determinată de regimul fiecăruia, porţiile de mâncare cu numărul de calorii calculat de dieteticiana clinicii. Nu lipseau niciodată salata, brânza și desertul. În primele zile nu prea mi s-a acordat atenţie, numele Radu, înscris în faţa scaunului meu nu era franţuzesc și ca de obicei, francezii erau reţinuţi faţă de cei ce nu poartă nume franţuzești.

Pe scaunul de vis-a-vis al mesei de patru persoane era instalată o franţuzoaica sobră, cu ţinută afectată, aparent neinteresată de cei din jur, schimba rareori câteva cuvinte cu vecina de masă, și afișa un ton de superioritate aristocratică. Nu m-a învrednicit nici cu o privire. Observând-o mai atent am avut un fel de compasiune faţă de ea, n-ași fi putut să spun de ce, mi s-a părut că aroganţa are o explicaţie într-un complex. Am avut dreptate, femeia era aproape surdă, își ascundea  infirmitatea printr-o aparentă detașare. In stânga doamnei se afla un domn cu părul alb, atent la tot ce vedea în jurul lui, încercând să prindă un cuvânt, să  înţeleagă ce se vorbește ajutându-se de o mână plasată în spatele urechii. Își justifica gestul mărturisind că nu aude bine. Când a rugat-o, în zadar, pe vecina lui să-i pună apă în pahar ne-am dat seama că sărmana aristocrată nu l-a auzit. Omul a spus ca pentru liniștirea lui :

-Asta e mai surdă ca mine.

In scaunul din dreapta aveam o franţuzoaică blondă, vopsită, care, din lipsă de parteneri se întreţinea cu un bărbat de la masa vecină, râdea copios, cu și mai ales fără motiv, la fiecare vorbă spusă de acesta. Era clar că  percepţia testosteronului o stimula. După două zile aristocrata a fost externată și în locul ei a venit  o supraponderală de vreo sută și douăzeci de Kg. avea ca și mine fracură de col femoral, fusese operată la Spitalul Fleryat, spital de stat, nu se plângea, era bine dispusă și optimistă, nu încerca să epateze nici prin cultură nici prin origine, mi-a acordat atenţie de la început, îmi cerea părerea când ceilalţi nu se puneau  de acord și în discuţiile despre aspecte ale activităţii cadrelor medicale din Clinica de recuperare. Avea un dar natural prin care întreţinea o atmosferă bună în jurul ei.

Surdul a fost mutat la o altă masă și în locul lui a venit altă infirmă, acolo eram toţi infirmi, care din prima zi a început să-și povestească viaţa, spunea numai banalităţi pe un ton ce lăsa impresia că ce spune ea merită să fie cunoscut de toată lumea.  Nu lăsa pe nimeni s-o întrerupă, nu știa să asculte, se plictisea dacă nu vorbea. Fusese, zicea, infirmieră și se căsătorise cu un farmacist, a repetat de mai multe ori, ca nu cumva să uităm. Omul era mai în vârstă și după ce a decedat a rămas singură cu nouă copii.

-Nouă copii, asta înseamnă că v-aţi căsători la o vârstă fragedă, au întrebat-o.

-Nu, că l-am luat cu cinci copii și mai aveam și eu doi, cu el am mai avut încă doi copii.

-Aha, au spus.

Şi-a reluat povestea vieţii, nimic interesant. la un moment dat a spus că s-a gândit să scrie o carte  cu titlul “Povestea vieţii mele” auzise ca a mai fost o Anne care a scris povestea vieţii, nu mai știa cum o chema.

-Anne de Noailles, i-am spus.

-Da, da, asta este, m-a aprobat fericită. fără să aprecieze însă intervenţia mea.

Au apreciat-o alte două tovarășe de masă, care m-au    întrebat de unde cunosc eu autori și literatură franceză.

-Din cărţi, am răspuns fără să mai spun că Anne de Noailles era o descendentă a familiilor românești Bibescu și Brâncoveanu, mi-aș fi bătut gura degeaba, că ele tot nu știau cine au fost Bibeștii și Brâncovenii.

Pe la jumătatea lunii Noiembrie am fost repartizat la altă masă, n-am știut de ce și când am întrebat mi s-a spus că a fost o problemă de regim alimentar. Masa cea nouă, rotundă, avea cinci scaune în jurul ei și era așezată într-unul din colţurile sălii de mese.

Colegii de la noua masă merită câte un crochiu de portret. Vecinul din stânga, un bărbat voinic de vreo șaizeci de ani, vorbea singur, se aproba înclinând capul înainte  și  se dezaproba prin mișcări de lateralitate ale capului și bolborosind cuvinte numai de el înţelese. Era de acord cu ce spuneau ceilalţi aprobându-i cu mișcări ale capului. Nu puteai angaja cu el un dialog, deși înţelegea tot ce auzea, nu reușea să formuleze răspunsuri. Faţa îi era luminată de un zâmbet permanent, era serviabil, punea apă în pahare și întindea coșul cu pâine celui ce vrea să se servească. N-am aflat ce diagnostic avea, dar folosea, ca mai toţi bolnavii din Clinică, fotoliul rulant pentru deplasare.

In dreapta eram flancat de un bărbat cu chelie, de vreo treizecișicinci de ani, internat pentru sechele de AVC, pareză la nivelul piciorului drept, susţinut cu proteze, paralizia braţului drept, pe care nu-l putea folosi și turburări de vorbire, nu putea să formuleze propoziţii inteligibile, dar înţelegea ce i se spune. În rest sănătos tun, cu o poftă de mâncare exagerată, cerea zilnic porţie dublă, mai ales din felurile de mâncare consistente, carne, brânză, pește și desert. Se descurca destul de bine cu mâna stângă, cerea să fie ajutat numai pentru tăiatul cărnii, urmase și un stagiu de ergoterapie cu o persoană specializată. Era ultimul care ajungea la masă, se purta cu multă dezinvoltură și era simpatizat de personalul de serviciu care îi îndeplinea toate solicitările.

Colţul din sânga era ocupat de o doamnă foarte curioasă, atentă la tot ce se întâmpla în sala de mese, gata să comenteze orice gest, tipul clasic al bârfitoarei. Ca să vadă și să audă mai bine se apleca înainte și scotea o limbă neagră, depapilată, uzată, probabil de prea multă folosinţă. Nu acorda atenţie comesenilor, nu mulţumea când i se punea apă în pahar sau când i se întindea farfuria cu pâine, rămânea la masă și urmărea plecarea bolnavilor până la ultimul. Era tolerată de personalul de serviciu și servită cu multă atenţie și promptitudine.

In colţul din dreapta se afla fostul tovarăș de masă, surdul, care-mi acorda o atenţie deosebită, se străduia, ajutându-se de căușul palmei, plasat în spatele pavilionului urechii, să întreţină un dialog cu mine, de fapt să vorbească el, pentru că chiar dacă aș fi spus și eu ceva, greu m-ar fi înţeles. Mi-a pus multe întrebări, despre România, despre familie și alte indiscreţii.  Nu știu cât a înţeles din ce i-am spus. Când a aflat, folosind auzul și motivaţia, că soţia mea este medic la Centru Psihoterapeutic din Bourg mi-a spus că el cunoaște foarte bine Spitalul, că a lucrat acolo ca administrator timp de cincisprezece ani, a citat nume, unele cunoscute și de mine, îl știa pe directorul Spitalului, “un mare șmecher” după opinia lui, și s-a lăudat cu lucrările de construcţie și de amenajare a frumosului parc al spitalului, executate sub administraţia lui. L-am ascultat fără să comentez și bine am făcut pentru că una dintre infirmele aflate la masa noastră avea cunoștinţe la spital și din bârfă în bârfă vorbele puteau ajunge la cei bârfiţi și puteau s-o afecteze pe soţia mea.

Masa de prânz și masa de seara erau singurele ocazii de întâlnire cu oameni, și împreună cu rugăciunile mele și cu   vizitele zilnice ale Olgăi, cele mai frumoase momente din viaţa de om beteag, obligat să-și rumege necazul  și singurătatea.

 

Sursa foto: wikimedia.org

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest