Destinul de hoinar a continuat și după întoarcerea din cea de a doua fugă în Libia, de data asta într-o altă lume bănuită a fi mult mai bună. In ziua de 1 februarie, zi aniversară a soţiei mele, am ieșit din România cu Dacia noastră bătrână și demodată prin punctul de vamă de la Nădlag în formaţie de șofer, o bătrână și un copil. Obiectivul călătoriei era orașul francaz Valence, pe valea Rhônului, unde O. primise repartizare în urma unui concurs de specializare în Psihiatrie. Aveam o hartă împrumutată de la un vecin și un traseu aproximativ, nu ne-am programat locuri de repaus sau staţionare, pentru că nu aveam niciun reper. Adevărată aventură.  Am avut nevoie de o zi ca să ajungem la frontiera dintre Ungaria și      Austria, dar e adevărat că la Nădlag am stat vreo șase ore. După alte trei zile am ajuns la Monteleger, comună vecina cu Valence, unde se afla “Centre Hospitalier de Spécialité Le Valmont” cum era numit de francezi , evident ca să evite cuvântul Psihiatrie.

O. era cazată într-un apartament de trei camere cu toate dotările, bucătărie, baie, frigider, încălzire electrică, telefon, masă la cantina Internatului, toate gratuite, pe scurt un paradis pe lângă condiţiile din România. Când a văzut frigiderul plin cu bunătăţi fiul nostru a avut o reacţie spontană de român sărac :

-Mamă, dar suntem bogaţi aici.

Trec peste dificultţile de adaptare, inerente, specifice pentru fiecare membru al grupului. Pentru O. a fost cel mai greu, dar cu marea ei capacitate de orientare a găsit cele mai bune rezolvări. J.M. a preluat sectorul tehnic al gospodăriei, eu pe cel de șofer, meserie pentru care eram calificat, M. a devenit elev la Şcoala din Monteleger aflată la vreo patru Km de spital. Cu Dacia noastră privită ca o curiozitate, Renalt 12 dispăruse de pe drumurile francezilor, am asigurat aprovizionarea de la Valence și transportul lui, la și de la școală, de două ori pe zi.

După câteva săptămâni de la sosirea la Monteleger s-a apropiat de mine una dintre doamnele venite să recupereze o elevă la ora de terminare a cursurilor. Cu dificultate am reușit să înţeleg că se aflase de venirea noastră și că eram invitati să participăm la întâlnirile unui grup de rugăciune numit Renouveau Charismatique. I-am spus că îi voi da răspunsul a doua zi, după ce voi vorbi cu soţia. O. a fost de acord, aveam nevoie de un anturaj și invitaţia venea ca o împlinire a dorinţei noastre așa că a doua zi am stabilit data și locul de întâlnire, Biserica din Monteleger.

Intre timp am căutat informaţii despre Renouveau Charismatique, am aflat că este o replică destul de recentă a Pentacotismului, care își propune să reevalueze și să valorizeze momentul creștin al Coborârii Duhului Sfânt cunoscut sub numele de Cincizecime, când Sfinţii Apostoli au primi daruri miraculoase, vindecări spectaculoase, darul profeţiei, vorbitul în limbi străine,  glosolalia. Această formă de practică religioasă, apărută în America la începutul secolului 20, ajunsă în Franţa cu trei decenii înaintea venirii noastre,  acceptată de Bisericile creștine tradiţionale, Catolică, Protestantă cu diferitele variante neoprotestante, și chiar de Biserica Ortodoxă, era o iniţiativă unificatoare, ecumenică, adică exact ce ne doream noi întro ţară cu puţine biserici ortodoxe.

Intr-o accepţie cât mai corespunzătoare și semnificativă, Renouveau Carismatique poate fi înţeles ca reînnoire spirituală, trezire a Sfântului Duh și reînnoire a Harului.

Ne-am prezentat la locul stabilit cu mama colegei lui M. Ca tot românul am căutat drumul cel mai scurt, am ajuns într-o fundătură și am întârziat. La intrarea noastră în Biserică am găsit vreo câteva zeci de credincioși așezaţi în bănci cu cărţi de rugăciune în limba franceză, citite în cor pe melodii cunoscute de ei, învăţate prin repetare. Ni s-au dat și nouă câte o carte de rugăciune, folositoare mai mult pentru înţelegera textului. Cântecele aveau o armonie melodică bine subliniată de atmosfera lăcașului de cult cu virtuţi acustice recunoscute. Ne-am încadrat cum am putut acestei atmosfere și ne-am acordat gândurile românești la cele cântate de corul franţuzesc. Cu simţul de recunoaștere a Sacrului am înţeles că suntem bine primiţi în casa Domnului. am avut revelaţia întâlnirii cu Duhul Sfânt. După terminarea rugăciunilor am fost invitaţi să mergem împreună cu toţi participanţii la  locuinţa unei familii prezntă în Biserică. Am urmărit convoiul de mașini și am ajuns în localitatea Beaumont les Valence, la câţiva Km de Biserica din Monteleger. Primiţi cu multă bunăvoinţă și prezentaţi gazdei și celorlalţi participanţi, am spus cine suntem, de unde venim și ce vom face în Franţa. Ni s-a pus întrebarea dacă vrem să rămânem definitiv, și avizaţi asupra susceptibilităţii  francezilor în privinţa imigraţiei am minţit, am jucat pe cartea patriotismului spunând că vrem să ne întoarcem în ţara noastră unde, după căderea dictaturii, așteptăm o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, pentru că România prezintă multe oportunităţi și este o ţară bogată. Argumentele noastre au convins, erau, de altfel, adevărate, dar greu de pus în practică într-o ţară cu  tradiţii fanariote pe care se grefaseră patruzecișicinci ani de dictatură stalinistă.

Dintre cei prezentaţi am reţinut-o în primul rând pe prima mea cunoștinţă, Madame Hildegard Wallerand și pe soţul ei Monsieur Marc. Hildegard, era de origine germană, îl cunoscuse pe viitorul soţ pe vremea când acesta, de meserie poliţist, era detașat într-unul din departamentele învecinate cu Germania. Cei doi s-au întâlnit înr-o vară când Hildegard venise în vizită la sora ei și întâlnirea a fost începutul unei relaţii terminată cu mariaj. Hildegard l-a urmat pe Marc  în detașările ce au urmat până au ajuns, în pragul pensiei, la Valence. Au cumpărat o casă la Monteleger, pe strada Troi becs, Trei ciocuri în românește, pentru că Marc era, pe lângă poliţist, un pictor talentat și i-a plăcut locul de unde se vedeau trei piscuri  ale muntelui Vercors, de unde venea și numele străzii. Perspectiva era într-adevăr frmoasă iar casa poliţistului-pictor, unde am fost invitaţi de mai multe ori, se tranformase într-un atelier din care nu lipsea nicio unealtă necesară unui bricoleur, cum se spune în limba francază celui ce se pricepe la toate. Cârcotașul din mine s-a întrebat dacă uneltele, foarte bine rânduite pe stative, au fost folosite vreodată. N-am pus întrebarea, era păcat să stric dispoziţia unui artist, generos și visător, care îmi oferise prietenie. Şi ca să se împlinească un destin, Marc a fost omul care, prin relaţiile lui la Poliţie, m-a ajutat să obţin viză de vizitator în Franţa, cu posibilitatea de a fi reînnoită la fiecare șase luni, adică maximum ce puteam spera.

Gazdă a întâlnirili grupului de rugăciune era familia Vidierre, Simone și Rogers, buni interpreţi ai rolului de amfitrioni, învăţat pe de rost,  corect, lipsit însă de căldură  participativă. Am interpretat lipsa de entuziasm ca făcând parte din comportamentul francezilor și din caracterul religios al reuniunii. Ni s-a explicat că fiecare credincios aduce câte ceva pentru masa comună a grupului. O. era, ca deobicei, mai bine informată și adusese contribuţia ce ni se cuvenea.

Masa a început cu o scurtă  rugăciune de binecuvântare spusă de Madame Simone. Ne-am simţit bine în compania noilor prieteni, am fost încurajaţi și valorificaţi, apreciaţi pentru patriotismul nostru, asiguraţi că Mântuitorul va fi alături de noi, indiferent de locul unde slujim creștinismul și Biserica Lui. Peste câtva timp însă am constatat că nu este deosebire între oameni, oricare le-ar fi neamul și locul unde trăiesc. Ceea ce părea o pace creștină s-a dovedit a fi și un loc de dezbinare, unii dintre credincioșii participanţi la Grupul de rugăciune  au fost, nemulţumiţi de rolul ocupat în grup, li se părea că sunt desconsideraţi și trataţi cu aroganţă de gazda întâlnirilor, familia Vidierre. Adevărat era că Madame Simone, susţinută necondiţionat  de  Monsieur Rogers, avea întotdeauna ultimul cuvânt, era cea mai cultă și mai inteligentă, era cum se spune, cea mai importantă personalitate a grupului, pe noi nu ne deranja, o ascultam și îi acordam respectul cuvenit gazdei, însă pentru unii dintre cei prezenţi, veleitari ca toţi francezii, superioritatea Simonei era o agresiune greu de suportat. S-au format mici grupuri dizidente, au încercat să ne alieze și pe noi, n-au reușit, eram legaţi de Mme Hildegard, la rândul ei aliată familiei Vidierre. Am fost răsplătiţi pentru consecvenţă cu multe gesturi de bunăvoinţă, foarte importante pentru noi.

După câteva luni grupul și-a ales altă gazdă, nu s-au împăcat nici acolo și în final s-a destrămat, unii s-au întors la Biserică, alţii s-au alăturat la alte grupuri ale Mișcării Renouveau Carismatique, în alte localităţi. Pentru noi a fost un prim semnal că oamenii sunt la fel în Franţa ca și în România, orgolioși, egoiști, nemulţumiţi, și o iluzie spulberată, la sosire eram convinși că într-o ţară bogată nu puteau să existe oameni nemulţumiţi.

Rămași în grupul mic al Vidierrilor, împreună cu Mme Hildegard și alte două familii, i-am însoţit  la o mânăstire dintr-o comună apropiată, unde am găsit o atmosferă favorabilă pentru exercitarea credinţei noastre creștine.

Vidierrii, evrei cerștinaţi în urma unei revelaţii a Simonei, erau oameni instruiţi, moștenitori ai tradiţiei și culturii milenare a poporului evreu, dornici, evident, să se integreze în Franţa, faţă de a cărei cultură aveau, cel puţin declarativ, o mare admiraţie. Relaţiile mele anterioare cu evreii erau limitate la colegii de facultate cu care mă împrietenisem, fără să am prea multe informaţii despre posibile diferenţe și nici cunoștinţe depre sbuciumata lor istoria. N-am fost niciodată antisemit, n-am știut ce este antisemitismul, în satul meu neexistând evrei. Răspund cu aceasţă ocazie unei colege de facultate, doctoriţă și poetă, plecată în Israel, care când i-am spus că nu sunt antisemit mi-a răspuns că toţi antisemiţii neagă antisemitismul lor. Nu dragă Riri, nu toţi cei ce spun că nu sunt antisemiţi mint, eu sunt cunoscut ca om care nu știe să mintă și nu cred că am minţit vredată cu bună știinţă, poate fără să știu sau fără să vreau. Te asigur încă odată că nu sunt antisemit.

Revenind la cei doi Vidieri, le-am fost prieteni și ne-au răspuns cu prietenie, când am îndrăznit să nu fim de acord  nu s-au supărat, dar nu s-au lăsat convinși. Madame Simone susţinea că poporul evreu este superior celorlalte popoare pentru că a fost poporul ales, încercând să uite că Sfântul Apostol Pavel, recunoscut de alfel de Mme Simone, devenită creștină prin botez, fusese trimis de Mântuitorul, recunoscut și el de Madamme Simone, să propovăduiască neamurilor Noua Lege, a Iubirii pentru aproapele,  prin care se extindea noţiunea de popor ales, la toţi creștinii. Am argumentat printr-un citat di Biblie : “Câţî în în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Cel botezat nu mai este nici iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, toţi sunt una în Hristos Iisus”. Impresionată de cunoștinţele mele biblice și învinsă de logică, Mme Simonne a tăcut, dar cred că în intimitatea ei era  convinsă de promisiunea făcută de Dumnezeu Patriarhilor evrei, poate că în locul ei aș fi avut aceeași convingere.

Cei doi Vallerand, Marc și Hildegard, merită să fie evocaţi în mod special, nu numai pentru ajutorul primit de la Marc la Poliţia din Valence, ci și pentru calitatea lor de personaje umane și literare. Marc era un boem, un artist adevărat, gata să se angajeze în orice fel de aventuri din dorinţa de a întrerupe monotonia vieţii. Ne-a dus la munte, la monumente istorice și naturale din departamentul Drôme și chiar la Die, unde am gustat celebrul Clairette de Die, un vin alb preparat cu metode tradiţionale speciale, foarte apreciat de consumatori. Amabilitatea lui, reală, păstra o rezervă greu de descifrat, a omului obișnuit cu surprizele și dispus să surprindă. Hildegard era o nemţoaică rătăcită în Franţa, disciplinată ca toţi nemţii, disponibilă pentru orice acţiune, o bună executantă însă fără iniţiativă personală.

Drama celor doi a fost faptul că n-aveau copii, deși îsi doriseră foarte mult, toate încercările au rămas fără rezultat. Au înfiat un băiat dar nu au avut noroc, copilul avea o ereditate patologică, n-au reușit să-l aducă pe calea bună, nu a putut să termine o școală, s-a înhăitat cu detracaţi și drogaţi, l-au internat la Psihiatrie și în final l-au dus la un centru special de reeducare de unde venea din când la părinţii adoptivi de care nu-l lega nimic.

In timpul când Marc era angajat la Poliţie aveau asigurate condiţii bune de trai, însă după ce s-a pensionat au fost nevoiţi să reducă standardul de viaţă și cum Hildegard nu muncise niciodată, Marc a îndemnat-o să se adreseze unei organizaţii de asistenţă socială cunoscută în Franţa sub numele Famille d’Accueil, în traducere Familie care primește, ca să i se atribuie spre îngrijire, un copil fără părinţi sau cu părinţi căzuţi din drepturi, pentru care se acorda o indemnizaţie. Au primit o fetiţă a cărei mamă nu se putea ocupa de ea, nu știu din ce cauză, fetiţa recuperată de la școala unde am cunoscut-o pe Hildegard, colegă de clasă cu fiul nostru. Nu am cunoscut amănunte, dar se pare că n-a fost o soluţie aducătoare de liniște.

Invitaţi de multe ori de familia Valerrand să luăm masa împreună și pentru că ne simţeam bine în compnia lor, m-am oferit să-l ajut pe Marc la întreţinerea grădinii, era o formă de mișcare și, pe de altă parte, de recunoștinţă pentru ajutorul primit la obţinerea vizei de “visiteur” prin care am putut să rămân alături de familie în Franţa.

Fiul nostru s-a acomodat bine și repede cu noii lui colegi de școală și cu Mme la Maîtresse, cum i se spune învăţătoarei în Franţa, a învăţat limba franceză din mers și a parcurs trei cicluri de învăţământ într-un an, ajungând la nivelul vârstei sale. Şi-a afirmat personalitatea și într-o maniera originală. Presat de nevoi fiziologice a cerut să i se permită ieșirea din clasă în timpul lecţiilor, învăţătoarea l-a refuzat  și băiatul a protestat slobozindu-se în pantaloni. Cum era ușor de prevăzut, ceea ce a rezultat a fost perceput de organele adaptate ale colegilor, care au înștiinţat-o pe învăţătoare. Pusă în faţa faptului împlinit și cu sentimentul culpabilităţii, femeia mi-a telefonat și mi-a spus ă trebuie să merg la școală de urgenţă, dar să nu mă îngrijorez că nu e nimic grav. Am plecat în grabă, am aflat pocinogul fiului meu și l-am adus acasă pentru igienizare. El nu era nici rușinat nici îngrijorat, afișa un zâmbet  din care se putea înţelege : “Le-am arătat că nu e bine să nu mă creadă”

Spitalul avea un parc mare natural cu terenuri de sport iar eu am devenit partenerul de plimbări, tenis și footbal al fiului meu, ocupaţie benefică pentru amândoi. Am rămas la Monteleger un an și păstrez o amintire plăcută a timpului petrecut acolo.

Pentru următoarele stagii de internat O. a ales Spitalul din orășelul Saint Vallier sur Rhône, locul de nașterea al frumoasei Diane de Poitiers, mai apropiat de Lyon unde se ţineau cursurile teoretice. A primit un apartament generos, cu parter și etaj, la Internatul Spitalului, dotat cu toate utilităţile, cu deschidere într-o poieniţă, la marginea unei păduri, și cu un parc unde tufele de liliac crescuseră în deplină libertate. Am petrecut multe seri de neuitat în parcul de lilieci înfloriţi. Şcoala lui Mircea era aproape de spital, dar dacă timpul era mai puţin frumos îl duceam și aduceam cu mașina. In poieniţa din spatele casei am sădit legume, roșii, vinete, castraveţi, salată verde și chiar căpșuni. In cei doi ani și jumătate cât am stat la St Vallier ne-am făcut prieteni și ne-am adaptat modelului de viaţă al francezilor. Am reușit să stabilim legătura cu sate din departamentul Drôme înfrăţite cu sate românești, constituite într-un Comitet Departamental, cu ajutorul căruia  am găsit un sat apropiat de St. Vallier, doritor să se înfrăţească cu un sat românesc, le-am vorbit despre satul natal și au fost de acord. N-a fost ușor, francezii sunt suspicioși, i-am convins după ce m-am angajat să le fac traducerile actelor și a corespondenţei cu satele înfrăţite, muncă grea, erau multe sate și pentru unele cuvinte am folosit dicţionarul. Inainte de a mă cunoaște plăteau un traducător, pe mine m-au folosit fără să mă plătească. A fost o acţiune benefică pentru consătenii mei, francezii le-au dus multe daruri, într-un microbuz încărcat cu obiecte, haine, încălţăminte, rechizite școlare, într-o vreme când orice dar era bine venit. La insistenţele mele le-au lăsat și microbuzul, un Renault Master, proaspăt reparat, cu care au putut să transporte bolnavi de urgenţă la spital copiii la școlile aflate la distante mari, mai ales când vremea era nefavorabilă. S-au organizat schimburi de vizite anuale, francezii au invitat câte 10-15 cremenăreni să viziteze Franţa și aceștia, la rândul lor, au primit grupuri de francezi încărcaţi cu daruri. Am avut și unele decepţii, însă prefer să uit pe cei ce n-au înţeles și apreciat eforturile mele, amintirile neplăcute strică buna dispoziţie și n-aș vrea să mai supăr pe nimeni. Trecând peste nume și întâmplări, voi consemna, totuși cu tristeţe că năravurile n-au hotar, am fost dezamăgit și de francezi și de români, lăcomia fiind un păcat universal. O bilă albă și recunoștinţă merită familia Benoît, pentru generozitatea gratuită, o floare rară, cu care ne-a primit și ne-a înţeles în momente de dificultate.

Doi ani și jumătate am locuit la Internatul Spitalului din Saint Vallier, cu o întrerupere de șase luni când am urmat-o pe O. la Spitalul Universitar Vinatier din Bron, o suburbie a Lyonului, pentru un stagiu obligatoriu într-un Centru Universitar. In cele șase luni petrecute la Bron, merită să fie consemnate câteva momente importante.

In primul rând se cuvine a fi reţinută impresia excelentă pe care O. a făcut-o celui mai sever Profesor din Spitalul Vinatier, Michel Marie Cardine, impresie materializată printr-o caracterizare ce poate stârni invidia colegilor care cu greu obţinuseră notă de trecere de la numitul Profesor. Marie Cardine a fost singurul Profesor care nu a acordat notă de trecere unei românce după efectuarea unui stagiu de Psihiatrie, obligând-o să repete stagiul.

Alt moment semnificativ a fost faptul că Mircea a reușit în cele șase luni de școlarizare la Lyon să reprezinte cu mare succes agerimea românului, foarte apreciată de Madame la Maîtresse și de colegi care i-au organizat o festivitate la despărţire. Dar cum agerimea nu este totdeauna productivă, Mircea ne-a rezervat și o surpriză neplăcută. Sedus de reclamele televizorului a telefonat de multe ori, chiar de prea multe, la un număr ce promitea, prin tragere la sorţi, o mașină. Agerimea fiului nostru a costat 1800 de franci, sumă foarte mare pentru noi, plătită la France- Telecom..

In sfârșit, să consemnez că în cele șase luni cât am locuit la Internatul Spitalului Vinatier, am început să redactez primele pagini de literatură publicate mai târziu.

Printr-un joc favorabil al destinului O. a obţinut o prelungire cu un an a stagiului de Internat și a beneficiat de o nouă reglementare a Ministerului Sănăţăţii din Franţa, prin care se acorda dreptul de angajare a medicilor străini care efectuaseră Internatul într-un Centru Universitar din Franţa.

Nemulţumită de oferta dezavantajoasă a Serviciului de Resurse umane de la Spitalul  Saint Vallier, a optat pentru un post mai bine retribuit la Centrul Psihoterapeutic din Ain. Așa am ajuns la Bourg en Bresse, capitala Departamentului Ain, unde ne aflăm de 14 ani.

Primii patru ani și jumătate de de la sosirea în Franţa, au fost ani de provizorat, de teamă permanentă că nu vom mai primi cartea de sejur de la Prefectura departamentală. Speranţa de a rămâne în Franţa și după terminarea Interntului era mică. Posibilitatea de angajare și de a exercita medicină, acordat foștilor interni străini pregătiţi în Franţa le-a deschis o nouă pespectivă. Dacă în calitate de interni străini beneficiau de un Contract de muncă reînnoit în fiecare an, în noua calitate se puteau angaja cu un Contract cu durată de muncă nedeterminată și  având vechimea legală de solicitare a cetăţeniei franceze am întocmit formalităţile necesare la Prefectură pentru a fi trimise la Centru Naţionl de aprobare, într-o localitate din Departamentul Loire-Atlantique. Verificările  speciale, vizite la domiciliu, informaţii, Caziere juduciare (!!), au durat mai mult de un an, după care am fost invitaţi la Prefectură și am primit într-un cadru festiv titluri de cetăţeni francezi.

 

Orașul Bourg en Bresse, capitala departamentului Ain, are un trecut încărcat de evenimente și personalităţi istorice. Centru comercial într-o regiune agricolă, Pays de Bresse, Ţara Bresei, orașul a fost cunoscut sub nnumele Bourg, în traducere Târg, locul unde producătorii agricoli din satele apropiate își vindeau produsele. Ţara Bresei a fost stăpânită până în anul 1600 de Casa de Savoia, apoi, după o rezistenţă acerbă, timp de șase luni împotriva lui Henric al II-lea, a intrat în componenţa Regatului francez. In timpul Revoluţiei franceze orașul s-a numit pe rând  Bourg régénéré, Epi d’Or, ( Spic de Aur), și Epi d’Ain apoi din nou Bourg și din 1955 Bourg en Bresse. Ca număr de locuitori orașul se menţine în jurul a 40000 de mai multe decenii. Burgienii păstrează un specific tradiţional, atât în felul cum construiesc locuinţele cât și în comportament și ţinută. Emblemele orașului și a Ţării Bresei sunt cocoșul (coq,) și găina (poule) de Bresse, o rasă foarte apreciată pentru carne și ouă, mai nou și dinde (curcan) de Bresse înregistrate ca AOC, (Appelation d’origine controlé -denumire cu origine controlată). De  același regim beneficiază și brânza topită de Bresse și alte preparate, care constituie mândria gastronomiei bresane.

Dintre monumentele cu valoare istorică si culturală  se  detașează Catedrala Notre Dame d’Annonciation construită la începutul secolului XV în stil gotic și celebra   Mânăstire din Brou construită în stil gotic flamboaiant flamand. Mânăstiriea a fost înălţată de Marguerite d’Autriche, fiica împăratului Maximilian I și mătușa lui Carol Quintul, în amintirea soţului său Philibert al II-lea, zis cel frumos, mort într-un accident  de vânătoare. Această Margueritte d’Autriche (sunt mai multe!) are o poveste peste care nu se poate trece ușor. Logodită la 3 ani (!) cu vitorul rege Carol al VIII al Franţei, repudiată la 11 ani, căsătorită la 17 ani cu infantele spaniol Juan, văduvă la 20 ani prin decesul infantelui, recăsătorită cu Philibert II de Savoia, zis cel frumos, la 21 ani, văduvă la 24 ani, ea și-a dedicat viaţa construirii unei Mânăstiri, considerată de urmași ca un imn al iubirii. Marile cheltuieli necesare unei asemenea construcţii au fost suportate de impozitele plătite de Tările de Jos, guvernate cu mână forte de fiica împăratului Maximilian I. Declarată monument naţional în timpul Convenţiei Naţionale, frumoasa Mânăstirea din Brou a fost salvată de elanul distrugător al celor ce credeau că au întemeiat o nouă istorie și că tot ce era vechi trebuia dărâmat. I se cuvine recunoștinţă pentru salvarea monumentului Avocatului Thomas Riboud, deputat de Ain.

În cartierul central, adevărată bijuterie de arhitectură tradiţională, se pot admira  construcţii  de epocă precum Hôtel Dieu și Spitalul vechi cu celebra Apothicairerie devenită muzeu, unde sunt expuse obiecte vechi de colecţie, alambice, cuptoare, cărţi, plante și altele. In micile magazine tradiţionale se pot găsi, la preţuri convenabile, toate cele necesare la casa omului și chiar dacă n-au nimic de cumpărat, o mică plimbare în centru a devenit un ritual pentru burgieni. Scuarurile cu bănci comode și îmbietoare, și vazele mari cu plante și flori sunt argumente de nerefuzat pentru ieșirea din case.

Burgienii, mari amatori de mișcare și sport, ca toţi francezii de altfel, pot să practice jogging, alergări, înot,  ciclism sau pescuit în Parcul Bouvent, 56 Ha, și lacul cu același nume, 21 Ha, care se află la numai doi Km de centru. Până la Pădurea Seillon, amenajată pentru divertisment și promenadă, sunt patru Km.

Lista personalităţilor născute sau care au trăit la Bourg en Bresse este lungă, notăm câteva nume mai cunoscute : Antoine Favre, jurist și scriitor, sec.16 Claude Gaspard Bachet de Meziriac, matematician, sec.16, Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande, astronom, sec. 18 Edgar Quinet, istoric și om politic, sec. 19 și alte câteva zeci de nume reţinute de istorie.

Informaţiile despre orașul Bourg en Bresse, prezentate mai sus, reprezintă prinosul de recunoștinţă datorat de familia noastră locului unde am devenit francezi și unde ne-am stabilit după numeroasele fugăreli, de, și printre oameni, pe mări și oceane, în deșertul african. Dacă ne-am depărtat de proiectul propus la început și am plictisit vreun cititor, ne cerem scuze. Soţia mea a găsit la Bourg en Bresse locul unde își exercită meseria de medic,  fiul nostru  și-a făcut prieteni, a terminat Colegiul din Brou și apoi Liceul Lalande, cele mai apreciate școli din Bourg en Bresse, cu rezultate foarte bune, a luat la Bacalaureat menţiune și la Bacalaureatul de limbă franceză a fost notat cu 20 din 20 !, iar cel ce vă prezintă aceste portrete, întâmplări și impresii a scris și publicat, de când a ajuns la Bourg en Bresse, șase cărţi și speră să o adauge și pe a șaptea, speranţă împlinită, dacă dumneata, dragă cititorule, o ai acum în mâini.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest