Am amânat cu bună știinţă întocmirea unui portret literar anevoios, nu numai pentru că nu aveam unele informaţii, bine păstrate de model, specialist în camuflaj și tăinuire, dar și pentru că îi rezervasem un loc important în galeria rudelor. Evident, pentru cei apropiaţi, este vorba de portretul lui Grig, alintat Goriţă, tatăl soţiei mele, fost diplomat de carieră, bine instruit în probleme de relaţii externe, prag obligatoriu pentru cei ce reprezentau ţara în afara hotarelor pe vremea comuniștilor. De mare ajutor mi-a fost corespondenţa dintre fiul meu și bunicul său între anii 2001 și 2005, iniţiată de nepot și acceptată de bunic. În arhiva familiei se găsesc 45 de scrisori, peste 100 de pagini,  un adevărat foileton, scrise de bunicul pentru nepotul lui, unde, pe lângă afecţiunea pentru cel ce-i poartă genele și speranţele, îi încredinţează povestea unei vieţi zbuciumate începută într-un sat sărac din Gorjul Olteniei, continuată în timpul celui de al doilea Război mondial într-o uzină metalurgică din București și încheiată după numeroase peripeţii, în sferele înalte ale relaţiilor diplomatice internaţionale, între personalităţi politice importante și chiar la masa cu regi și cu alţi stăpâni ai lumii.

Drumul nu i-a fost ușor, momentele de cumpănă n-au lipsit, a întâlnit oponenţi înverșunaţi, “rivalităţi, dușmănii, subminări subtile”  și dacă o fi mai plătit și un tribut al concilierii, nerecunoscut în corespondenţă, prezent în orice înţelegere diplomatică, nu poate fi reproșat unui fost profesionist al dialogului și negocierilor.

Grig Goriţa merită un portret  special  pentru că este  bunicul fiului meu, și pentru că face parte din generaţia născută după primul război mondial, care deși a suportat trei dictaturi, a reușit să păstreze fiinţa poprului român și s-o lase urmașilor. Povestea vieţii lui desenează traseul acestei generaţii condamnată să ducă mai departe istoria unui secol blestemat.

Dar să lăsam marturiile din scrisori să spună povestea bunicului pentru nepot asumându-ne repovestirea lor și, desigur, un grad de completare prin ficţiune și subiectivism.

Originea numelui de familie, oarecum neobișnuit pentru ţinutul Gorjului, nu este cunoscută, se crede că ar avea vechimea poporului român descendent, cum spun istoricii, din împerecherea dintre legionarii romani și femeile dacilor dispăruţi împreună cu Decebal, pentru că religia nu le permitea să devină robi. La Hodoreasca, alt nume ciudat, unde s-a născut Grig Goriţă erau numeroase familii cu nume ce sugerau originea latină. Pentru această versiune, greu de probat cu documente, pledează semeţia trufașă a descendenţilor.

Memoria ultimelor generaţiil se oprește la un străstrăbunic de pe vremea Vladimirescului, preot prin vocaţie, fără pregătire specială, om înstărit. Numărul mare de descendenţi ai preotului, 10 copii și numeroși nepoţi, a dus la împuţinrea moștenirilor și sărăcia moștenitorilor. Ilie, unul dintre cei zece copii ai preotului, a avut, la rândul său, șase copii, dintre care Dumitru a fost tatăl lui Grig Goriţă. Harnic, bun gospodar, renumit ca grădinar și respectat pentru corectitudinea ireproșabilă, tata Dumitru și-a început viaţa ca muncitor necalificat, panacodar, ajutor de brutar, în orașele de pe malul Dunării. Cu banii câștigaţi pe unde îl dusese nevoia s-a întors în sat și a construit o casă cu ajutorul unui singur om de ajutor, din satul vecin Peptani, realizare apreciată de  consăteni. Casa nouă, ţinuta ireproșabilă de om umblat în lume,   buna impresie și reputaţie a tomnaticului peţitor au avut un rol important în ziua când Elena, fiica celui ce-l ajutase la construcţia casei, o fată frumoasă, râvnită de mulţi flăcăi s-a decis la căsătoria cu Dumitru, trecând peste diferenţa de 12 ani dintre ei. Un argument se pare că a fost haina de piele pe care a îmbrăcat-o când s-a dus împeţit, haină despre care mai târziu a aflat că era împrumutată.  Au venit destul de repede și copii, primii gemeni, pierduţi la naștere, apoi la mici intervale încă trei. Cel de al treilea a fost micuţul Goriţă, născut prematur și cu o sănătate șubredă.

Ceva n-a mers în căsnicia lui Dumitru, firea lui aspră, riguroasă, excesiv de exigentă, nu se potrivea cu cea a tinerei sale soţii, blândă, sensibilă și îngăduitoare, s-au iscat neînţelegeri  și femeia a luat copilul de opt luni și fata de șase ani și s-a întors la părinţii ei din satul vecin Peptani. Băiatul de patru ani, a rămas cu tatăl lui.

Sărăcia agravată de seceta din anii 1926-1927, au obligat-o pe tânăra femeie să plece la București unde se spunea că toată lumea găsea de lucru. A avut noroc, a ajutat-o să se angajeze la Fabrica Iuta o soră mai mare care lucra deja acolo. Pe Goriţă l-a lăsat la Peptani, la părinţii ei, împreună cu sora mai mare de  șapte ani. Crescut de bunica Păuna de la opt luni copilul i-a spus mama și n-a știut de existenţa adevăratei mame până la vârsta de 4 ani când, fiind internat la Spitalul din Târgu Jiu, bolnav de malarie și zguduit de friguri, a apărut lângă patul de spital un chip necunoscut care îl privea cu o căldură neobișnuită. Mătușa Dumitra internată ca însoţitoare, i-a spus că a venit Muma, despre a cărei existenţă copilul nu știa nimic și i-a fost greu să înţeleagă diferenţa dontre muma și mama. Muma va rămâne de atunci numele  mamei sale,  pentru că numele de mama i-a rămas bunicii Păuna, faţă de care a avut  întotdeauna o afecţiune filială. Muma aflase de boala copilului și a părăsit în grabă Bucureștiul ca să fie și să rămână alături de el.

Nu mult după întoarcerea mumei, pe când era la cazanul de ţuică împreună cu bunica Păuna a apărut  o femeie în vârstă  care l-a sărutat pe micul Goriţă cu o afecţiune părintească, a stat mult de vorbă cu mama (bunica maternă)  iar a doua zi a luat-o pe muma și pe sora mai mare și au plecat împreună la Hodoreasca. Atunci a aflat pentru prima dată cine erau părinţii lui, că mama era de fapt bunica, iar bătrâna vizitatoare era bunica lui după tată. Spre marea lui bucurie pe el l-au lăsat la bunicii după mamă, unde a stat până la vârsta de 12 ani. O explicaţie ar putea să fie faptul că era un copil firav, iar condiţiile materiale din casa părintească, cu mulţi copii, erau mai puţin bune decât cele din casa bunicilor, “tata ne raţionaliza turta și mămăliga, că de pâine nici nu se putea vorbi”.

Repovestind mărturiile bunicului despre copilăria lui nu putem să trecem peste felul cum numeroasele evenimente, mai puţin obișnuite, au influienţat evoluţia afectivă ulterioară. Faptul că a reţinut și povestit întâmplări trăite la o vârstă atât de fragedă conferă mărturiilor o informaţie importantă despre precocitatea și putera lui de înţelegere.

Familia reunită a devenit din ce în ce mai numeroasă prin nașterea a încă trei copii și s-a adaptată principiilor exigente ale tatălui. Goriţă, crescut de bunicii materni, a avut parte de mai multă toleranţă decât fraţii lui, cu care se întâlnea la Şcoala primara comună, situată la hotarul dintre cele două sate.

A avut în primele șase clase trei dascăli, recunoscuţi pentru pregătirea lor pedagocică, severi și naţionaliști înfocaţi de care își amintește cu respect și recunoștinţă. Amintiri frumoase păstrează și de la cele două învăţătoare înlocuitaoare, din clasa a șaptea, când dascălii au fost concentraţi, în timpul războiului, doamna Chirculescu și domnișoara Aurelia Dăneţ. Se subînţelege, în corespondenţa cu nepotul, că cea de a doua, foarte tânără, i-a acordat mai mult decât prietenie, spre rușinarea tânărului adolescent.

Dotat cu o memorie de excepţie, dublată de o mare eficacitate a judecăţii, Goriţă s-a detașat de ceilalţi elevi și a fost răsplătit cu premiul I în toţi cei 7 ani de școală de către toţi dascălii.

Încercările de a obţine o bursă și de a continua învăţătura la un liceu din Târgu Jiu sau Craiova, justificate de premiul I obţinut la un concurs între premianţii claselor a VII-a din tot judeţul, au rămas infructuoase, pentru că bursele erau acordate după alte criterii decât valoarea elevilor. Micul Grig Goriţă a păstrat  amintirea amară a drumeţiei până la cele două orașe, bineînţeles cu propriile lui piciorușe și fără merinde în traistă.

La vârsta de 14 ani a luat drumul capitalei, urmând exemplul numeroșilor consăteni care fugeau de sărăcie, cu nădejdea că acolo vor găsi de lucru. Nu mergea chiar în necunoscut, la București se afla sora cea mare, Domnica și o soră a mamei sale, al cărei soţ, unchiul Ion, spera să-l angajeze pe nepot la uzina Lemaitre, rebotezată de comuniști Timpuri Noi. Neșansa lui a fost că a ajuns prea târziu, angajările se făcuseră și nu mai erau locuri libere. Unchiul Ion i-a găsit un loc de muncă la o cârciumă pe Strada Lânăriei, în apropierea depoului de tramvaie Şerban Vodă, unde el era angajat ca încasator de tramvai. Munca lui Goriţă consta în curăţenie prin cârciumă și ajutor la bucătărie. După ce a terminat prima zi de muncă începută dimineaţa și încheiată la ora 12 noaptea, patronul i-a spus că poate să plece acasă, dar copilul nu cunoștea Bucureștiul și s-a trezit la miezul nopţii singur în stradă. I-a venit în ajutor norocul destinal, întrupat într-un client întârziat al cârciumii, care văzându-l că plânge l-a întrebat ce-i cu el.

-Nu știu să ajung la unchiul meu, credeam că patronul îmi va da un pat unde să dorm, dar mi-a spus că n-are și să plec din cârciumă. Unde să plec la ora asta, tramvaie nu mai sunt și eu nu cunosc Bucureștiul, că sunt de la ţară.

Înţelegător și milostiv, ca mulţi români pe vremuri, omul i-a oferit un pat pentru noaptea aceea și a doua  zi un mic dejun. Atunci a cunoscut copilul pentru prima dată gustul de lămâie. După o săptămână de muncă la cârciumă, unchiul Ion l-a dus la celebra croitorie “Luca Niculescu” din Şoseaua Olteniţei unde l-a angajat ca ucenic. Celebritatea croitoriei rămăsese în realitate o amintire după ce patronul plecase pe front și nepriceputa soţie, Coana Frusina, o lăsase pe mâna singurului lucrător  de meserie ajutat de doi ucenici, mult mai puţin performant decât  patronul. În cele patru luni de ucenicie tânărul novice n-a pus mâna pe ac, aţă sau altă unealtă de croitorie, a făcut curăţenie la prăvălie și la domiciliul patroanei, a cărat cărbuni, a tăiat lemne și a curăţat zăpada, căzută din abundenţă în acea iarnă. După trei luni a venit vestea că patronul a murit în război, croitoria s-a închis din lipsă de comenzi și Goriţă a plecat fără să primească nicio retribuţie dar cu un reumatism care s-a cronicizat și i-a făcut “zile amare” toată viaţa.

Rămas  din nou fără “slujbă !” unchiul Ion l-a angajat văimuș, la tejgheaua cu băuturi a restaurantului VAPORUL, lângă Parcul Libertăţii, un restaurant de lux frecventat de oameni înstăriţi, unde era foarte solicitat, muncea de la ora 8 dimineaţa până spre miezul nopţii, o zi din două. A fost mulţumit, pentru că era alintat de bucătărese cu cele mai bune mâncăruri,  primea și bacșiș, dar și amărât din cauza păduchilor și ploșniţelor din camera de la mansardă unde era cazat de patronul Petrică Ionescu.

Inspirându-se probabil din Biblie, bunicul a insistat în corespondenţa cu nepotul asupra numeroaselor nume de oameni cunoscuţi în acea vreme și asupra anilor și zilelor când au avut loc evenimentele din viaţa lui, iar noi, din consideraţie pentru personaj, i-am respectat, cât am putut, dorinţa.

În luna septembrie a anului 1942, când împlinea 15 ani, a fost, în sfârșit, angajat la Uzina Lemaitre unde lucra deja fratele mai mare Tudor. A întâmpint greutăţi din partea patronului restaurantului, omul s-a supărat că pierde un slujbaș harnic și a refuzat să-i plătească cele trei mii de lei pe care datora pe șase luni de muncă. Hainele cu care venise se uzaseră și n-avea cu ce să cumpere altele dar a avut noroc cu un subofiţer neamţ, Her Smith, mare băutor de bere la restaurant, care l-a văzut amărât, prost îmbrăcat și când l-a condus odată acasă, că nu mai putea să meargă singur, l-a îmbrăcat din cap până în picioare, costum, pulovăr, cămăși, pantofi și bocanci. Până la terminarea războiului n-a mai avut nevoie de îmbrăcăminte.

La 1 septembrie 1942 a depus cererea și dosarul pentru angajare la Uzinele Lemaitre, a făcut vizita medicală și un test de perspicacitate, cu valoare mare, pentru că numai treizeci de tineri dintre cei peste o sută de solicitanţi au fost reţinuţi pentru angajare. La 14 septembrie (ce memorie !) a fost afișată lista cu cei admiși, printre care era și numele lui. Repartizarea pe ateliere s-a făcut după o nouă examinare, aspect fizic, întrebări de cunoștinţe generale, istorie, litertură. Inginerul Ştefănescu, examinator la test, l-a întrebat dacă a auzit de Ştefan cel mare și de Caragiale, a fost mulţumit de răspunsuri și l-a repartizat la atelierul de ajustaj, considerat ca mai puţin toxic, unde lucrau meseriași pricepuţi și exigenţi.

Surprinzătoare, pentru cel ce rescrie mărturiile unui viitor activist comunist, sunt relatările despre vizita lui Mihai Antonescu, Primul Ministru al României, în octombrie-noiembei 1942, din care reproduc un fragment “a stat de vorbă cu muncitorii și le-a ascultat doleanţele. Urmările : s-a modernizat cantina, s-a îmbunătăţit hrana și ucenicii aveau dreptul la supliment, s-au amenajat spălătorii cu apă caldă, o baie modernă cu dușuri și cabine, s-a asigurat, gratuit, un costum de protecţie anual, la cabinetul medical a fost asigurată prezenţa permanentă, zi și noapte, a unui medic și a unui infirmier . S-a reglementat strict, în favoarea muncitorilor, plata orelor suplimentare. S-au luat măsuri de protecţie și s-au acordat sporuri  de muncă grea și toxicitate. Patronii erau obligaţi să integreze gratuit pe toţi ucenicii în gimnaziile industriale (…) asigurarea garantată a concediilor anuale pentru ucenici și a trimiterii lor, gratuită, la staţiuni de sănătate și odihnă. Prin intermediul instituţiei “Muncă și lumină” s-au organizat activităţi culturale permanente cor, echipă de teatru, footbal”. Guvernul condus de Mihai Antonescu a dispus perfecţionarea învăţământului gimnazial pentru ucenici, a reorganizat școlile profesionale, le-a dotat cu tehnică și profesori competenţi, astfel încât să corespundă  cu clasele inferioare I – IV din liceele teoretice. Patronii erau obligaţi să asigure condiţiile materiale pentru funcţionarea școlilor profesionale”.

Un comunist “in nuce” acest Mihai Antonescu. Fără alte comentarii.

Premiant ca de obicei, Grig Goriţă a terminat școala profesională, intitulată Liceul Industrial Nr. 12, în primăvara anului 1945 și a păstrat o frumoasă amintire directorului Ion Molea, profesor de Limba Română, om cult, patriot și poet, de la care a primit cu dedicaţie un volum de versuri originale.

Memoria talentaului epistolar păstrează multe amănunte cu valoare istorică și prospeţime literară ce merită să fie consemnate. Voi reproduce un fragment dintr-o scrisoare unde povestește cum a trăit bombardamentul din 15 martie 1944.

“Era sâmbăta Paștelui, mă găseam în camera închiriată din strada Livedea cu duzi, unde locuiam împreună cu fratele Tudor și sora Domnica (fie-i ţărâna ușoară). Casa era construită din pereţi de paiantă cu tavan și pardoseală de scândură. Domnica frământa cozonacul de Paște și eu, după ce cumpărasem trei franzele de la brutăria din colţul străzii, îmi făceam de lucru prin odaie. În curtea casei se afla o bucătărie de scânduri folosită pe timpul verii în comun cu proprietăreasa. Către prânz a sunat alarma și imediat am auzit zbârnâitul avioanelor și pocniturile artileriei antiaeriene. Pe strada Mărţișor, la 4-5 sute de metri de casa unde locuiam, un muncitor, coleg și prieten de la fabrica unde lucram, făcuse un adăpost în malul dealului, unde încăpeau 10-12 persoane. N-m avut timp și nici curaj să mergem la adăpost, ne-am ascuns fiecare pe unde am apucat, eu am ajuns la un WC de lemn din curte, dar am fugit și de acolo pentru că aveam impresia că zboară WC-ul cu mine, am fugit la bucătărie, a fost norocul meu pentru că o bombă a căzut chiar pe WC și a făcut o groapă adâncă. Din bucătărie am văzut cum pe Dealul Mărţișorului cădea o ploaie de bombe, se vedeau ca niște sârme ce legau norii de pământ. Iadul a durat vreo 15 minute și când s-a terminat am văzut că pe locul casei de cărămidă, din spatele locuinţei noastre, era o groapă și o grămadă de moluz, deasupra careia ticăia un ceas deșteptător tip CFR. În jurul gropii alerga de nebună pisica vecinilor, morţi sub dărâmături. Când am intrat în camera locuită de noi am găsit, în tavan, o gaură prin care se vedea cerul, acoperișul de carton fusese spulberat. Coca pregătită pentru cozonac era împrăștiată pe tavan. După două zile ne-am mutat din casa de pe strada Livedea cu Duzi”.

Sper să se afle printre eventualii cititori, iubitori de memorii,  ficţiuni și alte mărunţișuri literare cel puţin câţiva receptivi la arta de povestiror a epistolarului, aflaţi pe aceeași undă de recepţie cu a cititorului care sunt.

În vara anului 1944, când elevii au intrat în vacanţă, conducerea uzinei a permis ucenicilor să plece din capitală de teama bombardamentelor anglo-americane. A plecat la Hodoreasca și la Pieptani, chemat de nostalgia plaiurilor gorjene unde își avea rădăcinile. În cele trei luni petrecute între fraţi, veri, prieteni și consăteni s-au petrecut două evenimente importante : întâlnirea cu dragostea și Armistiţiul din 23 august 1944. Atât de tare s-a îndrăgostit încât a pus la îndoială întoarcerea la București. Până la urmă a învins raţiunea, l-a alungat sărăcia satului.

Îl las să spună singur ce s-a întâmplat după întoarcerea la București : “Perioada cea mai grea a tinereţii mele a început după 23 august 1944 și a ţinut până în 1947 (…) Condiţiile înrobitoare ale Armistiţiului și întreţinerea armatelor rusești rămase în ţara noastră au paralizat complet economia sărăcită de război ; seceta cumplită începută în 1945 și continuată în 1946, cea mai mare din secolul XX, a agravat la maximum sărăcia din ţară. În această perioadă am suferit de foame, deoarece nu ni se asigura nici măcar raţiile cartelate, pâine, mălai etc, de frig, pentru că nu se mai găseau lemne, cărbuni și alţi combustibili, hainele mi se rupseseră, umblam îmbrăcat într-o șalopetă de doc sub care băgam tot felul de zdrenţe, ca să ţină de cald, ne-au năpădit păduchii și tot felul de boli, doctorul mi-a pus diagnosticul de Adenită ganglionară (!), am fost internat la Spitalul Colentina pentru Rubeolă, mi s-a agravat reumatismul de nu mai puteam să merg, fratele mai mic, Lampie s-a îmbolnăvit de tifos exantematic iar cel mare de icter. (…)  Condiţiile din fabrică s-au înrăutăţit, faţă de anii de război, lucram doar pentru ruși, datorii de Armistiţiu, patronii nu mai aveau din ce să ne plătească salariile, nici vorbă să le majoreze, întrucât inflaţia creștea galopant, orele de muncă suplimentară, impuse cu regularitate, nu se mai plăteau; în fabrică era frig din lipsă de combustibil și faţă de trecut mai multă mizerie, gaze toxice, praf, fum, zgomote asurzitoare, baia și spălătoriile își limitaseră funcţionarea, la cantină se servea mâncare mai puţină și de slabă calitate. (…)  În aceste împrejurări și condiţii deosebit de grele, când mi s-a propus încetarea muncii la fabrică și angajarea ca activist salariat la Sectorul 2 B al PCR am acceptat imediat. (…) Între anii 1945-1950 din cei circa 1000 de muncitori ai Uzinelor Lemaitre peste 150 au fost transferaţi pentru activităţi sindicale, politice, militare, de administraţie a statului, etc, Eu am fost printre cei recrutaţi pentru activitate politică în anul 1946, recomandat de un fost coleg de la atelierul unde lucrsem împreună, coleg care a ajuns până la postul de Primar General al Capitalei. (…) Păstrez multe amintiri frumoase din fabrică, însă viaţa mea acolo a fost foarte grea.”

 

Corespondenţa dintre bunic și nepot a fost mai puţin susţinută după ce ultimul a avut alte preocupări prioritare, iar bunicul s-a oprit cu povestea vieţii la intrarea în rândul celor convinși că evoluţia societăţii umane era predestinată unui progres legic, obligatoriu, bine studiat la Materialismul istoric, concepţia marxistă despre societate. Ca să asigure acest progres ei au instaurat dictatura proletariatului, o dictatură ciudată cu dictatori-proletari reprezentaţi de aleșii lor.

Adevărat este că, așa cum scria într-o scrisoare către nepot fostul activist al Partidului Comunist, societatea omenească are nevoie de zguduiri revoluţionare iniţiatoare de noi începuturi după ce vechile structuri și-au epuizat resursele necesare progresului. Cu toate păcatele, “că nu e om fără păcate”, orânduirea socială de inspiraţie marxist-sovietică a favorizat apariţia unei generaţii născută într-o perioadă grea a istoriei, cu crize economice, război și sărăcie, generaţie care a dus mai departe istoria. Cred, fără să mă tem de riposta anticomuniștilor de fabricaţie artificială, că reușita acestei generaţii își are explicaţia în vitalitatea aflată în genele păstrate de pălmașii pământului, ale constructorilor de unelte și alte obiecte trebuitoare oamenilor, vitalitate eliberată de o revoluţie conceputa în alte scopuri. Ce ar fi trebuit să facă tânărul trecut prin toate umilinţele istoriei, foamea, frigul, seceta, râia, păduchii, nedreptatea, când i s-a oferit șansa de a fi acolo unde se luau deciziile și se împărţeau bucatele?!

*

Abia după vreo trei ani de la ultima scrisoare confesională, urmărit, probabil, de o datorie neachitată, cel ce avea obiceiul să nu lase lucruri neterminate, obicei moștenit de la tata Dumitru, a încheiat ciclul epistolar printr-o scrisoare de recapitulare a întâmplărilor din cea mai importantă perioadă a vieţii. De data asta lipsesc multe amănunte, explicabile prin intrarea într-o zonă rarefiată unde economia de efort se combină cu regimul informaţiilor clasificate. Fiind vorba de cea mai importantă perioadă a vieţii și activităţii sale am cerut informaţii suplimentare pe care le prezint în rezumat în continuare                                         *

 

La Comitetul de Partid al Sectorului II B, cu sediul pe Strada Sfinţilor (!) N 11, i-a avut ca superiori pe I. Papdopol, și V. Lascarache greci, mici meseriași, Buri Silvestru, Ungur Berani, Fucs Beriș, Beram Carol, și Ingher Andrei, evrei, foști funcţionari comerciali, cu toţi s-a împăcat bine. Şeful direct era Fucs Boris, un evreu foarte cumsecade cu care a rămas prieten. Munca era ușoară, scria, elibera și ţinea evidenţa carnetelor de partid ale membrilor din sector. Dintre cei cca o sută de salariaţi ai Sectorului de Partid II B numai 25 erau români : femei de serviciu, portari, șoferi, funţionari mărunţi. Programul tuturor activiștilor era de la ora 8 dimineaţa până la orele 22-23 seara cu pauză pentru masă la cantina Partidului. Din cauza programului foarte încărcat n-a mai putut să urmeze cursurile începute la Liceul seral Mircea cel Bătrân unde se înscrisese. De altfel, Liceul s-a desfiinţat pentru că au dispărut formele de învăţământ seral.

Cu îmbrăcămintea stătea rău, salariul era mai mic decât cel de la fabrică, n-avea cu ce să-și cumpere haine noi și a avut noroc de bunăvoinţa unei colege, Saly Ingher, sora lui Andrei Ingher, administratorul Sectorului de Partid, care l-a trimis sub un nume fals la organizaţia Joint, lângă singogă, de unde a venit îmbrăcat din cap până în picioare : costum frumos, pulovăre, cămăși, palton, pantofi. Mulţi ani după aceea n-a mai avut nevoie de îmbrăcăminte. Saly a vrut să-i facă un loc în familia ei, dar Goriţă a declinat graţios oferta : “sunt prea tânăr și sunt neterminat cu școala, vreau să-mi continui studiile”. Spunea adevărul,  și-a reluat cursurile liceale după 1950 și a susţinut examenul de Bacalaureat.

Ca absolvent de liceu s-a înscris la Facultatea de Drept, secţia Fără Frecvenţă. Când terminase primii doi ani i s-a spus că postul ocupat pe linie de partid cerea să fie absolvent al Academiei de Ştiinţe Politice Ştefan Gheorghiu. N-a renunţat la facultatea de drept și a continuat studiile ambelor facultăţi, chiar dacă multe materii erau aceleași, unele cu aceiași profesori.

Ca activist de partid a cunoscut pentru prima dată evrei, a constatat că erau buni colegi și prieteni, a fost apreciat de ei, chiar iubit, până în luna Iunie 1948 când a “săvârșit” o mare greșeală. “În zilele ce au urmat Naţionalizării din 11 Iunie 1948 culoarele Sectorului se umpluseră de membri de Partid  din Circumscripţie, majoritatea, dacă nu chiar toţi, evrei, care solicitau să fie numiţi în posturi de conducere la întreprinderile naţionalizate”. Într-o discuţie cu unul mai înfierbântat, care spunea că el n-are servici, i-a spus că locurile de muncă se repartizează vis-a-vis, la Oficiul Forţelor de Muncă. Atât i-a trebuit adjunctei lui Fucs, tovarășa Eva Hirsch, l-a invitat în biroul ei și de faţă cu instructoarea Comitetului de Partid al Capitalei, tovarășa Ghizela Vass, l-a învinuit de antisemitism. A aflat mai târziu că tovarăsa Eva i-a strecurat și la dosar o notă în care pentru vina de a fi antisemit propunea să fie trimis la o școală de educaţie politico-ideologică de patru luni, ca să-și ridice nivelul ideologic, și apoi să nu mai lucreze ca activist de Partid. Eva Hirsch avea relaţii mari la capitală și a fost obligat să renunţe la concediu și să meargă zilnic până în cartierul Floreasca, la vila Negroponte, unde se ţineau cursurile.

“Începeam la ora 8 dimineaţa si terminam la ora 8 seara, în afară de sâmbăta când terminam la ora 2, respectiv 14. Se predau patru materii de bază :  Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Profesor Leonte Răutu (Tismăneanu), Istoria mișcării muncitorești din România, Profesor Th. Iordăchescu, Economia politică socialistă, Profesor Barbu Zaharescu (Bercu Zukerman) și Filozofia materialist-dialectică, profesor Henry Wald.  La terminarea școlii am fost “pus la dispoziţia partidului” pe o treaptă inferioară și cu un salariu mai mic. Un val mă ridicase în 1946 și alt val m-a coborât în 1948. Au mai urmat alte multe valuri”.(…) Retrogradat fără nicio explicaţie la Organizaţia din București a Tineretului progresist, am cunoscut mulţi dintre cei ce vor deveni mai târziu prsonaliţi politice, dintre care mi-o amintesc pe Cornelia Filipaș, șefa mea directă, o tânără venită de la ITB, care nu știa ce să-mi dea de lucru. Ulterior a ajuns în posturi importante, până la cel de Vice-Prim Ministru”

În luna Noiembrie 1948, ( de reţinut memoria prodigioasă a  datelor și numelor ! ) a fost chemat de șeful cadrelor de la Comitetul Central al Tineretului Progresist, tovarășul Predulea !!, care l-a trimis la Centrala UAER, Uniunea Asociaţiiolor de Elevi din România, unde a preluat funcţia de Şef al Secţiei de cadre, și a avut-o ca subalternă pe Maria, Mașa, Pauker, fiica celebrei Ana Pauker, pe care o descrie ca fată modestă și serioasă. În această funcţie misiunea lui era de a cerceta originea socială a viitoarelor cadre de conducere a organizaţiei.

“După câţiva ani am aflat că tovarăsa Eva a făcut un cancer și a decedat. Păcat, era ea răutăcioasă, dar era tânără, frumoasă și inteligentă.”

 

La UAER a stat câteva luni pentru că a fost chemat la Comitetul Central PCR unde a primit o funcţie importantă, aceea de a studia, sintetiza și selecta corespondenţa conducătorului suprem al ţării, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Veneau zilnic sute de scrisori, memorii, cereri, reclamaţii pe care trebuia să le citească împreună cu doi colaboratori, să le dea un răspuns sau să le prezinte, în funcţie de importanţă, Şefului cel mare. Într-o seară, când întârziase din cauza volumului mare de scrisori și reclamaţii, a intrat în biroul său Gheorghe Gheorghiu Dej, l-a întrebat cum se descurcă și i-a spus că vrea ca sintezele  să fie cât mai ample, să fie relatate abuzurile Securităţii și ale Miliţiei, iar cererile semnate de mai mulţi solicitanţi să fie bătute la mașină și anexate la sintezele săptămânale. Goriţă a informat a doua zi conducerea Cancelariei despre vizita Şefului și  și a trecut la îndeplinirea indicaţiilor sale. La puţină vreme după aceea, însă, a constatat că Şeful Cancelariei, Merică Leibovici și Adjuncta lui Fany Goldberger   modificau sintezele, eliminau multe abuzuri grave și nu mai atașau unele reclamaţii colective. Când i-a întrebat de ce nu respectă recomandările Secretarului General i-au răspuns că nu vor să-l obosească pe Tovarăsu’ care are multe probleme de rezolvat, că multe sesizări pot fi rezolvate operativ fără să fie nevoie de intervenţia Secretarului General.

Alexandru Moghioroș, un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, care îl cunoscuse din perioada verificărilor de partid l-a avertizat : “Ai grijă că e greu să supravieţuiești în Iadul Cancelariei, acolo te pot mânca dracii, că sunt mulţi”

Previziunea s-a împlinit mai repede decât aștepta, a fost înștiinţat de Şeful său că va fi trimis la Beiuș, la o Şcoală de subofiţeri, pentru că nu avea satisfăcut stagiul militar. Dintre cei vreo treizeci de activiști de la Comitetul Central cu stagiul militar nesatisfăcut numai patru au fost trimiși la Beiuș, toţi români. Supărat, tocmai primise o locuinţă la care trebuia să renunţe, a început să predea documentele de la Cancelarie, când, din întâmplare, l-a întâlnit din nou pe Alexandru Moghioroș. I-a spus că a avut dreptate, că e obligat să plece la o școală de subofiţeri din Beiuș pentru satisfacerea stagiului militar.

-Ce să cauţi tu la Beiuș, acolo sunt numai tineri de 18-19 ani. Așteaptă să văd ce pot să fac.

A doua zi a fost chemat la generalul Mihai Burcă, Şeful Direcţiei Generale Politice a Ministerului de Interne și după o dicuţie de 10-15 minute a fost încadrat  ca locotenent, urmând să facă pregătirea militară în luna martie a anului viitor. După trei săptămâni a preluat de la Locotent Colonelul Kiss conducerea  serviciului Securitate și Miliţie, fiind primul Şef de serviciu de origine etnică română din MAI. A avansat rapid, cu menţiunea “excepţional” până la gradul de Colonel, însă când trebuia să fie înaintat la gradul de General, au intervenit vechii adversari și în loc de avansare a fost transferat la Ministerul Comerţului Interior ca Şef al Direcţiei Cadre și Învătământ. A primit de la Comitetul Central indicaţia să împrospăteze structura de conducere a Ministerului, misiune foarte grea pentru care nu avea susţinerea Ministrului Gogu Rădulescu. De la Comitetul Central avea instrucţiuni să numească numai cadre de conducere de origine română, ceea ce presupunea înlăturarea unor oameni aduși de Ministru.

Confruntarea a fost aprigă și dacă n-ar fi fost subminat de Gogu Rădulescu, vechi activist al Partidului Comunist, om puternic din punct de vedere politic, ar fi reușit, dar când schimbase circa două treimi din cadrele de conducere ale Ministerului Comerţului, adversarii, vechii cominterniști veniţi din Uniunea Sovietică după 23 August 1944, cu grupul  PauKer, Luca, Chișinevschi, având  complicitatea lui Gogu Rădulescu, i-au înscenat o provocare, acuzându-l că ar fi complotat împotriva Ministrului. A fost un fals grosolan, repede demontat, dar în timpul acestei provocări a fost numit alt Adjunct al Ministrului Comerţului Interior, post pentru care primise aprobarea Comitetului Central.

Am prezentat acest moment de josnicie politică pentru că este pilduitor pentru lupta dintre partida românească reprezentată de susţinătorii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și cominterniștii neromâni, veniţi din Uniunea Sovietică în prima perioadă comunistă din România.

De la Ministerul Comerţului a fost detașat la Ministerul de Externe unde a parcurs toate etapele de promovare până la gradul de Prim Consilier, Locţiitor de Ambasador. A îndeplinit misiuni diplomatice mai întâi la Atena și apoi la Bruxelles unde se aflau cele mai impotante centrale diplomatice ale Europei. Acolo i-a cunoscut nemijlocit pe mulţi șefi ai diplomaţiei din Europa și a fost invitat la întâlniri unde participau chiar capete încoronate.

Cariera de diplomat, începută promiţător, a luat sfârșit după defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa, în 1978, când  mulţi diplomaţi români cu misiuni speciale au fost rechemaţi  în ţară. În ultimii ani de activitate a fost profesor la Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Brănești de unde s-a pensionat.

Istoria vremurilor trăite de personajul prezentat mai sus, nu a fost încă scrisă pentru că este teren de confruntare între adevăraţii eroi, învinși de întâmplări neprevăzute și falșii eroi, apăruţi după ce luptele se terminaseră. “E ușor pentru un jurnalist imberb, obraznic și ignorant să inventeze persecuţii și persecutaţi, fără alte dovezi decât imaginaţia lui, cu scopul ignobil de a obţine un ratting ridicat al articolului. Folosirea forţei a fost metodă generală în practica politică din toate timpurile. Este un gest dezonorant și josnic să-l prezinţi pe un nonagenar ca fost torţionar pentru că a fost șeful unui penetenciar într-o vreme tulbure când se înlocuia o dictatură cu alta și să nu vezi în jurul tău cum impostorii și netrebnicii îi jecmănesc și batjocoresc fără jenă pe bieţii români”. Fără comentarii.

Lipsa unor informaţii punctuale am explicat-o mai sus. O activitate în domenii de mare importanţă într-o perioadă foarte controversată ar merita mai multă atenţie, dar presupune documentare și o mare răspundere din partea celui ce-și asumă povara reconstituirii. Am informaţii că personajul prezentat mai sus are în arhiva personală o mare cantitate de notaţii nedestăinuite, din câte știu, nimănui. Las unui urmaș  curios plăcerea de a completa portretul înaintașului, dacă va aprecia cele scrise de mine și va dori să le adauge. În ce mă privește, în calitatea mea de rudă, obligată să păstreze o poziţie rezervată, am reţinut și prezentat o analectă întocmită după scrisorile bunicului către nepot, pe care o închei cu o mărturie epistolară din 15 septembrie 2006 : “Într-adevăr, comuniștii au făcut și multe nelegiuiri și retrospectiv mă simt și eu apăsat, dar și liniștit, pentru că personal n-am participat la nedreptăţi împotriva românilor. Vinovaţi sunt cei ce au adus comunismul și când nu le-a mai convenit l-au înlăturat la fel de brutal cum l-au adus”.

*

Am rămas dator cu informaţiile despre viaţa de famile a personajului nostru, la fel de zbuciumată ca și viaţa socială. A avut trei soţii, două prin cununie civilă, făra prezentare în faţa altarului, a treia numai prin înţelegere, binecuvântată de Spiritual Divin. Căsniciile oficiale au fost nereușite, terminate cu despărţiri. Nu știu prea multe amănunte și nu cred că dacă aș cunoaște s-ar putea adăuga nuanţe definitorii la portretul personajului. I-au rămas de la cele două foste soţii oficiale, ambele decedate după divorţ, patru copii, dintre care una mi-a fost oferită cu graţie în faţa altarului Mânăstirii Plumbuita, unde Sfinţia sa Părintele Stareţ Simeon Tatu, purtător de Har, a oficiat Taia Cununiei.

Cea de a treia consoartă i-a fost trimisă da Dumnezeu când fostul comunist și-a adus aminte de El și când s-a întors la tradiţia creștină a înaintașilor, ca semn că i-au fost iertate unele rătăciri. Pe Doamna Mili o persoană distinsă și civilizată, care emană esenţele parfumate ale diplomaţiei, meserie practicată alături de fostul soţ, decedat prematur, am cunoscut-o destul de bine în cei peste 20 de ani de când și-a unit destinele cu tatăl soţiei mele. Consecventă meseriei exercitate, Doamna Mili se impune prin toleranţă creștină și prin arta reconcilierii, ceea  ce face din Domnia sa un partener optimist și agreabil. Cred că cel ce i-a întâlnit pe cei doi convieţuitori a fost un bun cunoscător al psihologiei și al geneticii, a combint o toleranţă îngăduitoare cu un perfecţionism constructiv.

 

 

*

Una din marile greșelile asumate, a fost aceea că am crezut că toate manifestările omenești își au o motivaţie logică, valabilă pentru toţi, și că dacă aș fi cunosut-o aș fi reușit să previn unele necazuri. Am aflat prea târziu că nivelul de înţelegere al oamenilor este o variabilă a capacităţii de recepţie, diferită de la individ la individ.     N-am ţinut cont nici de motivaţiile bazate pe logica subiectivă, nesupusă legilor cunoscute. Ştiam de existenţa complexelor de toate felurile, știam că există paranoici pentru care nici un argument nu este valabil dacă se opune voinţei lor de a-și impune punctul de vedere, știam că există minciuna și că morala poate fi interpretată în funcţie de interes, știam de existenţa lăcomiei, dar m-am ambiţionat să cred că legile logice, create odată cu lumea nu pot fi ignorate. De câte ori m-am confruntat cu abateri de la aceste legi, am luat-o de la început convins că cel ce le-a stabilit va interveni ca să fie respectate. Oamenii își fac iluzii când cred că pot schimba ceea ce a fost legiferat când s-a conceput universul.

În relaţiile cu rudele apropiate am avut de înfruntat multe abateri de la legile cunoscute ale logicii, începând cu  nivelul de înţelegere diferit, până la minciună, lăcomie, și ură.  O reacţie surprinzătoare a stârnit apariţia soţiei mele O. Toate rudele știau că aveam o viaţă de familie grea, și când am reușit și eu să găsesc pe cineva cu care să mă înţeleg, rudele mele apropiate s-au coalizat cu fosta soţie și au început s-o denigreze pe cea adevărată. O singură explicaţie am găsit pentru purtarea lor : erau complexaţi și aveau o compensaţie în nefericirea mea conjugală,  n-au suportat noua postură de om cu viaţă normală în noua mea familie. N-am găsit altă justificare.  Am însă o soluţie : îi iert pe toţi cei ce nu mi-au răspuns la oferta mea și le ofer încă odată prietenia.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest