UBI AMICI, IBIDEM OPES.

MEMORII AFECTIVE.

Prevenire.

Această carte, probabil ultima din ciclul Memorie, va fi rezervată prietenilor, cu neprietenii m-am războit în cărţi publicate anterior. Toate personajele din această carte sunt investite cu demnitatea de prieten. Lista prietenilor rămâne deschisă pentru cititori.

Unele personaje și întâmplări din această carte au fost reinventate. Asemănările cu modele cunoscute nu sunt întâmplătoare.

 

O neîndemânare jenantă m-a păgubit mai mult decât un dușman. Răspunsul afirmativ la întrebarea, pusă de ordinator, dacă vreau să înregistrez modificările de text din MEMORII AFECTIVE, titlul sub care scriam de aproape un an o istorie a avatarurilor privind oferta de iubire christică, a fost pedepsită de unealtă prin ștergerea a 74 pagini., adică a tot ceea ce scrisesem. Speranţa că le voi putea recupera cu ajutorul sfetnicului meu, fiul cel mic,  a fost zadarnică, instrumentul refuză orice restituire. Sunt nevoit să reiau din nou urcușul, ca Sisif, fiul lui Aeolus și tatăl lui Ulise. Nedreptă pedeapsă pentru că n-am nicio legătură cu personajul numit de Homer ” cel mai viclean erou antic”. Drept consolare voi accepta explicaţia următoare :  Dacă despre mărturiile păstrate se spune că devin comori, atunci mărturiile pierdute devin jertfe soteriologice oferite de urmașii lui Adam, păcătosi prin destin moștenit. In paginile șterse erau și sentinţe discutabile ce-mi puteau fi reproșate ca păcate. Le-m ispășit pierzându-le,  confirmând, în felul meu, observaţia filozofului catolic Gabriel Marcel privitoare la relaţia biunivocă dintre mărturie și mărturisitor : “mărturia nu este îndreptată împtriva unor acuzaţi, ci în aceeași măsură împotriva celui ce mărturisește”.

Voi reîncepe această ultimă, confruntare printr-o spovedanie, o recunoaștere a păcatului că n-am știut să-mi prezint oferta. Abia târziu am aflat că orice acord se face între persoane interesate și pregătite pentru ofertă. Zadarnic îi vorbești de Sfântul Apostol Pavel unui om care n-a avut niciodată o Biblie în mâini, nu-l cunoaște și nu-l interesează. Poate că ar fi trebuit să încep cu cei pomeniţi în Infernul lui Dante, frica ar fi fost mai bine înţeleasă, deși nu sunt convins. Un motiv credibil pentru nereușită ar putea să fie legătura între risc și câștig, cine dă fără să ceară ?

De când am început să scriu, optând pentru memorialistică, am fost hărţuit de prieteni și cititori cu întrebarea : “De ce nu scri un roman, un gen literar cu rânduieli stabilite de teoria literaturii, bazat exclusiv sau parţial pe ficţiune ?”  În toate volumele publicate până acum m-am confruntat cu adevărata întrebare, subînţeleasă discret, dacă memorialistica este literatură. Completez răspunsurile date anterior prin câteva precizări.

Romancierii, cei ce fac prin ficţiune o lume, cred că sunt singurii îndreptăţiţi să li se atribuie statut de artiști-creatori, uitând că și personajele inventate de ei sunt luate din lumea reală, le dau alte nume, dar pot fi găsite printre cunoștinţe sau în istorie și că nici memorialistul nu le fotografiază, ci le descrie așa cum le-a văzut, diferite de cum le-au văzut alţii și de cum s-au văzut cei ce le-au fost modele. Dacă romancierul, fabricant de personaje inventate,  inspirate din modele reale, este artist, și memorialistul are drept la acest atribut, pentru că și el reinventează personaje  pornind de la modele cunoscute. Portretele literare ale memorialistului sunt nerecunoscute uneori de modele. Sorin Lavric, un critic literar reputat pentru observaţii subtile, a remarcat că cel ce scrie despre evenimente la care n-a partcipat nu poate să simuleze dramatismul momentului pentru că “spiritul său se află sub pragul de tensiune în care respiră personajele”.

Cei ce contestă arta literară a memorialistului pentru lipsă de ficţiune pot să ajungă, prin analogie, la negarea  operei unor mari artiști din alte domenii, pictură, sculptură, inspirati de modele reale. Pe de altă parte, cunoscuta ispită a romancierilor pentru subiecte și personaje istorice îi apropie de memorialiști prin renunţarea la  ficţiune în favoarea adevărului istoric. Istoria însăși este operă a memoriei, deschisă de multe ori ficţiuinii. Concluzia acestor observaţii mi se pare firească : și memorialiostul, dacă folosește cu iscusinţă cuvintele, poate fi admis în lumea artștilor.

Un argument în favoarea memorialistului este faptul că își desvăluie sursa, pe când ficţionistul (sic) încearcă  să înșele memoria.  De altfel cuvântul ficţiune este definit în dicţionatre și prin conotaţii cu înţelesul de scorneală, falsitate, minciună, păcate prea mari ca să fie trecute cu vederea. Din respect pentru Sfânta Scriptură  și pentru părinţii mei, mă voi strădui să despart ficţiunea de minciună, să rămân pe drumul adevărului, respectând principiul biblic după care începutul faptei este cuvântul, care dacă este scris devine poruncă. Valoarea artistică o las pe seama felului în care voi așeza cuvintele.  Memorialistul își asumă erori personale și decepţii cu riscul de a stârni  riposte și  nemulţumiri, el prezintă un adevăr al lui, diferit de al altora, un argument în plus pentrua fi recunoscut ca original. Memoriile prea pieptănate, coafate și pavoazate pierd cel mai preţios ingredient, parfumul autenticului.

Multe dintre personajele descrise în ciclul Memorie nu mai sunt în viaţă și din această cauză am crezut că merită să fie încredinţate unui mijloc de păstrare care este memorialistica, o metodă istorică și artistică de reconciliere.

Consecvent cu cele scrise și publicate deja, voi rămâne un memorialist, cu precizarea că voi completa, ca și până acum, golurile de memorie și amintirile neconvenabile cu fructe dulci plăsmuite de imaginaţie.

 

O literatură a memoriilor pot scrie numai cei ce au lăsat destui ani în urma lor, altfel spus cei trecuţi prin multe vârste, și e bine așa, pentru că se evită amintirile poluate de furtunile umorale. Nu sunt adept și nici  expert al freudismului, însă ca om la sfârșitul vârstelor  pot să confirm tăria hormonilor în treburile oamenilor.

Un om cu memorie bună uită de bună voie multe necazuri  și iartă multe păcate. Am ales din rafturile unde am depozitat amintirile portrete și întâmplări care au marcat viaţa mea afectivă în sens favorabil sau mai puţin favorabil.  Ce a putut să fie uitat a fost trecut la uitări, ce nu poate fi uitat a fost trecut la iertări. Am încercat să scap de unele amintiri obsesionale păstrate de o memorie ce refuză reconcilierea pentru că nu le înţelege motivaţia, nu știu dacă am reușit.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest