Memorie uitată

Reproducem mai jos textul intregral al volumului Memorie uitată, de Nicolae Radu, ala cum a fost publicat în ediția din 2005 la Editura „Antim Ivireanul”, pentru a putea fi parcurs de cititorii care doresc să îl citească de la un capăt la altul. Cei care doresc să îl citească pe capitole, în ordinea apariției pe website, începând cu cel mai recent capitol, o pot face accesând acest link http://memoriidemedic.ro/?s=Memorie+uitata&submit=Search

Memorie uitată

restituiri

Soţiei Olga şi fiului Mircea – cu dragoste

 

Vinovat este şarpele…

Ne obsedează nenorocul amintirilor pierdute, ne e greu să admitem că viaţa noastră nu va fi cunoscută pentru că nu s-a păstrat într-o memorie reproductibilă. Suntem zei şi demoni, trecem prin grădini binecuvântate sau bleste­mate şi nu putem concepe că urmaşii nu vor păstra amin­tirea noastră. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit Paradisul, o grădină nemeritată, că tot ce este în afara zidurilor lui este construcţie omenească şi că oamenii nu pot lăsa dovezi că au trăit pe pământul lor decât prin înscrierea faptelor în memoria vremurilor. Când ne-a alungat din grădina bine­cu­vântată Dumnezeu ne-a lăsat speranţa că vom putea re­veni dacă vom şti să reinventăm paradisuri prin faptele noastre. Fiecare zi însemnată cu faptă este un paradis regă­sit şi strădania este preţul vieţii noastre. Munci şi zile, cum frumos spunea Hesiod. Toate faptele oamenilor sunt scrise în memoria pământului şi pot fi restituite. Uitarea este amâ­nare, aşteptare. În depozitele uitării sunt rânduite fap­tele oamenilor. Paradise uitate.

Reconstituirea unor amintiri importante din istoria uni­versului, big-bangul, formarea galaxiilor, a aştrilor, apa­­ri­ţia vieţii, a inteligenţei umane, sunt argumente pentru strădania de a restitui şi viaţa unor înaintaşi, de a încerca să aflăm de unde ne vin suferinţele şi bucuriile, sau, mai simplu, de a întreţine recunoştinţa sau reproşul faţă de cei cărora le datorăm întruparea pământeană. Cei ce se vor poticni de megalomania comparaţiilor unor evenimente fundamentale, petrecute în univers, cu mărunte existenţe ale oamenilor le vom atrage cu umilinţă atenţia că nici-un miracol n-ar avea sens dacă n-ar exista beneficiari previ­zi­bili. Cunoaşteţi, astăzi, alţi beneficiari în stare să conştien­tizeze miracolele, în afara mărunţilor oameni?

Imaginaţia, bine folosită, ne împiedică să construim himere, ne obligă să folosim raţiunea, să păstrăm legătura cu simţurile, să inventăm numai ce poate fi inventat. A in­ven­ta înseamnă să faci ceva din nimic, spunea Racine, ui­tând să adauge că şi invenţia este obligată să se supună legilor materiei şi legilor logice. Uita, pentru că de la înăl­ţi­mea bunului simt al ilustrului concetăţean Descartes, pre­supunea acceptată evidenţa unei astfel de obligaţii, cine ar acorda atenţie unei invenţii inimaginabile şi cum ar fi ea posibilă?

Ducem cu noi lumea de amintiri, a noastră şi a înain­ta­şilor noştri, păstrată în depozite pe care sperăm să le des­chidă cineva şi să le restituie urmaşilor. Ar fi greu de ac­cep­tat că odată cu plecarea noastră vor dispărea toate în­tâm­plările petrecute în timpul trecerii prin această lume atât de bine concepută şi ordonată. Totul este înregistrat şi conservat într-o memorie pe care propunem s-o numim a aşteptării. În numele acestei credinţe ne îndreptăm spre depozitele ei.

*          *          *

În ziua când încep restituirea unor întâmplări aflate în memoria aşteptării, mă găsesc într-un imens depozit de memorii, deşertul Saharei, locuiesc pe un rest de munte, tocit, fără vegetaţie, arid, un fel de refugiu pentru animale şi oameni ce se ascund de duşmani. Dorinţa mea a fost să ajung într-un loc de pe pământ, cu oameni ca mine, obo­siţi, dar gata să continue, dispuşi să recunoască pe cei ce vor să facă din viaţă un rai profan, dar un rai. Am venit să dăruiesc dragoste şi pricepere de tămăduitor, n-a fost să fie aşa, m-au rătăcit, m-au dus pe drumuri fără indicatoare şi m-au îndepărtat de locurile cu oamenii căutaţi. Am întâlnit şi aici oameni, şi acum sunt oameni în jurul meu, toţi sunt trişti, obosiţi, abătuţi şi resemnaţi Am întrebat încotro mer­gem, de ce am venit aici în pustiu, n-am primit răs­puns, cred că nimeni nu ştie. Înaintea mea este un om, înain­tea lui un altul, şi încă un altul, şirul e lung, nu i se vede capătul, merg şi eu după ei ca să nu-l împiedic pe cel ce vine după mine şi pe cei ce vin după el. Totul este bine organizat, ora de sculare, ora de plecare, ora de oprire şi alte ore, mereu aceleaşi, un program perfect, inutil.

Inutil? Aşa ni se pare dacă privim înaintarea anevo­ioasă a oamenilor prin istorie fără să vedem urmele lăsate de fiecare truditor, trimis de Cel ce întocmeşte destine. Dacă ne-am opri câteodată, să privim înapoi, am vedea cât de risipitori suntem abandonând unei uitări în aşteptare, lumea de amintiri rămasă după trecerea noastră, rareori restituite. Privesc în jurul meu şi văd, cu ochii imaginaţiei, nenumărate întâmplări petrecute aici, fiecare fir de nisip are cel puţin o poveste, încredinţată uitării, o memorie ne­re­cunoscătoare.

Daţi-mi un punct de sprijin şi răstorn lumea, ar fi spus un filozof. Parafrazându-l ne-am zis: avem nevoie de un elan ca să restituim amintirile depozitate în memoria uitării. Unde aflăm puterea de avânt şi însufleţire? Cine poate dărui elanuri? Iată o întrebare chinuitoare.

Într-o dimineaţă m-am trezit dintr-un vis în care omo­ram şerpi, nu ştiu de ce îi omoram, în viaţa mea n-am văzut decât trei şerpi, doi au fost omorâţi şi unul a scăpat. Există regula că dacă vezi şerpi trebuie să-i omori, dar aceeaşi regulă spune că unul trebuie să scape. Mie nu-mi place să omor vietăţi, când mă pişcă o muscă prea insis­tentă o alung şi mă bucur când o văd cum zboară, numai că, în acea noapte, m-am purtat altfel, omoram cu o vitejie, de care m-am îndoit toată viaţa, o armată de şerpi, nu ştiu dacă îi omoram, pentru că aşa se obişnuieşte sau pentru că îmi era frică de ei, dar puneam multă conştiinciozitate în măcelul de şerpi. Când m-am trezit din vis mai rămăsese un singur şarpe, ca să se respecte regula.

M-am gândit la interpretările posibile ale visului, preluând obiceiul oamenilor de a căuta semnificaţii pentru vise. Am avut chiar un moment de revelaţie, deşi nu prea ştiu ce este revelaţia, deci folosesc termenul din rutină, am văzut cu ochii minţii că drumul pe care mergeam n-are capăt dar este plin de ispite şi de pericole, toate aflate dincolo de marginile vederii. Şarpele biblic continuă să ne urmărească, şarpele meu personal, cel scăpat din măceluri anterioare, se află undeva în măruntaiele mele şi mă îndeamnă să merg, să caut. După o selecţie riguroasă a interpretărilor am folosit demersul logic cel mai eficient – di­lema – simplă şi productivă: să continui drumul în cău­ta­rea ispitelor, sau să fac un pas în lături, să mă opresc. Am folosit a doua lemă, am hotărât să mă opresc şi atunci şar­pele, totdeauna la pândă, m-a îndemnat: „Scrie! Scrie!” Nu ştiu dacă am făcut bine, dar l-am ascultat.

Dacă am greşit, n-am nici o vină, vinovat este şar­pele.

Să scriu! Să scriu! Dar ce să scriu? Am deschis de­po­zitul memoriei mele în aşteptare o locuinţă unde părea să domnească repaosul (Am adoptat, cu respectul cuvenit, varianta eminesciană de a scrie cuvântul).

Prima constatare a fost că a forţa repaosul să resti­tuie amintirile nu este o lucrare uşoară. Repaosul nu este inactivitate, aşa cum îl definesc dicţionarele, el este o di­men­­siune a activităţii, perioada dinaintea manifestării, toate manifestările se nasc dintr-un repaos anterior, mintea omenească nu poate să conceapă un început, fără un re­paos precedent, unde sunt depozitate proiecte, materiale şi unelte ale începutului.

Demiurgul a creat Universul, Cosmosul, Desăvâr­şi­rea, din Chaos, un repaos în aşteptare, cunoscut de vechii greci sub numele de Meon, Neant originar, necreat, anti-fiinţă, probabil în înţeles de înainte de fiinţă. Eminescu în­suşi depune mărturie: „Din Chaos Doamne-am apărut, Şi m-aş întoarce-n Chaos, Şi din Repaos m-am născut, Mi-e sete de Repaos”; (majusculele îmi aparţin).

Repaosul este un imens rezervor de energie, în re­paos forţele se află într-o stare de încordare maximă şi pregătesc o manifestare viitoare, ele se reorganizează şi se recompun în vederea manifestării. Acţiunile lipsite de sens şi de proiect sunt reprimate, activitatea fără proiect ar fi risipire, încercarea de a o justifica – o risipire în plus, iar Repaosul se opune risipirii. Ţelul Repaosului este mani­fes­­ta­rea coerentă, armonioasă, identificarea, printre nume­roa­sele posibilităţi, a soluţiei potrivite şi inedite, fiecare op­ţi­une fiind un unicat, nici o manifestare respectabilă nu este o repetare, manifestarea este un nou născut, conceput, ges­tat, şi dăruit lumii, atunci când ajunge la maturitatea auto­no­miei.

Îndeplineşte Repaosul amintirilor mele condiţiile ceru­te pentru a da naştere manifestării? Teama de nereu­şită mă ţine în faţa porţii întredeschise, dar şarpele, din nou şarpele, mă îndeamnă: „intră, intră, îndrăzneşte, cau­tă”. N-am putut să rezist îndemnului şi am intrat.

Nu mă aflam pentru prima dată dincolo de această uşă. Vinovat (ce legătură o fi avut cu şarpele?) era fiul meu cel mic. Mare consumator de poveşti, luase, încă de când a început să înţeleagă rostul cuvintelor, obiceiul de a nu adormi înainte de a asculta o poveste. Mobilizase pen­tru asta toată familia, epuizase toată lumea bună a povesti­torilor, de la Ispirescu la Fraţii Grimm şi Andersen până la Perrault d’Amancour şi Petre Dulfu, trecând, bineînţeles, prin cele „O mie şi una de nopţi”. Mă obli­gase, fără să ştie, să forţez imaginaţia şi să deschid depo­zi­tul de amin­tiri.

Am intrat deci într-un loc cunoscut. Am constatat că rezervorul meu de Repaos era o încăpere rece, ostilă, ză­vo­râtă cu lacătul abandonului şi n-am putut să trec peste gândul ce făcea legătura cu locul de pe hartă unde mă aflam. Era evident că singura alegere era să dau ascultare şarpelui, să descătuşez manifestarea, s-o încredinţez cu­vân­tului zidit în trupuri de litere. Se aflau, în locuinţa me­mo­riei mele în aşteptare, numeroase întâmplări, trăite sau auzite, gata să fecundeze imaginaţia şi să-i confere statut de plăsmuitoare. A trebuit, mai întâi, să constat că deja se instalase dezordinea aşteptării prea lungi, am început să rân­duiesc, să şterg de praf, să identific, să selecţionez, să reîntregesc fragmentele degradate de timp şi să le aşez în­tr-o formă convenabilă manifestării.

Mi-am amintit de împrejurările ultimelor mele vizite în acest depozit. Plictisit de încercările de a prezenta va­riante noi ale unor povestiri cunoscute, fiul meu mi-a spus într-o seară: „Tată, te rog să-mi spui o poveste adevărată.”. Surprins, desigur, de rugămintea neaşteptată, mă întrebam ce înţelege el prin „poveste adevărată”? O clarificare ime­diată era, credeam eu, o misiune dificilă, dar cu profunzi­mea gândirii simple, fiul meu m-a scos imediat din încur­cătură: „Să-mi spui cea mai veche poveste adevărată”.

Precizia solicitării era dezarmantă. Deci, poveştile spuse până atunci, erau pentru fiul meu, neadevărate, iar întâmplările vieţii se puteau transforma în poveşti, care aveau însă însuşirea de a fi adevărate.

Poate un tată să refuze fiului său îndeplinirea unei dorinţe atât de precis formulată, fără să-şi rişte statutul de cunoscător al lumii în care l-a adus?, iată o întrebare cu adevărat retorică. Singura mea salvare era amânarea, un comportament înnobilat de filozoful român Mihai Ralea, pentru care omul s-a desprins de restul vieţuitoarelor atun­ci când a învăţat să amâne. Am inventat un motiv şi în seara aceea fiul meu a adormit fără poveste.

Întâmplarea a fost şi un prilej de reflecţie şi eva­luare. Mi-am zis: iată un drum pe care se poate merge, să vedem unde duce, nu este, desigur un drum nou, dar pare mai puţin umblat. Faptul că trecea prin mintea şi inima unui copil mi-a sugerat prospeţimea acelui mesager al vie­ţii ce iese din pământ, se naşte din stâncă şi pleacă la vale să-şi scrie poveştile.

Cererea fiului meu deschide larg şi poarta întrebării: De ce să fie mai frumoase poveştile inventate decât cele adevărate? Lumea reală este atât de complicată şi de cap­ti­vantă încât cu greu poţi să-i mai adaugi ceva fără s-o mo­di­fici, s-o urâţeşti. Greu este numai să o vezi şi să o înţe­legi. Adevăratele semnificaţii se află în motivaţiile ei rea­le, în încrâncenarea existenţială şi în derapajele afectivi­tă­ţii, în dragoste sau ură, totdeauna excesive, când sunt ade­vă­rate. Încercările unor dezamăgiţi de a ieşi din lumea reală, de a se întoarce la necuvânt sau la înainte de cuvânt, lăsând semnificaţiile la voia întâmplării, nu pot să fie decât neproductive, un vis al visului din care trebuie să te tre­zeşti de două ori. Nu poţi să fii, în acelaşi timp, în această lume, şi în lumea unde se aleargă cu mai mult de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Numai rămânând aici, unde cel mai important şi sigur mijloc de deplasare sunt paşii noştri, poţi trăi şi apoi povesti cele mai frumoase poveşti, cele adevărate, singurele ce merită cu adevărat să fie povestite. Şi, nu în ultimul rând, de ce am avea nevoie de altă lume, dacă n-am reuşit s-o cunoaştem bine pe cea în care trăim?

Durata noastră de timp, mica noastră avere, este su­pusă unei desfăşurări rapide, selecţia amintirilor se face cu dificultate, oamenii sunt seduşi de manifestări gălă­gioase, de lumini orbitoare şi trecătoare, de aparenţa falsă, promi­ţă­toare de noutăţi revoluţionare şi nu în ultimul rând de motivaţii pragmatice imediate. Se ştie că, în căutarea de sem­nificaţii, vorbele reprezintă o degradare nemeritată a realităţii şi că relatarea unor întâmplări petrecute sau au­zite de la alţii se poate depărta de adevărul istoric. Deplin conştienţi de greutăţile şi riscurile asumate, vom încerca, în Restituirile noastre, să înfrăţim cuvintele cu adevărul ima­ginaţiei, moştenire preţioasă primită de la înaintaşi şi îmbogăţită într-o îndelungată confruntare cu lumea confir­mată de simţuri şi raţiune.


Povestiri adevărate

Îţi cer iertare, Măria Ta Cititorule, pentru o nouă amâ­nare a celei mai vechi poveşti adevărate. Vei fi însă de acord că viaţa este o permanentă trecere prin spaţii strâm­te, străjuite de uşi, în faţa cărora trebuie să aştepţi înainte de a găsi cheia potrivită. Uşile devin, de multe ori, duş­mani, obstacole ce ne separă de locul unde sperăm să gă­sim tezaurul ascuns. Instinctul, asociat cu raţiunea, m-a în­dem­nat încă de la primele confruntări cu uşile, să caut cheia în faţa căreia toate uşile se deschid. Am descoperit, în prima copilărie, o piatră roşie din care săreau scântei, când o loveai cu un fier oţelit, numit, nu ştiu de cine şi de ce, amnar. Convins că înăuntru acestei pietre, numită cremene, se află cea mai mare putere de pe pământ, focul, mi-am zis că nici cea mai zăvorâtă uşă nu poate să reziste unei chei de foc.

Am furat pârâului o bucată de cremene şi am ascuns-o, fiind sigur că o să-mi fie de folos. Am purtat-o cu mine, mai întâi în sân, apoi în ghiozdan şi mai târziu în buzu­narul de la piept, lângă inimă, am folosit-o cu succes în toate momentele grele şi n-am spus niciodată, până acum, secretul meu, de teamă să nu mi se fure talismanul. Am deschis cu piatra mea numeroase uşi, n-am reuşit să în­chid, din păcate, multe uşi prin care a intrat, impertinent, spiritul răului, dar şi atunci m-a ajutat să-i suport mai bine consecinţele. Când mă simţeam neputincios căutam piatra de lângă inimă, o mângâiam şi o întrebam: „Ce trebuie să fac?”. Răspunsul nu întârzia niciodată, gândul găsea calea, câteodată mai multe şi o întrebam din nou: „Care este?”. Soluţia cea mai bună se umplea dintr-odată de argumente. Fiecare alegere era pentru mine o poartă ce se deschidea sub vraja pietrei. Cu cremenea mea am deschis porţile prieteniei, norocului, iubirii, istoriei, porţile depozitelor de întâmplări petrecute înaintea venirii mele pe pământ şi uşa în spatele căreia se afla depozitată memoria amintirilor mele, în aşteptare.

În ziua ce a urmat neaşteptatei cereri a fiului meu cel mic, am mângâiat cu încredere piatra şi cea mai veche poveste adevărată, mi-a ieşit în întâmpinare. Iat-o:

Dumnezeu a făcut pământul în ziua a treia. Cuvântul Lui Dumnezeu, devenit Trup, a poruncit: „Să se strângă apele şi să se arate uscatul”, pe care l-a numit Pământ. A poruncit:

„Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, fiecare după soiul lor.”

M-am oprit câteva clipe aşteptând întrebări sau reacţii. Din privirea copilului am priceput că a înţeles totul şi că nu este nimic neclar. Am admirat adâncimea puterii lui de înţelegere şi am continuat:

A fost o zi grea, o zi dumnezeiască, lungă şi obosi­toare, câte mii de mii de ani de-ai noştri a durat nu ştiu, ştiu însă că pământul, aşa cum îl vezi, a ieşit foarte fru­mos. Când Dumnezeu a ajuns cu zidirea în sat la noi, S-a gândit că ar fi bine să-Şi construiască un lăcaş de odihnă. A luat o bucată de Pământ şi a pus-o, cu mâna Lui, pe malul stâng al Oltului, pe care de-abia îl desenase, după ce-i croise albie printre munţi. A sculptat văi pentru scur­ge­rea apelor, le-a străjuit cu dealuri şi a plantat tufani, fagi, carpeni, ulmi şi din loc în loc pomi roditori: cireşi, peri, meri, nuci şi mai mulţi, chiar prea mulţi, pruni. A ieşit, aşa cum vezi, un sat aşezat la înălţime, o cetate unde nu poţi să ajungi decât după ce oboseşti urcând pieptişuri grele. Dumnezeu a vrut, desigur, ca locul Lui de odihnă să fie apărat contra celor ce veneau cu gânduri rele.

După ce a terminat de zidit vatra satului, S-a oprit puţin pe dealul acela înalt, unde se vede casa de lângă pădure, a mai privit-o odată, I-a plăcut şi a fost mulţumit.

În acel moment al povestirii copilul a dat semn că vrea să întrebe ceva. L-am privit cu teamă, ştiind că pune întrebări grele, am dus mâna la piept şi am mângâiat cre­menea.

– De unde ştii tu, tată, cum a fost atunci?

Lumina din interiorul pietrei s-a aprins şi mi-a lu­mi­nat mintea, ajutându-mă să văd răspunsul:

– Cum, de unde ştiu? Păi eram şi eu aici, în bucata de Pământ aşezată de Dumnezeu, apoi am rămas în văi, în dealuri, în arborii pădurii şi în pomii cu fructe, în pietrele acestea roşii, lăsate de El ca să se poată aprinde focul. Din schimbul de priviri ce a urmat am înţeles că pot să con­tinui.

Când Dumnezeu a pornit să zidească şi alte sate a zis: „Să fie păzite aceste locuri de oameni harnici, destoi­nici şi liberi, aici să nu existe alţi stăpâni, în afară de Mine”.

S-a lăsat apoi o tăcere cam lungă, probabil pentru a putea fi reţinut şi înţeles Cuvântul Domnului, după care fiul meu a slobozit o întrebare:

– Şi ce a fost după aceea?

– Au fost mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de ani de aşteptare. A trimis Dumnezeu căldură de la Soare, apă adusă de nori, a schimbat de nenumărate ori coperişul de păduri şi iarbă, a trimis păsări şi alte vieţuitoare şi târ­ziu, mult mai târziu, l-a trimis şi pe primul om.

– De ce l-a trimis atât de târziu?

– Pentru că e drum lung din văile Mesopotamiei, unde i-a făcut pe Adam şi pe Eva, până aici la noi.

– Cine a fost primul om?

– Primul om ajuns aici a fost un fugar.

– Un om rău?

– Nu, nu toţi fugarii sunt oameni răi. Ba, aş putea spu­ne că oamenii răi nu sunt fugăriţi, ei sunt cei ce-i alun­gă pe cei buni.

– De unde a venit primul om?

– Venea de undeva, de dincolo de dealul acela. Nu ştiu de unde venea, că n-a spus şi nici n-avea cui să spună, că era singur. După ce a ajuns pe undeva, pe la poiana aceea, numită acum a lui Bolindeţ, s-a aşezat lângă trun­chiul unui tufan mare şi a dormit mai multe zile şi mai multe nopţi, că era foarte obosit. Şi ar fi mai dormit poate, dacă nu l-ar fi trezit un trăsnet trimis de Dumnezeu şi focul ce s-a aprins în tufanul sub care dormea.

– L-a trăsnit Dumnezeu?

– Nu, a fost numai un semn că sosirea lui aici nu era întâmplătoare, că a fost trimis să păzească lăcaşul Lui de odihnă şi focul sfinţit din pietrele roşii, numite cremene. Primul om şi-a rotit privirea împrejur, a înţeles că a ajuns într-un loc binecuvântat, că tot ce vedea va fi al lui şi că era, aşa cum îşi dorise, un om liber şi n-avea decât un sin­gur stăpân, pe Dumnezeu. A învăţat toate meseriile şi a trăit în bună înţelegere cu toate vieţuitoarele. O nemul­ţumire avea, totuşi, în sufletul lui, aceea că era singurul om. Dumnezeu, ştiindu-i gândurile, i-a luat nemulţumirea într-o dimineaţă, când trezindu-se din somn, a văzut că nu mai era singur. La câţiva paşi de el se afla o tânără fată, foarte frumoasă, adormită. Şi-a şters ochii de teamă să nu fie o nălucă şi a privit-o din nou. Simţindu-i privirea fata s-a trezit şi a început să plângă, un plâns liniştit în care se amestecau teama cu speranţa. Bărbatul a mângâiat-o cu blândeţe.

– Spune, cum ai ajuns tu aici?

– Am pierdut oile în pădure şi le-am căutat până am ajuns aici, la marginea ei, i-a răspuns fata continuând să plângă. Te-am văzut pe dumneata şi m-am gândit că pot să mă odihnesc şi eu, după atâtea zile de căutare. Îmi era tare frică.

– De ce ţi-era frică?

– De lupi. Şi de mama, că dacă mă întorceam fără oi mă certa şi nu-mi place când mă ceartă cineva.

– E departe mama ta?

– Acum e departe, pentru că am plecat de mult de acasă, nici nu mai ştiu de câte zile am plecat.

– Şi ce ai mâncat tu în zilele acestea?

– Am mâncat ce ştiam că se poate mânca, în pădure sunt fructe, ciuperci, ierburi şi frunze gustoase.

– Şi ce faci dacă nu găseşti oile?

– Nu ştiu, le mai caut, că tot n-am altceva de făcut şi fără oi nu mă pot duce la mama.

Privirile li s-au întâlnit şi s-au susţinut câteva clipe, suficiente ca fiecare să descopere în ochii celuilalt un foc, gata să încălzească orice inimă nevoitoare de căldură.

– Uite ce zic eu, a reînnodat omul vorba, pădurea este mare, o cunosc pentru că am umblat peste tot. M-am în­tâlnit cu toate animalele din ea, cu multe m-am împrie­tenit, am prieteni şi printre lupi. Lupii sunt cele mai necă­jite animale din pădure, toate animalele fug din calea lor şi ei, sărmanii, rabdă de foame săptămâni întregi. De aceea, când prind o turmă de oi, care nu pot să fugă prea tare, omoa­ră mai multe, să aibă şi pentru zilele când nu reuşesc să vâneze. Dumnezeu a făcut oile pentru oameni şi pentru lupi. Omul nu e mai bun decât lupul, le apără ca să le mă­nânce el. O să căutăm împreună oile tale, dacă nu le vom găsi şi dacă nu vrei să te întorci, fără oi, la mama ta, poţi să rămâi aici, cu mine. O să fac un loc acoperit pentru doi.

– Dacă vrei, poţi să faci, dar eu sunt mică şi mă pot strânge lângă dumneata, ca să avem loc amândoi.

– Bine, i-a spus bărbatul, o să vedem cum o să fie mai bine.

În acel moment a dat Dumnezeu o ploaie şi cei doi oameni s-au strâns unul lângă celălalt. Aşa i-am lăsat când am fugit repede, să mă adăpostesc, că era o ploaie mare, cum nu se mai văzuse până atunci.

– Bine tată, dar dacă tu erai atunci, înseamnă că tu ai fost primul om din sat.

– Nu, fiule, eu eram atunci, dar nu eram încă om. Eu am venit, ca om, mult, mult, mai târziu.

Copilul m-a privit insistent, dar n-a mai cerut alte lămuriri. A acceptat vorbele mele ca adevărate, convins că nu puteam să-l mint. Cred că, de fapt, el încerca să vadă ce s-a întâmplat după aceea, şi părea foarte mulţumit de gân­durile lui. I-am venit în întâmpinare, continuând povestea.

– Rătăceam prin pădure, vedeam şi înţelegeam mai mult decât văd şi înţeleg acum, nu eram singur, însufle­ţeam iarba, florile, arborii de tot felul, insectele, broaştele, şerpii, toate animalele, atât pe cele ce se hrăneau cu iarbă şi frunze, cât şi pe cele ce se hrăneau cu carnea altor ani­male. Împlineam Cuvântul Lui Dumnezeu, treceam dintr-o fiinţă în alta, după cum ne rânduia Cel de sus.

– Ai fost vreodată iarbă, sau furnică?

– Nu ştiu, când treceam dintr-o fiinţă în alta pier­deam ţinerea de minte, sau o lăsam în aşteptare. O regă­seam, pentru un timp, după ce mă despărţeam de fiinţa în care fusesem şi îmi dădeam seama că sunt mai puternic, sau mai slab, după faptele fiinţei.

– Ai fost vreodată şi om?

– După unele obiceiuri rele, cred că am fost şi în alt trup de om, numai oamenii pot să fie răi, fără să aibă ne­voie. Dumnezeu, când a zidit lumea, a lăsat suflete ca s-o ducă mai departe, şi fiinţe unde să locuiască sufletele, pe om l-a făcut stăpân peste toate, i-a dat şi libertatea de a face bine şi rău, dar şi pedepse, dacă greşeşte.

A urmat, din nou, o pauză lungă, în care, sunt con­vins, copilul a priceput înţelepciunea Lui Dumnezeu. Apoi a reluat întrebările:

– L-ai mai văzut pe primul om şi pe femeia lui? Ce au mai făcut după aceea?

– I-am văzut de multe ori. Au făcut mai întâi un lu­mi­niş în pădure şi o casă. Erau harnici şi mândri, aş putea spune chiar trufaşi, au umplut pădurea de copii şi-ţi era mai mare dragul să-i vezi cum cresc şi seamănă cu părinţii lor.

– Dar pe Dumnezeu L-ai mai văzut? A mai venit pe la locul Lui de odihnă?

– L-am văzut de nenumărate ori, Dumnezeu se află în sat, a trecut şi pe la poarta noastră. Mulţi nu-L văd, dar eu Îl văd, şi acum Îl văd, e aici, în ochii tăi, albaştri ca cerul Lui.

*          *          *

Fiul meu cel mic a ascultat cea mai veche poveste adevărată fără să mai pună întrebări. Începusem să sper că nu i-a plăcut şi că va renunţa la poveştile adevărate.

După un timp, însă, înţelegând că povestea nu va mai continua, mi-a spus:

– Te rog, tată, să-mi spui mâine o poveste adevărată din copilăria ta.

Iată, din nou, o cerere menită să mă pună în încurcă­tură. Fiul meu nu se mulţumea cu mărunţişuri, gândirea lui, directă şi limpede, vedea viaţa ca o succesiune de în­tâm­plări, ordonate şi înregistrate, de unde puteai să le de­ta­şezi cu uşurinţă şi să le povesteşti. În mod firesc, a ales ordinea timpului. L-am privit atent, încercând să înţeleg ce aştepta de la mine, m-a întâmpinat cu ochii lui limpezi, în care se citea o mare încredere şi am înţeles că n-am drep­tul să-l dezamăgesc.

După o noapte în care deznădejdea începuse să ia proporţii, am scos cremenea mea salvatoare, am mângâiat-o, şi am spus în gând Rugăciunea Împărătească: la început s-a declanşat o scânteie, apoi s-a aprins un foc, la lumina căruia am început să văd o poveste din copilărie, aflată în depozitul memoriei în aşteptare. Mărturisesc că nu o uita­sem niciodată, ştiam că se află acolo. Răgazul de o zi, acor­dat de fiul meu, l-am folosit pentru confruntarea amin­tirilor cu împlinirea profeţiilor. În seara următoare am dez­legat cuvintele şi le-am lăsat să umble. Iată ce i-am spus fiului meu:

Cred că aveam vreo cinci sau şase ani. Eram un co­pil fără astâmpăr, cum zicea mama, plin de idei, de multe ori năstruşnice. Într-o zi de sfârşit de vară mă aflam în spa­tele casei noastre, în grădina de zarzavaturi. Mă străduiam să urc într-un prun un dovleac mare şi-mi zâmbeam ştren­gă­reşte gândindu-mă la ce va spune mama când îl va găsi cocoţat printre prunele încă necoapte. M-am oprit pentru că l-am văzut pe câinele nostru Cazacu, tovarăşul meu de joacă, îndreptându-se grăbit spre curtea casei. A lătrat odată, apoi a doua oară, şi nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era un lătrat ce nu semăna cu lătratul lui obişnuit. Câinele ne anunţa că este cineva la poartă, dar nu părea deranjat de prezenţa unor străini, ca de obicei. Era un lătrat pe care nu-l mai auzisem. Am lăsat dovleacul la locul lui, pe pământ, şi m-am îndreptat spre poartă. Din bucătăria de vară a ieşit şi mama, ştergându-şi mâinile cu poalele fustei

La poartă se aflau doi oameni în vârstă, cu plete bogate, albe, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti, tot albe. Mi-aduc aminte că m-am uitat atent la îmbrăcămintea lor, pentru că nu mai văzusem până atunci un alb atât de frumos.

– Bună vremea, a spus unul dintre cei doi bătrâni.

– Bună să fie, dacă o vrea Dumnezeu, i-a răspuns mama.

Fata bătrânului s-a luminat, de parcă ar fi fost inun­dată de soarele ce ieşea dintre nori. Îmi amintesc că atunci am simţit o mare bucurie că acei doi oameni s-au oprit la poarta noastră. Starea aceea neobişnuită a rămas pentru totdeauna în sufletul meu şi o chem ori de câte ori sunt sin­gur şi mâhnit. Atunci am simţit că eram cel mai puter­nic şi mai frumos copil. N-am căutat niciodată să aflu de unde mi-a venit acea bucurie, pentru că ştiam că n-am să reuşesc şi mi-a fost frică să nu-i stric vraja.

– Văz că nu sunteţi dă pân părţile noastre, a rupt mama o tăcere ce se lungea prea mult. Dă unde veniţi?

– Din sus, i-a răspuns bătrânul, privind undeva peste deal, pe deasupra pădurii.

– Şi cu ce treburi, a vrut mama să ştie, adăugând ime­diat, dacă nu vă e cu supărare?

– Dacă ne era cu supărare nu ne opream, a spus cu blândeţe bătrânul. Cât despre treburi, ce să-ţi spun, nu avem o treabă anume. Am venit să vedem ce mai faceţi. Vezi dumneata, Ioană, a continuat bătrânul, de prea multe treburi, oamenii uită să se mai gândească şi la alte rosturi şi nu este bine, pentru că oamenilor le-au fost date multe daruri şi e păcat că, luaţi de treburi, nu le folosesc cum trebuie. Unii nu le folosesc deloc.

– Văz că Matale ştii şi cum mă cheamă, şi mai văz că nu sunteţi ca alţi oameni ce trec pe la poarta noastră. Înţeleg că trebuie să-I mulţumesc Lui Dumnezeu că V-aţi oprit la noi.

– Noi ne oprim la toate porţile, numai că la multe nu ne iese nimeni înainte. Şi plecăm mai departe.

– Da’ intraţi în curte, intraţi în casă, i-a îmbiat mama.

– Mulţămim frumos, dar de intrat nu intrăm, vrem să mai mergem până apune soarele, că avem drum lung, dar dacă ne-ai da o cană cu apă, am bea bucuroşi, că ne este sete.

Mama a luat vadra şi glamnica şi a plecat în grabă la puţul din pădure, unde era cea mai bună apă de băut din sat. Am rămas eu cu bătrânii.

– Şi tu, ştrengarule, ce treburi aveai acolo în spatele casei? M-a întrebat cel ce vorbise mai înainte, mângâindu-mi pletele.

M-am ruşinat, aducându-mi aminte de năzbâtia cu dovleacul şi n-am găsit un răspuns, mai ales că îmi dă­deam seama că nu trebuie să mint.

– Să ştii că toate pe lume au rostul lor şi că dovlecii sunt făcuţi să crească pe pământ şi nu în prun, a continuat bătrânul vorba, fără să mai aştepte răspuns. Apoi m-a întrebat din nou:

– Ai umblat prin pădure, unde ţi-a plăcut mai mult?

– La Tufanu’ trăsnit, i-am răspuns cu o mare grabă şi nici acum nu ştiu de ce am ales, din toată pădurea, sin­gu­rul tufan de care îmi era frică să mă apropii. Lângă Tufanu’ trăsnit era un loc, spre pădure, unde nimeni nu avea curajul să meargă şi pe care şi vitele îl ocoleau, ca şi când ar fi fost cineva acolo şi le izgonea. Copiilor de pe izlaz nu le plăcea să vorbească despre Tufanu’ trăsnit si dacă vre-unul aducea vorba, ceilalţi spuneau tot felul de năzbâtii, ca să nu-l lase să vorbească. Câteodată mi se în­tâmpla să mă ia unul dintre cei mai mari la o parte si să-mi spună în şoaptă poveşti înspăimântătoare despre Tufan, cu bătălii între zmei şi feţi frumoşi sau între diavoli şi îngeri. Îl ascultam înfiorat, pentru că, nu ştiu de ce, mi-au plăcut totdeauna luptele. Cred că dorinţa de a afla mai mult mi-a dat curajul să aduc vorba despre Tufanu’ trăsnit, fiind si­gur că dacă era cineva care ştia ce era acolo, nu putea să fie altul decât omul aflat din faţa mea.

Bătrânul m-a privit cu ochii lui limpezi şi adânci, în care simţeai o mare plăcere să te afunzi şi mi-a vorbit:

– Să ştii, fiule, că tu vei avea o viaţă cu lupte multe. O luptă se poate câştiga, dar se poate şi pierde. Vei câştiga unele, dar vei şi pierde multe. Ai grijă, sunt multe lupte ce trebuie să fie mai bine pierdute decât câştigate. Înfrân­ge­rile în aceste lupte devin mai târziu biruinţe. Există, totuşi, o luptă ce nu trebuie pierdută. Bătrânul a făcut o pauză şi a continuat: Nu trebuie să pierzi lupta pentru adevăr. Cine pierde această luptă, trăieşte degeaba.

– Dar, Domnule, am avut eu curajul să spun, de unde ştiu care este adevărul, cine mă ajută să-l aflu?

– Adevărul, fiule, nu e niciodată acolo unde este ură şi duşmănie, caută adevărul în iubire, şi-l vei găsi întot­deauna.

– Spune-mi, Domnule, ce este sub Tufanu’ trăsnit, ură sau iubire?

– Acolo, fiule, este multă ură şi răzbunare, sunt în­gro­pate păcate de neiertat şi sânge, locul este blestemat. Dar, ca peste tot pe pământ, s-a vărsat acolo şi sânge nevi­no­vat, sânge de om care a iubit cu adevărat. Să te duci sin­gur la Tufanu’ trăsnit şi ai să găseşti într-un colţ, în spatele Tufanului, un fir de iarbă verde şi câteodată şi o floare. Să nu-ţi fie frică, blestemul îi ajunge numai pe păcătoşi. Tu nu eşti, încă, un păcătos. Şi poate nici n-ai să fii, a adăugat după o pauză.

Cu un curaj greu de explicat, l-am întrebat pe Omul Alb:

– Domnule, e adevărat că focurile ce se văd noaptea prin păduri, sunt duhuri ale oamenilor care au îngropat comori şi vin să afle dacă mai sunt comorile acolo?

– Fiecare om are, fiule, comorile lui, date ca să le folosească aici pe pământ. Cei ce nu le-au folosit le caută zadarnic, nu le mai sunt de folos. Pe tine să nu te intere­seze comorile pierdute de alţii. Ai grijă de comorile dă­ruite ţie. E mai uşor să risipeşti o comoară, decât să o folo­seşti cum trebuie. Comorile îngropate sunt pierdute, sunt ale pădurii, cine le dezgroapă le fură. Ţi-ar plăcea să fii un hoţ?

– Doamne fereşte, a vorbit pentru mine mama în­toarsă cu vadra plină de la puţ, orice, numai hoţ să nu fie!

– Nu-ţi face grijă, Ioană, copilul dumitale n-o să ajun­gă un hoţ, o să aibă multe de păţit, dar va rămâne cinstit.

Cei doi bătrâni au băut cu sete câte o oală de apă proaspătă, de izvor.

– Să fie primit, a grăit al doilea bătrân, cel ce nu vor­bise până atunci.

– Să fie, a încuviinţat celălalt. Mulţămim Ioană. Şi vezi că năzdrăvanu ăsta mic umblă după comori îngropate, şi n-are nevoie.

Şi-au luat rămas bun şi au plecat la vale.

Când a început să se lase noaptea, după ce vitele au fost aduse în curţile oamenilor, şi izlazul era pustiu, am alergat la Tufanu’ trăsnit. Nu-mi era teamă, deşi începuse să fie întuneric.

Lângă Tufan, ascunsă într-un colţ, spre pădure, am găsit o floare mică, nemaiîntâlnită până atunci, cu petale roşii şi albe, amestecate. Am mângâiat-o şi am simţit dintr-odată că lângă mine se mai afla cineva. L-am căutat cu privirea, n-am văzut pe nimeni, deşi simţeam că se află acolo şi că nu-mi va face nici un rău. Am fost atunci, din nou, mare şi frumos.

*          *          *

Cele două poveşti restituite fiului meu, confirmate ca adevărate de existenţa lor în depozitul memoriei, n-au fost contestate şi au rămas definitive şi irevocabile. Aces­tea au fost ultimele gânduri dinaintea somnului binemeri­tat căruia m-am încredinţat; aşteptam liniştit obişnuitele scene de amestec între real şi imaginar, semn că zeul som­nului se afla pe aproape, uitând că «…ochiul închis afară, înlăuntru se deşteaptă”. Ceea ce a urmat a fost, nu somn ci realitate, crudă, necruţătoare. Spre nedumerirea mea, în loc de odihnă mi se pregătise o judecată, urmată de o pe­deapsă. Am fost înhăţat de câţiva zdrahoni ce-şi spuneau oamenii legii. În numele legii lor, m-au împins într-o sală prost luminată, aflată, cum am fost informat, sub pedeapsa interzicerii celui mai mic zgomot. Mi-am dat seama că eu sunt un vinovat predestinat pentru că inima mea, înfri­co­şată, galopa cât o ţineau puterile, amintind zgomotul unei cavalerii avântate, perceput desigur, ca o călcare a inter­dicţiei stabilită de autorităţi. Sângele împins spre arterele cerebrale, făcea un zgomot ce nu putea fi comparat decât cu cel auzit la cascadele mari. Feţe triste, împietrite într-o neputinţă acceptată dogmatic, priveau în gol cu o indi­fe­renţă ostilă.

În singurul loc unde ajungea o palidă rază de lumină, se aflau câteva dintre personajele pe care hotărâsem să le şterg din amintirile mele. Vedeam în privirile lor o duş­mănie crâncenă, le auzeam gândurile: „vinovat, infatuat, merge la biserică, ţine post, citeşte cărţi interzise, e duş­man, e vinovat, vino­vat, vinovat, vinovat că s-a născut… (ultima acuzaţie, reală, apar­ţine unei triste figuri)

Judecătorul şef, tovarăşul S. a luat cuvântul şi a spus:

– Am adus în faţa Dvs. pe (…) pentru abateri grave de la morala noastră, pentru proteste împotriva deciziilor luate de organele superioare, pentru că impune subordo­na­ţilor să-i respecte deciziile, rămâne după terminarea pro­gra­mului, se opune legilor naturale, combate durerea, sufe­rinţa, infecţia şi moartea cu preţul nesupunerii, se opune progresului societăţii. Vă invit să luaţi cuvântul şi să înfie­raţi aceste abateri grave şi altele.

De la unul din capetele mesei, din plină penumbră, prinde glas o voce piţigăiată care strigă:

– Să i se dea vot de blam cu admonestare, ultimul înaintea pedepsei capitale.

Linişte, în afara zgomotului din pieptul meu.

Din primul rând se ridică un dos de statuie impună­toare, un adevărat Monument. După o pauză, menită să-i sub­linieze importanţa, dă glas unui discurs dinainte pregă­tit:

– În calitate de acuzator, de om al legii, confirm că vinovăţiile menţionate vor fi argumentate cu articole de Cod.

– Acuzatul nu poate pretinde articole de Cod, îl aten­ţionează tovarăşul S.

– Adevărat, dar tot este bine să fie argumente, ripos­tează cu o voce mieroasă, statuia. Mică pauză după care continuă revenind la timbrul iniţial: Din documentele aflate la Dosar rezultă că acuzatul este adus în faţa onora­bilei instanţe pentru că a inventat o poveste cu proprietăţi şi proprietari, fără să ne prezinte acte recente, or, este cu­nos­cut tovarăşi, ridică statuia glasul, că noi am desfiinţat proprietatea şi pe exploatatori. Pauză, după care continuă:

– A prezentat societatea apărută din unirea nelegali­zată a unui bărbat cu o femeie ca fiind o orânduire exem­plară, or, după cum bine se ştie, numai noi vom face o societate omenească nouă, perfect legală, vom desfiinţa exploatarea omului de către om şi vom instaura egalitatea între toţi proletarii, adică între cei ce nu vor mai avea nimic. Pauză lungă.

În acel moment a apărut, ca din pământ, şarpele, îm­bră­cat într-o robă neagră. În sală s-a aşezat liniştea, până şi uruitul din capul meu s-a domolit, înţelegând că personajul va avea un rol important. După ce a tuşit sem­ni­ficativ, pen­tru a atrage atenţia asupra sa şi pentru a veri­fica acus­tica sălii şi-a început pledoaria:

Onorată Instanţă,

Aşa cum, cu multă pertinenţă, a afirmat colegul nos­tru, tovarăşul Monument, nu poţi condamna pe cineva fără probe. În calitate de apărător, dar şi de om al legii, a celei noi, opinez că Onorata Instanţă va reţine numai faptele pentru care se pot aduce dovezi.

– N-avem nevoie de probe. Se ştie, este scris în Con­stituţie, că noi reprezentăm forţa conducătoare, deţinătoare a puterii şi deci a adevărului.

– Evident că suntem de acord cu cele afirmate de ono­rabilul preşedinte, dar pentru că duşmanul de clasă este vigilent şi activ, propun, totuşi, elaborarea unei decizii în­te­­meiate pe fapte. Şi faptele există. Pauză, după care con­tinuă.

Pârâtul a scris o poveste, zice el, adevărată, fără să aibă documente care s-o ateste.

Adevărul imaginaţiei este al celui ce inventează, deci n-are forţa colectivităţii, aşa cum credem că recu­noaşte şi învinuitul. Acest adevăr nu poate fi impus majo­rităţii. Imaginaţia nu este un proces psihic colectiv, tova­răşi, or este cunoscută importanţa acordată de concepţia noastră despre lume, gândirii colective.

Aliniat nou.

Se ştie că, în conformitate cu geniala învăţătură, religia este opium pentru popor. Acuzatul, clientul meu, intră în contradicţie flagrantă cu geniala învăţătură, el vorbeşte despre un Creator al lumii şi al satului său şi comite această necugetată afirmaţie într-o poveste adresată fiului său şi, probabil, şi fiilor noştri. Să spui copiilor că lumea a fost creată de cineva, că nu este rezultatul evolu­ţiei, este ca şi cum i-ai îndemna să consume droguri, iată o faptă gravă, aş zice chiar o crimă, comisă de acuzat!

Pauză semnificativă.

Onorată Instanţă, în calitatea mea de apărător, dar şi de om al legii, înţeleg să-mi fac şi datoria de cetăţean, de membru al colectivităţii, aş putea spune de reprezentant al poporului. În această calitate îmi rezerv dreptul de a invo­ca excepţia prevăzută de lege, de a nu condamna un om fără probe şi de a contribui, după puterile mele, (pauză), la elaborarea unei sentinţe întemeiată pe dovezi. Pauză.

Revenind asupra fondului acţiunii, vă atrag atenţia, Domnilor, că perfecţiunea nu există încă. Clientul meu nu face, bineînţeles, excepţie, el este deci imperfect şi poate fi oricând supus acuzării, el crede că spune adevărul, dar uită că proba adevărului nu se face decât punându-l alături de neadevăr. Cu cine vrea el să compare adevărul său, cu cel al omului nou, cu cel al tovarăşului proletar, deţinător al adevărului absolut, prin simpla prezenţă la învăţământul ideologic? Vedeţi tovarăşi cum duce abaterea de la doc­trină la anarhie? Pauză prelungită.

Clientul meu nu este mai vinovat decât alţii, el este numai dezorientat, pentru că nu şi-a însuşit temeinic noua concepţie despre lume. El se face vinovat că nu a conti­nuat povestea şi nu i-a prezentat pe urmaşii primilor oa­meni din acest sat, oameni cunoscuţi şi apreciaţi pentru păcatele lor. Se ştie, tovarăşi că păcatul este omenesc şi originar şi că noi n-am avea nimic de făcut într-o lume fără păcătoşi. Pauză. Se mai face vinovat că a folosit piatra focului şi, ştiţi şi dumneavoastră cât de mult se tem tova­răşii noştri de foc, şi de… tămâie. Toate acuzaţiile ce i se aduc sunt juste, dar să nu pierdem din vedere rolul criticii şi autocriticii. Îmi exprim satisfacţia că Onorata Instanţă îl acuză pe inculpat că vrea să se opună naturii, dar o face fără să aibă conştiinţa că lupta cu natura nu poate fi câşti­gată decât prin punerea în practică a învăţăturii celei noi, doctrina proletariatului învingător. Această învinuire este o dovadă irefutabilă a importanţei pregătirii ideologice. Nimic nu e posibil dacă nu se bazează pe doctrină; clientul meu se face vinovat de intenţii bune, neconfruntate cu prac­tica, dar nu uitaţi, dragi tovarăşi, că şi Infernul, loc de întâlnire a necredincioşilor, deci şi a noastră, este pavat cu intenţii bune.

În calitatea mea de apărător, dar şi de membru al socie­tăţii celei noi, sunt de acord cu pedepsirea exemplară a învinuitului. În acest sens îmi permit să vă sugerez, ca pedeapsă, obligarea lui să reia ciclul de trei ani învăţământ ideologic, pe lângă Cabinetul de Partid al Municipiului.

Deşi în sala unde ne aflam erau interzise aplauzele, din cunoscuta zonă a penumbrei s-au auzit câteva zgomote ce semănau cu aplauzele. Instanţa le-a trecut cu vederea.

Severitatea pedepsei cerută de cel ce se prezenta drept apărătorul meu, a declanşat primul gest de protest, materializat printr-un început de discurs ce se dorea auto­cri­tic, o încercare de a îndulci pedeapsa. M-am ridicat de pe scaun, ca să fiu mai convingător. Mişcarea, prost coor­donată, m-a dezechilibrat şi m-am trezit alături de pat, cu un cucui la tâmpla dreaptă. Atunci am înţeles că, de fapt, mă trezisem dintr-un coşmar.

Aşezat la marginea patului am revăzut desfăşurarea visului şi am reţinut asemănarea lui cu momente reale, trăite într-un trecut nu prea îndepărtat. Memoria reţinuse nu numai întâmplările, dar şi terminologia pretenţioasă, ames­tec de ignoranţă şi incoerenţă, folosită de tristele per­so­naje. Instanţa nu fusese una judecătorească, ci o adunare de partid convocată special pentru mine.

Consecvent obiceiului omenesc de a interpreta vi­sele, am alungat somnul şi am activat mecanismele logice ale raţiunii. Am apelat, desigur, şi la cremenea mea şi iată ce am aflat:

Memoria în aşteptare înregistrează numeroase în­tâm­plări din viaţa noastră destinate uitării. Povestim nu­mai întâmplările plăcute, cu final fericit şi moralizator, ceea ce este o mare greşeală. Nimic nu trebuie abandonat uitării definitive, tot ce ni s-a întâmplat trebuie recuperat şi repovestit. Judecătorii nedrepţi, torţionarii, trebuie să de­vină eroi ai povestirilor noastre cu precizarea că e bine să li se uite numele.

Adevărul imaginaţiei este o sursă valoroasă, dar e bine să fie ţinut sub control, scrierea şi răspândirea de po­veşti imaginate, expune la riscul de a fi judecat şi condam­nat de cei cu imaginaţie răsturnată, cei ce au optat pentru cunoscutul model al întoarcerii dialecticii lui Hegel cu capul în jos.

În sfârşit, visele sunt întâmplări ale imaginaţiei ce fac parte din viaţa noastră şi sunt, de cele mai multe ori, mai frumoase decât întâmplările reale, manipulate de ra­ţi­une şi de instinct. Spre nenorocul lor, însă, ele nu pot fi confirmate de criteriile obişnuite ale adevărului. În conse­cinţă, am hotărât să opresc scrierea de poveşti restituite exclusiv de imaginaţie şi să continui cu întâmplări auzite de la martori credibili, sau trăite de mine însumi, comple­tând cu ajutorul imaginaţiei numai eroziunile produse de timp în memoria îmbătrânită. Ştiu că mă expun la noi acuzaţii şi propuneri de sentinţe, dar îmi voi asuma riscul, în numele adevărului meu, faţă de care mă simt dator cu unele explicaţii.

Se admite că educaţia este întemeiată pe morală, piatra de încercare a principiului negentropiei aplicat omu­lui, şi că morala, opusă dezordinii entropice, ne călăuzeşte pe drumuri confirmate de generaţiile precedente. Prezen­tându-mă ca narator de poveşti adevărate, am optat de la început pentru respectarea principiilor morale, deci a ordi­nii şi adevărului. Opţiunea mea, generoasă, entuziastă, s-a întâlnit însă cu dificultăţi neaşteptate. S-a prezentat mai întâi întrebarea pusă bătrânului cu părul şi hainele albe: unde găsesc adevărul?

Numeroşii ani trecuţi de când am pus pentru prima dată această întrebare n-au făcut decât să complice şi mai mult răspunsurile posibile.

Am căutat adevărul şi am aflat, din multe surse cre­dibile, că este situat în transcendent, adică în afara lumii noastre. Trecerea lui în sfera fenomenelor nu poate să se împlinească decât prin individ. Mulţimea, sumă de indi­vizi, nu poate să ajungă la adevăr decât printr-un reprezen­tant al ei, dotat cu o logică ordonată şi cu intuiţie.

Adevărul, existent sub formă de principiu în afara omului, nu poate fi descoperit decât prin efortul personal. Pentru a găsi adevărul omul se manifestă printr-un act de voinţă, prin implicare, manifestări prin excelenţă indivi­duale. După ce descoperă adevărul, omul-individ îl îm­păr­tă­şeşte colectivităţii. Păstrarea adevărului pentru sine ar însem­na restituirea lui, după un timp, sferei de unde pro­vine, transcendentului, un comportament absurd. Devenit bun al mulţimii, adevărul se degradează într-o măsură co­respunzătoare puterii fiecărui beneficiar de a-l asimila.

Adevărul personal se măsoară prin efectele produse, măsurabile, el este certitudine, rod al unui efort de înţele­gere, asemănător creaţiei, pe când adevărul colectiv este rezultatul unei simple adunări şi memorizări.

Adevărul, în forma lui primordială, nu are nevoie să fie demonstrat. Toate criteriile adevărului sunt criticabile, principiul adevărului se acceptă fără condiţii, ca o lumină a evidenţei venită dintr-o zonă transcendentală, dintr-o lume a certitudinii, nepusă la îndoială. El este mister care se lasă dezvăluit numai truditorului, plecat în căutarea lui. Beneficiarii îl ignoră de multe ori pe truditor. Câţi consu­matori de pâine se mai gândesc la cultivatorul de cereale? Cine se mai întreabă câtă muncă este cuprinsă în bobul de grâu?

Preoţii egipteni, mari depozitari ai adevărului, îi aver­tizau pe candidaţii la iniţiere că legea misterului aco­peră Marele Adevăr, cei slabi nu pot ajunge la adevăr iar cei ce vin cu intenţii rele pot să fure fragmente din care pot face arme de distrugere, dar adevărul le va rămâne necu­nos­cut. Folosirea, fără a le înţelege, a unor bucăţi de ade­văr, este scamatorie, furt de mister, care nu rămâne nici­odată nepedepsit. Adevărul este accesibil numai celor ce îndeplinesc condiţiile impuse de mister: „cunoaşterea va fi forţa, credinţa va fi arma, iar tăcerea va fi armura”. Ade­vă­rul se dezvăluie oamenilor în funcţie de puterea fiecăruia de cunoaşte, de scopul în care îl folosesc şi de armura tă­cerii.

Insistenţa asupra noţiunii de adevăr, temă predilectă a gândirii filozofice din toate timpurile istoriei, aparent epuizată, ar putea să pară sâcâitoare. Cei ce gândesc aşa nu au dreptate. În ciuda eforturilor depuse de filozofi de-a lungul timpului, în minţile oamenilor continuă să persiste confuzia. Există confuzie între descoperirea adevărului, care presupune judecăţi logice şi confruntări, demers indi­vidual, şi folosirea lui, practică accesibilă şi celor ce nu îndeplinesc condiţiile de mai sus, care ignoră eforturile soli­tarului de a străbate drumul până la el şi de a-l smulge din lumea misterelor

Omul, spirit intrat în carne, este rodul adevărului, sin­gurul principiu capabil să creeze. Din fals nu iese ni­mic, falsul generează fals, deci neexistenţă. În viaţă numai adevărul contează, restul este umplutură, ceea ce rămâne din stâncă după terminarea statuii. Piatra de încercare a ade­vărului personal este credinţa în el.

Cu speranţa că i-am convins pe cei ce se îndoiau de motivele insistenţei asupra problemei adevărului, voi în­cerca să continui restituirea unor poveşti adevărate aflate în memoria aşteptării.

Nu ştiu cât adevăr am reuşit să adun prin cunoaştere şi credinţă, însă ştiu că am fost un risipitor naiv, incapabil să folosească armura tăcerii. Vinovat a fost şarpele cu ispitele lui.


Povara restituirilor

Aflarea adevărului este, aşa cum sperăm să fi con­vins, o profesie a omului singur. Încredinţat cuvintelor scrise, adevărul propune o relaţie de parteneriat cu un pre­supus cititor aflat şi el în propria lui singurătate. Virtualul partener poate să respingă sau să accepte oferta, trecând peste amănuntul că i se oferă dreptul de existenţă a imper­fecţiunii individuale. Relaţia cu cititorul nu ţine seama, de cele mai multe ori, de canoanele esteţilor şi teoreticienilor. Cu dorinţa mărturisită de a-l seduce pe virtualul partener, îi propun un scenariu ce nu mai poate fi verificat dar este întemeiat pe iubire, sentiment omenesc greu de purificat, de multe ori imperfect, dar totdeauna adevărat. Procedând în acest fel nu fac decât să respect sfatul bătrânului cu părul şi hainele albe, cel mai adevărat personaj întâlnit până în momentul scrierii de faţă. Mi-au trebuit ani mulţi de rătăciri şi reveniri pentru a-i putea înţelege înţelepciu­nea. În acest timp îndelungat, am aflat că hierofanţii egip­teni aveau perfectă dreptate, atunci când dezvăluiau adevă­rul numai celor pregătiţi să-l primească.

Cu această ofertă şi cu speranţa că nu-mi vor lipsi partenerii pregătiţi să întâmpine adevărul, voi mobiliza toate puterile pentru identificarea şi restituirea întâmplă­ri­lor din viaţa unor oameni adevăraţi din veacul al nouăspre­ze­celea, sprijinindu-mă pe dovezile rămase în amintirea ur­maşilor. Din respect pentru morală îmi asum şi răspun­derea pentru ajustarea adevărului, prin completarea frag­men­telor rătăcite în depozitul memoriei în aşteptare, cu adevărul imaginaţiei. Procedeul nu este o noutate, el fiind folosit de toţi cei ce-şi propun reconstituirea unor întâm­plări petrecute de mult, supuse în mod firesc subiectivităţii succesive a generaţiilor transmiţătoare şi de multe ori de­gra­dării.

Înainte de a începe mă simt dator să precizez rolul ce-i voi rezerva şarpelui.

Şarpele meu, personaj adevărat, se află undeva    într-un loc ce-mi susţine măruntaiele, gata oricând să mă împingă la repetarea păcatului originar, acela de a gusta şi cunoaşte secretul fructului oprit. Nu pot şi nu vreau să-l ignor, pentru că fără el m-aş condamna să trăiesc într-un paradis unde nimic nu s-ar mai putea întâmpla. Am înce­put să cred că Dumnezeu Însuşi L-a trimis pe şarpe pentru că primii oameni se plictiseau de atâta desăvârşire. Hotă­rât, ca om moral, să accept înţelepciunea divină, voi păstra bune relaţii cu toată creaţia Sa, inclusiv cu şarpele meu personal. La îndemnul lui voi reveni la locul ales de Crea­tor pentru odihnă şi contemplare.

*          *          *

Într-un moment de visare, cu ochii deschişi, m-am imaginat, sau am fost cu adevărat, într-un nor rătăcit pe cer, deasupra satului meu. Am lăsat gândul să constru­iască, din tabloul ce se oferea vederii, o fiinţă a satului. Am văzut un zeu antropomorf culcat cu faţa la cer. Două văi, îmbrăcate în pantaloni de pădure, erau picioarele zeu­lui, cu tălpile scăldate de apele Oltului. Din văi mai mici am imaginat braţe vânjoase, terminate cu degete graţioase, lungi, strecurate printre copaci, spre izvoare. Întâlnirea apei ieşită din dealuri cu degetele vii ale zeului devenea prologul unei simfonii a iubirii, a creaţiei. Abdomenul des­pădurit, învelit cu mirişti proaspete, continuat cu tora­cele viril, acoperit de lăstăriş tânăr, se mişca în ritmul unei respiraţii liniştite, transformată în mod miraculos în mă­sura melodiilor ce se înălţau din izvoarele mângâiate de de­getele zeului. Capul, cu gândurile, cu proiectele şi mis­te­rele creaţiei se afla undeva într-un nor, deasupra dealului cel mai înalt al pădurii. Mi-am zis atunci că am avut ma­rele privilegiu de a-L fi văzut pe Ziditor într-o vizită la locul Lui de odihnă.

Cu îndrăzneala Patriarhului Iov, ales de Dumnezeu să restabilească dialogul, L-am întrebat dacă pot să restitui întâmplări din viaţa oamenilor aleşi să-I păzească foişorul de odihnă şi cugetare. În acel moment soarele s-a aprins mai tare şi am înţeles că răspunsul este afirmativ. O turmă de nori alungată de vânt a trecut grăbită prin faţa soarelui, dispărând într-un orizont incert. Erau, fără îndoială, sem­nul că la rândul meu sunt supus duratei mici de timp şi că adevărul căutat va fi de multe ori ascuns. Am profitat de momentul de graţie şi am întrebat ce au făcut urmaşii pri­milor oameni ajunşi în Poiana Bolindeţului. Întrebam şi răs­pundeam, totul era bine rânduit în puterea mea de jude­cată şi înţelegere.

– S-au aşezat în pădure, peste tot era pădure şi au învăţat să trăiască împreună cu vieţuitoarele sosite mai de­vreme.

– Nu se temeau de animalele sălbatice?

– Nu. Se temeau de oameni, duşmanii omului au fost totdeauna oamenii.

– În pădure ne e frică de lupi.

– Sunt puţini oameni mâncaţi de lupi şi mulţi lupi omorâţi de oameni.

– Când au aflat oamenii că nu sunt ca animalele?

– Când au început să cânte, să deseneze şi să dea nume.

– Ce făceau oamenii în pădure?

– Îşi făceau adăposturi, dormeau, se iubeau, căutau hrană, îmblânzeau plante şi animale, vânau şi se războiau între ei.

– L-au cunoscut pe Tatăl ceresc?

– L-au cunoscut, când I-au cerut ajutor.

– Au primit oamenii acestui loc mai mult Har decât alţii?

– …

Am aşteptat zadarnic, n-am primit nici un răspuns, nu respectasem, probabil, legea unui mister aflat deasupra puterii mele de cunoaştere. Rămas fără partener am căutat în memoria amintirilor mele şi a celor cunoscuţi de mine ceea ce am putut să salvez de la uitare.

Aceasta este explicaţia şi justificarea Restituirilor, un nume de carte prin care încerc să mă apăr împotriva unor specialişti supăraţi că nu o vor putea rândui într-un gen literar învăţat la cursurile de Teoria literaturii. Îmi recu­nosc infirmitatea de amator neinstruit, dar îmi reven­dic acordul primit de la Zeu.

*          *          *

La nouăsprezece sute de ani de la înălţarea la cer a Fiului Domnului, am fost trimis la locul de odihnă al Crea­to­rului, sub înfăţişarea unui mărunt embrion predestinat să înfrunte o lume vitregită de istorie. Am găsit, la venirea mea, un sat de urmaşi ai legendarilor culegători şi negus­tori de cremene. Dumnezeu, ne amintim, lăsase porunca să fie păzit lăcaşul Său de odihnă şi înzestrase văile cu nume­roase pietre roşietice, mai tari decât toate celelalte pietre şi dăruite cu puterea de a aprinde focul. Urmaşii oamenilor trimişi de El primiseră şi învăţătura de folosire a pietrei. Generoşi, dar şi interesaţi, au umplut fiecare câte o desagă şi au plecat prin sate apropiate şi apoi în cele mai depăr­tate. Reclama şi publicitatea erau pe vremea aceea de-abia la început, dacă nu cumva au apărut odată cu primii vân­ză­tori de pietre roşietice.

– Cremene! Cremene! Veniţi să vă dăm cremene! stri­gau cu voce bărbătească, dar melodioasă, negustorii.

Marfa, apreciată pentru darul ei miraculos, a devenit repede monedă de schimb. Desagile se goleau de pietre şi se umpleau cu alte obiecte trebuitoare şi cu alimente. În cea mai firească înlănţuire de gânduri, cumpărătorii le-au spus vânzătorilor cremănari, numele reprezentând legătura între nevoile unora şi ocupaţia celorlalţi. Toate numele locu­rilor, lucrurilor şi fiinţelor sunt legături între însuşirile lor şi cerinţele materiale sau sufleteşti ale oamenilor. Să luăm spre convingere câteva nume de personaje biblice: Simeon înseamnă Ascultare, Levi-Alipire, Gad-Noroc, Aser-Fericit, Isahar-Răsplată, Iosif-Adaus. Numele de Israel, care înseamnă Cel ce luptă cu Dumnezeu, i-a fost dat lui Iacov în urma unui vis în care s-a luptat o noapte întreagă cu un necunoscut. Abia la revărsatul zorilor, când i-a cerut să-l binecuvânteze, ca să poată pleca, Iacov a aflat că se luptase cu Dumnezeu, Care i-a lăsat drept amin­tire numele cel nou: Israel. Din păcate, atât însuşirile cât şi cerinţele se schimbă cu timpul şi numele locurilor, fiinţe­lor şi lucrurilor rămâne de multe ori neînţeles de urmaşi. Cratylus, elevul lui Heraclit, ne avertizează în Dialogul elevului său Platon că lumea este într-o mişcare perpetuă şi că numele dat lucrurilor nu mai corespund noilor însu­şiri. Îi rămâne timpului să aleagă numele bine alese de cele nepotrivite. Platon întrevedea chiar învestirea unui legisla­tor cu autoritatea de a da nume.

Satul Cremănari, loc de odihnă şi contemplare, n-a avut nevoie de legislator, numele a fost de la început în­scris în piatra roşie de foc, de Însuşi Creatorul lumii.

Cremănari! Nume de oameni înfrăţiţi cu piatra. Nu­me cu rezonanţe muzicale, cu ecouri ce vin din istorie şi se reproduc în pădure. Nume de piatră lovită cu oţelul, să plângă sau să cânte, să scapere scântei, să aţâţe focul, să biruie tăria fierului, să-l facă sabie, care varsă, la nevoie, sânge. Aici mă voi opri o durată din timpul meu cel scurt, să-mi caut strămoşii. Viaţa lor, înregistrată în piatră, se cere repovestită, restituită, cere drept de a deveni istorie, şarpele meu, cel ce m-a îndemnat să scriu, este purtătorul lor de mesaj, îi urmez îndemnul, caut, îmi amintesc şi îmi imaginez, îmi fac datoria către ei. Recunosc, este şi o adiere de mister în chemare, o voce auzită în momentele de singurătate, o întrebare care aşteaptă răspuns de la tine, prietene. Piatra mea personală, cremenea mea, prezenţă permanentă lângă inimă, îmi şopteşte cu o insistenţă obse­sivă că misterului nu-i place să fie încredinţat decât celor ce pot să-l înţeleagă.

 

Un sat în aşteptare

Leana lu’ Duculeci zâmbea, convinsă că aici, la mar­gi­nea pădurii, n-are cine s-o vadă.

Ştia, bineînţeles, vorba românului despre omul care râde singur, dar vorba nu era adevărată decât dacă te vedea cineva. Leana era mulţumită că nici de data asta nu văr­sase nici o picătură de apă din vadra plină ochi, umplută la fântâna de la Omu mort. E adevărat că pusese ea şi câteva frunze deasupra apei, în vadră, da’ce, altele nu pun şi tot varsă apa? Trebuie să ai meşteşug, nu glumă, ca să aduci vadra aşa de plină, fără să verşi nici un pic de apă.

Dintr-o dată, Leana îşi stăpâni zâmbetul şi deveni serioasă. Lângă potecă, aşezat pe o movilă de pământ, se afla un om. Leana se uită la el cu atenţie. Nu era ea femeia care să-i fie ruşine, că n-avea de ce.

Omul, deşi aşezat în capul oaselor, se vedea că este voinic, avea o barbă neagră, lungă şi purta pe umăr o traistă, cam veche, nici plină nici goală. Alături, Leana văzu şi o lădiţă de lemn, cercuită la capete şi la mijloc, cu trei şine de metal alb lucios. Pe Leana o ducea mintea şi înţelese repede că, în sfârşit, le-a venit popa ăl nou, aştep­tat de toată lumea, de cam multă vreme.

– Săru’ mâna părinte, zise femeia cu o nestăpânită bucurie, dar uitându-se la străin îi întâlni privirea cruntă şi se simţi obligată să lase ochii în jos şi să caute ceva pe potecă. Grăbi paşii ca să ajungă mai repede acasă, puse vadra pe laviţă, fără să verse apa şi iar zâmbi, mulţumită.

Dar, cum putea Leana să mai rămână acasă, când avea de dus o veste aşa de mare? Trecu mai întâi peste drum la Măria lu’ Burcea şi-i spuse:

– Ştii fă, pă cine văzui eu?

– Dă unde să ştiu, că tu vezi mereu pă câte unu’, aşa eşti tu, vezi mereu înaintea altora, o luă cam peste picior Măria.

– Taci fă, că dacă-ţi spui ai să te miri şi tu. Şi pentru că femeia tăcu, Leana continuă: Pă popa îl văzui fă, pă popa ăl nou.

La o aşa veste nu se aştepta Măria şi deveni dintr-odată curioasă.

– Unde l-ai văzut tu pă popa?

– Hai să ţi-l arăt. Uite-l colo, la marginea pădurii. Merseră amândouă la poartă şi-l văzură.

– Uite ce zic eu Mărie, înnodă Leana vorba. Eu mă cobor în sat să spun şi la alţii şi mai ales să spun la popa Neacşu, tu du-te pă uliţă, p-aici pân’ Barangi şi spune la toţi. Înţelegerea s-a făcut repede şi femeile au plecat, fiecare în drumul ei. Măria a terminat repede, că nu erau decât vre-o şase case. Oamenii, curioşi, au început să iasă la poartă şi după ce s-au convins că femeia spusese adevă­rul, s-au îndreptat spre omul de la marginea pădurii.

– Bine ai venit părinte, a dat glas Florea Barangă, om recunoscut de tot satu pentru greutatea vorbei.

Străinul l-a privit cu aceeaşi privire tăioasă, care o spe­riase pe Leana. Florea s-a făcut că nu pricepe şi a con­ti­nuat.

– Păi, dacă ai venit, acu’ hai să te odihneşti şi matale într-o casă de om, că poate eşti obosit. Şi să mănânci şi ma­tale ceva.

Străinul l-a privit din nou, dar privirea nu mai era aprigă şi Florea a priceput că popii îi era foame.

– Mă cheamă Radu, a rostit omul primele lui vorbe. S-a ridicat şi a pornit la vale, înconjurat de bărbaţi.

Cum lui Florea nu-i mai venea nimic în minte, tă­cură tot timpul până ajunseră acasă.

– Intră părinte, spuse gazda, n-am ştiut că vii, că mă pregăteam şi eu, da’, oricum, o să ne descurcăm.

Tăcerea popii şi privirea lui aspră nu-i îndemnau pe ceilalţi la vorbă. Nici nu îndrăzniră să intre în casa lui Florea, rămaseră un timp în curte şi apoi ieşiră în drum, în faţa casei.

După ce aranjă perinele pe pat şi-i făcu loc popii, Florea ieşi şi el, să se ocupe de masă.

Lina, nevastă-sa, îl luă în primire:

– Vezi ce bine am făcut că am tăiat cocoşu’ ăla, cum am zis eu, ce făceam dacă nu-l tăiam, n-aveam ce să-i dăm popii să mănânce.

– Taci şi tu din gură, că numa’ gura e de tine, o re­pezi omul, încălzeşte ciorba şi pune de fă friptura, că eu mă duc să scot o oală de vin şi fă mai repede, că omului îi e foame.

Lina era femeie chibzuită şi harnică şi nu numai de gură, cum îi spusese Florea, aşa, mai mult ca s-o aţâţe. În sinea lui îşi zicea că e cea mai harnică femeie din sat, că altfel, n-ar fi stat lângă el atât amar de ani.

Toată treaba s-a făcut în cel mai scurt timp. Pe masă a apărut o strachină cu ciorbă aburindă, un ardei iute, o oală de pământ, plină cu vin negru şi o bucată de turtă, proaspăt scoasă din cuptor, rumenă şi dulce, cu secret de coacere ştiut numai de Lina.

Radu a făcut o cruce mare, a spus o rugăciune scur­tă, dar foarte evlavioasă şi a început să mănânce, cu o gra­bă cam nefirească pentru un slujitor al Domnului. Ciorba s-a terminat repede, ca şi cele două ciotoaie ale cocoşului, sacrificat cu o ocazie atât de importantă, aduse între timp. Nici în oala cu vin n-a mai rămas nimic.

Florea, aşezat pe lada de zestre a Linei, se uita la popă cu respect şi cu bucuria că a putut să-l mulţumească. În gândul lui a recunoscut şi că Lina avusese o idee bună să taie cocoşul. După ce popa a terminat de mâncat a chemat-o pe nevastă-sa să strângă vasele şi i-a urat popii:

– Să ai un somn bun, părinte, că tare obosit trebuie să fii. N-a primit nici un răspuns, ca de altfel în tot timpul de când s-au întâlnit.

Când a ieşit din casă a văzut că tot satul era strâns la poarta lui, Leana şi Măria făcuseră treabă ca lumea. Deşi se strânsese lume multă, era o linişte ca-n biserică şi Florea a înţeles că Duhul Sfânt era printre oameni. I-a luat mai departe de poartă şi le-a vorbit.

– Acu’, că a venit, să-l ţină Dumnezeu sănătos, că El ni l-a trimis, era obosit şi nemâncat, cred că vine de departe, mergeţi la casele voastre şi să ne întâlnim mâine, să-i spunem bun venit.

Lumea nu prea era îndemnată să plece, femeile, mai ales, aveau câte ceva de vorbit, dar de ruşinea lui Florea au început să se risipească. S-au împărţit în grupuri mai mici şi au rămas pe la porţile caselor din Barangi. Aşa cum se ştie, când se strâng mai multe femei nu lipsesc vorbele şi s-ar putea să se fi strecurat şi unele inventate, că la o aşa ocazie e păcat să nu foloseşti şi mintea ta. Leana şi Măria vorbeau cel mai mult, că doar ele îl văzuseră mai întâi pe popa.

Florea s-a culcat pe laviţa din cerdacul casei, iar Lina nu prea avea chef să se culce şi a plecat în sat. Când s-a întors, după miezul nopţii, s-a cam speriat, în casă se auzeau nişte bolboroseli ciudate şi din când în când câte un ţipăt, ca şi cum popa ar fi vrut să izgonească ceva. A vrut să-l scoale pe Florea, dar omul dormea aşa de adânc, că puteai să tai lemne pe el şi nu se trezea. Lina s-a gândit că popa se luptă cu dracii din Cremănari, că se cam adu­naseră mulţi în ultimul timp. A apucat şi ea să aţipească, însă nu a dormit prea mult, că s-a luminat de ziuă şi a înce­put să se strângă lume la poartă. Din camera unde dormea popa, s-a auzit cum se spală pe faţă, la fiecare atingere cu apa, popa scotea aerul din piept cu zgomot şi Lina s-a gân­dit că nu este adevărat că nu e frumos să faci aşa, cum ziceau unii, pentru că, uite, şi popa face la fel, nu e bine să-i judeci pe oameni pentru obiceiuri păstrate din stră­moşi, despre care nu ştii cum au apărut şi de ce s-au păs­trat. Poate că spăla­rea pe faţă cu zgomot se face ca să res­pire omul mai bine, dimineaţa când se scoală. La multe obiceiuri vechi nu li se mai ştie însemnătatea.

Radu se sculase dis-de-dimineaţă şi nu se mai poate spune acum dacă nu cumva avea de gând să plece înainte de trezirea gazdelor, aşa cum făcuse întotdeauna când nu înţelegea ce se întâmplă. Se pare însă că istoria este scrisă dinainte, cel puţin pentru întâmplările mai importante, şi că dorinţele oamenilor nu se împlinesc dacă nu sunt cu­prin­se în ursită. Când s-a uitat pe fereastră a văzut curtea plină de lume: bărbaţi, femei, copii, mai mari sau mai mici, mulţi nu avuseseră loc în curte şi stăteau în drum. În capul alaiului, lângă portiţa de la cerdac, un omuleţ sta­fi­dit, cu pielea zbârcită, încerca să se ţină cu greutate pe pi­cioare, ajutându-se de un toiag mai mare decât el, frumos sculptat şi ornat, însemn neîndoios al unei autorităţi ce părea să nu mai aibă legătură cu purtătorul. În jurul bătrâ­nu­lui mulţimea făcea un cerc, o adevărată coroană, cum au sfinţii pictaţi pe pereţi la biserică, o mărturie că personajul reprezenta o putere ce nu ţine de lumea asta. Efortul evi­dent, cu care privea uşa casei, trăda o vedere scăzută, dar strălucirea ochilor anula toată infirmitatea şi lăsa să se vadă, ca printr-o portiţă deschisă, măreţia lumii în care sufletul lui se pregătea să intre.

Văzând atâta lume, Radu şi-a împreunat mâinile, s-a uitat în sus şi a zis: „Doamne, Tu ştii că sunt un păcătos, că am fugit din casa Ta, m-am lăsat ispitit, am păcătuit cu femei şi am purtat sabie, am fost laş şi am fugit când trebuia să-mi apăr Domnul, pentru toate acestea numai muncile iadului mi se cuvin, de ce mă pui la o încercare atât de mare?”.

N-a avut timp să primească răspuns, pentru că în uşă a apărut Florea Barangă şi i-a zis:

– Părinte, tot satul, în frunte cu părintele Neacşu, s-a strâns în curtea mea şi te aşteaptă, de ani de zile se roagă oamenii să le trimită Domnul un preot şi iată că acum le-a ascultat rugarea şi a înfăptuit minunea de a te aduce la noi.

Privirea străinului nu mai avea semeţia din seara tre­cută şi lui Florea i-a plăcut schimbarea. Fără să spună nici un cuvânt, şi-a luat traista şi lădiţa de lemn şi a ieşit în cer­dac.

S-a uitat la mulţimea strânsă în curte şi a făcut un semn cu mâna care voia să însemne: „Asta este, n-am în­cotro!” Oamenii au fost convinşi că popa i-a binecuvân­tat şi au început să se închine.

Pe popa Neacşu l-au urcat într-o şaretă trasă de un cal, în urma şaretei mergea Radu, urmat la o mică distanţă de bărbaţi, aşezaţi după rangul ce credea fiecare că-l are, ţinând cont mai ales de vârstă. La urmă veneau femeile şi copiii. S-au oprit în faţa bisericii şi Radu a înţeles că tot ce se întâmplă este din voia Domnului. N-au intrat în curtea bisericii, au intrat într-o casă, peste drum, unde i-au spus că locuia popa Neacşu.

Văzută de afară, se putea bănui că din casa popii lip­seşte gospodarul. Gardurile şi acareturile erau nerepa­rate, iar şiţa de pe acoperiş începuse să putrezească. Înăuntru însă, era ordine şi curăţenie, dovezi ale unei mâini harnice de femeie.

Popa Neacşu spusese câteva vorbe şi când a ieşit Radu din casa lui Florea Barangă, dar nu s-a înţeles ce a spus. Acum însă, vocea slabă a putut fi auzită cu claritate:

– Până o să vă luaţi în faţa Domnului o să staţi fie­care în câte o cameră.

Radu a încercat să înţeleagă, n-a reuşit, şi ca de obicei, nu a pus nici o întrebare.

Totul era deja pregătit şi ca să aibă loc cât mai multă lume se aduseseră mesele şi băncile folosite pentru po­me­ni, din curtea bisericii. Popa Neacşu a binecuvântat vasele pline cu mâncare, oalele cu vin şi pe meseni. S-a mâncat bine în acea zi la Cremănari, s-a vorbit puţin, respectându-se purtarea preotului cel nou şi s-a acceptat că aşa se cu­vine la o masă cu preoţi. N-a fost mâncare pentru toţi, că erau prea mulţi, dar toată lumea era mulţumită să fie de faţă la o asemenea minune dumnezeiască. Când au termi­nat de mâncat, popa Neacşu i-a binecuvântat din nou pe meseni şi i-a slobozit la casele lor, că era foarte obosit.

Pentru un străin, aflat pentru prima dată în sat, şi-ţi propun, dragă Cititorule, să te imaginezi într-o asemenea situaţie, ieşirea din pădure a unui om cu barbă, speriat, gata să fugă sau să se apere şi instalarea lui ca preot al sa­tu­lui ar fi greu de înţeles. De aceea ne vom propune să adu­cem lumina necesară, prezentând succesiv, mai întâi, viata de până atunci a viitorului preot Radu şi apoi, întâm­plă­rile petrecute în sat înainte de venirea lui.


Radu de la Maici

Primele amintiri ale lui Radu începeau în chilia pă­rin­telui Costea, o încăpere strâmtă, în care ardea aproape tot timpul o lampă cu gaz, fereastra mică neputând asigura lumina pentru activităţile din chilie. Spaţiul mic al chiliei n-a fost niciodată o piedică pentru cunoaşterea lumii, ea fiind pentru copil de mărimea chiliei, loc îndestulător pen­tru nenumărate imagini şi gânduri, toate depozitate într-un colţ, sub înfăţişare de cărţi. Cărţile, frumos îmbrăcate în hai­nele de sărbătoare ale coperţilor, erau rânduite şi îngri­jite cu dragostea unui părinte pentru copiii lui. Părintele Costea se strânsese într-un colţ al chiliei şi se străduia să lase şi lui Radu un loc printre cărţi.

În fiecare dimineaţă, după ce-şi făcea rugăciunile, părintele alegea o carte, ştergea firele de praf, operaţie mai mult rituală decât de curăţenie, se aşeza lângă bucata de scândură ce ţinea loc de masă deschidea sticluţa cu cer­neală şi pregătea pana de gâscă, terminată cu o peniţă au­rie. Mişcările erau, în automatismul lor, de o frumuseţe de­să­vârşită, ca toate gesturile simple. După ce arunca o pri­vire plină de dragoste copilului, pe care îl făcea părtaş la ritual, părintele Costea începea să citească din Carte, cu voce tare, pagina ce urma să scrie. Radu aştepta cu răbdare şi emoţie momentul, pentru că armonia vocii, ritmul in­can­taţiei şi înţelesul cuvintelor îl transportau în locuri unde se petreceau cele mai neaşteptate miracole. Naşterea copilului Iisus într-o iesle, un fel de chilie a vacilor, steaua după care alergau cei trei Magi, trei regi îmbrăcaţi în odăj­dii aurite, pierderea Copilului şi regăsirea Lui în templu, în casa Tatălui Său, vindecarea bolnavilor, învierea lui Lazăr şi nenumăratele alte întâmplări, îl purtau pe copilul din chi­lie într-o lume de basm şi de mister, o lume a tuturor posibilităţilor. Spaţiul mic al chiliei lua, bineînţeles, pro­por­ţii uriaşe, dacă în el încăpeau atâtea întâmplări. Pasa­jele despre patimile, răstignirea şi moartea Mântuitorului pe cruce erau trăite de copil cu o încrâncenare de război­nic, gata să scoată sabia în apărarea Celui jertfit fără vină.

– Trebuia să se împlinească Sfânta Scriptură, îl liniş­tea părintele, privindu-l, totuşi, cu îndreptăţită îngrijorare.

În fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare preotul îl îmbrăca cu hăinuţe curate şi plecau împreună, ţinându-se de mână, la biserică, îl aşeza pe un scăunel în faţa altarului şi de acolo copilul asculta slujba religioasă. A înţeles des­tul de târziu că se afla într-un schit de maici şi că el şi pă­rin­tele Costea erau singurii de parte bărbătească primiţi la mânăstire. Părintele Costea fusese chemat acolo de la Mâ­năs­tirea Cotmeana pentru că slujba religioasă nu putea să fie ţinută decât de către un preot şi femeile nu puteau să fie preoţi.

A învăţat să citească şi să scrie ascultându-l şi pri­vin­du-l pe părintele Costea. Deprinderile s-au format de la sine şi cum vederea preotului era din ce în ce mai scăzută, a preluat la început cititul şi apoi şi scrisul acestuia. În chilie se aflau cărţi şi nu numai religioase, astfel că tânărul ucenic a învăţat multe lucruri despre oamenii din trecut, despre alte locuri de pe pământ, despre imperii şi regate, despre războaie şi revolte, despre arte şi meserii. A deprins cititul şi scrisul în trei limbi, în slavonă în greacă şi în română. Îndeletnicirea părintelui Costea era să tra­ducă din slavonă în română. Traducerile îi erau cerute de boierul Gheorghe Golescu şi de fiul său Iordache, cărturari hotă­râţi să facă o şcoală în limba română în satul Goleşti, lângă Piteşti, proprietatea lor.

Cu timpul a învăţat pe de rost canoanele liturgice şi euharistice ale slujbei religioase şi după ce la început ţinea numai isonul, mai târziu a cântat împreună cu părintele şi apoi chiar singur, preotul rezervându-şi, desigur, părţile pen­tru care era nevoie de Harul preoţesc. Avea voce fru­moasă, măicuţelor le-a plăcut şi l-au încurajat. Îndeplinea cu tragere de inimă tot ce i se dădea de făcut şi era iubit de toţi.

Nu ştia cum a ajuns la mânăstire şi n-a întrebat, pen­tru că nu avea deprinderea de a pune întrebări. Când avea nevoie să ştie ceva se uita la părintele Costea şi acesta, printr-un dar miraculos, îi ghicea gândul şi dădea răspun­sul. Şi-a pus de mai multe ori întrebarea cum a ajuns el la mânăstire, dar n-a avut curajul să-l privească pe părintele pentru a afla răspunsul. Târziu, din cuvinte separate şi din frânturi de fraze, a înţeles că fusese găsit în pădure de că­tre o măicuţă, că a fost adus la schit şi a fost botezat cu nu­mele de Radu. Nu ştia cine i-a pus numele şi de ce, dar i-a plăcut. A fost crescut cu dragoste creştinească, i-au lucrat hăinuţe pe măsura lui, bineînţeles cu respectarea portului călugăresc din mânăstiri. L-au hrănit cu tot ce aveau mai bun şi pentru el se făcea şi în zilele de post mâncare de dulce, în afară de vinerea, când păcatul era prea mare. Pe la vreo trei ani maicile au început să fie stânjenite de mă­du­larul lui de băiat şi l-a dat în grija părintelui Costea.

Copilul creştea în deplină împăcare a nevoilor sale sufleteşti cu Dumnezeu. Rareori se gândea la ce a fost mai înainte, nu vedea decât zile asemănătoare, îndepărtându-se încet, dispărând într-o ceaţă din ce în ce mai deasă. Îi era frică să se gândească la ce va fi, pentru că încercase de câteva ori şi nu reuşise să vadă nimic. Înţelesese că în afara lumii din chilie mai exista o altă lume, o lume unde iubirea creştinească nu-şi mai găsea locul. Se temea de această lume, dar se simţea atras de ea, din dorinţa, îşi zicea, de a o face mai bună. Era convins că sunt mulţi oa­meni care nu aflaseră încă de porunca cea nouă a iubirii, adusă de Iisus Hristos.

Avea paisprezece ani când părintele Costea îl sur­prin­se de mai multe ori privind în gol, în urmărirea unor gân­duri, încercase să le afle, fără să reuşească. L-a îndem­nat să iasă din chilie, să umble prin pădure şi să le ajute pe măi­cuţe pentru treburi gospodăreşti. Copilul a dat ascul­tare sfa­tu­lui, fără să spună, ca de obicei, nici un cuvânt. Într-una din zilele următoare îndemnului, văzând o măi­cuţă chinuin­du-se să spargă un lemn, i-a luat securea din mâini şi după ce a reuşit să spargă lemnul, a continuat şi cu alte lemne. Din acea zi s-a ocupat de tăierea şi aducerea lemnelor la mâ­năstire, serviciu pe care l-a îndeplinit timp de mulţi ani. Forţa lui fizică a crescut, a devenit un bărbat puternic şi să­nă­tos, măicuţele erau mulţumite de hărnicia lui şi au trecut cu vederea peste regula ce interzicea bărba­ţilor intrarea în mânăstire. De fapt el era al mânăstirii, îşi spuneau ele şi au început chiar să-l trimită la târg, pentru cumpărarea de obiec­te trebuincioase şi alimente. Încetul cu încetul, Radu de la Maici, cum îi ziceau târgoveţii, a înce­put să cunoască o lume nouă pentru el, cea din târgul săptămânal.

Drumul până la târg era lung şi obositor, mai ales la întors, când aducea cumpărăturile. A văzut că mulţi târgo­veţi duceau marfa în saci purtaţi de măgari şi cum, pe lân­gă mânăstire se pripăşise un măgar, s-a gândit că s-ar putea şi el ajuta cu animalul. Pe măgar îl chema Trică, nume scurtat al lui Petrică, la rândul lui o alintare a lui Petrea. Numele de Petrea i-l dăduse o măicuţă într-o zi când spusese: „Ăsta e ca o peatră, treci pe lângă el şi nu se mişcă, dă-te la o parte mă Petreo, nu vezi că stai în drum?”. Au râs măicuţele când au auzit şi măgarului i-a rămas din ziua aceea numele de Petrea şi cu timpul prin alintare, Petrică şi Trică. Radu a reuşit, în puţin timp, să schimbe firea animalului şi să şi-l facă prieten. A făcut rost de doi desagi şi l-a luat pe Trică la târg. Înţelegerea dintre cei doi a fost de la început deplină, pentru că era o înţelegere fără cuvinte. Când măgarului îi era greu, era de ajuns să se uite la Radu şi acesta se oprea ca să se odih­nească, la fel se întâmpla şi când îi era sete sau foame. Mergea totdeauna alături de Trică, nu s-a urcat niciodată pe spinarea lui, cum a văzut că făceau alţii. O singură dată măgarul a arătat că are şi talent de cântăreţ şi a făcut-o prin interpretarea unei arii de tenor, scurtă, dar plină de tempe­ra­ment. Erau în târg când Trică a interpretat celebrul ne­che­zat măgăresc sincopat şi melodios. Luat prin surprin­dere, Radu s-a uitat repede la măgar, dar nu i-a mai întâl­nit, ca de obicei, privirea, pentru că acesta se uita în altă parte. Atunci a văzut şi tânărul călugăr cui îi fusese adre­sată cântarea: O superbă măgăriţă îl privea galeş şi îmbie­tor pe Trică şi i-a răspuns cu un nechezat subţire, scurt, evident afirmativ. Stăpânul măgăriţei, mai puţin sensibil la muzica măgărească, a înjurat scurt, i-a tras un bici peste fund şi a îndemnat-o să se depărteze. A fost prima şi sin­gura aventură amoroasă a lui Trică. Oricât ar fi de surprin­ză­tor, Radu n-a mai avut, în acea perioadă, nici un alt prieten, în afara lui Trică. Un om grăbit şi cârcotaş ar pu­tea spune că l-am uitat pe părintele Costea şi ar fi o gre­şeală pentru că preotul, slujitor al bisericii şi duhovnic, era mai mult decât un prieten.

*          *          *

Părintele Costea era bătrân, nimeni nu-i ştia numărul de ani, din statura, impunătoare în tinereţe, nu mai rămă­sese decât amintirea. Se străduia să ascundă slăbiciunea şi continua să meargă la biserică pentru slujbele creştineşti.

Într-o duminică, după slujbă, părintele i-a spus că ar vrea să-i vorbească. S-au aşezat, ca de obicei, unul lângă celălalt.

– Dumnezeu a vrut ca viaţa ta să înceapă cu ce tre­buia să fie la sfârşit, pustnicia este o nevoie a creştinului de a fi cu Mântuitorul înainte de a-I dărui sufletul. Creş­tinul ajunge la pustnicie după ce a cunoscut lumea, la tine n-a fost aşa, tu vei pleca în căutarea lumii după ce ai văzut mai întâi lumina credinţei intrând în sufletul tău, va fi greu pentru tine, de aceea m-am gândit să-ţi dau învăţătură pen­tru întâlnirea cu altă lume. Vei găsi acolo mulţi oameni bol­navi, boala este înăuntru lor, dar nu-şi dau seama, răul, cauza suferinţei este lipsa puterii oamenilor de a se bucura de viaţă. Ca să te poţi bucura trebuie să fi curat, să nu fi întinat de minciuni şi fapte rele. Oamenii vor să vindece boala printr-o strădanie disperată de a avea cât mai mult, fără să ştie că nu fac decât să o agraveze, încercând să aibă cât mai mult, omul ia de la alţii ce nu este al lui, face o faptă rea. Omul, în lăcomia lui, uită că numai cel ce adună fapte bune este răsplătit cu viaţă bună. Ca să înţelegi voia Domnului, trebuie să te liberezi de nemulţumirea păgu­bi­toare, nemulţumirea aduce dezordine, boală, Dumnezeu iu­beşte ordinea, viaţa bună, sănătoasă, şi atunci când a fă­cut lumea i-a dat puterea să se opună celor ce vor să o strice. Leacul este înăuntrul omului, fiecare om are leacul lui, dacă vrea poate să se vindece, dacă nu vrea se îm­bol­nă­veşte, răul se adună şi devine din ce în ce mai mare, boala trece de la un om la altul, ispita creste şi e nevoie de putere să-i rezişti; în lume sunt mai mulţi oameni bolnavi decât sănătoşi. Ai să întâlneşti şi printre slujitorii bisericii oameni bolnavi şi e chiar o vorbă că e bine să faci ce spu­ne popa şi nu ce vezi că face, vorbă adevărată dar şi plină de viclenie. De multe ori va trebui să iei lumea aşa cum este, dacă n-o poţi schimba. Puterea dată nouă este rugă­ciu­nea, rostită din curăţenia sufletului, din toată inima, poate să vindece pe cei ce cred în puterea ei. Să termini totdeauna rugăciunea ta prin cuvintele lăsate de Mân­tui­to­rul: „Facă-se voia Ta Doamne”.

Prin nemulţumire, prin stricarea ordinii, prin faptele lor rele, oamenii atrag blesteme asupra locurilor unde le săvârşesc. Prin fapte bune şi rugăciune, locul se sfinţeşte, se încarcă de Duhul Sfânt. Adună fapte bune şi rugăciuni şi casa ta va fi locuinţă a Mântuitorului. Fereşte zilele tale de păcat şi adună-le ca să poţi cere viaţă îmbunătăţită şi poate chiar Harul Sfânt Bogăţia omului nu se măsoară în avuţii pământeşti ci în zile salvate de la păcat.

Caută răul din tine şi-l depărtează, fii drept, nu-l as­cun­de, pentru că va rodi nemulţumire. Nu uita trecutul şi pe cei ce l-au luminat sau l-au întunecat, şi binele şi răul se adună cu zilele tale. Învaţă tăcerea, vorba este înşelătoare şi te poate pierde. Lasă lucrurile neînţelese pentru o jude­ca­tă amânată, nu le uita, păstrează-le şi caută să le înţelegi, fără patimă. Iartă greşelile altora, iartă fără să întrebi dacă tre­bu­ie să ierţi, iertarea este leac vindecător. Duşmanii nu exis­tă, ei sunt făcături ale răului din tine, greşeli de înţe­le­gere.

Dumnezeu nu ne pune la încercare credinţa, când te întâlneşti cu răul nu te lupta cu el, pentru că atunci îi recu­noşti puterea. Răul nu te poate învinge dacă nu-l recunoşti. Nu încerca să-ţi faci dreptate pentru că vei face un rău mai mare.

Stăpâneşte-ţi pornirea de a scoate sabia. Cu sabia nu vei face dreptate, numai Dumnezeu ştie ce este dreptatea şi o dă celor ce o au. Nu uita rugăciunea, Domnul îl ajută pe cel ce se roagă pentru o cauză bună.

Îngrijeşte-ţi corpul. Corpul este casa sufletului. Gân­deşte-te la fiecare parte a lui, la mână, la picior, la deget, la inimă, la ochi, la oasele mai mici sau mai mari, la tot ce se vede şi nu se vede, la măruntaiele tale şi la ce este între oasele capului. Toate sunt ale tale şi au nevoie să fie înţe­lese şi îngrijite.

Aş mai avea multe să-ţi spun, dar nu mai am timp. Le găseşti în Sfânta Scriptură şi în cărţile Sfinţilor Părinţi. Citeşte în fiecare zi, o zi în care n-ai citit este o zi săracă. Vei avea multe de întâmpinat în lume. Eu nu voi mai fi cu tine, dar nu vei fi singur, Duhul Sfânt îţi va fi totdeauna alături. Când nu ştii cum e bine, îl chemi, dacă eşti curat vine imediat, dacă nu eşti, trebuie să te curăţeşti. De multe ori vine cu chipul unui om cunoscut de tine înainte de ple­ca­rea în altă lume.

Radu a ascultat spusele părintelui Costea şi s-a stră­duit să ţină minte totul. O întrebare, însă îl frământa: de ce a ţinut părintele să-i dea, acum, aceste învăţături?

Explicaţia avea să vină la puţin timp după această discuţie şi avea să fie dureroasă.

Într-una din serile următoare părintele Costea a cer­ce­tat toate cărţile aflate în chilie, le-a mângâiat cu degetele lui slabe, oase acoperite de piele fină, curate, bine îngrijite, făcute parcă anume pentru mărturia semnului crucii. A şters de pe fiecare fire de praf, numai de el văzute, le-a rân­duit la loc şi a mângâiat capul copilului. Gesturile preo­tului făceau parte, fără îndoială, dintr-un ritual, numai de el ştiut. Şi-a întors faţa către ucenic şi i-a spus:

– Îţi las cărţile. În ele se află sufletul celor ce le-au scris şi le-au citit. În cărţile sfinte se află înţelepciunea Lui Dumnezeu lăsată oamenilor. Ca s-o înţelegi trebuie să te lepezi de păcate. Să ai grijă de cărţi, să le porţi cu tine, lângă sufletul tău.

Radu a înţeles că părintele Costea se pregătea să se despartă de el. Nu ştia, sau, mai bine zis, nu voia să ştie cum va fi despărţirea. S-a strâns într-un colţ, şi cu faţa ascunsă în palme, a plâns cu lacrimi nestăpânite. Părintele nu l-a întrebat de ce plânge şi nici n-a încercat să-l liniştească. Printre lacrimi şi-a amintit o vorbă veche a lui: „Domnul îi mângâie pe cei ce plâng cu inima curată. Lacrimile adevărate spală păcatul.”

În noaptea următoare părintele Costea a fost chemat la Domnul. Zâmbetul, lăsat pe faţa lui pământească de bătrân, a fost mărturie că sufletul i-a fost ridicat de Îngeri trimişi de Mântuitorul Hristos.

Plecarea părintelui Costea a fost pentru Radu sfârşi­tul celor mai frumoase zile din viaţa lui. La schit a fost adus un alt preot. Primul lucru pe care l-a făcut noul preot a fost să scoată cărţile din chilie.

– Chilia este şi aşa mică, mai eşti şi tu aici, şi n-avem loc să ne întoarcem din cauza cărţilor. Şi ce nevoie am eu de cărţi? Ştiu pe de rost toate rugăciunile şi tot ce trebuie să spun la biserică.

Radu n-a răspuns, ca de obicei, însă a înţeles că lu­mea miraculoasă, strânsă în chilie de părintele Costea, ma­rea lor bogăţie, era nefolositoare pentru urmaşul său. Pe faţa tânărului călugăr a apărut acea privire în gol, sfrede­li­toare, observată cu îngrijorare de mentorul său, însoţită de această dată de o încrâncenare ameninţătoare, neobişnuită pentru un om crescut la mânăstire. Noul tovarăş de chilie, ocupat cu debarasarea de obiecte inutile, nu s-a uitat la el şi nu a văzut-o. Radu s-a apropiat de cărţile aruncate, le-a mângâiat ca pe nişte fiinţe vii aşa cum făcea părintele Costea. A pus de o parte pe cele de care nu se putea des­părţi, apoi a intrat în chilie, un loc pustiit, de unde a luat lădiţa de lemn cumpărată din târg. A umplut lădiţa de cărţi şi a văzut, cu sfâşietoare durere, că multe din cărţile alese nu încăpeau în lădiţă. A răsfoit cărţile rămase, a trăit în­tâm­plările scrise în ele, le-a strâns în braţe, aşa cum se strâng copiii, cu blândeţe şi căldură şi le-a dus la Maica Stareţă. Bătrâna călugăriţă a înţeles ce s-a întâmplat la chilie şi a găsit imediat un loc potrivit pentru cărţi. Radu le-a rânduit păstrând ordinea stabilită de stăpânul lor, le-a mângâiat pentru ultima dată şi apoi, abătându-se de la obiceiul său de a vorbi prin fapte, i-a spus Maicii Stareţe:

– Acum, fără cărţi, nici eu nu mai pot să stau în chilie. Ce să fac acolo?

– Şi unde te duci l-a întrebat călugăriţa, cu lacrimi în ochi.

– În lume.

N-au încercat să-i schimbe hotărârea, pentru că ştiau că nu vor reuşi. Încrâncenarea din privire n-ar fi putut să fie înduplecată. I-au pregătit în grabă rufe curate, două rânduri de haine, un costum naţional şi unul de târgoveţ, cumpărate de la un negustor grec, şi merinde pentru mai multe zile. N-a avut curaj să-şi ia rămas bun de la Trică, ultimul schimb de priviri cu prietenul lui ar fi fost, poate, neînţeles pentru acesta, dar de nesuportat pentru el, a ple­cat de la schit cu o traistă şi o lădiţă şi nu s-a mai întors niciodată.


Ucenicia Harului

Drumul pe care a plecat de la mânăstire a fost, cum era normal, cel ce ducea la târg, dar când a ajuns acolo n-a găsit pe nimeni, uitase că târgul se ţinea odată pe săptă­mână. A fost prima întâmplare neplăcută, pentru el lumea spre care plecase era lumea din târg şi faptul că acolo nu-l aştepta nimeni, a fost nedreptate. A plecat dezamăgit mai departe. Oamenii întâlniţi pe drum nu se uitau la el, de parcă nici nu l-ar fi văzut, poate şi pentru că erau obişnuiţi să-l vadă îmbrăcat în haine călugăreşti, nimeni nu-l recu­noştea pe Radu de la maici. A mers aşa mai multe zile, oprindu-se numai când avea nevoie să se odihnească.

Seara se oprea la marginea câte unui sat, la o dis­tanţă destul de mică, să fie aproape de oameni şi destul de mare ca să nu-l simtă câinii, nu se temea de ei dar nu-i plă­cea să-l latre. Terminase mâncarea primită de la mânăstire, îi era foame şi nu ştia unde ar putea să mai găsească ceva de mâncat.

La marginea unui sat a văzut o turmă de oi şi un cio­ban. S-a oprit şi s-a aşezat sub un pom, să se odih­nească. Ciobanul s-a apropiat de el şi i-a spus, după obiceiul locu­lui, „Bună ziua”. Radu nu i-a răspuns, însă l-a privit cu prie­tenie, ceea ce, tot după obiceiul locului, era un răs­puns. Încurajat, ciobanul a continuat să vorbească, bâl­bâin­du-se uşor şi încercând să-şi ascundă defectul printr-o prelungire a vorbelor, un fel de cântec îngânat.

– Te-a trimis bbaciu şi pă tine? Mi-a spus că o să mai trimită un ajutor, că nu pputeam să văd sângur de atâ­tea oi. Oile nu sânt aşa dă rele şi-l mai am şi pe Cazacu, un ccâine mai ascultător şi mai hharnic dăcât un om, da’ tot mi-era greu. N-ai cu cine să mai schimbi o vvorbă. A mai fost unu’ p-aici da’ n-a vrut să rămână pentru că baciu e un om zgârcit şi ccărpănos. Vine sara şi ia tot laptele şi nouă nu ne lasă ddăloc. Auzi, să fii cioban la oi şi să nu guşti şi tu un strop de llapte! Dă brânză nici nu mai vorbesc, nici nu ştiu cum îi e gustu’. Aduce o oală dă ciorbă, un fel dă tterci, că nici oilor nu le place şi câte o bucată dă turtă sau ddă mămăligă, pentru mine şi pentru ccâine. Asta e tot pentru toată ziua dă mâine. Când aduce o strachină dă ppăsat sau o oală ddă zăr, zâce că e sărbătoare. N-aş sta io la el, da’ n-am ce să fac. Unde să mă duc? Acasă mai am şase ffraţi şi mama n-are ce să ne dea de mâncare. Că dă tata, ce să mai zâc, vine beat tot timpu’ şi ne ia la bbătaie. D-aia stau aici, în ploaie şi în frig, cu oile bbaciului.

Radu asculta zâmbind, dar atent, atât melodia cât şi înţelesul cuvintelor. Nu s-a putut opri să se gândească la soarta ce-l aştepta în lumea spre care plecase de la mânăs­tire. De bine de rău, acolo avea ce să mănânce, în chilie era cald, nu ca aici, unde se stă în frig şi se rabdă de foame. Câtă dreptate avea părintele Costea, lumea este tare bolnavă. Şi-a dat seama că de-acum înainte viaţa lui o să fie la fel ca a ciobanului, dacă nu şi mai rea.

Spre seară a venit şi baciul cu soaţa lui.

– Da’ p-ăsta dă unde l-ai mai găsit? l-a luat din scurt pe cioban.

– Păi, am crezut că l-ai trimis matale. A venit aici şi a stat lângă mine. Da, nu e băiat rău, bagă-l şi pă el cioban, ştii bine că mi-e şi mie greu. (Din simpatie pentru cioban vom renunţa să-i subliniem bâlbâielile.)

– Dă unde eşti tu, mă? l-a luat tare baciul pe Radu, dar n-a primit nici un răspuns.

– N-auzi mă, cu tine vorbesc, sau eşti mut?

– Nu sunt mut, i-a răspuns Radu.

– Păi, atunci dă ce nu răspunzi?

– Ce să răspund? l-a întrebat la rândul lui băiatul, după o pauză destul de lungă.

Baciul s-a uitat chiorâş la el şi şi-a zi că nu prea are cu cine să se înţeleagă. Da, pentru cioban era bun. Un cio­ban n-are nevoie să vorbească mult. Era sătul de turu­iala ăluilalt, care de când venea până când pleca vorbea întru­na, bâlbâindu-se fără să-şi facă griji.

– Bă, una şi cu una fac două, vrei să rămâi şi tu aici la oi, sau nu?

Radu a dat afirmativ din cap, baciul s-a mai uitat odată la el şi l-a lăsat în plata Domnului. O să vadă el ce o să facă, şi-a zis în gând.

Prea multă treabă nu era de făcut la stână. Mulsul oilor îl făcea nevasta baciului, o femeie încruntată şi tă­cută. Cei doi ciobani nu aveau altceva de făcut decât să scoată oile dis-de-dimineaţă la păscut şi să le păzească. Cazacu era de mare ajutor, el se afla totdeauna acolo unde vreo oaie încerca să se depărteze de turmă. Neavând alt­ceva de făcut, Radu lua cu el o carte şi citea.

– Ce tot citeşti tu în cartea aia? îl întreba tovarăşul lui de ciobănie. Radu îl privea cu prietenie şi începea să-i citească din carte cu voce tare. La început era mulţumit că are, în sfârşit, prilejul să facă ce a făcut părintele Costea cu el în chilia de la mânăstire, să-l înveţe pe cioban cititul şi scrisul. Nu după mult timp însă, băiatul nu l-a mai ascul­tat, îl întrerupea, începea să vorbească despre cu totul alt­ceva şi Radu şi-a dat seama că citea pentru oi, singurele care, păscând pe aproape, dădeau semn că îl luau în serios. Se oprea din citit şi îl asculta pe tânărul cioban, care avea o mare plăcere să vorbească, spre deosebire de el care nu vorbea decât când era obligat să răspundă la o întrebare. Vorbea despre fraţii lui, fiecare avea o poveste, vorbea des­pre mama lui, cu o mare duioşie, vorbea despre fiecare oaie în parte, toate aveau nume potrivite cu felul de a se purta, şi mai ales vorbea despre baci, un zgripţuroi, un om de care e bine să te fereşti ca de şarpe veninos. Câteodată vorbea şi despre tatăl lui, nu-l vorbea de rău, îi era milă de el şi spunea că e mare păcat că s-a luat de băutură, că altfel ar fi fost un om cumsecade. Radu îl asculta fără să-l între­rupă, pentru el tot ce auzea era nou şi-şi dădea seama cât de puţin ştia despre lumea spre care, cu o mare uşurinţă, le-a spus măicuţelor că pleacă. Nu ştia cum îl cheamă pe tovarăşul său, pentru că, aşa cum îi era obiceiul, nu punea niciodată întrebări. Nici pe el nu-l întrebaseră cum îl chea­mă, când sunt numai doi nu e nevoie să le dai nume, este de la sine înţeles că dacă vorbeşte unul, celălalt ascultă; nici părintele Costea nu-i spunea decât rareori numele. La stână era la fel ca la chilie, unul vorbea şi altul asculta, numai că cel ce asculta de data asta, era totdeauna Radu.

Dormeau în târlă, împreună cu oile, ca să nu le fie urât. Tovarăşul de ciobănie, căruia o să-i spunem de acum încolo Ciobanu, avea pe lângă farmecul vorbirii, un mare dar de povestitor, spunea vorbe pline de tâlc, auzite, unele poate inventate. Vorbea mult, fără să se oprească, Radu îl asculta cu atenţie, şi amândoi erau mulţumiţi.

Necazurile au început odată cu ploile şi mai târziu cu zăpada. Peste îmbrăcămintea cam subţire şi-au pus câte o sarică de lână, călduroasă când nu era udă; când se uda de ploaie era mai bine s-o scoţi, s-o pui să se usuce şi necazul era că se usca greu, şi o îmbrăcai tot udă. Se adăposteau pe unde puteau, pe sub arbori, pe sub maluri, ploua nu ploua, oile trebuiau scoase la păscut, că dacă-i prindea baciul că nu le-au scos din târlă era necaz mare.

În cei doi sau trei ani, nu i-a numărat, cât a stat la stână, s-au întâmplat multe. Când s-au îmbolnăvit nişte oi baciul a adus un vraci să le descânte, să le lase sânge, să le taie sub limbă să le dea buruieni fierte şi alte leacuri. Ciobanu n-a scăpat ocazia să-i spună baciului că atunci când a fost el bolnav n-a vrut să-l aducă pe vraci. I-a spus-o, cum zicea el, de la obraz:

– Pentru matale o oaie face mai mult dăcât un om.

Baciul s-a făcut că n-aude.

Într-o noapte s-au trezit ameţiţi din somn, din cauza lătratului disperat al câinelui. Era o noapte cu lună plină şi l-au văzut imediat pe ursul care le mai mâncase o oaie. Atunci şi-a arătat Ciobanu voinicia. A aprins imediat pa­iele pregătite din timp şi cu un curaj nebănuit de Radu s-a îndreptat cu focul spre urs. Focul şi urletele disperate ale celor doi şi ale câinelui l-au convins pe prădător să renunţe la ospăţul din acea noapte. Atât de tare s-o fi speriat, că n-a mai trecut niciodată pe la stână. Luni de zile a povestit Cio­banu întâmplarea şi chiar şi baciul a fost nevoit s-o as­culte de mai multe ori, de fiecare dată într-o altă variantă.

Povestea cu lupul n-a mai avut aceeaşi trecere. Mie­lul dispărut, luat de lup, după cum spunea cu multă con­vin­gere Ciobanu, era un miel cam neastâmpărat şi-i plăcea să se joace pe marginea unei râpe adânci. Lui Radu i-a fost de multe ori frică să nu cadă în râpă şi nu-l mai lăsa să se apropie. Într-o zi mielul a dispărut şi Ciobanu n-a scăpat ocazia, a profitat de necazul bietului animal şi a inventat povestea cu lupul. Zicea că el l-a văzut pe lup cum dădea târcoale stânei, că s-a luat cu ciomagu’ după el şi că atunci când a plecat să întoarcă nişte oi, lupul s-a furişat şi a luat mielul. Degeaba a venit el repede că lupul a fugit cu mie­lul.

– Şi tu, de ce nu te-ai dus după el, că nu putea să fugă prea repede cu mielu’ în gură? l-a întrebat baciul.

– Păi, nu l-am văzut, s-a scăpat Ciobanu şi când şi-a dat seama că s-a încurcat, a schimbat vorba.

Viaţa la stână începuse să nu-i mai placă, se cam săturase de oi, de Ciobanu, de poveştile lui, de zgârcenia şi răutatea baciului. Se gândise de mai multe ori să plece, dar nu se hotărâse, nu ştia încotro s-o ia şi teama de necunos­cut îl făcea să mai rămână încă la stână. Într-o zi, pe la mijlocul conacului, a auzit gălăgie mare într-o vâlcea unde se aflau câteva tufe de mărăcini. Ciobanu ţipa cât îl ţineau puterile:

– Nu da baciule, nu da, că mă doare. Nu ţi-e milă să dai într-un copil? Ce mare rău am făcut să dai aşa în mine? Sânt şi io un om şi am şi io nevoie să mănânc ca să trăiesc. Ţipa şi vorbea, cuvintele nu-i lipseau şi asta îl îndârjea şi mai mult pe baci care îl lovea fără milă cu o vergea de lemn, pregătită cu siguranţă de acasă.

– Hoţule! Hoţule!, repeta întărâtat baciul. D-aia nu mai au oile mele lapte, că-l bei tu!

Radu n-a înţeles ce se petrecea, însă n-a mai putut să îndure, s-a repezit la baci şi l-a prins de mâini. Omul a încremenit dintr-odată şi ochii au început să se umfle în or­bite. Cu faţa schimonosită de durere abia a reuşit să îngăime:

– Dă-mi drumul bă, că-mi rupi mâinile! Dă unde ai atâta putere? Parcă mă strângi cu cleştele!

Radu a mai strâns puţin, ca să se vadă că nu glu­meşte şi apoi i-a dat drumul şi s-a îndreptat către Ciobanu, prăbuşit lângă mărăcini din cauza loviturilor. Baciul şi-a mângâiat mâinile, i-a privit cu o privire ucigaşă, n-a mai gă­sit nimic de zis şi a plecat mulţumit că a scăpat cu atât.

Atunci s-a înţeles ce se întâmplase, şi asta datorită potopului de vorbe ce se zbăteau la gura lui Ciobanu:

– Ce crede el! Noi îi păştem oile şi el mănâncă lap­tele şi brânza! Ce dacă sug şi eu o gură de lapte de la oi? Mare pagubă! Dacă ar fi fost om ne-ar fi lăsat şi nouă câte o ulcică de lapte, când mulgea oile. Zgârcitu! Hapsânu! Că dacă plecăm noi, cine mai vine la oile lui?

Se spune că la bâlbâiţi gura nu se poate ţine de min­te, care merge prea repede. Vorba se adeverea cu priso­sinţă în întâmplarea de mai sus, la Ciobanu mintea mergea mai repede decât gura. Se mai spune şi că orice stăpân îşi merită sluga, Baciul şi Ciobanu se meritau unul pe altul.

Starea de încordare dintre baciu şi ciobani devenise insuportabilă. A fost picătura în plus ce a dus la depăşirea marginilor paharului, deja plin. Într-o seară, când baciul venise, ca de obicei, cu capsa pusă, Radu a ieşit din mutis­mul lui şi i-a spus:

– Mâine dimineaţă plec. Găseşte pe altcineva.

– Da ţie ce ţ-am făcut bă, dă te-ai supărat pă mine?  l-a întrebat baciu.

L-a privit drept în ochi cu privirea lui cea încrân­ce­nată, fără să-i mai răspundă. A reintrat în mutismul obiş­nuit.

Mai amărât decât toţi era Ciobanu.

– Dacă pleci şi tu, ăsta o să mă omoare acu’. Ce-o să mă fac dacă rămân iar sângur? O să uit să mai vorbesc. O să fiu mai rău dăcât câinele, ăla cel puţân latră când vrea şi oile îl ascultă. Pă mine n-o să mai aibă cine să mă mai as­culte.

L-a văzut pentru prima dată plângând, se obişnuise să-l vadă înfruntând greutăţile cu bărbăţie, acum plângea cu sughiţuri, un plâns bâlbâit, un cântec trist, de om dis­perat.

A doua zi de dimineaţă, era într-o luni, a plecat de la stână.

*          *          *

S-a întâmplat să fie într-o sâmbătă, ziua săptămânală de târg la Piteşti. Pentru el lumea spre care plecase rămă­sese lumea din târg, de fapt singura, pentru că nu cunoştea alta. Drumul până la Piteşti era lung şi numai dacă se gră­bea ar fi putut să ajungă la timp. A întins pasul, ca orice om plecat într-un loc dinainte stabilit. A mers până s-a lăsat întunericul şi împreună cu alţi oameni, plecaţi şi ei să ajungă a doua zi la târg, s-a oprit să înnopteze în apropie­rea unui han, la Bascov; nu s-au dus la han, că n-aveau bani, a mâncat fiecare ce adusese în traistă, adică slană, pâine şi ceapă, hrana obişnuită a omului sărac, plecat la drum lung. Unul dintre drumeţi l-a văzut că nu avea nimic de mâncare şi l-a chemat să mănânce cu el:

– Cum o stai aşa, nemâncat?, l-a certat cu blândeţe.

S-au culcat devreme şi s-au trezit dimineaţa, cu noap­­tea în cap, grăbiţi să ajungă la deschiderea târgului,  n-au ajuns chiar la deschidere, dar nici n-au întârziat prea mult, inima îi bătea tare la gândul că, în sfârşit, o să vadă oameni pe care îi cunoştea. I-a şi recunoscut pe mulţi, dar nici unul nu s-a oprit, nu-şi aduceau aminte de Radu de la Maici. Ca de obicei, n-a intrat în vorbă cu nimeni, era mul­ţu­mit că-i recunoaşte pe târgoveţi şi se uita la ei, încercând să le ghicească gândurile şi să le trezească memoria. A vă­zut şi două măicuţe de la schit, dar n-a avut curajul să se ducă la ele.

Timpul a trecut repede, se apropia spartul târgului, de mâncat nu avea ce să mănânce, îi era foame, începuse să-şi facă griji la gândul că nu ştia încotro s-o apuce, când în faţa lui s-a oprit un om. Şi-a amintit imediat că îl cu­nos­cuse înainte de a pleca de la schit. Era Neica Mărin, un ne­gustor de vite, samsar cum se spune, pe care îl ajutase de câteva ori să-şi adune animalele şi să le ducă la un obor, lângă târg. Vitele cumpărate, puse pentru prima dată îm­preună, se împungeau, se răspândeau care-încotro şi omul reuşea cu greutate să le mai adune. Şi-a adus aminte şi că îl cinstea, cum se zice, că el nu voia să ia banii şi negusto­rul nu se lăsa până nu-i primea.

– Numai de bani luaţi fără muncă şi de bani furaţi să te ruşinezi. Banii munciţi sunt bani sfinţiţi, îi spusese ne­gus­torul.

Omul, oprit în faţa lui, se uita şi încerca şi el să-şi aducă aminte de unde îl cunoştea.

– Parcă te-aş şti şi nu ştiu de unde.

– Eram îmbrăcat în alte haine.

– Nu cumva eşti călugărul de la Maici? Stai că ştiu şi cum te cheamă, Radu, nu-i aşa?

– Ba da.

– Măi bătu-te-ar norocu, că dacă mă uit bine, numai hainele nu le mai ai, încolo eşti la fel ca înainte, ba, parcă ai mai crescut, sigur ai mai crescut.

Radu l-a privit cu prietenie, privirea lui obişnuită, fără să găsească şi el ceva de spus. Ce să spună?

– Şi ce faci p-aici prin târg? l-a întrebat negustorul

La o întrebare atât de precisă trebuia să răspundă ceva şi după o pauză destul de lungă a zis:

– Mă uit şi eu.

– Ai venit să cumperi, sau să vinzi?

De data asta chiar nu ştia ce ar fi putut să spună.

Negustorul l-a măsurat din cap până în picioare, cu ochii lui deprinşi să vadă repede afacerea şi l-a întrebat.

– N-ai vrea să mergi cu mine, am nevoie de un tovarăş şi tu ai fi un om de încredere. Nu a mai aşteptat răspunsul, ghicise că s-ar putea să nu-l primească, l-a prins pe după umăr şi a continuat tot el să vorbească:

– Mai întâi hai să luăm ceva în gură şi să bem un pahar de vin. Ştii, afacerile bune se fac la un pahar de vin.

Negustorul se pricepea nu numai la animale ci şi la oameni. Pentru stomacul gol al tânărului, nimic nu era mai important decât o strachină cu mâncare, cu sau fără vin.

Înţelegerea s-a făcut fără vorbe, amândoi erau mul­ţu­miţi de ce stabiliseră, tot fără vorbe, cu puţin timp în urmă. După ce au terminat de mâncat s-au îndreptat spre locul unde se aflau vitele cumpărate de negustor. S-a în­tâm­plat să nu fie prea multe, aşa că pe drumul spre casa negustorului au stat de vorbă şi Radu a avut multe de învă­ţat despre noua sa meserie. Neica Mărin l-a dădăcit cu răb­dare şi înţelegere.

– Vitele cumpărate la târg sunt obosite, nemâncate şi speriate. Sunt strânse de-a valma, puse împreună cu alte vite, necunoscute, prima grijă a negustorului este să le obiş­nuiască unele cu altele, să le ţină deoparte pe cele mai rele, să le potolească, la nevoie cu biciul, să le aleagă pe cele ce au nevoie de bici şi pe cele ce ştiu de vorbă bună, să nu le sperie şi mai tare, să le vorbească blând, ca la copii, nu e uşor să duci o turmă de vite pe drum mai multe zile, trebuie să fii priceput, socotit, să te gândeşti dinainte la toate.

S-au oprit la un pârâu şi vitele au băut apă, le era sete. Mărin a continuat să-l înveţe pe tânărul său tovarăş tainele meseriei, o făcea cu plăcere, vedea că băiatul îl as­cultă şi bagă la cap.

– Meseria de negustor nu e uşoară. Mai întâi să nu pleci la negustoria cu oricine, nu iei cu tine o slugă, iei un prieten, tovarăşul de negustorie să aibă şi el partea lui de câştig, stabileşti asta de la început şi te ţii de vorbă, nu-l înşeli, dacă nu-i dai partea îl pierzi şi ţi-l faci duşman, răul ce poate să ţi-l facă un duşman e mai mare decât binele făcut de zece prieteni; negustorul necinstit e mai bine să se lase de meserie. Nu ajungi negustor aşa, dintr-odată şi nu oricine poate să se facă negustor, trebuie să ai meseria în sânge, dacă n-o ai e mai bine să te laşi, ajungi un negustor prost, nu numai că nu câştigi dar pierzi şi capitalul.

După ce a îndepărtat un junc mai neastâmpărat ce fu­gărea o vacă, Nea Mărin a continuat:

– Vitele sunt fiinţe, au nevoie să fie hrănite, să fie adăpate, să fie adăpostite şi odihnite, să fie învăţate să stea împreună, pentru că nu se cunoşteau înainte. Când cum­peri vita te uiţi să-i vezi melicurile, vezi dacă şchioapătă, dacă e sperioasă, că le sperie pe toate, dacă împunge, dacă are bube sau răni, sunt multe de văzut. Odată am vrut să cumpăr o vacă de la om care o ţinea legată cu o frânghie scurtă, i-am spus să-i dea drumu să văz cum umblă, omu nu vrea, s-a strâns lumea curioasă şi de gura lumii i-a dat drumu. Ce crezi că a făcut vaca? S-a culcat şi a început să se sugă singură, au râs toţi şi s-a dus vestea în tot târgu, oamenii veneau să vadă vacă, să râdă, da’ de cumpărat n-o lua nimeni. A luat-o unu, la spartu târgului, pe un preţ de nimic, a dat-o omul, că la ce s-o mai ducă acasă, am auzit că a vândut-o ăla de vreo şase ori prin alte târguri, o vin­dea într-un târg şi o pândea săptămâna viitoare, tot acolo. O găsea totdeauna, o aducea omul înapoi, ce să facă el cu ea, că lapte nu lua niciodată. Trimetea un tovarăş de-al lui care spunea că vaca aia se suge singură, n-o mai lua ni­meni şi o lua alt tovarăş la spartu târgului, zicea că pentru tăiere, o lua ieftin şi o vindeau săptămâna viitoare în alt târg. S-a umplut de bani, da de geaba, că nu i-a mers ne­gus­toria şi a pierdut, toate afacerile necinstite aduc pa­gubă.

A despărţit doi juncani puşi pe joaca de-a împunsul şi s-a întors la Radu.

– Nu trebuie să cumperi tauri, sunt greu de dus, se încaieră, se împung şi-ţi fac numai belele. Dacă ai neno­ro­cul să iei o junincă în călduri, iar e rău, e ca şi când ai avea o căţea turbată în curte. Ehei, sunt multe de spus, un ne­gus­tor ştie vârsta animalelor după dinţi, se uită în gura vacii şi-ţi spune câţi viţei are, adică, de fapt, câţi ani are, anu şi viţelul, dacă are mai mult de 4-5 viţei e bătrână pentru carne, doar dacă dă lapte mult o mai ţine omu. Greu­­tatea şi grăsimea o vezi după grosimea cozii, acolo se vede, cine ştie să vadă. Când te duci să tocmeşti un animal nu trebuie să se vadă că-ţi place, că atunci creşte preţul, te uiţi la vită aşa, ca din întâmplare, nu cu dispreţ, că nu ţi-o mai dă, mai întâi îţi fixezi tu în minte preţul care-l merită şi apoi întrebi, ca un om curios, omul te măsoară şi-ţi spu­ne un preţ, totdeauna mai mare, abia atunci începi toc­meala, dacă-ţi convine. De vânzător nu e bine să râzi, că-l pierzi de client, dacă dai de un chilipir nu te tocmeşti prea mult că vine altu şi ţi-l suflă. Să nu înşeli niciodată pe omul care vinde, omul vinde vita de nevoie, el a crescut-o şi e păcat să-l înşeli, dacă vezi că nu se pricepe şi cere prea puţin, dă-i cât crezi că face, ca să câştigi şi tu, da’ nu prea mult, de la un om sărac. La sfârşit mai dă-i ceva, spune-i că vrei să-ţi poarte noroc. Dumnezeu te va ajuta să câştigi mai mult.

Un negustor bun ştie că afacerile bune se fac la des­chiderea şi la spartul târgului, la început vând cei ce cu­nosc târgul, zgârciţii cred că o să câştige mai mult şi aş­teap­tă să se mai scumpească, nu ştiu că cei veniţi să cum­pere nu se tocmesc prea mult, dau şi iau. Şi cei ce aşteaptă chilipir pierd, dacă omului nu-i convine îşi ia vita şi o duce acasă, n-o dă pe nimic. La spartu târgului rămâne nu­mai marfă proastă, vite slabe, numai piele şi os, le vinde omu’ ca să scape de ele, cu marfa proastă nu se câştigă prea mult, se pierde.

Să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe alţi negustori, vorba umblă, aude omu’ şi-ţi poartă pică. Şi mai e ceva: vorba rea aduce pagubă şi ghinion.

Unii cred că negustoria este meserie uşoară, că o poate face oricine şi că s-ar putea trăi şi fără negustori, ăia nu ştiu ce spun. Dacă n-ar fi negustorul, să ştie ce să cum­pere, ca să vândă, să ştie valoarea mărfii şi preţul ei ade­vă­rat, târgul ar fi un turn al lui Babel, unde nimeni n-ar înţe­lege ce spune celălalt. O lume fără negustori ar fi ca o pă­dure sălbatică, dacă nu şi mai rău, vede soarele cine um­breşte pe alţii, trăieşte cine ajunge sus, restu se usucă şi moare.

Au mers aşa, Mărin povestind şi Radu ascultând, până seara, au înnoptat la un prieten al lui Mărin, unde erau aşteptaţi cu masa pusă şi ocolul pregătit să primească vitele, şi asta a înţeles tânărul negustor, că trebuie să pregăteşti totul dinainte, să nu rămâi cu vitele în drum.

Negustoria era interesantă Radu avea multe de învă­ţat, Mărin se pricepea bine s-o facă, avea câştig bun şi îi dădea lui partea cuvenită după fiecare vânzare, aşa cum spusese că e bine să faci, dar cel mai mare câştig era îm­pli­nirea dorinţei de a cunoaşte lumea, negustoria fiind o meserie unde ai de-a face cu tot felul de oameni şi de la toţi ai de învăţat, dacă vrei să înveţi.

La casa negustorului a fost bine primit, mânca la masă cu stăpânii, ceea ce nu se întâmpla cu ceilalţi argaţi. Negustorul l-a lăudat nevestei sale, spunându-i că este un băiat bun, cinstit, harnic, dar cam nescos în lume, pentru că a trăit mult timp la Schitu Maicilor.

– Chiar aşa, s-a mirat femeia, ai fost călugăr la maici? Eu am crezut că acolo sunt numai femei.

– A fost ceva aparte, ştii, el s-a născut acolo, a lă­mu­rit-o bărbată-său.

– Aaa, ahaa! i-a răspuns femeia, fără să spună ce înţe­legea prin aceste vorbe.

*          *          *

Radu vorbea, ca de obicei, puţin făcea tot ce i se spu­nea fără să pună întrebări, afacerile mergeau bine şi toată lumea era mulţumită. Chiar şi nevasta negustorului, o femeie cam răsfăţată şi mofturoasă, n-avea nimic rău de zis împotriva noului argat. Şi asta spre bucuria stăpânului, mulţumit că, în sfârşit, găsise un tovarăş de negustorie pe placul ei. Schimbase până atunci, din cauza nevestei, mulţi asociaţi la negustorie, pentru că la toţi le găsea hibe. Cu argaţii din curte, cei ce curăţau grajdurile, dădeau nutreţ la animale şi le adăpau, se purta aşa de urât, că lui Radu i s-a făcut milă şi a cerut să doarmă şi el împreună cu ei. Zicea că nu e drept ca el să doarmă în casă şi ceilalţi să doarmă într-o cămăruţă lângă grajd şi să mănânce doar ce rămânea de la stăpâni. Coana Miţa, aşa o chema pe nevasta negus­to­rului, s-a opus imediat:

– Tu să stai aici, în casă, s-avem şi noi un om de în­credere, să ne apere, dacă vine cineva peste noi.

Nici cu obiceiul de a merge duminica la biserică nu era de acord stăpâna:

– Ce-ţi trebuie ţie biserică? Ce-ţi dau ăia acolo? Poţi să te rogi şi acasă, că e tot una, Dumnezeu, dacă vrea, te ascultă oriunde, dacă nu vrea nu te ascultă. Nu cumva te duci să te întâlneşti cu careva?

– Mă duc să ascult Cuvântul Domnului, îi răspundea Radu, cu o seriozitate greu de înţeles pentru Coana Miţa.

Nu luase în seamă răutăţile unor invidioşi care-i vor­beau de rău, pe negustor şi pe nevasta lui. Ascultase şi tăcuse, ca de obicei. Un vecin îl oprise odată şi-l întrebase:

– Cum te înţelegi cu Miţa? E mare minunea că nu te-a dat încă afară. Asta nu suportă pe nimeni prea mult timp. De când a ajuns cocoană a uitat de unde a plecat. Ştii cum a ajuns aici? A găsit-o Mărin într-un târg, avea un hăndră­lău care o punea să cânte şi să facă scălâmbăieli. I s-a făcut milă de ea, i-a dat derbedeului două pungi de bani şi a luat-o la el acasă, de milă a luat-o, după aia s-a încurcat cu ea şi a luat-o şi de nevastă, că e a dracului putoarea, când vrea ea e lipicioasă şi băgăcioasă. Altfel, ar fi bine la Mărin, el e om cumsecade, negustor priceput şi cinstit.

*          *          *

Într-o zi, Coana Miţa i-a cerut lui bărbatu-so să gă­sească alt asociat pentru negustorie, pentru că de Radu avea nevoie s-o ajute la treburile casei, să aibă şi ea un om de încredere, când el este plecat. Mărin, de obicei ascultă­tor la tot ce-i cerea nevasta, se lăsa de data asta, greu de convins, încerca s-o facă să renunţe, a zis că-i găseşte un băiat la fel de cinstit şi harnic, însă Miţa îl tot cicălea, îi zicea că nu se gândeşte decât la el şi că nu-i pasă că ea munceşte aşa de mult şi n-o ajută nimeni. Omul a încercat s-o potolească, îi venea şi lui greu să rămână fără băiat, ştia că altul ca el n-o să găsească, mai ales că se dusese vestea că Miţa era cusurgioaică şi nesuferită.

După mai multe amânări, n-a mai avut încotro şi a găsit un alt asociat. Lucrurile păreau să se fi aranjat, omul era cinstit şi harnic, nevastă-sa n-avea nimic rău de spus despre el. Numai Radu nu era prea mulţumit, e adevărat că stăpâna se purta frumos cu el, dar una este să stai acasă şi alta să umbli prin târguri şi să cunoşti lumea. Nemul­ţu­mi­rea rămânea, ca de obicei, în sufletul lui, unde nimeni nu ştia ce se întâmplă.

Radu era iubit de toţi din sat pentru felul lui de a se purta, chiar dacă era diferit de al altor oameni. Nu îi deranja că nu puteau să poarte cu el o discuţie, pentru că deşi nu spunea nimic, urmărea cu atenţie ce spuneau, ştiau că sunt înţeleşi, nu era unul cu care nu se putea înţelege omul, spunea cuvinte puţine, prefera să răspundă făcând ce era de făcut, dar nu te lăsa fără răspuns. Era un bun ascul­tă­tor, un dar mai puţin întâlnit la oameni, gata mai ales   să-şi spună gândurile, decât să le asculte pe ale altora. Faptul că îi asculta şi vorbea puţin îi făcea pe oameni să aibă încre­dere în el, ştiau că sunt înţeleşi şi că la nevoie primeau un sfat bun sau un ajutor din partea lui. Nu păstra duşmănie nimănui, chiar dacă întâlnea câte un om rău, cum a fost ba­ciu, păstra nemulţumirea în el, nu se gândea la răzbu­nare. Veneau unii şi-i spuneau vorbe urâte despre alţii cu care nu se împăcau, fără să se teamă că Radu i-ar putea băga în bucluc, ducând vorbele de la unu la altul. De fapt, el uita imediat vorbele rele. Cu toate că nu răspundea decât când era obligat s-o facă, decât atunci când nu se putea fără răspuns, îl încuraja pe cel ce-i vorbea, îl urmă­rea cu privirea, îl asigura că îl ascultă şi-l înţelege îl făcea să vorbească, să spună ce avea de spus, să se descarce. Dacă cel ce vorbea greşea sau învinovăţea pe nedrept, îi spunea cu blândeţe că greşeşte, dar o făcea în aşa fel ca să nu-l supere. Cei ce veneau la el nu se simţeau niciodată neînţeleşi şi nici nu-şi dădeau seama că, de fapt, vorbeau mai mult ei. Se purta aşa fără să se forţeze, era felul lui, nu judeca pe nimeni şi nu avea gânduri ascunse sau bănuieli. Darul de a asculta şi a înţelege era un dar natural, fără ascun­zişuri, primit de la naştere, îl ajuta mult faţa lui lumi­noasă, fără umbre, o carte unde citeai gândurile, totdeauna curate, prietenoase şi bucuria unui suflet bun, o naivitate naturală, sănătoasă, de floare ieşită să se bucure de lumină. Cel ce venea să se destăinuie se simţea ca un om ieşit în gră­dină, să ia aer. Oamenii plecau mai liniştiţi şi mai încrezători în ei după ce vorbeau cu Radu. Mulţi nu-i înţe­le­geau purtarea, se uitau la el ca la un om ciudat, însă erau mulţumiţi că se simţeau bine lângă el şi câteodată uitau să facă o legătura între starea de bine şi prezenţa lui.

Miţa era o femeie frumoasă, ştia că este admirată şi râvnită, acesta fiind de fapt motivul capriciilor ei. Nu-i plăceau bărbaţii, n-a avut niciodată plăcere lângă un băr­bat, deşi ştia să joace bine rolul de femeie dorită, îşi zicea că ar fi păcat să nu profite de frumuseţe ca să aţâţe dorin­ţele, greu de ascuns ale bărbaţilor, să-i tulbure. Nu-l iubea nici pe Mărin, nu iubise niciodată un bărbat şi răceala ei venea de pe vremea când tată-său încercase să se culce cu ea, după ce-i murise mama. Pentru Miţa toţi bărbaţii erau nişte brute fără minte, ca tatăl ei. Cu Mărin se purta ca o ne­vastă iubitoare, încerca să ţină şi loc de amantă, şi reu­şea. Omul era mulţumit, îi făcea toate plăcerile, cu toate că unii, răutăcioşi, îl tachinau aducându-i aminte de unde a adus-o. Inteligentă şi mulţumită de situaţia ei bună, Miţa îi respingea dinadins pe bărbaţi, mai ales pe ăi cu ochii la­comi după femei, nu-i păsa ce spune lumea, ba chiar folo­sea răutăţile ca armă contra bănuielilor.

De Radu i-a plăcut de la început, nu l-a privit ca un bărbat, ci ca pe om de încredere îi făcea plăcere să-l ştie aproape. Pentru ea toţi bărbaţii erau nişte jucării fără minte, bune de aruncat după ce te plictiseai, era convinsă că prin farmecele ei putea să obţină orice voia de la băr­baţi, fără să le dea nimic în schimb, toţi făceau ce li se spu­nea, chiar şi Sâle, băiatul cu care îşi câştiga viaţa în târguri înainte de a-l întâlni pe Mărin, nu făcea niciodată decât ce-i spunea, ea îi dăduse şi numele, Sâle, fără să-i spună că în gândul ei însemna sâlă, adică lehamite, ea l-a îndemnat să ia banii şi s-o vândă lu’ Mărin.

Radu era o jucărie, lui putea să-i spună tot ce voia, fiind sigură că n-are s-o judece şi n-are să spună nimănui ce auzea. Aşa i-a venit ideea de a-l avea tot timpul pe aproape. A fost greu, că şi Mărin avea nevoie de el, însă el umbla prin lume şi se întâlnea cu atâţia oameni, pe când ea nu vedea decât nişte prostănaci leneşi, puşi pe ciordeală, că trebuia să fie tot timpu’ cu ochii pe ei.

Miţa nu vorbise cu nimeni, până atunci, despre viaţa ei dinainte, n-avusese încredere nici în Mărin. Când rămâ­nea însă, zile lungi, câteodată chiar săptămâni, singură acasă, îşi aducea aminte prin câte trecuse, se mira de câte a putut să îndure şi ce noroc a avut atunci, în târg. Acum, când avea cu cine să vorbească, putea să povestească neca­zurile prin care trecuse, femeilor le place să vorbească şi un om care ştie să le asculte este pentru ele o adevărată co­moară. Radu nu numai că o asculta pe Miţa, dar o şi încu­raja să vorbească, cu darul lui de om făcut să primească destăinuirile şi să-i elibereze pe ceilalţi de povară. Rămâ­neau mult timp împreună, Miţa fiind cea care vorbea, iar Radu cel ce asculta. Ea se folosea de el ca de o unealtă, înzestrată cu darul de a asculta. Prezenţa lui permanentă în gospodărie s-a cunoscut imediat, toate treburile erau făcute la timp şi bine, înţelegerea cu ceilalţi argaţi şi cu vecinii se îmbunătăţise. Chiar şi negustoria mergea mai bine, pentru că Mărin nu mai avea şi grija casei.

Se aşezase o stare de mulţumire şi de linişte, la fel ca în unele zile de vară, fără nori, fără vânt, fără ploaie. Unul care ştia proverbul „După vreme bună vine furtună”, ar fi putut să prevadă că liniştea prea multă nu putea să dureze la nesfârşit.

S-a întâmplat într-o noapte cu lună plină. Radu toc­mai terminase de citit, la lumina opaiţului, cele câteva pa­gini zilnice, dintr-o carte lăsată de părintele Costea, îşi făcuse rugăciunea şi se culcase. A văzut că se deschide uşa şi s-a minunat că părintele Costea vine atât de devreme. De obicei venea după ce adormea, în vis. Spaima i-a fost mare când a văzut că nu era părintele, ci o femeie. A recu­noscut-o pe Miţa, dezbrăcată şi a înlemnit. I-au trecut, re­pede, multe prin minte: că e un vis, o ispită, o înşelătorie, o vedenie şi chiar că poate cucoana se teme de ceva şi are nevoie de ajutorul lui. Tremurând uşor, femeia s-a apropiat de pat şi s-a aşezat alături de el. Radu nu îndrăznea, sau nu putea, să se mişte, nu ştia ce să facă, a înţeles că nu este un vis, că în patul lui se afla o femeie, nevasta stăpânului, de la care primea ordine şi le executa totdeauna fără să pună întrebări. Ce urma să se întâmple, ce ordin avea să pri­mească? Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, a început să tremure la fel ca femeia de lângă el. Au stat un timp aşa, unul lângă altul, tremurând. Inima îi bătea din ce în ce mai repede şi corpul se înfierbânta, era ceva nemaitrăit până atunci, nu ştia ce se întâmplă cu el, nu mai avea putere să se apere, uitase tot ce ştia, de fapt nu mai era el, era alt om, un neputincios. N-a ştiut cum a ajuns deasupra stăpânei, se zvârcoleau, se transformau într-o singură fiinţă, se îmbră­ţişau, se sărutau cu o disperare greu de înţeles. Auzise că oamenii se împreună, când vor să aibă copii, auzise şi el câte ceva despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie, auzise şi ţinuse minte că sunt lucruri ruşinoase, dar ce trăia în acea noapte era de neînţeles. A fost prima dată când Miţa n-a trebuit să-i dea ordine, ce s-a întâmplat atunci n-avea nevoie de cuvinte. Spre ziuă femeia s-a ridicat încet şi a plecat fără zgomot, aşa cum venise. Rămas singur, Radu a început să-şi muşte buzele, să se convingă că nu doarme. Nu dormea şi nu visase.

S-a sculat din pat, fără vlagă, răvăşit, incapabil să se gândească la ceva şi a început să-şi facă treaba zilnică, să dea boabe la păsări, să măture curtea, să aducă apă, să taie lemne. Şi-a făcut de lucru toată ziua, fără să intre în casă, nici măcar pentru mâncare. A încercat să se gândească la ce s-a întâmplat în noaptea trecută, însă n-a reuşit să înţe­leagă nimic. În sinea lui tot mai spera că a fost un vis. A vrut să se retragă într-un colţ, să se roage la Duhul Sfânt, să-l lumineze, n-a găsit locul, păcatul, dacă era adevărat, era mult prea mare şi nu mai era, pe pământ, nici un loc pentru rugăciunea lui. I-a ocolit pe ceilalţi argaţi, n-avea puterea să asculte pe nimeni şi fără să-şi dea seama încerca să găsească izbăvire în munca cea mai grea. S-a lăsat întu­ne­ricul, s-a aşezat noaptea, o noapte cu nori mulţi, fără lună, nici luna nu mai voia să-l vadă. Spre miezul nopţii, istovit, s-a îndreptat încet, fără zgomot, spre camera lui,  n-a mai aprins opaiţul şi n-a avut curajul să spună rugă­ciuni, în sinea lui era convins că Mântuitorul s-a lepădat de el după un asemenea păcat.

Iată însă că uşa se deschide şi în cameră se strecoară Coana Miţa. Radu a rămas, ca şi în noaptea trecută, nemiş­cat, ţinându-şi respiraţia. Miţa nu s-a mai aşezat alături de el ci deasupra lui, l-a strâns în braţe cu o pasiune dezlăn­ţui­tă, l-a dezbrăcat în pielea goală şi a continuat să-l sărute peste tot şi mai ales prin părţile ruşinoase. Băiatul şi-a pier­dut mintea, ca şi în seara trecută, n-a mai ştiut ce se în­tâm­plă cu el, trupul nu mai era al lui, se mişca singur, as­cul­tând ordinele fără cuvinte ale Miţei. Toată noaptea au pe­trecut-o în această stare de nebunie, un nemaipomenit amestec de plăcere şi suferinţă, o suferinţă de care nu te mai săturai. Gândurile nu-şi mai găseau loc în mintea lui Radu, capul era prea plin de altceva, mai tare decât gându­rile.

Când a început să se lumineze de ziuă Miţa s-a stre­curat încet din pat şi a dispărut pe uşa rămasă uşor între­des­chisă, lăsându-l pe tânărul băiat pradă unei disperări ve­cină cu nefiinţa. Nu s-a mai sculat din pat, n-a mai avut putere, a adormit buştean şi s-a trezit când soarele trecuse de cumpăna zilei. A aşezat cărţile în lădiţă, a pus lucrurile lui în traista cu care venise, a ieşit din casă, încet, ca să nu fie văzut, şi a plecat pe furiş, la început mergând repede, apoi alergând.

*          *          *

Locul păcatului n-a rămas nepedepsit, blestem ne­cru­­ţător s-a abătut asupra casei bietului negustor. Viaţa săr­manului Mărin Pantelimon s-a transformat într-un cal­var, nimic n-a mai fost ca înainte, Miţa se purta ca o tur­bată, muşca în dreapta şi în stânga cu gura ei spurcată, plină de vorbe otrăvitoare. Mărin, neputincios să răspundă asaltului furibund al nevestei lui, o privea disperat şi nu mai ştia ce să facă. Este într-adevăr greu pentru un om obiş­nuit să măsoare şi să cântărească exact, cu vorbe ade­vă­rate, să răspundă atacului dezlănţuit al minciunii sfrun­tate şi agresive. A renunţat la negustorie, a vândut ce se putea vinde şi s-a luat de băutură. L-au găsit într-o noapte într-un şanţ, fără cunoştinţă. Nu şi-a mai revenit. Miţa a plecat să-l caute pe Sâle.

*          *          *

A alergat ca alungat de un duh rău până s-a înnoptat, ocolea casele, nici nu era greu, pentru că de obicei erau ascunse prin păduri, pe marginea văilor, cu grijă să nu fie văzute de turci, oaspeţi nepoftiţi, veniţi să prade, să silu­iască femei şi să omoare. Nemaiavând putere s-a oprit la marginea unui pârău, lângă o baracă părăsită. După ce şi-a revenit puţin şi s-a asigurat că nu este nimeni pe aproape, a intrat în baracă şi a adormit imediat. A doua zi, când s-a trezit, şi-a dat seama că dormise într-o troiţă de lemn, construită alături de un puţ cu apă. S-a ridicat înspăimântat şi a ieşit închinându-se. S-a întrebat dacă noaptea petre­cută într-un lăcaş sfinţit, după un păcat aşa de mare, era un semn de bunăvoinţă din partea Mântuitorului, sau dacă, nu cumva era o greşeală în plus, adăugată la cele dinainte.

Refuza să se gândească la nopţile petrecute alături de Coana Miţa, dar nu reuşea să se elibereze de acea stare de suferinţă plăcută, rămasă în corpul lui. Îi era sete, a scos apă din puţ şi a băut multă, aproape o jumătate de ciutură. Cu puteri revenite a plecat mai departe, a ocolit târgul de la Câmpu Mare, deşi era ziua din săptămână când se aduna lumea, pentru că i-a fost frică să nu-l întâlnească, din în­tâm­plare, pe Neica Mărin. A plecat în altă direcţie şi a ajuns la un râu mare, la Olt, îi ştia numele, deşi nu-l vă­zuse niciodată. Mărin nu trecea peste Olt de teamă să nu i se înece vitele, spunea el, dar Radu auzise şi că peste Olt se formaseră nişte cete de haiduci, care jefuiau pe negus­tori şi le furau vite, ca să le taie şi să le mănânce. A trecut Oltul cu un pod plutitor, i-a spus podarului că n-are bani, omul s-a uitat la el cu înţelegere şi l-a lăsat să se urce pe pod. A mers pe un drum de căruţe, cu gropi multe, a ajuns într-un sat de câteva case, ascunse printre tufe de sălcii şi răchită, a întrebat o femeie pe unde s-o ia ca să ajungă la Râmnic, n-a primit răspuns, se vedea că era speriată, noro­cul a ieşit însă din spatele unei tufe de răchită sub înfăţişa­rea unui ţăran voinic, numai muşchi şi plete. Omul s-a uitat la el, l-a cântărit din ochi şi abia după ce şi-a zis că nu este un derbedeu venit cu gânduri rele, i-a arătat o po­tecă mai largă, bună pentru drumeţi, dar şi pentru un car cu boi.

A ajuns la un râuleţ mai mic ce se grăbea spre Olt, s-a descălţat şi a trecut prin apă. Drumul mergea mai departe şi se întâlnea cu un altul, mai mare, fără nici o casă pe mar­gini. A mers cât a putut de repede, voia să ajungă la Râmnic, unde auzise că sunt oameni cu stare şi bine-primi­tori, nădăjduia să găsească acolo ceva de lucru. A ajuns, în sfârşit, şi a întâlnit oameni mulţi, dar i-a lipsit curajul să le vorbească. S-a aşezat, obosit la marginea drumului, lângă un pod de lemn, pe sub care trecea un fir de apă. N-a apu­cat bine să se aşeze că a şi venit o femeie şi a pus alături doi bănuţi de aramă. I-a privit fără să înţeleagă ce se în­tâmplă, n-a avut curajul să-i atingă, a văzut un om mai în vârstă că se apropie şi pune şi el câteva parale. Au venit apoi alţii, aproape toţi trecătorii se opreau să pună câteva parale şi grămada creştea. Şi-a adus aminte de vorbele părintelui Costea. „Să nu iei niciodată banul altuia, dar dacă îţi dă, să nu-l respingi, mulţi sfinţi au trăit din da­ru­rile de la oameni.”

Biruit de foame şi având acum şi bani, s-a sculat şi a intrat în primul birt. Deasupra uşii a văzut desenat un om cu tichie pe cap ducând o carafă de vin şi o strachină din care ieşea abur. Sub omul desenat scria: LA MANAFU. A intrat, a mâncat, a băut apă, n-a vrut să bea vin cu toate că i s-a spus că intră în preţul mâncării şi s-a întors la pod. Se făcuse seară şi târgul era pustiu. A coborât sub pod, şi-a făcut un culcuş la adăpost, unde a adormit imediat. A doua zi când s-a trezit şi-a amintit că uitase să-şi spună rugă­ciunea. A ieşit de sub pod, s-a spălat pe faţă cu apă din râu, s-a aşezat în genunchi şi a început să se roage aşa cum îl învăţase Părintele Costea, îndreptându-şi privirea şi gân­durile într-un punct situat undeva sus, departe, nevăzut cu ochii, dar simţit cu puterile sufletului. S-a petrecut atunci o minune. Din punctul spre care privea a apărut o scară pe care a coborât spre el Părintele, l-a privit cu blândeţe şi i-a vorbit: „Nu fi necăjit, nu este păcatul tău, trebuia să treci şi pe acolo, vor mai fi şi alte încercări, drumul nu este drept şi lin, e întortocheat, cu urcuşuri şi coborâşuri, vei întâlni alu­necuşuri viclene şi margini de prăpastie spăimântă­toare, dar nu există întoarcere. Aceasta este Calea şi Viaţa, Adevărul se află la capătul lor, mulţi nu ajung la El. Ade­vărul îţi cere să-l cauţi, căutarea e grea, şi când l-ai găsit nu înseamnă că l-ai şi cunoscut. Cunoaşterea este Calea, lungă şi grea, dar numai la capătul ei se află Adevărul dă­ruit ţie. „Află adevărul şi adevărul te va elibera” se spune în Sfânta Scriptură. Revolta şi pocăinţa fac parte din cău­tare, din luptă şi luptă numai cel ce continuă drumul, cel ce învaţă să înfrângă răul din el.”

Cuvintele bătrânului preot se aşezau ca un balsam pe rănile sufleteşti, ostoiau durerile şi însămânţau mugurii vin­decării. N-a ştiut cât timp a rămas împreună cu Părin­tele Costea, de care n-ar fi vrut să se mai despartă. Într-un târziu, reîntors în trupul abandonat pe prundul râului, a văzut lume multă adunată pe pod, oamenii îl priveau şi încercau să înţeleagă ce se întâmplă. Erau convinşi că tâ­nă­rul fusese, pentru un timp, plecat dintre ei. Faţa lumi­noa­să, un astru coborât pe pământ, era mărturie de netăgă­duit că tânărul se aflase în legătură cu o putere nevăzută, dar la fel de adevărată ca soarele ce răsărea din dealul Bu­deştiului. Fuseseră, fără îndoială, martorii unui miracol, tâ­nărul neputând să fie altceva decât un sfânt. Radu i-a în­tâm­pinat cu privirea lui blândă, înţelegătoare, plină de dra­goste adevărată. O bătrână a coborât de pe pod, a făcut sem­nul crucii şi a lăsat lângă Radu câteva parale. Au ur­mat-o şi alţii şi au făcut la fel.

Surprins, dar convins că totul se întâmplă după voia Domnului, s-a ridicat, a urcat pe la capătul podului şi s-a amestecat printre oamenii din târg. Trupul îi devenise mai puternic, căpătase încredere şi curaj să lupte cu încercările vieţii şi era convins că nimic nu-l va putea birui. A mers la birtul lui Manafu, a cerut o cană cu apă şi s-a întors la capul podului ca la noua lui locuinţă. N-a mâncat pentru că era într-o zi de vineri.

Vestea că în târg se află un sfânt s-a întins repede. Oamenii vorbeau, se întrebau, se minunau, se îndoiau, fiecare după felul lui. Au venit mulţi să-l vadă şi fiecare se simţea dator să-i lase câteva parale. S-a adunat o pălărie plină de bani la care Radu se uita cu ochii omului nedu­me­rit, neştiind ce trebuie să facă.

Seara s-a retras sub pod şi a vrut să-şi facă rugăciu­nile, n-a apucat să înceapă, că a văzut cum coboară de pe pod, mai mult alunecând decât mergând, un om, s-a apro­piat de el şi atunci l-a văzut mai bine, era un bărbat înalt, slăbănog, cu faţă colţoasă, cu doi dinţi mari ieşiţi înainte şi cu un singur ochi. O bucată neagră de pânză acoperea or­bita goală a celui de al doilea ochi. Era încins cu o jumă­tate de pătură tăiată în lung, un capăt fiind aruncat peste umăr. Radu l-a întâmpinat cu privirea obişnuită, caldă, prie­tenoasă, modul lui de a fi şi a se purta, însă vlăjganul i-a întors un rânjet răutăcios.

– Îţi merge bine, nu-i aşa? l-a întrebat, pe un ton mai mult de dojană, decât de interes pentru răspuns.

– …!

– S-a strâns o grămadă de bănet!

– …!

– Da, de unde eşti matale, Nene?

– Dinspre Câmpu Mare, i-a răspuns Radu, cu inten­ţia vădită de a-i îmblânzi privirea.

– Şi cum ai ajuns aici?

– …!

– Bă, tu să nu faci pă prostu cu mine, că nu ţâne. Adică, cum aşa? Vii tu dân dracu-n praznic şi te pui aici, în vadu nostru. Aici nu e târg fără câini, bă! Aici noi sun­tem stăpâni, nu vine un venetic să se pună la capu podului şi să ia ce e al nostru. Şi ca să arate dreptul de stăpân, desfăcu puţin capul de pătură cu care era încins şi lasă să se vadă un cuţit lung, bine ascuţit, cu prăsele de os.

– Da, ia hai tu cu mine, să te judece şefu.

– L-a apucat de braţ, l-a strâns destul de tare şi l-a ridicat în picioare.

– Ia-ţi calabalâcu, că de azi încolo nu mai ai ce căta p-aici.

Îl împingea cu o mână şi cu cealaltă ţinea strâns cuţitul, gata să-l folosească. Au mers în sus, pe prundul râului, era deja întuneric şi băiatul se mai împiedica de câte o piatră, moment în care chiorul îl strângea mai tare de braţ şi apropia de coaste lama cuţitului. Au ajuns într-un loc unde râul făcea un cot şi unul din maluri era mai înalt. Imediat după ce au dat cotu a apărut sub mal o adân­citură luminată de câteva opaiţe.

– Şefu, l-am adus pe gagiu, a spus Chioru.

Şefu, un bărbat nu prea înalt, dar bine legat, brunet spre tuciuriu, l-a fulgerat cu o privire tăioasă.

– Pune aici tot ce ai, i-a ordonat.

Radu a scos din traistă tot ce primise de la oameni.

– Mai pune şi restu, i-a ordonat.

Radu s-a uitat la el ca omul care nu înţelege.

– Ia vezi bă, ce mai are ăsta p-acolo.

L-au căutat peste tot şi n-au mai găsit nimic.

– Cine eşti tu mă, să vii aici pă moşia mea să te pro­cop­seşti? l-a luat tare şefu.

N-a primit răspuns.

– Bă, cu mine să te porţi bine că dacă mă supăr, odată-ţi dau maţele afară dân burtă.

– Şefu, a intrat în vorbă Chioru, ştii ce m-am gândit eu, ăsta e cam prost, n-ai cu cine te-nţelege, da’ lumea îl umple dă bani. Hai să-l ducem dimineaţa la pod şi să-l pân­dim, sara îl aducem aici şi-i luăm banii.

– Nu ştiam că poţi şi tu să te gândeşti, s-a făcut că se miră Şefu, apoi cu o strălucire vicleană în ochi şi cu voce schimbată, chiar prea blândă, a ordonat:

– Faceţi-i şi lui un loc p-acolo. Şi daţi-i o bucată dă turtă.

În acel moment Radu s-a ridicat, şi-a luat lădiţa şi traista şi a spus:

– Nu rămân aici.

Privirea şefului s-a schimbat dintr-odată devenind ameninţătoare. S-a ridicat încet şi s-a îndreptat cu mişcări de animal de pradă spre locul unde se afla Radu. Pe feţele locatarilor gropii a apărut un rânjet viclean. Se putea deja observa în privirile lor bucuria că o să asiste la un spec­ta­col. Era vorba de faimoasa lovitură „trăsnet” sau, cum îi spu­nea şefu, „pumnu Sfântului Ilie”. O mişcare înşelătoare a braţului drept pregătea lovitura de stângaci, aplicată cu toată puterea sub bărbie. De cele mai multe ori se rupea osul şi săreau câţiva dinţi şi chiar când nu se rupea, cel pedepsit nu mai putea să mănânce câteva săptămâni. N-au avut norocul să se bucure, dimpotrivă, au fost martorii unui spectacol de umilire a şefului. Vechiul tăietor de lem­ne al Schitului de maici nu era, cum credeau ei, un ne­pu­tin­­cios. N-a reacţionat la mişcarea înşelătoare cu braţul drept, dar a prins din zbor braţul stâng şi l-a imobilizat. Ochii tuciuriului au început să iasă din orbite şi din gură  n-au mai ieşit ordine, ci văicăreli ruşinoase, e adevărat, foarte bine interpretate.

– Dă-mi drumu nene că-mi rupi mâna, mâncate-aş. Aoleoo, săriţi bă că ăsta mă omoară.

Nimeni n-a avut curajul să se apropie. Văzând că nu e nici-o nădejde de ajutor, şefu a căzut în genunchi şi a continuat să se văicărească, uitându-şi rangul şi pretenţiile. Radu a slăbit strânsoarea şi a plecat. Ţipetele isterice, iz­buc­nite după plecarea lui, au rămas în grotă, împreună cu locatarii ei.

S-a întors, mergând pe marginea apei, la pod şi după ce şi-a făcut rugăciunile, s-a culcat. După un timp a ador­mit încrezător în puterea rugăciunilor. Scăpase de necaz fără să spună, ca de obicei, vorbe multe, ştia că vorbele sunt înşelă­toare şi că faptele sunt mai sigure, ele neputând fi puse la îndoială. Puterea căpătată după ce-l întâlnise pe Părintele Costea se dovedise a fi adevărată. Îşi dădea sea­ma însă, că după întâmplarea din seara trecută se putea aştep­ta la răzbu­nare din partea milogilor din grotă, dar asta nu se putea petrece decât mai târziu, după ce şeful şi oa­me­nii lui îşi vor reveni. A hotărât să plece a doua zi de di­mineaţă.

S-a trezit devreme, a spus o rugăciune de mulţumire şi s-a rugat Mântuitorului să-i trimită Duhul Sfânt întru luminarea minţii, s-a rugat şi pentru iertarea păcatelor, ştia că iertarea nu însemna şi ştergerea lor. I-ar fi plăcut să mai trăiască odată bucuria unei întâlniri cu Părintele Costea, dar ştia şi că astfel de întâlniri sunt foarte rare. În timp ce făcea rugăciunea, trecătorii aflaţi întâmplător în apropierea podului, coborau şi lăsau bani, fiecare după puterea lui. Radu a luat purtarea oamenilor ca dovadă că Duhul Sfânt era aproape, pentru că tot ce primise cu o zi în urmă îi fu­sese luat şi nu mai avea cu ce să-şi cumpere mâncare pen­tru drumul ce-l avea de făcut. Şi-a amintit vorbele Părin­te­lui Costea că şi nevoile prea omeneşti sunt văzute de Cel de sus. A mers în târg şi a cumpărat câteva lipii, peşte pră­jit, nuci, prune uscate şi o bucată de brânză.

*          *          *

Spre Miază-noapte se vedeau, nu prea departe, mun­ţii. Nu ştia până unde l-ar fi dus drumul spre munţi, aşa că a făcut cale întoarsă şi a plecat în direcţia de unde venise. După ce a ieşit din Râmnic drumul s-a despărţit în două, a luat drumul ce se depărta de Olt, a mers toată ziua, oprin­du-se numai să bea apă din puţurile săpate la marginea drumului, un obicei al românilor, un dar, pentru călătorii de cale lungă, cu gândul să se îndepărteze cât mai mult de Râmnic, de „moşia şefului”. Ţinea în acest fel seama de sfatul primit: „Cu răul nu trebuie să te lupţi, ca să nu-i recunoşti puterea”.

S-a oprit lângă un pârău ce cobora printre două dea­luri împădurite. Începuse să se însereze, a căutat un loc po­tri­vit pentru a-şi petrece noaptea, n-a mers prea mult pen­tru că a văzut pe unul dintre malurile pârăului o colibă de lemn acoperită cu ierburi, jumătate bordei, jumătate casă. Mai văzuse el şi în alte părţi astfel de case, făcute special ca să nu-i pară rău omului când era nevoit să fugă şi să le lase prădătorilor şi focului. Din cauza puhoaielor de duş­mani, năpustite peste bieţii români, din toate părţile, casele erau cât se poate de simple, adevărate coşmelii sau chiar bordeie, aşezate prin munţi şi păduri, în locuri ascun­se. S-a apropiat de colibă, cu grijă să nu stârnească vreun câine, şi a văzut un om cu mustaţă şi cu mâinile înnegrite de căr­bune. Nu i-a fost greu să-şi dea seama că ajunsese la casa unui potcovar. Într-un fel de hangar, o magazie aco­pe­rită, fără pereţi, se vedeau uneltele obişnuite ale mese­riei: cio­cane, cleşte, două foale, bucăţi de fier, potcoave. Alături se afla şi o grămadă de cărbuni. S-a apropiat şi încu­rajat de privirea blândă, prietenoasă a mustăciosului, i-a spus:

– Bună seara.

– Bună să fie, i-a răspuns omul, cu o voce şi un zâm­bet din care se înţelegea că este bine venit. Şi pentru că tânărul oaspete n-a mai zis nimic, a continuat tot el: Stai şi tu aici lângă foc, că s-a cam lăsat frig, vine toamna. Ştii vorba românului: „a trecut Sfânta Mărie, ai făcut în pălă­rie”. L-a privit ştrengăreşte, şi a fost mulţumit de ce a vă­zut în ochii musafirului.

Acesta a pus lădiţa şi traista alături şi a început să-şi încălzească mâinile la focul de pe vatră, deşi nu-i era frig.

– M-am mutat aici, mai departe dă oameni, a reluat mustăciosul vorba. Ce era să fac? nu puteam să supăr lu­mea cu barosul ăsta, face o gălăgie de-ţi ţiuie capul şi noaptea, da’ eu m-am învăţat cu el. Nu mi-e frică să stau lângă drum, n-au ce lua dă la mine, dacă vor, le potcovesc şi caii, că asta ştiu să fac. Aici oamenii vin, îşi fac treaba şi se duc la casele lor, eu n-am timp să stau de vorbă cu ei şi dacă nu-i vorbeşti, omul pleacă. Câteodată aş vrea să vorbesc şi eu cu cineva, da’ cu cine? că la cârciumă nu mă duc, nu-mi place rachiul, mă doare capul. E bine aici, sunt la mine, nu mă supără şi nu supăr pe nimeni. Pot să fac ce vreau, sunt liber. Da’, nu te-am întrebat, tu de unde vii?

– Vin de peste Olt, i-a răspuns Radu.

– Aha! Da, de mâncat ai mâncat?

– Am mâncat az’ dimineaţă.

– Păi, atunci să facem ceva să luăm în gură.

A intrat într-un timnic, în spatele colibei şi s-a întors cu o tigaie în care pusese untură şi două bucăţi de carne prăjită. A adus şi două cepe şi o jumătate de turtă. A tras de sub o laviţă o măsuţă rotundă, joasă, şi două scaune pe mă­sura măsuţei. Radu a scos şi el din traistă o lipie şi peşte prăjit.

– Aaa! Lipie, dă când n-am mai mâncat lipie! Şi peşte! Pe aici nu prea avem peşte, că Oltu’ e departe şi la iaz nu se prinde decât albitură, nimica toată.

S-au aşezat la masă, Radu a spus Tatăl nostru şi potcovarul s-a uitat la el şi l-a ascultat, cu atenţie şi res­pect. După ce au mâncat, fără să mai vorbească, mustă­ciosu’ s-a aşezat lângă foc şi a reînnodat vorba:

– Da pă matale cum te cheamă? Pă mine mă cheamă Ion, da’ îmi spun Barosan, mi-au dat porecla de la scula asta dă potcovar. A mângâiat mânerul barosului şi a conti­nuat: Nu mă supăr că-mi place.

– Mă cheamă Radu.

A urmat o pauză, apoi mustăciosul, jenat, s-a simţit dator să reînnoade vorba:

– La mine nu se opresc oamenii. Dă ce să se opreas­că? N-am ce să le dau şi nici ce să le spun. Să vorbesc dăspre mine? Omul nu poate să vorbească dăspre el, că nu să vede, ca să să vadă ar trebui să să privească dân faţă şi nu se poate a adăugat el, jumătate în glumă jumătate serios. Să spui cum aş vrea io să fiu? Cine m-ar crede? Ăla care mă vede dân faţă ar putea să vorbească dăspre mine, da’ nu vorbeşte; ne trecem zilele şi nu ştim cum sântem. Numai ce face omul rămâne, după mine rămân potcoave, da’ şi alea ruginesc şi sunt aruncate.

Radu îl asculta pe om, filozof fără ifose, cum sunt unii, şi se întreba dacă o fi ştiind el ceva despre învăţătura lăsată de Mântuitorul Hristos? O fi omul cumsecade din faţa lui şi un bun creştin?

– Dumneata mergi la biserică?

– Nu, eu am biserica aici, răspunse potcovarul cu un zâmbet plin de subînţelesuri.

– Ştii să citeşti?

– Feritu-m-a Domnul.

– Ai auzit de Cartea Sfântă, de Biblie?

– Da, da’ n-am văzut-o.

– N-ai vrea să-ţi citesc din Biblie?

– Ba, aş vrea, că-mi place să mai aflu şi eu câte ceva.

A scos Biblia din lădiţă şi i-a citit câteva pagini. Omul l-a ascultat şi după un timp, l-a întrebat:

– Da, dă unde ştie ăsta, Ion, ce a fost atunci?

– A fost ucenicul lui Hristos.

– Aşa da! Şi eu am avut un ucenic, după ce l-am în­văţat cum se fac potcoavele a plecat. Nu ştiu dacă a mai în­văţat şi pă alţii.

– Ştii să spui o rugăciune?

– Asta da! Ştiu Tatăl nostru şi să mă rog să fiu sănă­tos şi să mă păzească Domnul de năcazuri, că dacă eşti necăjit, trăieşti degeaba. Până acu’ am fost sănătos şi m-a păzit.

Radu îl privea şi încerca să afle răspuns la întrebarea ce-şi pusese mai înainte. În izolarea lui de lume, în viaţa trăită departe de oameni, boala gravă, nemulţumirea, îl ocolise. Nu aduna bogăţii şi nu avea ambiţia să fie mai mare decât alţii, avea biserica în potcovărie, nu avea cărţi şi n-avea ce să facă cu ele, că nu ştia să citească, ştia să spună Tatăl nostru, rugăciune primită, era răsplătit prin să­nă­tate trupească şi sufletească. Crede că este un om liber, însă nu ştie ce ar putea să spună despre el, pentru că nu se vede din faţă, deci nu se cunoaşte. Potcovarul credea că era singur dar nu era, Duhul Sfânt era lângă el, Radu era sigur de asta, îl simţea, ştia că este acolo, prietenia cu care îl primise era cea mai bună dovadă.

A rămas la potcovărie.

După despărţirea de părintele Costea întâlnea, iată, un om cu suflet curat, poate un bun creştin şi înţelegea că pentru a fi liber nu trebuie să te lupţi cu nimeni, e de-ajuns să-ţi iei partea ta de libertate şi să-i laşi şi pe alţii să-şi ia libertatea lor. Dumnezeu a lăsat libertate pentru toată lu­mea.

După această prezentare nu au mai rămas multe de spus despre cei trei ani petrecuţi de cei doi împreună. Radu a învăţat să lucreze potcoave, iar potcovarul a aflat că se poate vedea şi din faţă, în ochii celui aflat lângă el, dacă împlineşte porunca Mântuitorului: „Iubeşte-ţi aproa­pele ca pe tine însuţi”. Amândoi erau mulţumiţi şi nu-şi făceau griji pentru ziua de mâine. Nu ştiau că ursitorile pregăteau noi surprize, ele stabiliseră pentru Radu un alt destin, trebuia să treacă pe marginea unor prăpăstii, aşa cum îi spusese Părintele Costea.

Când a plecat din rai, în condiţiile ştiute, Eva n-a uitat să ia şi mărul oprit. Mărul cu pricina a fost cauza ur­mă­toarelor încercări prin care a trecut eroul nostru.

Veta lui Ceauşu era una dintre cele mai răsărite fete din sat şi femeile, mai ales, se tot întrebau de ce nu se mărită. Grija satului nu făcea decât să împlinească vechea vorbă românească: „La lună şi la fetele frumoase latră şi câinii”. Trecuseră pe la părinţii ei mulţi peţitori fără noroc. Într-o sâmbătă seara când femeile se strânseseră, ca de obicei, să toarcă împreună lâna tunsă de pe oi în vara tre­cută, Lisandrina lu’ Ciucă a venit cu o veste care le-a lăsat fără grai.

– Aţi auzit că Veta e borţoasă?

Nu numai că nu auziseră, da’ nici nu credeau. S-a vor­bit mult după aceea, mai mult ca de obicei, ba s-au şi certat între ele, ceea ce nu era chiar de mirare la o adunare de femei, s-au împărţit în două tabere şi, oricum, seara s-a stricat, la început au fost mai multe care nu voiau să creadă, dar după ce s-au strâns tot felul de vorbe noi, s-au schimbat şi au zis că se poate şi asta: „dracu ştie, când vrea el, să încurce iţele”.

Vorba s-a răspândit şi s-a adeverit, Ceauşu şi Ceau­şoaia nu mai ştiau ce să creadă, au luat-o pe Veta în toate felurile, şi cu binele şi cu răul, degeaba, fata nu voia să spu­nă cu cine a făcut copilul. A fost tevatură mare, toţi flă­căii mai răsăriţi au trecut prin ciurul bănuielilor.

După câteva luni, într-o zi când şi copilul începuse să se mişte, speriat de atâta gălăgie, Veta, la capul puteri­lor, a izbucnit într-un plâns disperat, speriind-o pe Ceau­şoaia.

– Spune-mi tu Veto mamă, cine e prăpăditu de ne-a făcut ruşinea? a încercat mă-sa, cu vorbă blândă, s-o liniş­tească.

– Nu e prăpădit, i-a răspuns fata printre sughiţuri.

– Da cine e, atunci?

– Radu, de la potcovărie, a scăpat fata vorbele, as­cun­zându-şi faţa.

La toţi se gândise mă-sa, numai la Radu nu. Cum să te gândeşti la un băiat pe care nu-l vedeai decât la biserică şi de la care trebuia să-i scoţi vorba din gură cu cleştele?

– Unde l-ai găsit tu pă Radu?

– Mi-a dat o carte de rugăciuni.

– O carte?!

– Mamă, a reuşit fata să spună, printre sughiţuri, eu sunt de vină, eu m-am dus la el, că mi-a plăcut de el, e băiat bun, nu e ca ăilalţi.

– Păi, atunci, să te măriţi cu el, dacă o să-i faci şi un copil.

– N-am avut curaj să-i spui şi nici nu l-am mai văzut după aia.

– Cum, el nu ştie?

– Nu.

Ceauşoaia, că nu se mai ştie cum o mai chema pe nu­mele mic, s-a dus la bărbatu-so şi i-a spus.

– Auzi mă, să nu-ţi vină să crezi, zice că a făcut co­pilu’ cu Radu de la potcovărie. Da, el nici nu ştie.

– Cum nu ştie, păi atunci cum l-au făcut, pă întu­ne­ric?

– Ei, nu te mai prosti şi tu, nu ştie că ea a rămas grea.

– Păi, dacă-i aşa, lasă că mă duc eu să-i spui. Da, parcă nu-mi vine să cred, ăla, care se dă sfânt, să facă un copil pă furiş?! Da, lasă că o să văz eu ce zice.

A plecat direct la potcovărie şi l-a luat deoparte pe Barosan.

– Auzi Nene, ce mi-a făcut băiatu dumitale. A   lăsat-o grea pă Veta noastră.

– Nu să poate, a ripostat potcovarul, după o scurtă tăcere, nevoitoare să înţeleagă ce auzise.

– Aşa am zis şi eu, da’ ea spune că s-a putut.

L-au chemat pe Radu. Un timp n-a avut niciunul îndemn să deschidă vorba. Până la urmă, Ceauşu şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat:

– E adevărat?

– Da, i-a răspuns băiatu fără să-l lase prea mult să aştepte, numai că ochii nu voiau să se ridice, priveau ru­şi­naţi în jos unde nu era nimic de văzut.

Au urmat, din nou, momente de tăcere, după care a vorbit tot Ceauşu.

– Am aşteptat altceva pentru fata mea, da, acum, dacă-i aşa, să veniţi să aranjăm de nuntă.

Radu n-a înţeles, se vedea pe faţa lui că nu înţelege, arăta ca un om speriat, un om aflat într-un mare pericol, de care nu ştie cum să se apere. Privindu-l, cei doi nu ştiau nici ei ce să creadă şi încurcaţi, nu mai găseau nimic de zis. Primul care şi-a venit în fire a fost Nea Ion Barosan, fără îndoială îngrijorat de starea băiatului.

– Pentru azi ajunge cât am aflat, tu du-te acasă şi o să vorbim mâine, i-a spus lui Ceauşu, o să stau şi eu de vorbă cu el.

Stânjenit, omul şi-a luat rămas bun şi a plecat. După ce au rămas numai ei amândoi, Barosan l-a întrebat:

– Unde v-aţi întâlnit voi, tu cu Veta lu Ceauşu?

– Aici.

– Aici? Da, eu unde eram?

– Plecasei la târg, la Polovragi, să faci cumpărături.

– Şi a venit ea aici? De unde ştia că sunt plecat?

– Nu ştiu, îi dasem o carte şi mi-a adus-o.

– Măi să fie, ţi-a adus-o tomnai când eram eu plecat, înseamnă că m-a pândit. Şi, tu cum te-ai luat de ea?

– Nu eu, ea, m-a luat aşa odată în braţe şi m-a pupat.

– Te-a pupat?!

– După aia nu ştiu cum a fost, că nu mai ştiam ce e cu mine.

– N-oi fi ştiut tu, da’ ea a rămas grea.

Faţa disperată a băiatului s-a făcut dintr-odată şi mai palidă de ziceai că e gata, gata să leşine.

– Adică, cum? a reuşit să îngăimeze.

– Adică o să-ţi facă un copil, o să fii tată.

– Tată? a mai reuşit să spună, şi nemaiputând să se ţină pe picioare, s-a aşezat pe laviţă.

Lui Ciocan i s-a făcut şi mai mare milă şi a încercat să-l liniştească, numai el putea să-l înţeleagă, pentru că îl cunoştea cel mai bine.

– Acum, asta e, nu e sfârşitu’ lumii, o s-o facem şi   p-asta, du-te şi te culcă, o să mai vorbim şi mâine.

N-a dormit toată noaptea, cuvântul tată, la care nu   i-a plăcut niciodată să se gândească, l-a înspăimântat. Ce înseamnă „o să fii tată”? Pentru el vorba asta n-avea nici un înţeles, de fapt nu ştia ce înseamnă, el nu avusese tată şi nu se gândise că ar fi trebuit să aibă. Cine a fost, atunci, tatăl lui? Dacă nu-l ştia era ca şi când n-a avut. Cum să fie el tată? Cine poate să-i dea nume de tată? Pentru el nu exista decât un singur tată, Tatăl Lui Hristos, Tatăl Nostru, care este în ceruri.

A vrut să-şi facă rugăciunile, n-a reuşit, nu-i mai trecea nimic în minte, îşi amintea ziua când a venit fata aia, se întâmplase la fel ca în nopţile când venise la el Coana Miţa, ca şi atunci n-a mai ştiut ce face, când şi-a dat seama că iar a greşit era prea târziu, fata fugise şi-l lăsase singur. De abia după ce plecase a înţeles că iar a căzut în păcat, n-o cunoştea pe fată, o văzuse o singură dată când  i-a cerut cartea, s-a rugat mult să fie iertat, deşi nu ştia cât de mare îi este vina, şi-a zis că şi de data asta, ca şi prima dată, n-a fost păcatul lui, aşa cum îi spusese în vis părin­tele Costea. E adevărat că părintele n-a mai venit de atunci şi a fost chiar mulţumit că n-a venit, pentru că nu ştia ce ar fi putut să-i spună. Trecuseră câteva luni şi încercase să uite, deşi părintele îi spusese să nu uite niciodată binele sau răul pe care l-ai făcut, pentru că rămân scrise în cartea vieţii. Orice altă pedeapsă i s-ar fi dat, ar fi zis că o merită, dar pedeapsa de a fi tată i se părea prea mare, pentru că nu ştia ce înseamnă, cum să fie el tată?

Şi-a adus din nou aminte vorbele preotului, că răul nu te poate atinge decât dacă te lupţi cu el, dacă îl recu­noşti, n-o să se lupte nici de data asta cu răul, n-o să-l re­cu­noască, o să plece din nou, aşa cum a plecat şi altă dată, când a avut necazuri.

Şi-a pregătit lădiţa şi traista, acum aproape neîncăpă­toare, se adunaseră multe lucruri şi a aşteptat să se lumi­neze de ziuă ca să-şi ia rămas bun de la Nea Ion Barosan, nu putea să plece aşa, fără să-i spună, că fusese un om bun. Când potcovarul s-a trezit, nu prea dormise bine gân­dindu-se la băiat, l-a văzut gata pregătit de plecare.

– Eu plec, i-a spus.

– Cum să pleci, Doamne fereşte, unde să pleci? N-o să-ţi facă nimeni nici-un rău.

– Plec, a repetat Radu şi potcovarul şi-a dat seama că nu-l va putea împiedica. Îi cunoştea încăpăţânarea, vorbea puţin, dar când spunea ceva nu mai da înapoi. A înţeles că necazul e mai mare decât crezuse el. Băiatu pleca fără să ştie unde se va duce, n-avea pe nimeni, o să aibă ne­cazuri, şi în afară de asta, ce-o să-i spună lui Ceauşu, n-o să-l ierte niciodată şi o să mai fie şi copilul, fără tată înainte de a se naşte.

I-a pregătit merinde pentru mai multe zile, i-a dat toţi banii pe care îi avea, l-a strâns în braţe, cu lacrimi în ochi, l-a ţinut mult timp strâns la piept, fără să-i poată spune nici-un cuvânt şi l-a urmărit cum se depărta, sperând că va mai întoarce odată capul, nu l-a mai întors.

*          *          *

Pentru Radu plecarea se potrivea obiceiului mai vechi de a gândi prin faptă, vorbele îl încurcau, şi nu putea să facă ceva ce nu înţelegea, a plecat fără să se gândească la ce a fost şi mai ales la ce va fi.

De data asta însă, după anii petrecuţi lângă Ion Barosan, un om pentru care tot ce făcea sau plănuia să facă, era mai întâi spus şi explicat cu multe vorbe, bine cântărite, s-a trezit în el nevoia de a înţelege rostul lucru­ri­lor şi de a găsi cuvinte pentru fapte, nu ştia că gândurile care se folosesc de cuvinte se pot întoarce împotriva omu­lui, îl găsesc vinovat şi îl osândesc, a aflat de-abia acum, când a înţeles că răul, păcatul pe care nu voise să-l recu­noască, ca să nu se lupte cu el, nu rămăsese fără urmări, rămăsese în urma lui o fată disperată, ruşinată în faţa lumii şi un copil fără tată. I-a trebuit curaj să recunoască un ade­văr de care nu mai putea fugi, acela că toţi copiii, toţi oa­me­nii, au un tată, chiar dacă unii nu-l cunosc, aşa cum a fost el. Cine a fost tatăl lui? Un om care a fugit când a auzit că va avea un copil! Laşitatea era deci moştenire de la tatăl lui, toate învăţăturile primite n-au şters-o, o duce cu el mai departe.

Nu! Ar fi o mare greşeală să gândească aşa, ar în­sem­na că vrea să scape de păcatul lui trecându-l pe umerii altuia, şi încă pe umerii unui om despre care nu ştia nimic; gândul lăsat liber, necontrolat, te poate duce la greşeală iar păcatul nerecunoscut nu poate fi iertat, aşa i-a spus Părin­tele Costea. Tot el îi spusese însă, că gândul rămâne fără putere dacă nu împlineşte Cuvântul Domnului. „Am voin­ţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”, scria Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. Şi-a dat seama cât de greu este să te foloseşti de vorbe şi de gânduri şi s-a lăsat păgubaş.

Două întrebări nu-i dădeau însă pace. Cât de mare era păcatul lui şi cum ar putea să fie iertat? Toate căutările, în cărţile citite şi în memorie, nu l-au ajutat, în Biblie a găsit, în Vechiul Testament, poruncile primite de Profetul Moise de la Dumnezeu, pe munte, se vorbea acolo despre femeile măritate şi luate cu de-a sila, nu se potrivea pentru el, a căutat o poruncă pentru fete-fecioare, venite de bună voie, a găsit numai că: „Dacă un om înşeală pe o fată nelogodită şi se culcă cu ea îi va plăti zestrea şi o va lua de nevastă”. Dar el n-a înşelat-o pe fata lu’ Ceauşu, a venit singură la el, nu s-a gândit că face păcat decât după ce fata a plecat, deci nici această porunca nu era pentru el. N-a găsit nimic despre uitarea de sine, trăită în timpul păca­tu­lui. În Noul Testament, în scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, a găsit că: „dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească pentru că e mai bine să se căsătorească decât să ardă”. Înspăimântat şi-a dat seama că trebuia să se înfrâneze. Aici se afla păcatul cel mare.

A căutat în Biblie ce este un tată şi n-a găsit decât cuvintele, repetate, ale Mântuitorului Hristos „M-a trimis Tatăl meu” Tată este deci cel ce trimite, pe el nu-l trimi­sese nimeni, că nu avea tată şi nici el nu putea să trimită pe cineva, deci să fie tată. Gândurile i se încurcau, nu mai înţelegea nimic şi s-a oprit la marginea unei păduri. După un timp, n-a mai văzut pădure, a văzut osteni, o armată nesfâr­şită, desfăşurată în jurul unei cetăţi în care locuia Dumnezeu cu ceata lui de îngeri, desigur nevăzuţi. Şi-a amintit că mulţi Sfinţi s-au retras în locuri fără oameni unde au fost întâmpinaţi de Duhul Sfânt şi au primit har dumnezeiesc. A pătruns în pădure şi a plecat în căutarea Lui, hotărât să trăiască în post şi rugăciuni, până va primi un semn de la Acesta.

Nu mai ştie cât a stat în pădure, la început rugăciu­nile refuzau să fie rostite în cuvinte, gândurile se rătăceau, se îmbrăcau în imagini lumeşti, păcătoase, se luptau cu voinţa lui, o învingeau, o duceau în locuri întunecoase, bân­tuite de demoni ameninţători. Plângea, se îngrozea că păcatul era prea mare, că rugăciunile nu-i sunt primite. Con­ti­nua să se roage cu disperare, cerşea milă şi iertare, ultima nădejde fiind dragostea Tatălui ceresc pentru oame­nii Lui, chiar pentru cei căzuţi, dacă se pocăiesc. Aşa îl învăţase Părintele Costea, că pentru Dumnezeu nu există păcătoşi care să nu fie iertaţi, dacă se pocăiesc. Nu dor­mea, rămânea treaz, golit din ce în ce mai mult de gânduri. Ieşea din lume, nu-i era foame nici sete, durerea se retră­sese, devenise o stâncă, abandonată unei lumi necontro­la­bile, necunoscută, străină, dar neameninţătoare. Nu era o ilu­zie, era o lume adevărată, luminoasă, fără întâmplări, unde gân­durile erau de prisos. El însuşi era izvor de lu­mi­nă, lu­mea cea nouă îi aparţinea, soarele se afla înăuntrul lui. Tim­pul dispăruse.

*          *          *

Dintr-un vis frumos s-a trezit, într-un coşmar, în­spăi­­mântat. Nu ştia ce vor oamenii aplecaţi deasupra lui, de ce încercau să-i strecoare printre buze o lingură de lemn din care se scurgea o zeamă sărată.

– Vezi bă că a deschis ochii, a scăpat, a spus unul dintre ei.

– A avut noroc, a ţinut Dumnezeu cu el.

– Să-i dăm toată ciorba, să-i punem şi turtă ca să-i ţină de foame. Ăsta n-a mâncat d-o săptămână.

Radu şi-a dat seama că revenise în lumea de pe pă­mânt şi n-a fost deloc mulţumit. A înghiţit totuşi ciorba şi a continuat să mănânce tot ce i-au dat. Oamenii râdeau, se bucurau, spuneau glume pe seama lui, unele cam deo­cheate.

– Dacă nu-l găsea Cristache, ăsta dădea ortu popii.

– Ce popă bă, dă unde popă? Popii nu sânt în pă­dure. Dacă dădea un derbedeu dă el îi băga şişu şi-i lua banii. Că are dăstui. Dă unde ai bă atâţia bani?

– Am muncit, a spus şi Radu primele cuvinte.

– Auz bă, ăsta are bani dân muncă, a râs cel ce-i dă­duse mâncare.

S-a întremat încetul cu încetul, îngrijit de cei ce-l gă­si­seră leşinat în pădure. Nu ştia ce să creadă, oamenii erau cumsecade, numai că toţi aveau bărbi mari, nerase şi puşti. S-a lămurit după câteva zile, când a venit la el un bărbat cu mustaţă şi cu o pană frumoasă, colorată, de pasăre, în­fiptă sub cordeaua pălăriei. Faţa îi era încruntată, nepotri­vită cu ochii, limpezi, s-ar putea spune chiar blânzi.

– Cum ai ajuns tu până aici în pădure? Ce ţi s-a în­tâm­plat? Cum ai leşinat? Eşti bolnav de boala copiilor?

– Nu sunt bolnav, i-a răspuns Radu şi nu mi-e frică de pădure.

Omul s-a uitat la el uluit, neştiind ce să creadă, dar i-a plăcut răspunsul.

– Uite ce mă băiatule, văd că eşti necăjit, noi n-avem nimic cu oamenii necăjiţi. Mi-au spus că ai banii din mun­că. M-aş mira, da, pe mine nu mă interesează de unde ai banii. Dacă i-ai furat de la unul sărac, ai făcut păcat mare, e păcatul tău şi-o să-ţi primeşti pedeapsa, dacă i-ai luat de la unul care avea prea mulţi, n-ai greşit, că nu e drept ca unii să aibă şi alţii nu. Îţi dau banii înapoi şi te las să te duci în treaba ta, da, să nu te pună dracu să spui că ne-ai văzut şi mai ales unde ne-ai văzut. Că dacă aud că ai spus îţi rup oasele, sau poate şi mai rău.

Radu l-a privit cu privirea lui, lipsită de viclenie, prie­tenoasă. Omul s-a oprit din vorbit, s-a uitat la el, amâ­nând un gând, şi după un timp, a reluat:

– Dacă n-ai altceva mai bun de făcut şi-ţi convine să rămâi cu noi, te primesc şi pe tine. Aici nu e uşor, trăim, vezi bine, ca-n pădure, n-avem pături şi sobe, n-avem fe­mei şi câteodată nici mâncare de-ajuns. Avem puşti şi gloan­ţe, vrem să scăpăm ţara de jefuitori, să facem drep­tate. Suntem creştini şi ne-am săturat să fim jupuiţi de pă­gâni.

Radu n-a stat prea mult pe gânduri.

– Dacă mă primeşti, rămân. Dar, dacă n-o să-mi placă mă laşi să plec?

– Te las, da’, să uiţi că ne-ai văzut.

A rămas în pădure. Auzise el despre haiduci, unii îi lăudau alţii îi blestemau, era greu să alegi, aşa cum se în­tâmplă cu lucrurile neştiute.

La început l-au pus să taie lemne şi să facă mâncare. Şi-a dat seama că sunt cu ochii pe el, că îi urmăresc toate mişcările. Încetul cu încetul au început să aibă încredere, mai ales că n-a vrut să primească banii cu care venise, le-a spus să-i pună cu banii lor şi să cumpere cu ei ce au nevoie.

S-a hotărât să rămână când a înţeles de ce se ascund noii lui tovarăşi în pădure şi ce plănuiesc să facă. Auzise şi el de turci, de biruri, de păgâni, ascultase poveşti, de cele mai multe ori povestite şi nu trăite, citise că mulţi voie­vozi, Mircea, Ştefan, Ţepeş, Mihai, s-au luptat cu turcii fără să-i poată alunga. Auzise şi de hai­duci, retraşi în păduri, de unde îi atacau pe cei cu bani mulţi, unii spuneau că haiducii sunt hoţi dar nu ştiuse, până atunci, că ei se luptă ca să scape de turci. A aflat şi că şeful era om învă­ţat, că fusese voluntar în armata rusească, în războiul din­tre ruşi şi turci. După ce ruşii pierduseră războiul, adunase împreună cu alţi camarazi, băieţi tineri de la sate şi fugi­seră în pădure, unde se pregăteau să scape ţara de turci. Erau foarte uniţi între ei şi ascultau cu sfin­ţe­nie de porun­cile şefului.

Crescut lângă părintele Costea, un sfânt, se obiş­nui­se să fie blând şi reuşise să-şi potolească acea îndârjire bruscă, acea pornire spre răzbunare, apărută în unele mo­mente ale vieţii, când se întâlnise cu oameni răi, ca baciul sau ca starostele cerşetorilor şi când auzise poveşti despre turci, cu ucideri de prunci şi cu necinstirea femeilor. Nu se gândise însă niciodată că ar putea să se lupte cu arma con­tra turcilor sau a altor oameni răi. Obiceiul de a gândi şi la ce o să fie, apăruse după ce plecase de la potcovărie şi în­cer­case chiar să scape de el, pentru că îl încurca totdeauna. Acum avea, totuşi, de luat o hotărâre şi nu putea s-o facă altfel decât gândindu-se la ce o să facă.

Era şi el creştin şi avea datoria să-şi apere credinţa şi să-i apere pe creştini. Pentru el cuvântul turc nu însemna neapărat om rău. Nu toţi turcii erau oameni răi, auzise şi poveşti cu turci cumsecade, cum auzise şi de români răi. Îi venea greu să creadă că toţi turcii erau răi. Dumnezeu îl ferise până atunci să întâlnească turci. Auzise însă de la alţii cum povesteau că turcii pustiiau satele prin care tre­ceau, omorau copii şi bătrâni, îşi băteau joc de femei şi luau ostatici, să-i vândă sau să-i pună la munci grele. Au­zise femei cum speriau copii zicându-le: „Fugiţi, vin tur­cii!” Nu era altă sperietoare mai mare pentru români decât aceste cuvinte: „Vin turcii!” Cu cât lăsa gândurile să intre în cuvinte, cu atât creştea, fără voia lui, încrâncenarea îm­po­triva turcilor.

Haiducii nu aveau o viaţă uşoară, se trezeau dimi­nea­ţa înainte de răsăritul soarelui şi plecau la instrucţie, erau puşi să alerge prin pădure, să se ascundă după copaci şi în gropi săpate tot de ei, ca să înveţe cum să scape la nevoie de duşmani, se urcau în copaci şi coborau pe frân­ghii, apoi urcau din nou, ca să-şi întărească puterea, îşi lus­truiau puştile şi le ungeau cu seu, ca să nu ruginească, iar câteodată urcau de-a lungul unui pârău adânc şi învăţau să tragă la ţintă, într-un loc unde nu erau auziţi decât de animalele pădurii. Ştia fiecare ce avea de făcut, nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Când erau între ei mai vor­beau vrute şi nevrute, spuneau poveşti despre fraţi şi su­rori, despre fetele rămase în sat şi despre ce făceau ei înain­te de a veni aici. Radu n-a aşteptat să i se spună ce avea de făcut, s-a uitat la ceilalţi şi făcea şi el ce vedea că făceau ei, de fapt nu tot, pentru că nu avea puşcă şi nu mergea să tragă la ţintă. După câteva săptămâni însă, l-a chemat Căpitanu, aşa îi spuneau şefului, şi l-a întrebat:

– Ei, ce zici, vrei să rămâi sau vrei să pleci? Fără să se mai gândească, i-a spus că rămâne.

– Atunci, să depui jurământul.

S-a speriat şi a amuţit dintr-odată. Se speria totdea­u­na de cuvintele necunoscute. Căpitanu Gheţea, iată că i-am deconspirat şi adevăratul nume, a avut înţelegere că nu i-a răspuns imediat, i-a explicat din nou că ei sunt adunaţi în pădure nu ca să oropsească pe oamenii săraci şi cinstiţi, ci pentru că vor să scape ţara de jefuitori, de turci şi de boie­rii răi, i-a spus că în ţară mai sunt şi alte tabere ca a lor şi în curând o să se unească şi o să facă o armată mare.

– Nu vreau să mă fac soldat, i-a zis Radu. Un soldat e pus să omoare şi e păcat mare.

– Atunci vrei să pleci?

– Nu vreau să plec, aş vrea să rămân, dar nu soldat, poate mai târziu, a adăugat cu o voce slabă, aproape fără să-şi dea seama.

Lui Gheţea i-a plăcut băiatul. Toţi îl vorbeau numai de bine, era harnic, se purta frumos, era voinic şi credin­cios, se ruga de mai multe ori pe zi. N-a vrut să le vorbeas­că despre viaţa lui, dar într-o seară n-a putut să scape de ei şi le-a povestit că a crescut la o mânăstire, lângă un preot. Numai aşa au putut ei să înţeleagă de ce nu se culca nici­odată fără să-şi spună rugăciunile şi să nu mai râdă de el. Unii spuneau că degeaba se roagă, că Dumnezeu nu e în pădure ci la biserică.

Încurcat de întorsătura lucrurilor, Căpitanu a stat pu­ţin pe gânduri şi apoi a hotărât:

– Bine, rămâi aici şi o să mai vedem. Poate o să te răzgândeşti. Nu vreau să te oblig, o să mă sfătuiesc şi cu alţii, ar fi păcat, că ai fi un soldat bun.

După un timp i-au dat şi puşcă.

– Facem aşa ca să arătăm că avem încredere în tine. Oricum, nu e rău să ştii să tragi cu puşca.

N-ar fi vrut să poarte puşcă, a primit-o pentru că n-a avut curaj să refuze. Căpitanu avea un fel de a da ordine că nu puteai să-i spui nu. A luat-o, s-a uitat la ea şi fără să-şi dea seama ce face, a mângâiat-o ca pe un obiect cunoscut, pierdut şi regăsit.

Mica trupă din pădure, de obicei disciplinată şi uni­tă, s-a împărţit de astă dată în două: unii spuneau că e bine să aibă şi Radu puşcă, chiar dacă nu depusese, ca ei, jură­mânt, alţii spuneau că regulamentul este unu pentru toţi şi că trebuie respectat de toţi. Cei din prima tabără au zis însă că prima regulă este să se execute ce a spus şeful şi au fost cu toţii de acord că aşa este.

Pregătirea continua ca şi înainte, noul soldat, chiar dacă nu depusese jurământ, se purta ca şi ceilalţi, executa bine comenzile, a învăţat să tragă cu puşca şi ochea bine, spre mirarea celorlalţi. Uitase păcatele, mai bine zis nu se mai gândea la ele, se ruga pentru iertarea tuturor păcatelor, fără să le mai numească. Nu era un om curios, nu-i plăcea să ştie ce zic şi fac ceilalţi, dacă nu-i spuneau ei, era sigur că tot ce se făceau era bine, Căpitanu Gheţea fiind pentru el cea mai bună garanţie. Câteodată simţea însă că se feresc de el. Se formau mici grupe de oameni, de cele mai multe ori aceiaşi, şi plecau seara, ca să patruleze, adică să vadă dacă nu îi urmăreşte cineva, se întorceau după miezul nopţii şi el nu-i vedea când se întorceau. Într-o noapte însă, s-a trezit, din întâmplare, exact când se întorcea pa­trula. Nimeni nu l-a văzut şi fără să vrea, a auzit ce poves­teau noii veniţi. Atacaseră un negustor de vite oprit pentru popas la marginea pădurii, îl ameninţaseră cu puştile şi-i luaseră toţi banii. Unul dintre ei, furase şi doi junci pe care îi adusese şi se lăuda că datorită lui o să aibă carne două săptămâni. Când a auzit cu ce se ocupa patrula, fostul ne­gus­tor de vite s-a înfuriat şi puţin a lipsit să nu sară la bătaie. „Ce ştiţi voi cât de grea este munca de negustor”, a vrut să le spună şi le-ar fi spus-o, dacă nu i-ar fi trimis Duhul Sfânt un gând de înţelepciune ca să-l potolească. A doua zi s-a dus însă direct la Căpitan şi i-a spus că el nu mai rămâne cu oameni care jefuiesc un negustor cinstit. Gheţea a încercat să-i explice că şi oamenii lui aveau nevoie să mănânce, că erau într-o situaţie grea şi nu mai avea ce să le dea la oameni. La toate vorbele Căpitanului, Radu nu găsea alt răspuns decât că el nu voia să facă parte dintr-o bandă de jefuitori.

Toate încercările de a-l convinge că nu se lua de la cei săraci şi că nu se putea altfel, că toate armatele fac la fel ca să asigure hrana soldaţilor, n-au reuşit să-l îndu­plece.

Aflase că la vreo zi de mers se afla Mânăstirea Hu­rezi şi a plecat la mânăstire. Gheţea a vrut să-i dea înapoi banii cu care venise. A luat numai o parte, destul de mică.


Lumina din biserici

Aşezat între două dealuri împădurite, Neagota la Ră­sărit şi Ulmu la Apus, ascuns printre numeroşi pomi încăr­caţi de fructe, departe de lume şi de bolile ei, lăcaşul de cult şi rugăciune de la Hurezi, era locul cel mai potrivit pen­tru reculegere şi regăsire a Duhului Sfânt prin mărtu­ri­sire şi ispăşire. A tras adânc în piept aerul curat şi binecu­vântat, cu miros de fân proaspăt şi flori de câmp, apoi s-a îndreptat către Stăreţie, unde a spus că vine din partea părintelui Costea, de la Schitul de maici. Stareţul l-a primit imediat, dar în privirea lui se putea vedea o urmă de în­doială.

– Asta a fost înainte de a fi luat de Domnul, a com­pletat.

Faţa preotului s-a luminat.

– Acum înţeleg. Ţi-a trebuit cam mult timp ca să ajun­gi, oricum, bine că ai venit, du-te să-ţi dea ceva de mâncare şi să-ţi găsească un loc de dormit.

După ce a mâncat şi s-au interesat de unde vine şi cum îl cheamă, l-a luat un călugăr şi i-a spus să meargă cu el.

– Nu mai avem locuri la chilii, toate sunt ocupate, da’ o să mergem la părintele Agapie, el îi primeşte pe toţi novicii, când n-au unde să doarmă. Au mers la o chilie mai depărtată, izolată, aşezată chiar la poalele dealului, unde începea pădurea.

– M-a trimis părintele Stareţ să-l primiţi şi pe novi­cele Radu, vine din partea părintelui Costea.

Bătrânul preot l-a primit cu căldură şi dragoste creş­ti­nească, deloc bănuitor. După ce călugărul a plecat i-a spus:

– Pune şi tu lucrurile într-un colţ şi şezi.

L-a urmărit cu privirea şi a continuat tot el să vor­bească:

– Dacă l-ai cunoscut pe părintele Costea înseamnă că eşti un om învăţat, era un mare cărturar, parcă am auzit eu de tine, că te-au crescut maicile, am auzit că-ţi plăcea să înveţi. Pe unde ai umblat după ce ai plecat de la schit?

Încurajat de blândeţea şi de cuvintele frumoase ale Părintelui Agapie, Radu a priceput că Duhul Sfânt i-a că­lău­zit bine paşii, găsise locul şi omul de care avea nevoie, şi-a dat seama că venise, în sfârşit, momentul de care se temea, acum trebuia să spună totul cu vorbe, faptele nu mai puteau vorbi singure. Şi-a luat curaj şi a început să po­vestească întâmplările petrecute după plecarea de la schit, a spus tot, nu a ascuns nimic, şi-a recunoscut greşelile şi păcatele, n-a încercat să le uşureze şi nici să caute motive de scuză sau vinovaţi, a vorbit mult, niciodată nu mai vor­bise atât de mult, fără să fie întrerupt. După ce a terminat ce avea de spus, ajuns la capătul puterilor, s-a oprit, l-a privit pe părintele Agapie şi l-a întrebat:

– După atâtea păcate, mai poate un om să primească Harul?

A urmat o pauză destul de lungă, apoi bătrânul preot a început să vorbească.

– Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemă­na­rea Lui. Lăsându-se amăgit de şarpe, omul a adăugat chi­pului dumnezeiesc şi un chip al Satanei, a devenit om cu două chipuri. Înăuntrul omului se dă tot timpul o luptă în­tre chipul dumnezeiesc şi chipul satanic.

Dumnezeu nu pedepseşte, El ne-a creat, ne-a zidit şi nici un ziditor nu-şi pedepseşte zidirea, Judecata o va face Iisus Hristos, Dumnezeu Care S-a făcut om, nu Hristos Dumnezeu va judeca, ci Hristos Omul, El a fost trimis să ne spele de păcat prin botez, cu preţ de Patimi, şi dacă am păcătuit din nou am făcut-o împotriva Lui.

Hristos Omul, Cel fără de prihană, a rămas înăuntru nostru, ne hrănim cu trupul şi sângele Lui, când păcătuim o facem împotriva Celui Ce a pătimit pentru noi şi ne ce­rem pedeapsă singuri. Pedeapsa pentru păcat este sufe­rinţa, un dar nepreţuit, prin suferinţă ne spălăm păcatele, singuri ni le spălăm, suferinţa nu este pedeapsă de la Dum­nezeu ci preţ pentru păcatele noastre. Suferinţa va fi mai mică dacă nu vei păcătui din nou, dar vei păcătui, pentru că nu vei putea să te lepezi cu totul de chipul satanic din tine. Dacă te-ai lepăda n-ai mai fi om, ai fi Sfânt, ales al Lui Dumnezeu. Omul duce cu el, toată viaţa lui, cele două chipuri, doar sufletul se poate lepăda de chipul satanic, dacă faptele bune vor cântări mai greu decât cele rele, la Judecată. Înmulţeşte faptele bune, ţine-l pe Satana cât mai departe şi dacă vei reuşi, ţi se va da Harul, un dar şi o datorie mai mare decât toate celelalte. Numai Dumnezeu ştie dacă vei primi Harul.

Taina Spovedaniei, a continuat Părintele Agapie, te ajută dacă nu vei repeta păcatele după ce le-ai mărturisit, deschide sufletul, ca să se poată vedea înăuntrul, deschide toate cele ascunse, cele tăinuite se vor răzbuna şi te vor pe­depsi. Tainele Sfinte au fost aduse de Iisus Hristos pentru ca oamenii să-L poată căuta şi găsi pe Dumnezeu.

Prin Taina Împărtăşaniei Iisus Hristos se jertfeşte pen­­tru fiecare dintre noi, dăruindu-şi trupul şi sângele, nu­mai cei ce îndeplinesc condiţiile Tainei pot să primească înăuntru lor, chipul şi trupul Lui Hristos. Nu toţi cei ce iau anafură, cum se zice, sunt vrednici de trupul Lui Hristos, unii o iau degeaba. Odată cu intrarea chipului dumne­ze­iesc intră şi Harul.

Omul păcătuieşte pentru că nu foloseşte bine darul libertăţii, primită la naştere, el n-a fost condamnat să păcă­tu­iască, Dumnezeu a făcut oameni liberi, nu robi. Nu tea­ma de pedeapsă ne apără de păcat ci felul cum folosim da­rul libertăţii. Păcatul este libertate rău folosită.

Fii iertător şi milostiv. Milostenia este fapta liberă de a dărui şi celui ce nu are şi nu prilej de a arăta că eşti mai bun şi mai puternic.

Mântuirea de păcate, taină şi dar nepreţuit, este tre­zi­rea chipului dumnezeiesc din om şi ruperea de chipul sa­tan­ic. Orice rupere se face cu suferinţă. Suferinţa îndurată pentru iertarea păcatelor este mijlocul de înălţare a omului către chipul dumnezeiesc şi de renunţare la chipul satanic, parte din sacrificiul lui Hristos.

Dumnezeu a dat oamenilor putere să creeze, fără putere de creaţie omul n-ar fi ceea ce este, ar fi asemeni celorlalte animale, tot ce a făcut Dumnezeu are un rost. Folosind puterea de creaţie omul caută Adevărul, adică pe Dumnezeu. Chiar dacă nu-l află, pentru că este peste puterile lui, găseşte părţi de adevăr şi-şi face un adevăr al lui, cu atât mai mare cu cât chipul dumnezeiesc dinăuntru lui este mai înălţat.

Cartea Sfântă este un îndreptar pentru aflarea adevă­rului. Vei găsi în ea multe învăţăminte din care vei clădi adevărul tău. În carte nu vei găsi răspuns la întrebări ca: ce voi mânca azi? sau cât de mare este păcatul meu?, dar vei găsi puterea de a afla răspunsuri la întrebări mai grele, dacă ştii să citeşti.

Pentru a dărui şi altuia adevăr, trebuie mai întâi să primeşti Harul, altfel, cele ce spui nu sânt crezute.

Îţi mai spun odată ca să înţelegi mai bine: nu Dum­nezeu ne pedepseşte sau răsplăteşte, ne pedepsim şi ne răsplătim singuri, după chipul purtat în lume. Postul şi ru­gă­ciunea depărtează chipul satanic din noi, ca şi faptele bune. Harul ni se dă pentru plinirea chemării şi pentru me­ritele noastre, după ce ne curăţim de păcate.

Întâlnirea cu părintele Agapie a fost hotărâtoare pen­tru tot restul vieţii, păcatele săvârşite erau foarte mari, însă prin dorinţa lui de a le ispăşi, ca şi prin hotărârea de a nu le repeta, putea să spere că i se vor ierta. Primirea Harului mult râvnit depindea de puterea lui de credinţă.

Tot de la bătrânul ieromonah a aflat şi multe alte în­vă­ţăminte, unele neştiute, altele uitate despre mult păti­mi­tul popor al cărui fiu era.

– Miracolul românesc, binecunoscut de istorici, îşi află întemeierea în cele două mari rădăcini ale poporului ro­mân: ortodoxia bisericii şi continuarea latinităţii prin des­cin­derea naturală din Imperiul Romano-Bizantin. Toate invaziile suportate de pământul vechii Dacii latinizate n-au reuşit să smulgă rădăcinile. Uniţi în suferinţă, românii s-au retras în munţi, s-au apărat, au murit, femeile au născut copii din flori, şi-au plâns copii ucişi, dar şi-au păstrat cre­dinţa şi limba.

Puţine popoare au mai avut o atât de mare suferinţă şi vocaţie a eroismului cum a avut poporul român. Bogăţia sufletească a românilor s-a întemeiat pe credinţă şi pe spe­ranţa de salvare a sufletului prin sacrificiu, moşteniri pri­mite ca dar de la înainte-trăitorii pe pământul strămoşesc. Istoria poporului român s-ar putea scrie cu faptele de vite­jie ale înaintaşilor, dar şi cu rugăciunile celor retraşi în mâ­năstiri. N-au avut, ca alte popoare, palate şi catedrale mă­reţe, n-au avut timp să le construiască, se pot mândri însă, cu pomelnice de eroi, victime sfinţite ale toleranţei creş­tin-mioritice, cu sfâşietoarea tristeţe a doinei şi cu pioa­sa frumuseţe a modestelor lăcaşe de rugăciune.

Mânăstirea Hurezi, cu silueta ei elegantă şi demni­ta­tea naturală, a devenit, după martiriul ctitorului ei, Voie­vo­dul Constantin Brâncoveanu, nu numai focarul de cul­tură pentru care a fost construită, dar şi un important cen­tru de rezistenţă, cu autoritate morală, împotriva stăpânirii turceşti, străină de rădăcinile istorice ale poporului român. Urmaşii celui sacrificat pentru că nu şi-a renegat credinţa, au ştiut să întreţină focul aprins în sufletul românilor după decapitarea mârşavă a Domnitorului şi a fiilor săi, petre­cută la Stambul în anul 1714. Rugăciunile şi reculegerea monahilor de la Hurezi erau nu numai continuarea legătu­rilor străvechi cu Cel ce dăruieşte sufletele, ci şi slujbe permanente de pomenire şi proslăvire a celui ce căpătase aureolă de sfânt.

*          *          *

Învăţătura primită în chilia de la Schitul de maici îi dăduse nădejdea că va putea găsi o lume a iubirii între toţi oamenii, o iubire dăruită şi primită, pe măsura Sacrificiu­lui Sfânt al Celui ce o adusese ca poruncă pe pământ. N-a găsit lumea spre care plecase, începuse chiar să se teamă că această lume nu există. A venit la mânăstire cu nădej­dea că va găsi lumea căutată, dar spre marea lui mâhnire, nici la mânăstire n-a găsit-o, mulţi dintre cei retraşi între zidurile ei nu erau sfinţi, păstraseră aproape toate păcatele cunoscute. Unii veniseră cu gând să se îmbogăţească, n-aveau îndemn la rugăciune şi smerenie, erau interesaţi să strângă averi, daniile domnitorii români cunoscuţi pentru dărnicia lor faţă de aşezămintele creştine, deveniseră mij­loace de îmbogăţire a feţelor bisericeşti, de cele mai multe ori greci, care acaparaseră funcţiile administrative. Venitu­rile obţinute de pe întinsele moşii ale mânăstirilor, roade al muncii clăcaşilor şi robilor români, luau drumul Bizanţu­lui unde erau transformate în aur. Radu a aflat toate aceste nedreptăţi de la călugării români din mânăstire, oameni plecaţi din satele lor să caute liniştea nevoitoare rugăciu­nii, fără să ştie că boala acumulării de bunuri pământeşti şi a nemulţumirii, despre care îi vorbise Părintele Costea in­trase şi în sufletele unora dintre cei chemaţi să răspân­dească şi să cultive Cuvântul Domnului. Radu se întorsese la mânăstire cu speranţa că îl va găsi pe Mântuitorul Hristos, venise pentru împlinirea poruncii Mântuitorului, dragostea faţă de aproapele şi aduna revoltă împotriva celor ce se ocupau mai mult de treburile lumeşti, de ave­rile lor, decât de post şi rugăciuni.

Zilele de nemulţumire şi de rugăciune neputincioasă se adunau, egale în lipsa lor de însemnătate, nefolositoare, prezent irosit pentru păcate greu de iertat. Gândurile, tot mai multe, deveneau întrebări chinuitoare, fără răspunsuri. După ce i s-a rânduit o chilie, neliniştea făcea bună tovă­răşie cu singurătatea şi cu întrebările fără răspunsuri. O dorinţă neostoită îl îndemna să-i ajute pe cei năpăstuiţi, dar spaţiul mărginit de gardurile mânăstirii, o adevărată închi­soare, nu-i lăsa decât puterea rugăciunii. Spre deosebire de chilia părintelui Costea, unde putea să vadă cu ochiul ima­ginaţiei tot ce citea în cărţi, aici, la Hurezi, nădejdea zile­lor viitoare refuza să i se dezvăluiască.

Când avea o clipă de răgaz mergea la Părintele Agapie, om făcut pe măsura numelui său, întâlnire în iu­bire de Hristos, îi împărtăşea grijile, vorbea, spunea tot ce avea pe suflet, era singurul loc unde îşi spunea toate gân­durile, fără reţinere, se elibera.

– Spune, omul are nevoie să mărturisească, să-şi cunoască slăbiciunile, să afle cât de puţine lucruri ştie, e mare păcat să crezi că ştii ceea ce nu ştii. Lumina ce du­cem cu noi este mică, trebuie s-o ţinem aprinsă şi mărturi­si­rea, spovedania, aduce mai multă lumină, ne face să ve­dem mai bine. Noi cei retraşi în mânăstiri nu suntem rupţi de oamenii dinafară, de popor, avem poruncă de la Mân­tui­torul Hristos să aprindem luminile stinse şi să depunem mărturie în numele Lui pentru cei obidiţi, chinuiţi şi rătă­ciţi. Poporul a plătit bir greu pentru păstrarea credinţei. Toţi cei pieriţi s-au făcut focuri la care ne încălzim ini­mile. Pomenindu-i numele şi rugându-ne pentru Vodă Con­stantin, ctitorul acestei mânăstiri, ţinem aprinsă flacăra lăsată de el şi va veni în curând timpul când flacăra va mistui robia şi nedreptatea.

Ascultându-l pe bătrânul preot, Radu vedea cu ochiul minţii flacăra bisericii creştine aprinsă după Marele Sacrificiu şi nenumăratele focuri răsărite din pământul strămoşesc unde se aflau inimile celor jertfiţi pentru cre­dinţă. Îi venea în minte şi învăţătura primită de la Părintele Costea după care pământul din jurul Munţilor Carpaţi, este un pământ sfinţit cu sânge nevinovat, încă înainte de veni­rea Mântuitorului. Curajul, bărbăţia, şi sacrificiul, erau vir­tuţi recunoscute ale strămoşilor daci, oşteni neînfricaţi ai marelui Decebal.

În vorbirile cu Părintele Agapie amintirea necazu­rilor şi nedreptăţilor suportate de români revenea ca o da­torie ce nu poate fi uitată. Radu voia să ştie cât mai mult, şi înţelegea că Biserica Ortodoxă Română era păstrătoare a memoriei celor căzuţi, prin rugăciuni şi pomenirea lor permanentă.

– De ce a avut poporul român o soartă atât de ne­dreap­tă?

– Să nu spui nedreaptă, cuvântul nedrept este un cu­vânt omenesc şi nu e bine să-l legăm de cuvântul soartă, des­pre care nu ştim nimic. Dreptatea este o dorinţă ome­neas­că. Soarta n-are nici o legătură cu dreptatea oameni­lor, oamenii consideră nedrepte mari binefaceri lăsate de Dumnezeu, pentru că nu le înţeleg. Dreptatea omenească este fructul libertăţii rău înţelese, dar nu se putea zidi o lume fără libertate, condiţia zidirii lumii a fost libertatea, ea nu poate fi îngrădită, pentru că atunci lumea ar dispare. Din nefericire odată cu libertatea a intrat în lume şi păca­tul, fruct al neînţelegerii libertăţii, pentru că în sămânţa libertăţii se află toate posibilităţile, răul şi binele împreună. Binele este un cuvânt inventat de oameni, ei l-au separat de rău după nevoile şi dorinţele lor, legea pusă de Dumne­zeu în lumea Lui a fost ordinea, înainte de facerea lumii domnea altceva, noi îi spunem dezordine pentru că nu ştim ce era, şi pentru ca ordinea pusă de Creator să poată dom­ni, era nevoie de libertate, de bine şi de rău, de dreptate şi de nedreptate, după gândul oamenilor.

Ascultându-l pe bătrânul preot înţelegea mai bine cât de mare a fost înţelepciunea Creatorului, îi sorbea cuvin­tele şi îşi propunea să le ducă mai departe. După un mic răgaz Părintele Agapie continua:

– Dumnezeu nu se amestecă în lupta dintre bine şi rău, o luptă a oamenilor, Dumnezeu nu face istorie, el a fă­cut lumea, istoria o fac oamenii. Binele învinge pentru că respectă ordinea, iar răul se autodistruge, arde în pro­pria lui nelegiuire, pentru că i se opune. Libertatea nu are legă­tură nici cu adevărul, fiecare om are un adevăr al lui, după puterea şi străduinţa sa, iar Adevărul cel mare este deasu­pra libertăţii.

– Când va scăpa poporul român de robia turcească? De 400 de ani plătim bir unor păgâni şi ne lăsăm ucişi. Răul, care se distruge singur, focul în care va arde, ar putea fi ajutat, dacă nu-l întreţii, orice foc se stinge.

– Birul l-am plătit pentru că aşa a fost în toată lu­mea. Cei slabi au plătit celor puternici ca să-i apere. Tot­deau­na cel puternic a luat de la cel slab, e adevărat că turcii au omorât mulţi de-ai noştri, dar au căzut şi mulţi de-ai lor, nu ne-am lăsat ucişi, mai ales la început, am mai ucis şi noi. Turcii şi-au ţinut promisiunea, ne-au apărat de cei ce voiau să ne desfiinţeze ca popor, de ruşi, fără turci am fi acum o gubernie rusească, n-am mai vorbi româ­neşte, am vorbi ruseşte. Mai mult rău ne-am făcut singuri, ne-am certat între noi, am minţit, am trădat şi ne-am opri­mat unii pe alţii. Răutatea ne vine de la sărăcie, şi de la străi­nii năvăliţi peste noi din toate părţile, ne-am amestecat cu prea mulţi şi am luat obiceiuri rele, înaintea turcilor au fost barbarii, oameni cruzi, fără lege şi fără milă, mai răi decât turcii, omorau şi pustiiau tot ce întâlneau. Românii au fost, de când se ştiu, chinuiţi, cotropiţi, jefuiţi, aşa au fost vremurile, aşa a fost soarta lor, nu ne putem împotrivi soartei, numai Dumnezeu poate, dacă vrea El, o schimbă, dacă n-o face, înseamnă că nu merităm, avem prea multe păcate. Rugăciunile noastre o să fie auzite când românii vor fi mai credincioşi, când vor păcătui mai puţin. Vor veni şi vremuri mai bune, multe s-au schimbat în lume, toate popoarele vor să aibă o ţară a lor şi o să avem şi noi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, o ţară a românilor, pentru că aceasta este ordinea cea bună, plăcută Domnului. Nu ştiu când va fi asta, dar sunt sigur că va fi.

Aşa cum ştii şi tu, poporul nostru este îngăduitor, însă nu-i place oprimarea, ţara se mişcă şi nu e departe ziua când focul mocnit se va aprinde, va deveni vâlvătaie şi cu ajutorul Lui Dumnezeu va mistui multă răutate; s-au format deja tabere unde se pregătesc luptători, o revoltă nepregătită n-ar avea sorţi de izbândă, noi, călugării ro­mâni din mânăstire, le vom sprijini. În rugăciunile noastre nu-i uităm niciodată pe cei ce se ridică împotriva păgâ­nilor, chiar dacă o spunem cu vorbe înţelese numai de noi. Sunt şi unii slujitori ai Bisericii, gata să plece la luptă, pen­tru liberarea de sub robia turcească. Când va începe revolta vei vedea că mulţi dintre cei cu care te întâlneşti la biserică, se vor arăta şi vor pleca împotriva turcilor şi a altor asupritori. Vor muri oameni mulţi, ne vom ruga pen­tru sufletele lor, şi Mântuitorul Hristos o să le ierte la mulţi păcatele. Rău este că sunt şi printre slujitorii bisericii unii pentru care interesele lor sunt mai mari decât ale po­porului, ei se vor opune şi vor trăda şi numai Dumnezeu ştie când se vor culege roadele. Toate luptele contra opri­mă­rii sunt răsplătite, Domnul nu-i uită pe eroii neamurilor, pe cei ce-şi dau viaţa pentru o cauză bună. Tu n-ai cu­noscut necazurile poporului, n-ai avut de unde să le cu­noşti, Părintele Costea, un Sfânt, te-a ţinut departe de rău­tă­ţile lumii, te-a cruţat. Nu te cert că ai plecat de la Gheţea Haiducul, te-ai supărat pentru o cauză bună, după gândul tău, însă cauza lui este mult mai mare, el nu este şeful unei bande de hoţi, acolo sunt români patrioţi, gata să-şi dea viaţa pentru ţară. Nu ţi-am spus asta de la început pentru că nu erai pregătit să primeşti un adevăr la care nu ajun­sesei singur. Acum cred că ai înţeles.

Privindu-l pe Părintele Agapie, Radu nu mai vedea un bătrân gârbov şi lipsit de puteri ci un oştean viteaz, hai­duc singuratic, gata oricând să-şi apere muntele, dealul şi câmpia, cu preţul ultimului strop de sânge. Am să adaug aici şi o frumoasă mărturie de mai târziu, despre haiduci, a unui mare Episcop şi talentat poet contemporan: „Haiducii au fost români viteji care au trăit ca vulturii şi au sfârşit ca îngerii”. Agapie era un vultur şi un haiduc, îmbrăcat în hai­ne călugăreşti.

*          *          *

Mulţumit de rodul ce începea să se formeze din floa­re, Părintele Agapie a continuat:

– N-o să fie uşor, focul, odată aprins arde tot ce întâlneşte în cale, bun şi rău. De multe ori iese un talmeş-balmeş, ca la Turnul lui Babel, acolo a fost prima revo­luţie. Multe revolte au dus la pierderi zadarnice de vieţi omeneşti şi la noi nedreptăţi pentru că n-au fost conduse de oameni cinstiţi şi destoinici, unele au schimbat un rău cu alt rău. Roadele se culeg când le vine timpul, revoluţia le încălzeşte, le ajută să se rumenească, unele cad, dar sămânţa rodeşte o nouă recoltă, nici o jertfă pentru o cauză bună nu este zadarnică. În timpul ce ţi-a fost dat ţie să-l trăieşti se vor întâmpla multe în lume, n-ai să ai răgaz de odihnă, sunt sigur că n-ai să poţi sta deoparte, văd în tine o încrâncenare, venită poate de la înaintaşii tăi, oprimaţi şi chinuiţi, ai grijă, n-o lăsa nestăpânită, poate să te ducă la păcat. Dumnezeu ţi-a dăruit puteri mari, pune ordine în ele şi foloseşte-le cum trebuie.

Radu a rânduit noua învăţătură în rafturile memoriei şi înţelegerii şi a avut revelaţia că rugăciunea, devoţiunea şi porunca de iubire lăsată de Hristos rămân nefolositoare dacă nu suntem alături de cei necăjiţi, oropsiţi, jefuiţi, alun­gaţi din casele lor, forţaţi să se băjenească pentru a-şi păstra viaţa. Vestea că la Mânăstire sunt fraţi gata să plece la luptă împotriva turcilor, i-a schimbat cu totul felul de a-i privi pe cei din jurul său. Ca să-l iubeşti pe cel de lângă tine trebuie să te apropii de sufletul lui, să-l asculţi şi înţe­legi. Schimbarea i-a adus mulţi prieteni, chiar şi printre cei ce i se păreau înainte depărtaţi, singuratici, nedoritori să-i asculte pe ceilalţi şi cu atât mai puţin să-şi încredinţeze gândurile. Pentru purtarea lui şi mai ales pentru cunoştinţe teologice temeinice a fost hirotonisit ierodiacon, ceea ce era mult pentru vârsta sa.

Previziunile Părintelui Agapie n-au întârziat să se îm­plinească, oprimarea devenise de nesuportat şi focul mocnit n-aştepta decât o înteţire a vântului nemulţumirilor ca să devină flacăra mistuitoare. Într-o zi mânăstirea a fost ocupată de soldaţi şi s-a răspândit vorba că s-a sunat adu­na­rea pentru lupta împotriva turcilor. Toate taberele aflate în pregătire prin păduri sau alte locuri ascunse, erau în­ştiin­ţate să se adune la Padeş, un sat de lângă Târgu Jiu ca să formeze o oaste românească pentru slobozenia de sub jugul asupritorilor şi păgânilor. Mulţi călugări de la Mâ­năs­tire, printre care şi Radu, şi-au dezbrăcat hainele călu­gă­reşti şi au plecat spre locul de adunare. Pe Căpitanu’ Gheţea, l-au întâlnit lângă Măldărăşti, unde oprise pentru o haltă, a fost primit cu braţe deschise, vechii lui tovarăşi păstrându-i o frumoasă amintire, şi după ce a depus, îm­pre­ună cu ceilalţi noi veniţi, jurământul de credinţă, a de­ve­nit pandur. Cele învăţate în pădure i-au fost de mare folos, Căpitanu’ n-a mai adus vorba despre plecarea lui grăbită şi nici el n-a mai avut îndemn să se explice, a pri­mit grad de comandă asupra celor noi veniţi şi a înce­put, din mers, să le facă instrucţia militară.

Trecerea din rugăciune şi cugetare la supunere şi la executarea ordinelor a fost pentru Radu o întoarcere la expri­marea prin fapte, mai apropiată purtării sale obiş­nuite. Viaţa cea nouă i se potrivea, restabilea legături cu amintiri uitate, înscrise într-o memorie ce nu părea să fie numai a lui. A găsit şi justificări noi, iubirea aproapelui, lăsa­tă de Hristos ca poruncă îşi poate afla loc şi în inima ostaşului, apărător al semenilor şi al credinţei cu preţul sacrificiului, după exemplele martirilor.

*          *          *

Vestea că oltenii, s-au ridicat împotriva turcilor şi a opresiunii, s-a răspândit în toate satele româneşti, unde ne­dreptăţile şi birurile deveniseră insuportabile. Setea de răz­bu­nare n-avea nevoie de prea multe îmboldiri, drumul de la vorbă la faptă era deja pietruit cu umilinţe îndurate în multe secole de suferinţă. Poporul român, coborâtor din strămoşi viteji, romanii şi dacii, păstra în sânge moştenire de dârzi luptători, el a fost nevoit să se apere, locul de plă­mădire fiind bântuit de numeroasele pustiiri, toţi invada­torii, veniţi de la capătul lumii, au trecut prin vechea Dacie. Părăsiţi de puterea de la Roma, urmaşii vechilor oşteni ai lui Traian şi Decebal au prins rădăcini în pămân­tul înnobilat cu sângele vărsat şi reînnobilat cu noi vărsări de sânge. Dăinuirea a justificat cu prisosinţă numele sub care sunt cunoscute Ţările Româneşti: Miracolul din Car­paţi. Puţini sunt însă cei ce cunosc istoria zbuciumată a aces­tui Miracol şi a poporului ce l-a făptuit.

După ce barbarii de la Nord şi Răsărit au călcat în picioarele cailor cenuşa rămasă după nenumărate focuri mistuitoare, aprinse după fiecare prădăciune timp de aproa­­pe 1000 de ani, au sosit de la Sud hoardele otomane şi mai târziu şacalii fanarioţi. Timp de o mie cinci sute de ani românii n-au putut să se aşeze pe pământul lor, fugă­riţi, incendiaţi, ucişi, violaţi, n-au avut altă salvare decât muntele şi pădurea. Călătorii ajunşi în aşezările omeneşti dintre Dunăre, Nistru şi Tisa au lăsat însemnări cutre­mu­ră­toare despre imensa nefericire a oamenilor întâlniţi, obli­gaţi să trăiască în condiţii de o vitregie greu de imaginat.

Un răspuns la întrebarea: ce fel de popor a ieşit dintr-o istorie atât de zbuciumată, merită o clipă de răgaz şi cugetare. Şi pentru că nu ne putem asuma răspunderea unei aventuri a imaginaţiei, vom căuta mărturii scrise, rămase din timpul zbuciumatei noastre istorii. Ne vine în ajutor Dumitru Drăghicescu, vâlcean de origine, autor al unor cărţi celebre pe alte meleaguri, mai puţin cunoscute, din păcate, în România. Reputatul sociolog a folosit pentru scrierile sale documente de mare valoare ştiinţifică despre viaţa, şi sufletul celui mai chinuit popor al Europei. Vom deschide cartea „Din psihologia poporului român” şi vom căuta trăsăturile românilor, aşa cum au fost văzute de străi­nii veniţi să verifice miracolul. Vom cita din cartea socio­lo­gului patriot Dumitru Drăghicescu, admirându-i probita­tea, câteva observaţii despre oamenii întâlniţi, consemnate de călătorii străini: „rasă meridională, trăsături pronunţate, dar în proporţii frumoase, figură lungă umbrită de mustăţi şi păr foarte negru, talie zvealtă; sângele la Bucureşti este foarte frumos, bărbaţii au trăsături virile şi regulate, fe­meile sunt frumoase, au un talent care farmecă, talie mijlo­cie, zvealtă, cochetărie plăcută”.

Aceasta era, într-o prezentare sumară, moştenirea po­po­rului român. Cu regret şi obidă, sociologul vâlcean se simte dator să citeze şi alte însemnări, neplăcute, despre purtarea şi felul de a fi al românului; „leneş, indolent, ne­pă­sător, şiret, mincinos, trădător, fatalist, neprevăzător şi cel mai grav, necredincios”. Religia, notau vizitatorii stră­ini, se reduce la respectarea obiceiurilor de cult, credinţa nu trece de lumânări, icoane, parastase şi semnul crucii.

Observaţiile privind defectele românilor ar putea fi aspru judecate dacă n-ar fi însoţite de justificarea istorică – cei o mie cinci sute de ani de suferinţă şi nefericire, aşa cum reuşeşte să convingă marele sociolog. Alungaţi din locuinţe, umiliţi, ucişi la cea mai mică rezistenţă, obligaţi să trăiască prin păduri, în bordeie, pe sub pământ, lipsiţi de hrană, robi pe moşia strămoşească, românii nu-şi puteau dori mai mult decât să rămână în viaţă şi să lase urmaşi. Cine ar putea să-i reproşeze românului că este viclean şi minte, când aceste purtări erau singurele lui mijloace de vie­ţuire? De ce să-si construiască locuinţe trainice când ştia că vor fi distruse din temelii de prima hoardă barbară? De ce să fie prevăzător, să strângă recolte de care ştia că nu vor fi ale lui? La ce-i folosea prevederea?

Timp de cincisprezece secole, românul a trăit cu nădej­dea că Dumnezeu, în marea Lui bunătate, îşi va în­toar­ce faţa şi către el şi mai ales că îl va răsplăti pentru suferinţele sale printr-un loc în Împărăţia Cerului. Nu ştia să citească, nu avea cărţi în limba lui, Dumnezeu era pentru el un stăpân bun, spre deosebire de stăpânii de pe pă­mânt, care nu ştiau decât să pedepsească, era mulţumit că are cui să-şi spună păsurile, să se roage, de ce să-i ce­rem şi alte dovezi de credinţă decât icoana, crucea şi lumâ­narea, dacă el n-avea de unde să afle mai mult? Şi care dintre vizitatorii străini a reuşit să pătrundă în sufletul unor oameni obligaţi să-şi ascundă gândurile, de teamă să nu fie pedepsiţi? Poate că acolo, în suflet, exista o credinţă, ne­văzută de cel ce nu ajungea la el.

Numeroasele dovezi de curaj şi vitejie, consemnate de istorie, vitalitatea, puterea de rezistenţă, calităţi recu­nos­cute de majoritatea memorialiştilor străini, păstrarea credinţei ortodoxe, cu fatalismul ei promiţător de recom­pensă cerească, au fost structurile de tărie ale românilor, păstrători ai unei limbi latine şi a moştenirii daco-romane.

După ce rezistenţa lui Mircea şi Ştefan a fost în­frântă de puhoiul otoman şi Ţările româneşti abia înte­me­iate, au fost obligate să plătească tribut, tot rodul muncii valahilor şi moldovenilor lua drumul Constantinopolului, corupt, depravat şi nesăţios. De ce să le pretinzi să fie har­nici? Pentru cine să asude? Pentru cămătarii din Fanar unde se vindeau domnii şi dregătorii pe bani furaţi de la ei, pentru înaltele feţe bisericeşti venite din Grecia, unde se strângea aurul obţinut din vânzarea recoltelor de pe mo­şiile mânăstireşti?

Vântul de schimbare, stârnit în toată Europa după Revoluţia franceză, ajunsese şi la români, reprimarea şi cru­zimea nu mai reuşea să stăvilească năzuinţa către libertate, morţii nevinovaţi cereau răzbunare. Acesta a fost momentul istoric al Revoluţiei de la 1821, anul aprinderii focului în care trebuia să ardă răul. Marele poet Iancu Văcă­rescu l-a marcat prin publicarea unei poezii cu mare încărcătură afectivă, o adevărată chemare la revoltă, din care vom cita un fragment: „Aide române! căci e vreme // De când ţara ta tot geme // Suferind ruşini şi groaze // Sub cumplirea multor loaze”.


„Glasul norodului cel năpăstuit”

Flacăra a fost aprinsă de Tudor Vladimirescu, fiu de ţăran dintr-un sat gorjean cu mulţi Vladimiri, de unde îi venea şi numele.

Multele nedreptăţi îndurate de înaintaşii săi, poves­tite seara la vatra focului, transmise din gură în gură, adău­gate la umilinţele trăite pe viu, s-au adunat în sufletul tână­rului dăruit de ursitoare cu un puternic simţ de dreptate şi de răzvrătire. Se poate presupune, fără risc de mare gre­şeală că Tudor a fost convins încă din prima tinereţe că este alesul destinului să-şi asume rolul de conducător al celor jefuiţi şi oropsiţi. Sabia desenată pe trupul lui, vă­zută, când se spăla într-o dimineaţă la fântână, de nevasta uneia dintre gazdele ce-l ascundea la vreme de restrişte, a fost, poate, pentru Tudor, însemn şi îndemn. Toate acţiu­nile sale au fost subordonate scopului de a ridica poporul împotriva asupririi, a învăţat de mic să scrie şi să citească, a început cu scrierile bisericeşti şi a continuat cu cele isto­rice, a învăţat meseria armelor ca voluntar, în războiul ruso-turc din 1806-1812, unde a avansat până la gradul de sluger, deci ofiţer, a stabilit legături cu reprezentanţi ai miş­cărilor de eliberare de sub robia turcească, a crezut în promisiunea Ţarului Rusiei, Alexandru I. Pavlovici că va sprijini lupta de eliberare ale popoarelor creştine din Bal­cani de sub robia turcească. Revenit în ţară după termina­rea războiului a reuşit să obţină bunăvoinţa unor mari bo­ieri divaniţi, dispuşi să-l ajute în lupta contra turcilor şi a fanarioţilor, s-a făcut negustor ca să câştige banii necesari pentru oştirea de care avea nevoie în vederea realizării idea­lului de eliberare a poporului de sub jugul turcesc. Curajul şi talentul politic nu i-au lipsit, ştia că va trebui să se despartă de boierii hrăpăreţi şi de cei ce nu erau inte­re­saţi de soarta poporului român şi să se asigure de sprijinul puterilor europene, interesate de poziţia strategică a Princi­pa­telor române şi de slăbirea Imperiului Otoman.

Ca fost ofiţer în armata rusească, ordonată şi bine pregătită, a înţeles că nu va putea să izbândească decât cu ajutorul unor oşteni disciplinaţi şi antrenaţi, ştia şi că în Ţările româneşti meseria armelor fusese neglijată, prin re­nun­ţarea, în 1740 la trupe regulate româneşti şi că în oşti­rea pandurilor se adunaseră numeroşi pescuitori în ape tul­buri, amatori de pleaşcă şi furtişaguri, că mulţi veniseră cu nădejdea să obţină slujbe şi avantaje dacă revolta ar fi reu­şit. Misiunea lui Tudor era cu atât mai grea cu cât nu avea, printre apropiaţi, oameni cu experienţă militară, politică şi diplomatică. Pe boierii experimentaţi în treburile admi­nistra­tive nu putea să conteze, ei aveau alte interese şi, de altfel, s-au şi retras după ce Tudor şi-a dezvăluit idealul de dreptate socială al programului său politic, scopul lor fiind să scape de turci şi de fanarioţi, dar să păstreze intacte pri­vilegiile tradiţionale. Mitropolitul, reprezentant mai ales al averilor bisericeşti decât al Lui Hristos, a încercat să fugă, a fost nevoit să-l oprească forţat; aliaţii, eteriştii în special, nu erau interesaţi de soarta poporului român, planul lor era să se folosească de panduri pentru realizarea propriilor sco­puri. Vladimirescu ştia că asigurarea unui echilibru po­li­tic şi a ordinii, condiţii de legitimitate, erau foarte greu de îndeplinit. Pe de altă parte pandurii n-aveau nici o pre­gă­tire, nu ştiau nimic despre meseria de oştean, veniseră din dorinţa de răzbunare, din ura împotriva asupritorilor, hotărâţi să-şi dea chiar şi viata pentru a scăpa de jugul robiei. Erau printre ei şi oameni necinstiţi, vicleni, hoţi, atraşi de posibilitatea de a jefui, aşa cum făceau turcii şi toţi barbarii când veneau în hoarde înarmate, cotropitoare.

Tudor era conştient de slăbiciunile pandurilor, ştia că în confruntarea cu turcii, bine pregătiţi şi bine dotaţi, oştirea lui putea să fie o victimă uşoară şi de aceea punea mare preţ pe disciplină şi pregătire ostăşească. În Ţările Ro­mâne, obligate să renunţe la serviciul militar, vitejia le­gen­dară a muntenilor şi moldovenilor nu mai era cunos­cută decât din povestirile bătrânilor, transmise din gene­raţie în generaţie. Ultimele fapte vitejeşti ale muntenilor erau scrise de oştenii lui Constantin Brâncoveanu la Cer­neţi, unde luptaseră alături de turci împotriva nemţilor.

Reuşise, e adevărat, cu sprijinul unor boieri olteni, mai mult interesaţi decât patrioţi, să procure arme şi echi­pament pentru o oştire de vreo 10-15 mii de oameni şi mai spera să primească ajutoare de la Ţarul Rusiei şi să se uneas­că contra turcilor cu alte mişcări de eliberare naţio­nală din Balcani. Vladimirescu era un militar priceput şi un politician inteligent, programul său politic era potrivit momentului istoric al Europei în care lupta de eliberare naţională se împletea cu cea socială, pregătise destul de bine începutul revoluţiei, alesese un loc potrivit de adu­nare, se asigurase de sprijinul multor patrioţi din Oltenia, strânsese în jurul său tovarăşii credincioşi, unii dintre ei fiindu-i rude şi prieteni apropiaţi. Pe cei ce i se alăturaseră după declanşarea revoluţiei, mai puţin cunoscuţi, îi pri­mise şi îi supraveghea, cunoscând bine obiceiurile şi năra­vu­rile locului. Ştia că nu va fi uşor, cunoştea greutăţile şi ris­curile organizării unei armate nesusţinută de puterea po­li­tică, deţinătoare a resurselor economice şi financiare, afla­te în mâinile boierilor, ezitanţi şi neîncrezători, gata oricând să-l părăsească şi să treacă de partea turcilor.

Numele de pandur a intrat în limba română din Ardeal, având înţelesul de soldat dintr-un corp de oaste neregulată, însă originea lui era maghiară şi se potrivea, mai mult cuvântului românesc haiduc, cu sensul generos de apărător al celor jefuiţi şi asupriţi. Oştenii lui Tudor Vladimirescu au primit numele de panduri pentru că nu făceau parte din trupele înarmate oficiale din Ţara româ­nească formate din arnăuţi, mercenari plătiţi să asigure ordinea interioară, ei îşi propuneau liberarea poporului de sub dubla robie, a turcilor şi a boierilor hrăpăreţi, obiectiv ce corespundea înţelesului originar al cuvântului.

Ajuns printre panduri, Radu a înţeles de la început greutăţile cu care se confruntau comandanţii în organiza­rea unui mare număr de oameni veniţi fără nici o pregătire militară. Împreună cu vechii lui tovarăşi din pădurea Co­toş­manului a început instruirea şi organizarea noilor veniţi, nepricepuţi, dezorientaţi, nedisciplinaţi, prost îmbrăcaţi pentru timp de iarnă, unii chiar desculţi. De abia acum şi-a dat seama Radu ce importantă a fost pregătirea din pădu­rea Cotoşmanului, cei instruiţi acolo devenind instructori pentru noii veniţi. Erau multe de învăţat, să mânuieşti ar­ma, să o întreţii, să mergi în formaţie, să respecţi ordinele date de cei mai mari în grad, să îngrijeşti uniforma şi mai ales încălţămintea, ca să nu ai necazuri în timpul marşului, să le păstrezi curate, să nu vorbeşti fără rost, să ai ţinută de pandur, şi multe, multe altele. Lui Radu i s-a dat în grijă un număr de 20 noi veniţi, printre care erau şi fraţii de la mânăstire. Aici însă nu mai erau fraţi ci subordonaţi, situa­ţie mai greu de înţeles pentru foştii călugări. A fost nevoie să le explice că la armată lipsa de disciplină înseamnă slă­bi­ciune, de care putea profita duşmanul, pregătit să ucidă sau să ia în robie. Datorită darului său născut de a se face înţeles de oameni, Radu a devenit un instructor apreciat. Pe lângă munca de instructor i s-au dat şi sarcini de apro­vi­zionare şi de administrare a bunurilor la compania lui Gheţea, seriozitatea şi cinstea lui fiind garanţii preţioase.

Într-o dimineaţă, Gheţea l-a luat deoparte şi i-a spus:

– I-am vorbit lui Tudor despre tine, vrea să te vadă.

S-au înţeles, ca de obicei, din priviri şi s-au îndreptat spre cortul Comandantului. I-a întâmpinat garda, s-au spus câteva cuvinte, ştiute numai de cei apropiaţi, cei doi stră­jeri au dat onorul şi le-a permis să intre. În cort i-a întâm­pi­nat Vladimirescu. Stăpân pe sine de obicei, Radu a avut un moment de slăbiciune, se aştepta să întâlnească un om im­punător, însă ţinuta celui din faţa lui depăşea orice aştep­tare. Tudor stătea în picioare, lângă o masă, într-o po­zi­ţie militară desăvârşită, cu mâna dreaptă pe mânerul sabiei, cu stânga pregătită parcă să scoată pistolul, dârz, chiar aspru, părea simbolul autorităţii căreia te simţi dator să i te supui. Nu era prea înalt, nici mărunt, bine făcut, su­plu, căciula dreaptă în completarea frunţii înalte şi a păru­lui tăiat scurt, o chică perfectă, completau o statura impu­nă­toare, iar cizmele, din piele fină, strălucitoare ca şi ca­râm­bii, stabileau o legătura trainică între om şi pământ, de neclintit. Mustaţa galben castanie îndulcea puţin asprimea feţei.

Gheţea l-a prezentat în câteva cuvinte: voinic, vor­beşte puţin, înţelege repede şi bine, tot ce face e bine făcut, vine de la mânăstire, ştie să scrie şi să citească româneşte, greceşte şi slavoneşte, om de încredere. Tudor îl privea insistent ca şi cum ar fi văzut ce i se spunea. N-a spus nici o vorbă, Gheţea îl cunoştea şi a înţeles că nu va vorbi, i-a făcut semn lui Radu şi au ieşit din cort. După ce s-au de­păr­tat puţin l-a liniştit: „Aşa e el, nu se pripeşte, cântă­reşte bine, când spune ceva nu mai dă înapoi şi de aia vor­beşte puţin, aşteaptă, sunt sigur că o să te cheme”.

După vreo săptămână l-au chemat la grămăticie, unde i-au dat să scrie nişte liste de alimente şi echipament militar. Disciplinat, fără să pună întrebări a îndeplinit tot ce i s-a cerut, cât a putut mai bine. Cei din jurul lui vor­beau puţin şi executau ordinele, nimeni nu ştia ce scriu ceilalţi, nu întrebau, nu erau curioşi, totul corespundea cu purtarea obişnuită a lui Radu. După altă săptămână l-au dus din nou la Tudor, care, de data asta i-a adresat cuvânt:

– Spune, Popo, ai depus jurământ faţă de popor? Eşti gata să speli sabia cu sânge de turc? Ai curaj să te lupţi cu balaurii?

Ce putea să răspundă Radu la aşa întrebări? Cuvin­tele nu veneau, tot ce avea de spus se afla în ochii lui în­fipţi curajos în ochii aspri ai Vladimirescului, care le-a vă­zut încrâncenarea, a citit răspunsul şi a continuat:

– Vei face în continuare instrucţie cu recruţii, iar seara te vei prezenta la Canţelarie unde ţi se va spune ce ai de făcut. Eşti liber.

A trecut un timp până să-şi dea seama că mulţi gră­mă­tici erau foşti călugări de la diferite mânăstiri şi că nu se scriau numai acte administrative ci şi scrisori către alte Canţelarii şi personalităţi importante, că acolo era locul unde se plănuiau acţiunile oştirii. A trebuit să-l întâlnească pe Părintele Ilarion, recunoscut de toţi ca şef, să-i câştige încrederea şi să afle de la el că politica este o meserie grea şi plină de neprevăzut. Prima regulă a locului unde se face diplomaţia este păstrarea secretului, şi Părintele a înţeles că Radu n-are nevoie de această învăţătură, la el fiind mai greu să-l faci să vorbească, să răspundă la întrebări, nici­cum să afli ce ştie sau ce gândeşte.

Părintele Ilarion era exact omul de care avea nevoie Tudor. Inteligent, cultivat, ambiţios, reuşise să ajungă Epi­scop, ceea ce nu era uşor într-o vreme când majoritatea şefilor bisericii erau de origine grecească. Nu e greu de crezut că spera să ajungă Mitropolit şi că vedea în Tudor pe viitorul Domn al Ţării Româneşti, adică pe cel ce putea să-i împlinească visul. Ilarion ştia ce mare risc îşi asumă cei ce se răzvrătesc împotriva stăpânirii şi-i vorbea deseori lui Tudor despre soarta unor conducători de revoluţie, des­pre sacrificiu şi trădare, dar primea de la acesta un singur răspuns: „În ziua când am ridicat steagul am îmbrăcat şi cămaşa morţii”. S-a spus, mai târziu, că Ilarion a fost ca­pul revoluţie, geniul cel bun, iar Tudor a fost braţul ei. A fost mare păcat că Tudor s-a lăsat sfătuit şi de intriganţi ca Udriski, Consul austriac, un adevărat geniu rău. Sub pre­textul că intermediază tratative cu turcii, acesta l-a trădat, el fiind de fapt spionul eteriştilor.

Personalitatea lui Tudor impunea respect şi ascultare celor ce vedeau în el pe eliberator, pe cel ridicat să scape ţara de asupritori şi de păgâni. Erau însă printre panduri oameni de toate felurile, mulţi dintre ei simpli şi neştiutori, uşor de manevrat, alţii vicleni şi furăcioşi, atraşi de ispita îmbogăţirii prin jaf, hoţie şi tâlhărie. Tudor stabilise că ni­meni nu avea dreptul să se atingă de averile drept câştigate ci numai de cele obţinute prin înşelăciune şi nedreptate, fără să se precizeze însă unde se termină dreptatea şi unde începe înşelăciunea şi cum exemplul rău se întinde ca pecin­ginea, mulţi panduri au căzut în păcat. Când a înţeles Vladimirescu greşeala era prea târziu, măsurile luate de el au fost considerate prea aspre. Dar, despre aceste necazuri o să vorbim mai la vale.

În ziua de 23 Ianuarie 1821, în prezenţa unei mari mulţimi de săteni sosiţi din satele învecinate şi câtorva sute de panduri, Tudor a citit Proclamaţia de la Padeş, un do­cument rămas în istorie ca importantă manifestare ro­mâ­nească pentru independenţă şi dreptate socială. Cu aceas­tă ocazie Vladimirescu şi-a expus programul şi a probat calităţi de om politic, discursul său referindu-se nu numai eliberarea de sub jugul turcesc dar şi la „dreptate şi slobozenie” pentru ţărănimea asuprită, arătând în acest fel că înţelegea să se sprijine, în lupta lui, mai ales pe cei ce suportaseră umilinţe şi nedreptăţi.

*          *          *

Totul era prevăzut, erau stabilite datele de prezentare a taberelor de pregătire şi locul de întâlnire, satele din apro­pierea oraşului Târgu Jiu, potrivite pentru adunarea unui mare număr de oameni. Era iarnă, deplasările se făceau cu greutate, unii tineri, neobişnuiţi cu programul, militar aveau nevoie de îndemnuri şi exemplu de la cei vechi şi de încrederea în izbândă. Tudor supraveghea de aproape instruirea pandurilor, se afla totdeauna printre ei, îi urmărea cum îndeplineau ceea ce li se ordona şi cum suportau curajoşi condiţiile grele. Se putea spune că visul lui Vladimirescu avea toate şansele să se împlinească, ecoul Proclamaţiei răspândindu-se în toate ţinuturile lo­cuite de români, în Valahia, Moldova şi Transilvania, în vechea Dacie. Aceasta era de altfel speranţa lui Tudor, aşa cum rezultă din scrisori rămase de la el, în care se spunea că „ardelenii, moldovenii şi muntenii suntem de un neam şi o lege”. În fruntea unei oştiri organizată din mers, ajun­să prin adunarea taberelor dinainte pregătite şi prin alătu­rarea unui mare număr de săteni la un număr de aproape 12.000 de panduri, Tudor s-a îndreptat spre Bucureşti spe­rând că pe drum va reuşi să recruteze noi panduri. A ales de la început traseele, a pregătit popasurile folosindu-se de oameni de încredere şi de patrioţi, cunoscuţi pentru îndâr­ji­rea împotriva jugului turcesc. Istoria a reţinut printre cei ce s-au alăturat lui Tudor pe faimosul haiduc Iancu Jianu, prieten al Vladimirescului şi pe tânărul Petrache Poenaru, devenit mai târziu ilustru nu numai prin inventarea tocului rezervor, dar şi prin contribuţia remarcabilă în dezvoltarea în­văţământului naţional. În drum spre Bucureşti Vladimi­rescu a fost găzduit la Beneşti de Vâlcea de către Petrache Poenaru şi la Drăgăşani de către sora lui Iancu Jianu, Flo­rica cea care urma să devină soţia lui. Petrache Poenaru, deşi foarte tânăr, avea 22 de ani, l-a însoţit la Bucureşti şi a fost, împreună cu Ilarion, sfetnic de nădejde. Despre Florica am aflat de la maicile Mânăstirii Surpatele că a fost siluită de către Câr-Serdarul Stoica, guvernatorul Ol­te­niei şi că s-a sinucis în clopotniţa mânăstirii. Iancu Jianu boier şi haiduc în acelaşi timp, n-a lăsat nepedepsită fapta lui Stoica, l-a atras prin viclenie la mânăstire şi l-a ucis în locul unde s-a spânzurat sora lui.

Bine organizaţi şi antrenaţi, pentru timpul scurt de care au dispus, pandurii au parcurs drumul până la Bucu­reşti într-un timp record, în ciuda opoziţiei îndârjite a ar­nău­ţilor aflaţi în slujba vechii administraţii şi a unor boieri speriaţi de răzmeriţă, dispuşi să-l sprijine pa Scarlat Cali­machi, cel agreat de turci, domnitor cu firman însă fără tron.

Trecerea peste Olt a oştirii şi a materialelor a repre­zentat un moment dificil, Tudor nu se mai afla în Oltenia lui, unde toţi îi erau prieteni, boierii munteni organizaţi pen­tru împotrivire, dispuneau de potere de arnăuţi şi mer­ce­nari plătiţi şi încercau să-l oprească. Recrutarea de pan­duri şi organizarea unor depozite la mânăstiri se făcea cu greutate, era nevoie de oameni de legătură, devotaţi şi buni cunoscători ai locurilor. Radu a participat direct la acţiu­nile îndrăzneţe ale pandurilor, organizate şi conduse de Co­mandantul lor.

Trecuseră de Drăgăşani când a fost chemat la Tudor împreună cu alţi panduri; acolo îi aşteptau încă cinci tineri înarmaţi, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti şi un bărbat cu mus­taţă, voinic, încins cu un chimir în care erau înfipte mai multe pistoale:

– Mergem cu Iancu peste Olt să recrutăm panduri, le-a spus Tudor.

– Nu cumva vă e frică? i-a luat peste picior mustă­ciosul.

– Poate de tine să le fie frică, Iancule, că ţi-au scos faima de om aspru.

– Sunt unii care vorbesc fără să mă cunoască, eu n-am luat niciodată de la omul sărman, nu m-am atins de copii şi neveste, am luat de la cei cu bani prea mulţi, ne­mun­ciţi, de la boierii hrăpăreţi şi de la turci, am făcut drep­tate şi numai ăia mă duşmănesc, că i-am lăsat fără pun­gi şi lucruri furate.

– Să mergem înainte de a se întuneca prea tare, a slobozit comandă Tudor.

Caii, cu copitele încălţate în obiele, ca să nu li se audă mersul, îi aşteptau deja pregătiţi.

Au luat-o pe o potecă, printre sălcii şi arini şi apoi printr-o pădure de stejari bătrâni, mustăciosul era ca la el acasă, avea şi oameni trimişi înainte, au ocolit satele şi au ajuns, noaptea târziu la o mânăstire, unde erau aşteptaţi de părintele stareţ, prieten al lui Iancu Jianu şi de câteva zeci de oameni. Tudor i-a primit pe rând, unora le-a pus şi între­bări şi a ales pe cei mai voinici, ceilalţi urmând să asigure paza alimentelor şi muniţiilor depozitate, prin grija stareţului şi a lui Iancu, la mânăstire. Pe căpitanul Gheţea l-a lăsat să asigure paza, împreună cu o mică trupă de pan­duri şi cu haiduci de-ai lui Iancu. Erau mulţumiţi, se adu­na­seră multe provizii, s-au ridicat să plece, în pofida insis­ten­ţelor părintelui stareţ şi a vinului de Drăgăşani, ales dintre cele mai bune, pentru că era folosit şi la grijanie, dar n-au apucat să iasă din curtea mânăstirii, s-au auzit focuri de armă, dovezi că în Ţara Românească nu numai zidurile dar şi sălciile şi arinii au ochi şi urechi. Au făcut calea în­toarsă, Iancu le-a spus că sunt arnăuţii lui Ghencea, trimişi de la Piteşti împotriva lui Tudor, dar că nu intrau în mâ­năs­tire fără voia părintelui stareţ. Într-adevăr, arnăuţii s-au oprit la poartă, stareţul i-a întâmpinat şi le-a spus că se va plânge la stăpânire pentru turburarea liniştii călugărilor. Au rămas în chiliile călugărilor până seara, când, pe întu­ne­ric, conduşi de Iancu, s-au ascuns în Cimitirul Băla­nu­lui, în satul Cornăţel. Călugării pregătiseră între timp caii, îi adăpaseră, le dăduseră grăunţe, şi îi aduseseră lângă ci­mi­tir. Toate ar fi fost bune dacă n-ar fi fost necazul că brâul cu sămne, acte şi sigilii, al lui Tudor se pierduse prin cimitir. În zadar au trimis a doua zi doi panduri îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, să-l caute, sămnariu a rămas pierdut, pen­tru că aşa era obiceiul locului, să nu se dea înapoi lu­crurile găsite.

Trecerea pandurilor peste Olt s-a făcut într-o noapte, datorită prezenţei printre panduri a unor buni meseriaşi. Pentru Radu a fost prilej de învăţătură, şi admiraţie pentru priceperea fiilor de ţărani care au reuşit să se descurce, ca toţi românii puşi în situaţii grele, cu mijloace rudimentare. S-a străduit să ajute cât a putut mai bine şi hărnicia lui a fost apreciată, mai ales pentru că se vedea în fapte şi fără prea multe vorbe.

Drumul până la Bucureşti a fost, pentru Radu, o bună ocazie de înţelegere a importanţei comandanţilor şi mai ales a Comandantului suprem, obligat să ia decizii în momentele grele, să-şi asume răspunderea pentru ordinele date. În condiţiile oştirii lui Tudor, cu soldaţi pregătiţi în grabă şi cu ofiţeri lipsiţi de experienţă militară, improvi­zaţi, neobişnuiţi cu disciplina cazonă, alegerea căpitanilor şi polcovnicilor, nume rusesc ce corespundea coloneilor, n-a fost deloc uşoară; era nevoie de oameni cu autoritate, credincioşi idealului revoluţiei şi Comandantului suprem. Curajoşi erau mulţi, dar pricepuţi în ale oştirii nu prea se găseau, iar cinstea şi patriotismul, argumente ale autori­tă­ţii, erau greu de apreciat. Tudor a ales un număr de 50 de pan­duri devotaţi, din care a făcut garda sa personală, in­struită special pentru pază şi execuţie, prin ultimul cuvânt înţelegându-se şi pedepsirea capitală a celor ce se făceau vinovaţi de acte grave, din care cauză i s-a mai spus şi Garda de pază şi ucidere. Comandantul gărzii era Chiriac Popescu, subordonat direct lui Tudor, el se afla totdeauna în apropierea sa şi executa tot ce i se ordona. Actele de in­dis­ciplină, furtişagurile, înşelătoriile, erau pedepsite cu severitate la ordinul lui Tudor. Bucatele erau gătite de Pre­da Panduru, bucătar priceput şi oştean devotat. El le gătea personal pentru Tudor şi le gusta totdeauna înaintea lui.

Vladimirescu a fost un exemplu de corectitudine, îm­prumuta bani cu chitanţă, plătea alimentele consumate de panduri şi hrana cailor, atunci când nu erau oferite de bună voie, organiza pregătirea popasurilor, trimiţând înain­te ştafete călări cu ordin de a nu jefui, într-un cuvânt purtarea lui nu lăsa loc de suspiciuni. Datorită experienţei de militar şi capacităţii de comandant, a reuşit să-şi orga­ni­zeze oastea, să o înzestreze cu cele necesare, să-i obişnu­iască pe panduri cu condiţiile grele, să asigure respectarea ordinei, a disciplinei şi a regulamentelor. I-a fost mai greu să organizeze locotenenţa, sau, cum se mai spune, Statul Major. Au apărut între cei aflaţi în apropierea lui mulţi pretendenţi la posturi de comandă, şi chiar deosebiri de pă­reri şi rivalităţi. Bulgarii şi sârbii aveau proprii lor coman­danţi de care Tudor a trebuit să ţină seama, dar şi să-i su­pra­vegheze prin oameni devotaţi lui. Ca fost soldat în armata rusă, renumită prin subordonare fără comentarii, Tudor a introdus o disciplină severă.

Marşul spre Bucureşti a fost pentru cei mai mulţi, prilej de a învăţa meseria de soldat. Era iarnă, era frig, dormeau noaptea sub cerul liber, raţiile de mâncare erau bine drămuite, deşi Tudor se străduia să asigure hrană suficientă, ştiind că de la un soldat prost hrănit nu poţi să ceri subordonare şi vitejie. Mulţi boieri au refuzat să-şi deschidă magaziile, dar Tudor a evitat să folosească forţa, mai darnici au fost sătenii, aflaţi în stare de şerbie sau de rumânie pe moşiile boiereşti sau mânăstireşti. Vorba ro­mâ­nească ce spune că „tot săracu’ dă colacu”, se adeverea şi de această dată. Au mers pe drumul cel mai scurt, ra­reori întâlneau aşezări omeneşti, oamenii neavând curajul să-şi aşeze casele în apropierea drumurilor, unde puteau fi uşor surprinşi de turci. După ce au intrat în Codrii Vlăsiei, s-au simţit mai în siguranţă, că doar „codru-i frate cu românul”. În localităţile mai mari şi în unele mânăstiri au fost lăsaţi panduri sub comanda unor comandanţi, aleşi din­tre cei mai devotaţi şi destoinici. Ultimul popas, înainte de intrarea în capitala Ţării Româneşti, l-a făcut la Bolin­tinul de Vale de unde a lansat cunoscuta Proclamaţie către bucureşteni, chemându-i să se unească pentru dobândirea drepturilor şi libertăţii românilor: „Fraţilor oameni, ştiu că vă este auzită cererea ce face tot norodul Ţării Româneşti (cel de Dumnezeu păzit) pentru dreptăţile cele folositoare la toată obştea (…) Iar de la o vreme încoace, din pricina unirii boierilor pământeni cu cei după vremi trimişi domni, cu toţii s-au înghiţit şi s-au stricat, precum prea bine vă este ştiut şi nici acum mai sus numiţii nu voiesc a împlini cererea pentru slobozenia dreptăţilor”.

Tudor şi-a condus oastea până la Bucureşti, unde spera să-şi refacă proviziile şi să fie sprijinit de negustori şi meseriaşi, nemulţumiţi de birurile prea mari impuse de turci şi boieri, de necinstea şi viclenia grecilor veniţi din Fanar. N-a întâmpinat rezistenţă, garnizoana turcească s-a retras la Dunăre, a preluat puterea în capitală şi a fost, câteva luni, domnitor fără firman al Ţării Româneşti. Printr-o politică abilă şi-a asigurat sprijinul bucureştenilor, le-a acordat înlesniri, ceea ce corespundea spiritului euro­pean de creştere a rolului jucat de burghezie.

Ca şi în alte împrejurări din trecut, o parte dintre boieri s-au opus şi au uneltit împotriva lui, astfel că Tudor a fost obligat să folosească forţa, când n-a reuşit prin mijloa­ce politice. A impus marilor boieri domiciliu forţat, şi l-a oprit pe Mitropolit în Bucureşti, pentru că în acest fel nu putea fi acuzat de răzvrătire, el păstra structurile de putere legale şi nu dădea turcilor motiv de intervenţie ar­mată. Pentru a-i împiedica pe panduri să comită jafuri, după exemplul eteriştilor, lăsaţi de capul lor în Bucureşti, Tudor i-a pus să sape şanţuri de întărire, să construiască metereze, să facă instrucţie, într-un cuvânt, le-a ocupat tim­pul cu activităţi militare.

A acceptat, după ezitări, să se întâlnească la Colen­tina cu Ipsilanti, autoproclamat Comandant suprem şi Generalisim. Întâlnirea a fost prilej de precizare a obiecti­ve­lor celor doi. I-a atras atenţia grecului că eteriştii se dedau la jafuri, că nu respectă disciplina militară şi că tre­buie să le impună respect pentru locuitorii capitalei, de al căror sprijin aveau nevoie. I-a recomandat să părăsească Ţara Românească, să treacă Dunărea şi să se întărească pe pământ grecesc. Era adevărat că se legaseră să lupte, sub steag rusesc, împotriva turcilor, dar Tudor nu era sub ordi­nul lui Ipsilanti, amândoi erau subordonaţi Comandan­tului rus. Situaţia se modificase însă după ce Ţarul Rusiei a anunţat că nu susţine mişcările de eliberare naţională din Balcani, astfel că legământul nu mai putea fi invocat. Ipsilanti, orgolios şi invidios, deranjat de faima lui Tudor a vrut să-l înlăture de la comanda pandurilor, i-a cerut să o lase lui Alexandru, unul dintre comandanţii bulgarilor, ceea ce, bineînţeles, Tudor a refuzat. Înţelegerea, invocată mai târziu de Iordache Olimpiotul, se referea numai la de­li­mitarea zonelor de acţiune ale celor două armate, Ipsi­lanti rămânea în nordul Munteniei, iar Tudor în Oltenia şi în câmpia Dunării, şi nicidecum la subordonarea lui Tudor faţă de Ipsilanti.

Tensiunea dintre cei doi s-a accentuat după întâlni­rea de la Colentina din cauza purtării dezordonate şi bru­tale a eteriştilor, faţă de populaţia Bucureştilor. Acesta a fost, de altfel, şi justificarea intrării trupelor turceşti, sta­ţio­nate în garnizoane pe malul Dunării, pe teritoriul Ţării Româneşti. Turcii aşteptau numai un pretext să invadeze ţara, s-o jefuiască şi s-o pustiască.

*          *          *

Tudor a înţeles că era momentul unei noi orientări politice. O confruntare militară cu turcii, superiori ca nu­măr şi putere militară, pentru apărarea Bucureştiului era riscantă, el nu se mai simţea în siguranţă într-un oraş plin de iscoade şi de trădători. A hotărât să plece şi să se în­tărească în Oltenia, unde avea depozitate rezerve şi oa­meni de încredere.

N-a fost o decizie uşoară, boierii au vrut să folo­sească ocazia pentru a-l părăsi şi a se retrage în Ardeal, pe teritoriu austriac. Sub pretextul că le asigură securitatea, le-a dat o gardă formată din panduri, cu ordinul secret de a-i conduce, nu spre graniţa austriacă, ci spre Oltenia. Bo­ierii au prins de veste, au tratat cu şefii gărzii, i-au plătit, au schimbat direcţia şi au fugit în Austria. A fost un prim semn că spionii şi trădătorii, strecuraţi în oastea pandu­rilor, îşi începuseră activitatea. Ei au început să se­mene neîncredere în rândul pandurilor şi Tudor, care avea şi in­for­maţii despre înţelegerea dintre Comandanţii bulgarilor şi sârbilor, Prodan şi Macedonski, de a-l trăda, a vrut să întă­rească disciplina prin măsuri drastice, garda de pază şi ucidere a primit ordin de lichidare a celor ce săvâr­şeau acte de nesupunere. Între Bucureşti şi Piteşti au dis­pă­rut vreo cincisprezece panduri, toţi dovediţi că se deda­seră la jafuri. În satul Cârcinov, unde a făcut popas, Tudor le-a cerut Căpitanilor în scris că vor răspunde în faţa lui de neorânduielile pandurilor şi că se vor opune prin forţă planului trădătorilor. Patru dintre ei Urdăreanu, Enescu, Oarcă şi Cuţoiu au refuzat şi l-au învinuit de prea multă asprime. Tudor a înţeles că se află în faţa unei răzmeriţe şi a acţionat cu severitatea militarului. N-a apucat însă decât să-l spânzure pe Urdăreanu, pe Enescu l-a salvat Prodan, comandantul bulgarilor, iar ceilalţi doi au reuşit să se ascundă. Spânzurarea trădătorului Urdăreanu a fost folo­sită de duşmanii lui Tudor, deja înţeleşi cu eteriştii, pentru a-l da pe mâna acestora.

Obligat să se oprească la Goleşti pentru a evita con­fruntarea cu trupele lui Ipsilanti, care ocupaseră vadul de trecere a râului Argeş, Vladimirescu a devenit victima ete­riştilor care strecuraseră printre panduri numeroşi spioni şi aveau acum şi sprijinul trădătorilor şi răzvrătiţilor. În noap­tea zilei de 20 mai 1921 s-a retras în foişorul cona­cului de la Goleşti să se odihnească, fără să ştie că garda era dezarmată şi că toţi apropiaţii lui erau supravegheaţi de trădători. Ei ordonaseră că oricine ar fi vrut să intre la Tudor fără aprobarea lor să fie ucis pe loc. Aflat în apro­pierea foişorului, Radu a fost martor la toate pregătirile mârşavei trădări, a încercat să găsească un pretext ca să ajungă la Tudor, dar a fost oprit de un bulgar gras şi mus­tă­cios:

– Vezi-ţi de scriptura ta părinte, că altfel dai de dracu, nu mai ajungi la Dumnezeu.

E greu de crezut că Tudor, bun cunoscător al obice­iu­rilor timpului nu şi-a dat seama că este prins într-o cap­cană, singura speranţă fiind intervenţia hotărâtă a celor mai devotaţi dintre căpitani şi a gărzii. Ceea ce nu ştia Tudor era faptul că spionii şi trădătorii îi înspăimântau pe panduri răspândind zvonul că îi va preda turcilor şi că îi va ucide pe toţi cei ce i se vor opune.

*          *          *

În dimineaţa zilei de 21 Mai Tudor a fost anunţat că a sosit de la Piteşti Căpitanul Iordache însoţit de Ghencea şi de Mihalcea. Tudor s-a pregătit să-i primească, dar cei trei, însoţiţi de vreo treizeci de arnăuţi înarmaţi se aflau deja în faţa cortului. Garda de pază a lui Tudor, dezarmată, fusese înlocuită cu arnăuţi şi pe dealul de lângă conac se aflau, ascunşi, alţi trei sute de arnăuţi, care luaseră poziţii de luptă, astfel că Tudor era deja prizonierul lui Iordache. Au fost aduşi şi câteva zeci de căpitani ai lui Tudor împreună cu care Iordache a intrat în foişor şi fără multă introducere i-a spus că Prinţul Ipsilanti nu mai are încre­dere în el, că şi-a călcat legământul faţă de el şi înţelegerea stabilită cu puţin timp în urmă. A scos de la piept un teanc de hârtii şi a continuat: „Iată şi o nouă probă de necredinţă a ta”. A citit în faţa căpitanilor scrisorile trimise de Tudor către Paşa Chehaia-bei, la sfatul contelui Udriski, prin care îl asigura de respectarea vechilor tratate şi îi arăta nemul­ţu­mirile faţă de purtarea eteriştilor. Tudor îi ruga pe turci să nu invadeze ţara şi să-l lase pe el să restabilească or­dinea.

După ce a citit mai multe pasaje din scrisoare, ale­gându-le cu atenţie, Iordache i-a întrebat pe căpitanii pre­zenţi:

– Luat-aţi voi armele, flăcăi, să luptaţi cu turcii îm­po­triva creştinilor?

– Nu! au răspuns căpitanii.

– Nu v-a spus slugerul Tudor, până ieri, că aveţi să vă luptaţi împotriva turcilor?

– Aşa este! au strigat toţi căpitanii.

– Cu toate acestea, vedeţi, chiar din scrisorile lui, el voia să vă dea pe mâna turcilor.

Căpitanii începură a murmura.

– Întrebaţi pe acest călcător de jurământ: unde sunt atâţia panduri şi căpitani ce i-a tăiat numai de la plecarea sa din Cotroceni? Unde sunt Urdăreanu şi alţii, pe care i-a tăiat aici la Goleşti?

– Pentru aceasta nu am să dau seama nimănui, a răs­puns Tudor cu mândrie; sunt în ţara mea cu sabia mea.

La aceste cuvinte feţele căpitanilor se întunecară şi începură a scrâşni din dinţi. Iordache profită de această dispoziţie a căpitanilor şi le zise:

– Mai vreţi voi de comandir pe acela care vă omoară fără vină şi nejudecaţi şi care lucrează pe sub mână cu turcii ca să vă dea pe mâna păgânilor?

– Nu-l mai vrem, spuseră toţi într-o glăsuire.

(….)

– Încuviinţaţi voi mergerea slugerului Tudor la prin­ţul Ipsilanti ca să-şi dea cuvânt pentru faptele sale?

– Să meargă! Să meargă! răspunseră toţi.

– Haide, dar, la prinţul Ipsilanti, zise lui Tudor căpi­tanul Iordache. Prinţul, ca părinte bun şi comandant al nos­tru, te va ierta, dacă te vei pocăi.

(….)

Facem precizarea că dialogul şi informaţiile resti­tuite în acest capitol le-am găsit în cartea istoricului C.D. Aricescu – Istoria Revoluţiei de la 1821. Prin citarea cu­nos­cutului revoluţionar de la 1848, nu facem decât să ne ţinem promisiunea de a respecta adevărul.

Trădat de panduri, Tudor n-a opus nici o împotrivire. Le-a spus doar foştilor săi căpitani următoarele cuvinte:

„– Mă duc la Ipsilanti, căci aşa este voinţa voastră, dar sufletul meu presimte că n-o să mă mai întorc; şi de voi muri, sângele meu cadă asupra voastră şi asupra co­piilor voştri”.

Mai jos, în aceeaşi carte este citată şi mărturia unuia dintre cei mai devotaţi panduri, Cioranul, ajuns la Piteşti în seara nefericitei zile a trădării. Aşezat pe un pat, Tudor zicea călăilor săi:

„Oameni fără căpătâi şi străini de această ţară, prin viclenie aţi amăgit oştirea mea de m-a dat în mâinile voas­tre. Ce credeţi că faceţi cu mine? Să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte, în multe rânduri am înfruntat moartea în război. Înainte de a ridica steagul pentru dobândirea drepturilor ţării m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii. V-aţi gân­dit voi bine la ce capăt o să iasă fapta voastră? Turcii sunt în ţară şi voi singuri nu sunteţi în stare să vă bateţi cu ei cu ispravă. Veţi vedea.”

Previziunile lui Tudor privind soarta lui s-au împli­nit. Căpitanii care l-au abandonat s-au căit zadarnic, cei mai mulţi au pierit în luptele ce au urmat, alţii, mai puţini au dus mai departe blestemul. Câteva învăţăminte merită să fie consemnate:

Grecii s-au purtat şi de această dată cu cinism, au folosit mijloace necinstite: înşelăciunea, trădarea, crima. Ipsilanti nu era îndreptăţit de nici-o lege sau regulament să ucidă pe Tudor. Faimosul Legământ al lui Tudor se întoc­mise în contextul unui ajutor primit de la ruşi, iar Înţele­ge­rea de la Colentina nu stabilea nici o subordonare a lui Tudor faţă de Ipsilanti, dimpotrivă, era o revizuire a Legă­mân­tului. Tudor n-a fost niciodată subordonatul lui Ipsi­lanti, nu putea să fie, pentru că acesta n-avea calităţi de Comandant militar, el şi-a servit poporul şi când a consta­tat că nu se poate baza pe ruşi şi pe eterişti a preferat să trateze cu turcii sperând să-i determine să nu pustiască ţara cum făceau de obicei când o invadau. I-au lipsit sfetnicii pricepuţi, Episcopul Ilarion plecase împreună cu boierii, trimis de Tudor şi dacă n-a reuşit să împiedice dezertarea lor, de vină a fost blestemul cel vechi al românilor, trăda­rea. Căpitanii lui Tudor erau oameni simpli, necunoscători ai maşinaţiilor politice, s-au lăsat uşor înşelaţi de viclenia grecului. La rândul său, Iordache, n-a ştiut că Ipsilanti îl va ucide pe Tudor, pentru el, militar de meserie, viaţa unui ostatec trebuia respectată. Căpitanul Iordache a murit ca un adevărat erou, spre deosebire de Ipsilanti, un laş şi un incompetent. Istoricul are şi un reproş justificat de făcut lui Tudor: acesta ar fi trebuit, după opinia lui, să se folo­sească de situaţia creată în Bucureşti prin prezenţa, chiar şi forţată, a marilor boieri şi a Mitropolitului să convoace o adunare populară, cu boieri, cu negustori, cu meseriaşi, cu ţărani, să impună alegerea sa şi să se urce pe scaunul dom­niei. Din această poziţie el putea să dispună de puteri spo­rite, să-l alunge pe Ipsilanti şi să trateze cu turcii, convin­gân­du-i prin toate mijloacele, inclusiv cu bani, să-i dea firmanul domnesc. Suferinţele poporului român ar fi fost scurtate cu o jumătate de secol şi, poate, invazia turcească devastatoare ce a urmat revoluţiei ar fi fost evitată.

Arestat de eterişti Vladimirescu a fost dus la Târ­go­vişte, oraş predestinat pentru sacrificiu conducătorilor, unde a fost ucis mişeleşte de către unul dintre cei mai nemer­nici şi depravaţi eterişti, Caravia, un beţiv şi un sanghi­­­nar notoriu. Din relatările lui Chiriac Popescu, Tudor, căzut sub suliţele arnăuţilor a avut puterea să ros­tească ul­ti­mele sale cuvinte de erou: „Hoţilor şi tâlharilor, dacă sun­teţi oameni vrednici, duceţi-vă să vă bateţi cu turcii, să-i scoateţi din ţară şi nu cu mine un om dezarmat. Şi să ştiţi că trupurile voastre o să le mănânce câinii Ţării româneşti şi păsările prin munţi”.

Previziunile s-au împlinit întocmai şi de această dată.

Memoria aşteptării se desparte greu de marele erou al neamului, Tudor Vladimirescu. Vom încerca să comple­tăm portretul său printr-o prezentare a calităţilor sale de reprezentant al timpului în care a trăit şi al sufletului româ­nesc, aşa cum au rămas în documente. Ştim că ni se va re­proşa insistenţa asupra faptei şi personalităţii marelui erou naţional şi îndepărtarea de angajamentul de a restitui viaţa înaintaşilor direcţi, ne asumăm răspunderea printr-o justi­fi­care sufletească, aceea de a-l aşeza pe Tudor Vladimi­rescu printre strămoşii tuturor românilor de după el, deci şi al nostru. Sacrificiul lui a deschis pagina de istorie a veacu­lui deşteptării unde vor fi înscrise faptele fondatoare ale României de azi: alungarea fanarioţilor, reformele lui Cuza, Unirea şi Independenţa.

Remarcat pentru intuiţia sa practică, pentru capaci­ta­tea de a lua decizii rapide şi eficiente, dar mai ales pentru carisma sa, Tudor a fost sprijinit la început de către boierii olteni, deşi nu provenea dintre ei. A primit chiar împuter­ni­ciri de la trei dintre cei mai importanţi boieri ai ţării: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu „să înceapă acţiune militară împotriva necredincioşilor, precum este povăţuit”; când şi-au dat seama că Tudor ur­mărea nu numai alungarea turcilor dar şi dreptate pentru popor, l-au abandonat. Ca fiu de ţăran moşnean din Olte­nia, el cunoştea situaţia celor ce duceau greul ţării şi era normal să le reprezinte interesele, cu atât mai mult cu cât oastea lui era formată de oamenii de la ţară. Nu avusese timp pentru o instrucţie în şcoli superioare, avea însă multe cunoştinţe de istorie, fiind un cititor împătimit, un ascultător lacom de poveşti şi mai ales un om dotat cu simţ practic. Îşi impusese un regim de viaţă cazon, reuşise să se remarce în războiul ruso-turc, ajunsese până la gradul de sluger, ofiţer, devenise un om avut prin reuşite afaceri de comerţ. Idealul său patriotic era, poate, dublat de ambiţia personală, un amestec de psihologie ţărănească şi arivism de tip fanariot, dar ce om politic nu plăteşte tribut mediu­lui din care provine?

Desfăşurarea evenimentelor l-a pus în situaţia de a lua decizii rapide, într-un context de mare complexitate politică şi de lipsă a unor structuri organizatorice. Stra­te­gia de neutralizare a turcilor, prin asigurări de respectare a vasalităţii, făcea parte din înţelegerile secrete cu conducă­torii Eteriei, dar aceştia n-au mai recunoscut-o atunci când Tudor a refuzat să li se subordoneze. De fapt, aşa cum au probat documentele istorice, conducătorii Eteriei plănui­seră să se debaraseze de Tudor, devenit prea puternic şi aflat în opoziţie cu scopurile lor. Era prevăzută şi nesupu­nerea unor căpitani ai lui, intervenită, deloc întâmplător, după ce oastea pandurilor a fost oprită la trecerea Arge­şu­lui de către eterişti.

*          *          *

Pagina de Istorie scrisă cu sânge de Tudor Vladimi­rescu n-a găsit un cronicar pe măsură. Personalitatea com­plexă a eroului şi poziţia sa politică nu puteau fi înţelese de clasa boierilor, în rândul căreia se aflau scriitorii de istorie şi literatură. Unul dintre puţinele ziare româneşti ale timpului, „Trâmbiţa românească” a descris cu multe amănunte mişcarea eteriştilor, dar n-a spus nimic despre Tudor Vladimirescu. Chiar şi mai târziu, după zeci de ani, în Istoria Românilor a lui Mihail Kogălniceanu, sunt prezentate documente despre isprăvile eteriştilor, despre cruzimea lor, nu numai faţă de turci dar şi faţă de români, fără să se amintească nimic despre Tudor Vladimirescu. În cronica sa privitoare la desfăşurarea evenimentelor de la 1821, boierul Dârzeanu, calmegiu la vistierie şi medel­ni­cer, după ce descrie cu amănunte cele întâmplate, nu se poate abţine să adauge: „Astfel sunt sfârşiturile celui ce ridică apostasie împotriva stăpânirii, răzvrătind norodul din liniştita lui petrecere”(!!) Mai sever, Alecu Beldiman, boier divanit, îl numeşte pe Tudor „Învrăjbitor de noroade, de rele iscoditor, //un Toader Vladimirescu, un viclean înşelător”. Recunoscători memoriei lui Tudor au fost rap­so­zii populari, de la care au rămas, transmise din gură în gură, mărturii sincere, dovezi ale preţuirii poporului pentru eroul său, exprimate în cântece populare preluate din ge­ne­raţie în generaţie până când şi-au găsit un generos cule­gător de folclor: „Domnul Tudor e cu noi, Dumnezeu fie cu voi.” (…) „De frica lui Tudorică, Nu văd boierii prin sticlă.”, sau frumoasa poezie populară „Visul lui Tudor”, publicată în Revista română din iunie 1863, din care vom cita câteva fragmente: „Tudor, Tudor, Tudorel // Dragul mamei voinicel!(…) Spune, maicăi, ce te doare,// Că m-oi face vrăjitoare,// De alean să te descânt,// Să calci vesel pe pământ.// (…) Maică pistoalele mele// Le-am visat fără oţele// Apoi încă am văzut// Şarpe galben prefăcut,// Ce purta coarne de ţap,// Creastă roşie pe cap// El avea ochi vânzător,// Avea grai linguşitor,// // Şi mă tot ruga mereu// Să mă duc la cuibul meu// – Ba, ferească Dumnezeu,// Să nu te duci dragul meu,// C-acel şarpe veninos,// E vr-un duşman ticălos// (…)

– Maică, măiculiţa mea,// Cum să scap de cursa rea?// Căci un glas prevestitor// Îmi tot spune c-o să mor// – De-i muri, drăguţul meu, // Facă ce-o vrea Dumnezeu!// Dar să ştii tu de la mine,// C-un român voinic ca tine,// Pân-ce cade, pân-ce moare, // Calcă şerpii în picioare,// Că d-un şarpe-nveninat// I se iartă un păcat//.”

Figura eroică a bravului oltean a fost cultivată şi vene­rată de acei pentru care şi-a dat viaţa. După zeci de ani de la trecerea sa în istorie şi legendă, bătrânii din Me­he­dinţi, de loc naivi, întrebau cu vădită tristeţe:

– Tot în ţara muscalilor să se fi aflând Tudor, domnule?

– Noi tragem nădejde să-l mai vedem odată!

Este cunoscut că la români gândurile şi trăirile au fost cel mai bine exprimate în cântece şi poezie, forme de exprimare mai uşor de păstrat şi de dus mai departe şi ne întrebăm ce poate fi mai durabil decât gândurile spuse în versuri ca cele ce urmează, culese de Vasile Alecsandri:

Aoleo! Ce foc de dor!

Veniv-a badea Tudor

Să mai strângă din păduri

Cete mândre de panduri,

Să gonească dintre noi

Şi pe nemţi şi pe ciocoi

*          *          *

Prezentând mărturii, preluate din documente isto­rice, despre Revoluţia lui Tudor Vladimirescu nu l-am pă­ră­sit pe Radu, străbunul nostru, el a făcut parte din oştirea lui Tudor, a fost pandur, patriot român, scriitor prin fapte al istoriei. Am rezistat tentaţiei de a plăsmui mai multe scene din viaţa lui de soldat din teama de a nu-i micşora dimensiunea de erou. Curajul de a se alătura pandurilor în lupta pentru libertate şi dreptate sunt dovezi suficiente ale acestei dimensiuni şi nu credem că descrierea unor scene inventate, din timpul în care Radu a fost în apropierea lui Tudor, ar fi putut să aducă dovezi mai convingătoare des­pre patriotismul său, piatra mea de foc îmi şopteşte că strămoşul, pandurul Radu, m-ar mustra dacă m-aş servi de măreţia istorică a idolului său, pentru a-i construi, alături, un monument. Şi, nu în ultimul rând, şarpele meu personal refuză să-şi de consimţământul. Îmi atrage atenţia că promisiunea de a spune adevărul mă obligă să nu inventez întâmplări ce pot fi dovedite ca neadevărate. Mă voi mul­ţumi numai cu câteva observaţii în calitatea mea de însărcinat cu restituiri şi de urmaş.

Sigur este că Radu a participat la toate acţiunile pan­durilor lui Tudor Vladimirescu, în anul 1821. Ştiu asta de la tatăl meu, el o ştia de la înaintaşul lui ş.a.m.d., Radu era mândria lor de urmaşi care nu îndrăzneau să inventeze, ca mine, ci transmiteau spre ştiinţă şi recunoştinţă.

Mai puţin cunoscător al subtilităţilor politice, el a fost un executant conştiincios, convins de justificarea pa­trio­tică şi religioasă a revoluţiei. A fost, unul dintre cei mai devotaţi panduri. N-a putut să împiedice predarea lui către Iordache Olimpiotul, trădătorii i-au ţinut departe pe cei credincioşi lui Tudor. Vestea plecării lui neaşteptate la Ipsilanti a fost primită cu tristeţe şi neîncredere de oastea pandurilor aflată la Goleşti; ei au înţeles că n-a plecat de bună voie, puţini au avut curajul să-şi arate nemulţumirea, frica i-a paralizat, mulţi au plecat spre casele lor. Cei ră­maşi, aflaţi sub comanda lui Prodan şi Macedonschi s-au îndreptat spre Slatina şi Drăgăşani de unde aveau ştiri că turcii masacrau garnizoanele lăsate de Tudor şi populaţia.

Radu a fost printre acei care şi-au dat seama că fru­mo­sul vis de eliberare de sub turci nu mai avea şansă de izbân­dă. El ştia că singurul comandant capabil să conducă o luptă cu un duşman superior ca număr şi înzestrare era Vladimirescu. N-avea încredere în comandanţii bulgari, ştia, mai bine decât alţii, că nici Tudor nu avea încredere în ei, nu-i înţelegea pe acei ce se plângeau de severitatea lui. Jurase credinţă Comandantului, jurase credinţă popo­rului pentru care era gata să-şi dea viaţa, dar acum, prin dispariţia lui nu se mai simţea legat de jurământ, pentru cine să lupte, pentru Ipsilanti şi adunătura lui de jefuitori?

Printre panduri a început să circule tot mai mult zvonul că Ipsilanti l-ar fi omorât pe Tudor. Dintre cei aflaţi la Goleşti n-au mai rămas decât a treia parte cu care Prodan şi Macedonschi a plecat să întâmpine pe turci. Printre ei n-a mai fost Radu, el a plecat împreună cu toţi cei avuţi sub comandă, nici unul dintre ei nemaivoind să continue lupta. Au plecat, fiecare în satele de unde veni­seră, cei mai mulţi au fost primiţi ca eroi.

Radu nu avea unde să meargă, la mânăstire nu se putea întoarce de ruşine şi de teamă, acolo erau şi potriv­nici ai lui Tudor şi oricum, el nu se întorsese niciodată într-un loc de unde plecase. A rătăcit prin păduri, a răbdat de foame, s-a întrebat dacă a greşit din nou şi n-a găsit răspuns. A păstrat, din toată viaţa lui de până atunci, nu­mai puterea de rugăciune şi nădejdea că Domnul, în marea lui dragoste, îl va ierta şi-l va călăuzi.

A ales pădurea de frică şi deznădejde, dragostea creş­tină oferită de el rămăsese şi de data asta neînţeleasă şi nefolosită, gândul a rămas nespus în cuvinte, n-a avut putere să-l slobozească şi nici cui să-l împărtăşească. Drama singurătăţii se petrecea fără vorbe fără plâns, şi plânsul are nevoie de gând vorbit, dar, de ce să plângă, dacă n-avea cui? A fost alegerea lui şi n-avem dreptul s-o punem la îndoială sau să o turburăm folosind imaginaţia, angajamentele asumate de a restitui adevărul ne obligă să respectăm graniţa dintre istorie şi măsluire. Învins, ca şi altă dată, fostul pandur a ales calea pădurii, drumul cel ve­chi al românilor aflaţi la necaz, s-a băjenit înfruntându-i sălbăticia, mai puţin înfricoşătoare decât a unei lumi plină de asupritori şi trădători. Cât timp a rămas singur în pă­dure nimeni nu va putea să spună, fugarul cu atât mai pu­ţin, el a refuzat să numere zilele şi chiar dacă le-ar fi nu­mărat n-a spus nimănui câte au fost, de altfel, nici n-a fost întrebat.

În depozitul memoriei adormite, un fel de uitare în aşteptarea aducerii aminte mai sunt multe amintiri, reale sau născocite, unele decăzute ca neconvingătoare, greu de crezut, altele înălţate de nobleţea idealului şi talentul po­ves­titorilor, ajunse legende. O datorie sufletească şi de onoare ne obligă să restituim legenda unuia dintre cei mai vajnici susţinători ai Vladimirescului, Haiducul Gheţea. El primise misiunea de a proteja depozitele de la Mânăstirea Muşeteşti, unde se afla o mare cantitate de alimente şi arme, despre care nimeni altul în afara lui Tudor şi a hai­ducului Iancu nu ştia. Avea consemn să nu execute decât ordine directe şi nu avea legătură permanentă cu restul oştirii. Drama şi nefericirea lui a început în momentul când i-au spus că l-au ucis pe Domnul Tudor. I-a privit pe înştiinţători ca pe ucenicii Diavolului, a tras sabia din tea­că şi aproape urlând le-a spus: „Cum îndrăzniţi?”. Înspăi­mân­taţi, oamenii s-au retras, dar pe faţa lor se citea o dis­pe­rare mai mare decât teama pentru propria lor viaţă, Ghe­ţea a ştiut atunci că spuseseră adevărul, a fost ultimul ade­văr înţeles de el, a rămas neputincios, cu sabia în mână, într-o poziţie din care se putea vedea că mintea omului se depărtase de trup. Oştenii, convinşi că nu va mai face nici un rău, s-au apropiat şi l-au condus cu blândeţe la cortul său. A refuzat să mănânce şi să bea apă, şi-a pierdut înce­tul cu încetul puterile, a mai trăit în această stare multe zile, nu le-au numărat, dar s-au minunat de rezistenţa lui, a ars ca o lumânare într-o biserică, sugerând refuzul focului de a se stinge într-o inimă de erou.

Ostenii, camarazii lui, nu l-au părăsit, au fost martori ai îndepărtării sufletului de trup, l-au dus şi l-au înmor­mân­tat ca pe un adevărat înger-vultur, în pădurea Cotoş­ma­nului, în locul unde fusese cortul lui din tabăra de pre­gă­tire pentru revoluţie. Dacă vom căuta în cartea de istorie vom mai găsi patrioţi români care şi-au pierdut minţile din cauza unui ideal neîmplinit.

Dragostea şi sacrificiul pentru cei de acelaşi neam a fost pentru urmaşii dacilor, o datorie sfântă, o obligaţie de credinţă. Căzuţi sub sabia păgână sau rătăciţi în neputinţă, eroii n-au pierit, au devenit focuri ce luminează istoria. Românii au ştiut că sabia nu ucide focul, aşa îi învăţase Zamolxe pe strămoşii lor.


Chemarea harului

Rătăcind prin pădure, cât mai departe de aşezările oamenilor, Radu a ajuns într-o poiană mare, înconjurată din toate părţile de pădure unde s-a oprit să petreacă noap­tea. Chinuit de foame, la capătul puterilor, a găsit forţa să îndrepte, din nou, către Mântuitorul o rugăciune fierbinte. În acel loc, despre care a aflat mai târziu că se numeşte Poiana Ogoarelor, a avut loc un nou miracol. Duhul Sfânt a răspuns rugăciunii şi s-a prezentat sub chipul părintelui Costea. Bătrânul preot, trist, îngândurat, a rămas tăcut un timp destul de îndelungat. Pe faţa lui se putea citi mare tulburare, dar şi îndurare.

– Ţi-a fost greu, a început, într-un târziu, să cuvânte. Boala lumii nu se vindecă uşor, nu i-ai găsit leacurile şi ţi-a lipsit de multe ori cel lăsat de Mântuitorul să-ţi primeas­că mărturisirea, fără de care păcatele se adună şi te cople­şesc, oamenii nu preţuiesc îndeajuns această Taină lăsată de Iisus Hristos. Pe lângă păcatele cărnii ai cedat şi ispitei de a purta puşcă, unealtă făcută pentru ucidere, în sufletul tău s-au adunat prea multe întâmplări greu de rânduit şi de cântărit. Domnul, în marea Lui dragoste şi bunătate, va ţine seama de căinţa ta şi îţi va deschide o poartă strâmtă prin care va trebui să intri, dacă vrei să obţii Harul mult râvnit. Calea hărăzită ţie va fi şi de-acum încolo grea, vei purta şi greutatea crucii, cerută de tine, ea va fi mai uşor de purtat dacă o vei duce cu dragoste şi credinţă, roagă-te să găseşti puterea s-o duci până la capăt. Patimile îndurate de Fiul Domnului să-ţi fie îndemn. Nu uita că iertarea păcatelor se face prin ispăşire, partea cuvenită fiecăruia din Sacrificiul cel mare.

După ce a spus aceste cuvinte, părintele Costea a mai rămas un timp în faţa lui, privindu-l cu binecunoscuta lui blândeţe, tristă de astă dată, apoi a dispărut încet,    într-un nor de ceaţă. Radu şi-a încredinţat trupul şi sufletul Mântuitorului şi din rugăciune a intrat direct într-un somn odihnitor. S-a trezit a doua zi, dimineaţa, mângâiat şi lu­mi­nat de razele soarelui. Şi-a luat traista şi lădiţa şi pentru prima dată, după zile multe petrecute în pădure, a luat dru­mul ce ducea într-un sat. A ajuns în locul unde l-a văzut Leana lu’ Duculeci şi s-a aşezat pe marginea drumului ca să privească ceea ce i s-a părut a fi cel mai frumos sat întâlnit de el până atunci.

Ce s-a întâmplat în acest loc vă este cunoscut deja, destinul, răbdător, îl aştepta la marginea pădurii, deghizat într-o femeie, purtând pe cap o vadră plină ochi cu apă de la Fântâna Omului mort.

Ne vom întoarce acum, aşa cum am promis, la casa părintelui Neacşu-Duhovnicu, unde l-am lăsat pe Radu să-şi caute drumul pentru zilele ce vor urma. Spre disperarea lui, din locul unde se afla nu vedea nici o cale de urmat. În jur se aşezase o linişte ameninţătoare şi un întuneric strâmt, limitat de patru pereţi, apăsător. De când plecase din chilia părintelui Costea, singurul loc unde încăpea toa­tă lumea, Radu începuse să se teamă de locurile închise. N-a găsit altceva mai bun de făcut decât să aştepte, fără să ştie ce, şi să repete cuvintele din Rugăciunea Împără­tească: „Facă-se voia Ta Doamne!”. Şi voia Domnului nu s-a lăsat aşteptată.

O rază palidă de lumină s-a strecurat prin uşa ce se deschidea încet, într-o mişcare ce nu se mai termina. La fel de încet, ca într-o poveste cu zâne şi vrăjitoare, a apărut în prag o siluetă slabă, străvezie, aproape o stafie. Aluneca, îndeplinind parcă un ritual, în camera lui Radu şi în urma ei uşa a început să se închidă, la fel de încet cum se des­chisese. După o pauză destul de lungă, timp necesar pentru a se convinge că a fost simţită, o voce şoptită, cu ritm şi muzică de rugăciune şi de descântec, a fost pentru Radu dovada că se afla în faţa unei fiinţe reale, fără îndoială o bătrână.

– Părinte Radule, că aşa am auzit că te cheamă, Sfin­ţia ta ai fost adus aici de Domnul nostru Iisus Hristos, Mân­tuitorul, la rugăciunile Maicii Sale, Preasfânta şi Prea­curata Fecioară Maria. Te văd cam speriat, vino-ţi în fire, aşa a fost scris şi toate se întâmplă după cum au fost întoc­mite şi le este rânduiala. Pe mine mă cheamă Anica, Mama Anica, aşa îmi spun oamenii. Eu te-am cunoscut de mult, te-am văzut în visele mele, te rugai la Dumnezeu să-ţi îndrume paşii şi să te aibă în grija Lui. Te-am văzut cum te luptai cu ispita şi nu ştiu dacă nu te-a mai şi biruit câte­odată. Te-am văzut, aşa cum eşti acum, în noaptea din aju­nul Bobotezei şi am ştiut că eşti alesul Floricăi, viitoarea dumitale preoteasă. Şi ea te-a visat, a fost un vis rău, pen­tru că cineva încerca să te depărteze de ea, i-am spus că Sfinţia ta eşti dăruit ei de Domnul şi că nimeni nu se poate opune voinţei Sale.

Vin de la cimitir, am aprins lumânări la toţi morţii şi le-am spus că ai venit. Te aşteaptă să le faci slujbele şi parastasele. De când a căzut năpasta peste sat au cam fost uitaţi, Părintele Neacşu s-a silit, săracu’, dar puterile l-au lăsat şi trăieşte numai pentru că nu putea să lase satu’ fără preot. Da, să-ţi spui povestea tristă a satului unde te-a trimis Mântuitorul. Aici au trăit de când să ştie oameni liberi, fără alt stăpân, în afara Bunului Dumnezeu. Ăi bă­trâni s-au născut în pădure, tufanii le-au fost fraţi şi nu era hotar între case şi nici case nu erau, pentru că trăiau în bordeie săpate în pământ, unde nu era niciodată nici frig, nici cald. Când au tăiat tufanii, ca să-şi facă grădini şi case, au ştiut că mânie pe Domnul şi aşa a fost, pentru că de-atunci au început să se certe pentru câte o bucată de pământ, să se omoare pă mejdini şi pă hotare. Părintele Neacşu a fost ăl din urmă care s-a mutat în sat, la îndem­nul feciorului său, părintele Florea, Dumnezeu să-l odih­neas­că, pentru că voia să fie mai aproape de biserica înăl­ţată de moşu lor, pustnicu’ Ilarion şi de credincioşii sa­tu­lui.

Părintele Florea a fost un om de mare ispravă, un adevărat păstor de oameni. Era bun, era frumos şi avea o voce cum numai în cer or mai avea îngerii. În fiecare zi de sărbătoare se aduna tot satul la biserică să-l asculte, să fie mai aproape de Mântuitorul şi de sfinţii Lui, în casa Lui. Oamenii erau siguri că Domnul se află printre ei, că n-a plecat din sat. Aşa au crezut, acum nu mai ştiu dacă a fost aşa, sunt ani de când L-a chemat pe părintele Florea la El, a fost să fie aşa şi nu e bine să cercetăm, cu puterile noas­tre, căile Lui.

Oamenii plănuiseră mai de mult să înalţe o biserică nouă. În prima Duminică după Paşte, în Duminica Tomei, a ţinut părintele Florea o predică frumoasă şi a adus vorba şi de Casa Domnului, spunând că trebuie să fie cea mai fru­moasă din sat. Au vorbit mulţi săteni, mai ales cei în­stă­riţi, au spus că vor să-şi aducă, fiecare după puterile lui, partea la zidirea bisericii celei noi. A fost o îmbărbătare şi părintele Florea le-a spus că nu e bine să rămână la vorbe, să treacă la fapte. El îşi pusese de mult în gând să ridice în curtea bisericii o cruce mare, făcută dintr-un singur tufan, aşa cum văzuse într-un sat de la munte. I-a rugat pe cei mai pricepuţi meseriaşi din sat să meargă cu el în ziua următoare să găsească tufanul potrivit pentru cruce, să-l doboare, să-l taie după măsura unei cruci mari, s-o făţu­iască şi să o aşeze în locul unde va fi altarul noii bisericii, la punerea pietrei de temelie a Sfântului lăcaş. Când se ajungea la acoperiş, crucea urma să fie aşezată lângă bise­rică, la loc de cinste, ca mărturie a Sfântului Sacrificiu şi ca aducere aminte a zilei în care creştinii au început zidi­rea.

Mulţi şi-au adus aminte mai târziu că preotul a ţinut morţiş să nu se mai amâne, să meargă chiar a doua zi să taie tufanul şi că graba lui nu li s-a părut a bună, e greu să alegi acum adevărul, întâmplările trăite nu mai păstrează rândul în mintea omului. Cei chemaţi să taie tufanul ar fi încercat să amâne, pentru că aveau alte treburi, da’ părin­tele nu s-a lăsat înduplecat. Nimănui nu i-a trecut atunci prin minte spre ce mare năpastă se îndreptau.

Pentru cremănăreni tăierea unui tufan este o treabă uşoară şi nimeni nu s-ar fi putut gândi că în satul lor, un om ar putea să moară când se taie un tufan. Ce s-a întâm­plat a fost un semn, da’ oamenii n-au vrut să spună vorba asta, pentru că ar fi însemnat să cerceteze voia Domnului şi ar fi fost un mare păcat. Păcate, dacă au fost, au rămas în gânduri şi oricum, un păcat din gând este mai mic decât un păcat vorbit sau făcut. Dacă ar fi fost după cum ştiau oamenii, tufanul ar fi trebuit să cadă la vale, spre pârău, şi nu la deal, unde era părintele Florea. Nu trecuse fierăstrăul de miezul trunchiului când s-a auzit o uruitură mare, ca un trăsnet, şi tufanul s-a prăbuşit pe locul unde stătea părin­tele.

Întâmplarea a fost aşa de năprasnică că oamenilor le-a fost multă vreme frică să vorbească despre cele întâm­plate. Tot satul l-a plâns pe părintele Florea şi la înmor­mân­tarea lui n-a lipsit nimeni, au fost aduşi în căruţe şi bătrânii şi ăi ce nu puteau să meargă şi copiii mici, ca să-şi aducă aminte. A fost jale mare, toată lumea plângea, plân­geau şi preoţii că au venit mulţi, din toate satele apropiate şi chiar din unele mai depărtate.

Când am rămas fără părintele Florea, a trebuit să ne mul­ţumim, de nevoie, cu slujbele sărmanului Popa Neacşu, ajuns în puţină vreme un trup neputincios, din cauza postului negru îndelungat. I-a rămas numai puterea de rugăciune, sufletul i se subţiase, se pregătea de plecare, numai Harul mai lumina când ieşea din altar. Oamenii ştiu că Dumnezeu nu-l va chema la El pe părintele Neacşu, decât atunci când în sat o să vină un alt preot.

Mama Anica a tăcut un timp, după care a grăit din nou:

Timpul s-a oprit după înmormântarea părintelui Florea. Oamenii nu mai mureau, copiii nu se mai năşteau, tinerii nu se mai căsătoreau. Toţi încercau să împlinească cele creştineşti, să ţină post, să facă rugăciuni şi dân când în când, tot mai rar, să facă parastase. Şi morţii au înţeles jalea abătută peste sat şi aşteptau, ca toată lumea, un semn de sus, ştiind că ce a fost scris o să se împlinească. Mulţi au încercat să schimbe lumea şi dacă n-a fost să fie, n-au putut.

Se spune că un necaz nu vine niciodată sângur şi aşa a fost şi la noi. Coana preoteasă, a lu’ Popa Florea, era cam bolnavă. N-a putut să vieţuiască după moartea părintelui, a plecat să-l caute în lumea drepţilor. A rămas Florica, fata lor, o frumuseţe de fecioară. În sat la noi este obiceiul, rămas din bătrâni, ca preotul ăl nou să fie fiul sau ginerele celui vechi. După întâmplarea groaznică dân pădure nici un flăcău n-a mai fost atras de Harul preoţesc. Mulţi o plăceau pe Florica, da’ nici unul nu avea curaj să se facă preot, ca s-o peţească. Au trecut ani, nu se mai ştie câţi au fost şi Domnul nu dădea semn că şi-a adus aminte de sat. Tare mult s-au rugat oamenii părinte Radule, să te trimită Domnul la noi şi uite că rugăciunea le-a fost ascultată. Ştiu că o să-ţi fie greu să păstoreşti un sat de oameni crescuţi dân piatră, mai repede se sparg decât să se aplece, dar dacă te-a trimis Domnul, poate că o să te şi ajute. Să fii blând cu Florica, şi ea e speriată dă felul cum te-a trimis Dumne­zeu, mi-a spus că eşti aşa cum te-a visat ea în Ajunul Bobotezei şi că-i e frică de matale.

O să ai multe dă aflat da’ o să le afli încetu cu încetu, o să ţi le spună oamenii, poate la spovedanie, şi bune şi rele. Acu’, eu mă duc, te las să te hodihneşti, când o să ai nevoie dă mine să mă cauţi, n-o să fiu prea departe.

A plecat aşa cum venise, cu paşi mărunţi, aproape alunecând. Uşa s-a deschis şi s-a închis la fel de încet.

Rămas singur, Radu a încercat să ghicească ce drum i-a hărăzit destinul, nu ştia ce trebuie să facă şi n-a putut să adoarmă decât după multe rugăciuni.

S-a trezit a doua zi dintr-un vis în care era în acea lume minunată cunoscută de el când se rugase pe prundul râului, la Râmnicu Vâlcea. Ar fi vrut să mai rămână, dar Soarele, intrat pe fereastră îi făcea semn că e timpul să se întoarcă pe pământ. De fapt Soarele era singura lui legă­tură cu lumea pe pământ, pe părinţi nu-i cunoscuse, fraţi nu avea, părintele Costea plecase, cei cu care se întâlnise până atunci dispăruseră şi ei, numai Soarele îi rămăsese credincios, îl mângâia în fiecare zi, îl trezea dimineaţa şi-i spunea la bună vedere, seara. Legătura lui cu Soarele era foarte strânsă, neomenească, nepătimaşă, o adoraţie şi o chemare permanentă, o încredere fără margini, tot ce era mai frumos în fiinţa lui venea de la Soare. Ştia că Dumne­zeu se află peste tot, dar era convins că Dumnezeu s-a făcut Soare pentru toţi oamenii de pe pământ. Gânduri naive, de om nevoit să-şi caute singur răspunsuri la între­bări încă nepuse în cuvinte.

Şi-a adus aminte de vizita din seara trecută. Bineîn­ţeles că nu pusese nici o întrebare şi nici nu se gândea să întrebe. Rânduiala lui era să-şi răspundă singur, sau să pună cap la cap cele auzite de la alţii. Cu timpul avea să afle, fără să întrebe, multe lucruri, oamenilor nu le place să păstreze secrete, de multe ori spun ce au auzit şi mai pun şi de la ei, ce le trece prin minte, aşa că poveştile sunt totdeauna frumoase, câteodată mai frumoase decât faptele întâmplate. Sunt ele, din această cauză, mai puţin adevă­rate? Vă las pe Dvs. să răspundeţi, oricum eu nu cred, pentru că altfel n-aş mai scormoni ungherele memoriei şi n-aş respecta făgăduiala de a spune adevărul.

Cine ar putea să spună povestea Mamei Anica? Radu în nici un caz, el n-a întrebat pe nimeni şi n-a spus niciodată alte poveşti decât cele citite în cărţi. Poate că se va afla cineva să o spună, nimic nu rămâne necunoscut, nu-l căutăm acum, suntem siguri că va veni singur, la timpul potrivit, când se va găsi cine să-l întrebe. S-ar putea să mai lipsească file, rupte de vre-un neştiutor de carte şi atunci ne va rămâne nouă nevoinţa să scormonim şi să restituim viaţa Mamei Anica. Vom începe cu sfârşitul, în­toar­cerea ei în satul Cremănari.

Într-o Duminică de Flurii, credincioşii, de fapt toţi locuitorii satului, îşi făceau griji că iarna s-a cam lungit, n-a înverzit codrul şi n-au ramuri să-l întâmpine pe Mân­tuitorul Hristos la sărbătoarea intrării Lui în Ierusalim. Mare le-a fost însă bucuria când, ajungând la biserică au găsit o femeie cu braţele pline de crengi verzi, pe care le împărţea la toţi credincioşii, spunându-le: „Ia, mamă! Ia mamă!”. De mulţumiţi ce erau nu s-au gândit s-o mai întrebe de unde avea ea atâta verdeaţă. La început nimeni n-a recunoscut-o, de-abia mai târziu şi-au adus unii aminte, era o fată plecată din sat cu ani în urmă. Mama ei, că n-avea tată, auzise că a fost văzută odată, pe la târgul de la Deduleşti, de Sfântu Ilie, unii au spus că s-ar fi băgat slugă la un popă, într-un sat, mai la vale de Trepteni. S-a găsit şi unu, sau una, care a spus că n-ar fi fost chiar o poamă bună şi d-aia a plecat, da’ vorbe d-astea se spun destul de des, mai ales când fetele sunt frumoase. De când s-a întors în sat, Mama Anica, aşa i-a rămas numele, pen­tru că în tot ce făcea ea era mama: „dă la mama, vino la mama, să te ajute mama, o să se roage mama pentru ma­tale, ţine de la mama” şi aşa mai departe, s-a aciuat pe lân­gă casa popii Neacşului, avea grijă de biserică, aprindea lumânările, tămâia morţii şi le ajuta pe preotese. Când a murit Coana preoteasă, a lu’ popa Florea, a rămas singura gospodară în casa popii, şi mamă adoptivă a Floricăi, Coana preoteasă Stanca, a lu’ Popa Neacşu, bătrână, ne­mai­putând să prididească într-o casă cu prea multe treburi. Pentru purtarea ei blândă şi pentru cucernicie, a fost res­pec­tată de tot satu şi numele de Mama Anica a căpătat un înţeles de mamă a satului. În toate necazurile abătute, după moartea năprasnică a părintelui Florea, Mama Anica a fost reazămul familiei popii şi al multor credincioşi din sat, prin cucernicia sa, încrederea că rugăciunile sunt ascultate şi dorinţele curate împlinite. Îşi făcuse culcuş la uşa Flo­ricăi, de acolo îi veghea somnul şi era totdeauna gata să-i vină în ajutor dacă avea nevoie de ceva. Se îngrijea de toate, de curăţenia bisericii, de îngrijirea mormintelor, să­dea flori, făcea de mâncare la toate pomenile şi dacă cine­va avea nevoie de ea, nu-l refuza niciodată. Când s-a înce­put construirea noii biserici de cărămidă, Anica a făcut mân­care pentru oamenii care zideau. La început sătenii veneau să ajute la biserică, sub îndemnul şi mai ales pe cheltuiala unui prieten din copilărie al părintelui Florea, tatăl Bălaşei, om credincios, al cărui nume nu l-am aflat, dar de care veţi mai auzi ceva mai departe. Dar banii şi apoi averea lui s-au terminat şi cum n-aveau nici popă, cei­lalţi săteni nu s-au mai îndemnat.

Trecuseră deja mulţi ani de când nu se mai făcuse nimic la biserică, oamenii veneau din ce în ce mai rar la slujba chinuită a popii Neacşului şi lipsa credinţei înce­puse să-şi facă loc în sufletele lor. Numai Mama Anica îşi păstra încrederea în rugăciuni şi găsea pentru toţi cuvinte de încurajare: „Trebuie să vină, că nu se poate un sat fără popă”. Venirea lui Radu şi căile ocolite pe care l-a adus Domnul sunt mărturii de netăgăduit ale puterii de credinţă.

*          *          *

Nimeni nu se îndoia că Radu era noul popă din Cre­menari, numai că purtarea lui, obiceiul de a nu vorbi decât când nu mai putea să tacă, îi punea pe săteni în încurcă­tură. Oamenii încercaseră să stea de vorbă cu el, da’ cu cine? Îl găseau tot timpul retras în camera lui, unde se sfiau să intre şi nici nu prea ştiau cum să deschidă vorba. Tăcerea lui impunea un respect greu de înţeles pentru oa­meni obişnuiţi să li se iasă în întâmpinare. Singură Mama Anica intra când vrea la popă, îi aducea toate cele de tre­buinţă şi-i spunea ce zic oamenii în sat, încercând să afle de la el un răspuns la întrebarea: „Şi acum ce facem?” Radu o asculta, o încuraja să vorbească, era interesat de tot ce spunea, dar totul se oprea acolo, Mama Anica plecând de fiecare dată mai nelămurită decât venise. Când era în­tre­bată ce face popa şi ce zice, le răspundea că e bine, că se roagă şi că a spus că n-a venit încă timpul, oamenii nu prea înţelegeau mare lucru din vorba asta, se uitau la ea cu speranţă dar şi cu neîncredere, şi unii au zis că ceva nu e cum trebuie. Neavând altceva de făcut aşteptau, aşa cum aşteptaseră atâţia ani.

Toţi ştiau că nu poţi să fi popă fără să vină o faţă bise­ricească mai înaltă să-ţi dea Harul, sau cum se spune să te hirotonească, altcumva n-ai cum să faci slujbă în biserică. Popa Neacşu, mulţumit că i-a trimis Domnul înlocuitor, nu mai ieşea din camera lui, ţinea tot post negru şi se ruga să trimită Dumnezeu îngerii ca să-l ducă în îm­pă­răţia Lui. Radu, la rândul lui, nici el nu ieşea din camera unde fusese adus în prima zi, făcea rugăciuni, ţinea post, nu negru, obişnuit, mânca din ce i se aducea numai jumă­tate şi aştepta un semn de la Cel de sus. Situaţia lui era mult prea încurcată pentru o minte de om, nu ştia ce tre­buie să facă şi aştepta semn de la Cel ce-i cunoştea soarta şi putea să o şi dezlege. După multe zile de aşteptare, la îndemnul Mamei Anica, s-au strâns mai mulţi bărbaţi la biserică unde s-au sfătuit îndelung şi au ales trei dintre ei să meargă la Episcopie, la Curtea de Argeş, ca să ceară sfatul şi ajutorul Episcopului. Au plecat de dimineaţă, de vreme, într-o căruţă cu cai, au ajuns pe la prânz, scurtând drumul, au luat-o prin Ciofrângeni şi Poienari, şi mare le-a fost mirarea aflând că la Episcopie nimeni nu ştia de sosi­rea unui popă la Cremănari. Episcopul Ilarion, proas­păt înscăunat, împreună cu tot soborul lui de preoţi se uitau unul la altul şi la cei trei săteni, fără să ştie ce răspuns să le dea. Toţi ştiau că e nevoie de popă la Cremenari, da’, cine o fi popa ăsta care nu trecuse pe la ei?

– Să-l aduceţi aici, să-l vedem, a zis Preasfinţitul Episcop.

– L-am aduce noi, da’, de când a venit nu iese din casă.

– Şi ce face în casă? i-a întrebat Preasfinţitul.

– Face rugăciuni, a răspuns Florea Barangă, cel mai înfocat susţinător al popii Radului.

– Păi, atunci, ce putem face, n-am decât să trimit pe cineva acolo să vadă, a închis vorba Episcopul, lăsându-se convins de insistenţele oamenilor şi mai ales de faptul că popa făcea rugăciuni.

L-a trimis pe părintele Corbeanu, proaspăt protopop, un cunoscător al lumii preoţeşti, trecut pe la mai multe mâ­năstiri din Ţinuturile Argeşului şi Vâlcii, un om tânăr, priceput în ale bisericii şi canoanelor ei. A plecat a doua zi cu docarul Episcopiei, urmat de aproape de brişca săteni­lor. Popa Corbeanu cunoştea bine satul pentru că se năs­cuse peste deal, la Corbi, pe malul stâng al Topologului şi tre­cuse de multe ori Oltul pe podul plutitor de la Cremă­nari.

A fost vâlvă mare în sat când au văzut docarul Epis­co­piei, s-a strâns din nou tot satu la poarta popii Neacşu­lui, chiar şi bătrânul preot a găsit puteri să iasă în întâmpi­na­rea protopopului. Fâstâcită, Mama Anica a alergat la camera popii şi l-a grăbit să iasă.

– Hai părinţele că a venit Episcopu’ să te facă popă.

Speriat, Radu a început să dea din colţ în colţ, neştiind ce să facă, dar Mama Anica nu l-a lăsat, l-a ajutat să se îmbrace şi l-a tras după ea ducându-l în cerdacul ca­sei. Ajuns acolo lui Radu nu i-a venit să-şi creadă ochilor, când l-a văzut pe Gheorghiţă Corbeanu, vechi frate de la Mânăstirea Hurezi. Noroc că Protopopul, înţelegând încur­că­tura, i-a luat-o înainte:

– Bine mă părinte Radule, mă faci pă mine să viu până aici, după tine, când puteai să vii şi tu la noi, să te vadă şi Preasfinţia Sa.

La auzul unor asemenea vorbe tot satu a răsuflat uşu­rat, chiar şi cei ce mai aveau o urmă de îndoială. Cei doi preoţi s-au îmbrăţişat creştineşte şi braţ la braţ, s-au îndreptat spre biserică. Oamenii i-au urmat până la poartă, unde s-au oprit, după un schimb de priviri între protopop şi Florea Barangă.

Nimeni n-a ştiut ce au discutat cei doi în biserică, s-a îndeplinit, desigur, Taina Spovedaniei şi este cunoscut că duhovnicul este obligat să păstreze secretul. Am putea să ne folosim de imaginaţie, n-am găsit nicăieri scris că este interzis, însă nici că este permis. Şi nu ştiu la ce ar folosi imaginaţia noastră când fiecare dintre dumneavoastră are imaginaţia lui. Rezultatul a fost că peste exact trei săptă­mâni a avut loc hirotonirea lui Radu ca preot la Cremănari.

Popa Corbeanu le-a spus oamenilor să se pregă­teas­că şi s-a angajat să-l aducă pe Prea Sfinţia Sa Ilarion Epi­sco­­pul Argeşului. Oamenii ar fi vrut să dea o masă în cin­stea lui, dar acesta le-a mulţumit, s-a urcat în docar şi  s-a în­dreptat spre Dealul Ungureanului, pe drumul cel mai scurt spre Corbi, să-şi vadă părinţii. Le-a spus că nu vrea să-l apuce noaptea prin pădure şi toţi l-au înţeles, pentru că nici lor nu le plăcea să facă drumul ăsta pe vreme de noapte.

După vestea cea bună s-au început pregătirile pentru marea sărbătoare. Ca să fi hirotonit preot de mir, este obli­ga­toriu, după canoanele Bisericii Ortodoxe, să te căsăto­reşti mai întâi, viitoarea preoteasă să fie prezentată la Episcopie, supusă Sfintelor Taine, a Spovedaniei şi Împăr­tă­şaniei şi să primească binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale. Pentru viitoarea preoteasă din Cremănari condiţia era lesne de împlinit, deoarece prin simpla respectare a obice­iu­rilor locului, Florica era hărăzită să ducă mai departe moştenirea parohiei. La îndemnul lui Florea Barangă şi al Mamei Anica, toate cele necesare au fost făcute în cel mai scurt timp, au dus-o pe fată la Episcop, a primit binecu­vân­tarea şi apoi a avut loc căsătoria şi nunta. I-a cununat religios chiar părintele Corbeanu, despre care se cuvin spu­se câteva cuvinte.

Fiu de ţăran din Corbi, sat de moşteni, ca şi Cremă­narii, Gheorghiţă Corbeanu a crescut pe malul Topolo­gu­lui, păscând oile tatălui său. A învăţat să scrie şi să citeas­că de la preotul din Corbi, i-a plăcut să cânte, împreună cu alţi copii, la biserică, avea un glas plăcut şi un dar născut de a rosti frumos cuvintele. Îi plăcea să citească, fiind cu oile, pagini întregi din Cartea Sfântă, cu vocea lui melo­dioa­să, convins că nu-l aude nimeni, în afara oilor. Nu era adevărat, oamenii din sat aflaseră despre serbările copilu­lui pe prundul Topologului şi veneau să-l asculte, ascunşi printre tufele de răchită. Preotul a fost primul care a înţeles chemarea copilului şi l-a îndemnat pe tatăl lui să-l ducă la Hurezi unde era şcoală de popi. A fost printre cei mai buni elevi şi a urcat treptele bisericeşti, ajungând cel mai tânăr protopop din Episcopia Argeşului, proaspăt înfiinţată. La Hurezi îl cunoscuse pe ierodiaconul Radu, îi admirase ştiin­ţa de carte şi vocea, fusese unul dintre prietenii lui. După cum se poate vedea, Cel ce întocmeşte drumurile slu­ji­to­rilor Săi avusese grijă de toate. Cu îngăduinţa dum­nea­voastră am să adaug şi o vorbă ce-mi trece chiar acum prin minte: nici un miracol nu se poate întâmpla, fără să fie dinainte prevăzut şi pregătit.

La termenul stabilit, după exact trei săptămâni, do­carul Episcopiei îl aducea pe Prea Sfinţia Sa Ilarion, numit de curând Episcop de Argeş, însoţit de un sobor de preoţi, printre care şi Sfinţia Sa Părintele Protopop Corbeanu. Au fost de faţă şi alţi preoţi de prin satele vecine, venirea Episcopului la hirotonirea unui popă fiind o întâmplare mai puţin obişnuită. Toţi locuitorii satului, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, s-au strâns la biserică pentru slujba religioasă ţinută de Episcop lucru nemaivăzut de ei până atunci la Cremănari. Radu s-a dovedit a fi un bun slujitor al bisericii, i-a încântat pe toţi cu vocea lui potrivită pentru lauda Domnului şi a susţinut cea mai mare parte a litur­ghiei, sub privirea nostalgică a Prea Sfinţitului Ilarion. O singură dată ochii celor doi s-au întâlnit şi dacă cineva s-ar fi încumetat să îi cerceteze ar fi descoperit lacrima vărsată în amintirea eroului slujit de amândoi. După ce Prea Sfin­ţi­tul Episcop l-a hirotonit, Radu a săvârşit şi prima lui slujbă eucaristică, terminată cu Taina Împărtăşaniei. Aşa s-a petrecut miracolul prin care alesul Domnului a căpătat darul preoţesc sub numele, de acum pe deplin meritat, de Popa Radu de la Cremănari.

Ar fi nedrept să trecem mai departe fără să aducem din nou vorba despre întortocheatele căi ale vieţii oame­ni­lor, ştiute numai de Cel Ce le desenează odată cu aducerea pe lume a fiecăruia şi poate chiar mai înainte. Nimic nu rămâne la voia întâmplării şi este erezie să se spună că viaţa pe pământ, a oamenilor şi a altor vieţuitoare, este ro­dul unor întâmplări, din care numai unele sunt păstrate şi duse mai departe. Nu te poţi aştepta, cum a spus un filo­zof, să se construiască o casă aruncând la întâmplare cără­mizile într-o grămadă. Este nevoie de zidarul priceput, cu planul lui, cu cărămizile arse la cuptor, cu mâna condusă de darul minţii şi de ce nu, de cel a cui este casa şi plăteşte toate cheltuielile. Cine ar putea să ne convingă că o lume atât de perfectă, complicată, diversificată în milioane de modele, toate desăvârşite, răspunzând tuturor principiilor logice şi mai ales principiului raţiunii suficiente ar fi putut să se autozidească aşa, la întâmplare, fără un ziditor şi un plan întocmit dinainte? Oamenii pot să afle multe despre lumea în care trăiesc, nu uităm pe descoperitorul mode­lu­lui atomic, al principiului nedeterminării, al multiplicării quantice, al teoriei big-bang-ului, şi ai altor numeroase secrete ale lumii, meritul lor este de necontestat şi greu de măsurat, dar ei n-au făcut decât să descifreze legi ale unui univers deja construit, funcţional până la amănunt, verifi­ca­bil, deci perfect şi adevărat. Întrebaţi-i pe cei mai mari savanţi, fizicieni, astronomi, biologi, antropologi, dacă pot să creeze un univers atât de complicat ca cel în care trăim, şi vor răspunde cu umilinţa adevăratului om de ştiinţă, că este peste puterile oamenilor.

Comunicarea cu semeni aflaţi la mii de Kilometri, telefonic sau prin Internet, o legătură permanentă cu toţi oamenii de pe pământ şi chiar de dincolo de pământ este azi o practică obişnuită, la îndemâna tuturor, o aplicare a legilor dăruite universului de Creatorul lui, şi nu înţelegem cum mai pot să existe unii care cred şi spun că Deţinătorul tuturor adevărurilor nu poate să păstreze o legătură, la fel de permanentă, cu toată Creaţia Lui. Înalţă necrezătorule o rugă cinstită către Ziditorul lumii şi al tău şi vei vedea că El va auzi şi-ţi va îndeplini dorinţa, aşa cum i-a auzit pe credincioşii din Cremănari în urmă cu aproape două sute de ani. Cum le-a fost împlinită dorinţa, pe ce cale a ajuns Popa Radu la Cremănari, nu este faptă de înţeles pentru puterile noastre, miracolul fiind miracol, pentru că nu-l face decât Dumnezeu. Numai El a putut să pregătească acordarea Tainei preoţiei pentru Radu, de către cel mai îndreptăţit slujitor al Mântuitorului, Prea Sfinţitul Ilarion.

*          *          *

După o mică pauză, absolut necesară pentru medita­ţie, pentru care cer iertare, cu puterea dăruită nouă, îmbo­gă­ţită cu moşteniri primite, ne vom întoarce din nou la de­po­zitul memoriei uitate, în aşteptare, de unde vom scoate noi mărturii lăsate de părinţi şi strămoşi, păstrând bineîn­ţeles, locul cuvenit imaginaţiei noastre, o altă memorie, în aşteptare. Vom încerca să reconstituim viaţa Popii Radu­lui, plină de încercări, a preotesei Florica şi a celor ce au venit după aceea, din voia Domnului.

*          *          *

Am avut ezitări când am ajuns la un moment impor­tant, acela al întâlnirii dintre Radu şi îndelung răbdătoarea Florica. Dacă am fi trecut mai departe fără să ne oprim     i-am fi dezamăgit pe cei ce, cu îndreptăţire, îl aşteptau. Am scotocit prin ungherele întunecoase şi reci ale depo­zi­tu­lui de memorie, am găsit nopţi de nelinişte, vise, spe­ran­ţe, suferinţa orfanei, anii de aşteptare, multe lacrimi, am aflat dovezi că toate au existat şi multe n-au fost împărtă­şite, am găsit numeroase rugăciuni către Maica Precistă – Sfânta Fecioara Maria.

Rătăcită într-un sat rămas fără Păstor duhovnicesc, Florica a avut un singur sprijin, pe Mama Anica, o fiinţă de la care nu putea să primească decât îndemnuri, asigurări că toate rugăciunile bune sunt primite şi ajutor, pe măsura puterilor ei. Era mult întuneric, nu reuşeam să aşez cap la cap atâta nelinişte, am cerut ajutorul imaginaţiei, în zadar, piatra mea de foc refuza să mă ajute. Singurul de la care puteam obţine informaţii nesupuse tăgadei, tatăl meu, un adevărat păstrător de tezaur al amintirilor, mi-a răspuns într-un vis: „E prea mult de-atunci, nici eu nu venisem pe lume şi nu m-am gândit să-l întreb pă ăl bătrân, da’, cred că nici el nu ştia prea multe de la Moşul, Ghiţă al Popii, care era, ca şi tatăl lui, Popa Radu, un om greu de convins să vorbească de ce a fost mai înainte”. N-am găsit prea multe informaţii nici despre căsnicia Popii Radului cu Flo­rica. Voi scotoci cu grija urmaşului, ungherele um­broase ale depozitului şi voi prezenta într-un capitol viitor, a cărui întocmire o întrevăd deja dificilă, întâmplări adevărate, ui­tate, reinventate, plăcute şi mai puţin plăcute. Veţi înţe­lege, sper, cât îmi este de greu să mă apropii de locul unde sunt depozitate amintirile Popii Radului, ale Preotesei Flo­rica şi ale copiilor lor, veţi vedea la timpul cuvenit de ce. Până atunci propun să ne oprim la un moment important din viaţa Satului Cremănari, soarta bisericii începută de oa­meni după moartea năprasnică a Părintelui Florea şi ră­masă neterminată.

*          *          *

Lăcaşurile de rugăciune au fost primele instituţii ale aşezărilor româneşti. Când se strângeau, ca să trăiască îm­preună, oamenii cădeau de acord şi asupra locului de rugă­ciune unde se întâlneau întru Mântuitorul Hristos. Stră­mo­şii noştri, asemeni tuturor celor nevoiţi să trăiască în pă­duri, unde ameninţarea putea să vină din toate părţile, L-au chemat şi adus acolo unde se aflau. În toponimia satului, văile, poienile, dealurile, poartă nume legate de religia creş­tină: Valea Popii, Valea Bisericii, Via Preotesei, Satul Deaconeşti, Pârăul Călugărului, La cruci şi altele. În legă­tură cu Pârăul Călugărului, minunată asociere, aş vrea să le spun, celor ce nu ştiu, că am aflat de curând de unde vine cuvântul călugăr: vine din grecescul kalo-gheros şi înseamnă bătrân frumos.

Primele lăcaşuri de rugăciune din satele rătăcite prin păduri au fost însemnate prin cruci de lemn şi troiţe, aşe­zate pe lângă izvoare, semne de sfinţire a locului şi de mul­ţumire pentru darul cel mai preţios al vieţii, apa. Obi­ceiul se păstrează şi azi, oamenii îşi sapă fântâni la porţile caselor şi apa din puţul nou săpat nu este bună de băut decât după ce se face sfinţirea lui de către preot. La sfinţire se pune şi o cruce lângă fântână, ca să-şi aducă aminte omul că apa este dată de Dumnezeu şi să-I mulţumească printr-o rugăciune sau, cel puţin, printr-o închinăciune, prin semnul Crucii. Dacă pe vremea, nu prea îndepărtată, a celor fără de Dumnezeu, s-au mai făcut şi puţuri fără cru­ce, acum, când vremea lor a trecut, oamenii ar trebui să-şi aducă aminte şi de crucea de lângă fântână. Oricum, nu cred că a existat nici pe vremea necredincioşilor, la Cre­mă­nari, un puţ nesfinţit de preot înainte de a se da slo­bo­zire să se ia apă de băut din el.

Cercetând memoria în aşteptare, am descoperit mai multe locuri unde au fost ridicate lăcaşuri de închinăciune, nu numai simple cruci, sau troiţe, ci şi biserici slujite de preoţi. Cea mai veche, atestată de mărturiile a doi consă­teni respectuoşi faţă de memoria trecutului, Neica Neacşu al lu’ Ghiţă al Popii Radului şi Neica Traian a lu’ Dumitru Milcă şi al vestitei Lisandrina, a fost cea din pădurea Pleşii, unde a slujit, probabil, strămoşul Popii Neacşului, Părintele Ilarion Monahul, înainte de a construi vechea biserică de lemn, pe locul unde se află biserica de astăzi a Cremănarilor. Intuiţia noastră, greu de ajutat cu dovezi, este că cel mai vechi lăcaş de rugăciune, se afla în apropie­rea locului cunoscut sub numele de Perii lu’ Burcă. Acest Burcă a fost, după mărturii ale celor mai sus amintiţi şi ale altora, îngrijitor al bisericii, cântăreţ, sau cum se mai spu­ne, ţârcovnic şi bătător de toacă. Într-o seară, când rătă­cisem oile prin Vârful Pleşii, m-am oprit să ascult bătaia de toacă de la Perii lui Burcă, repetată după sute de ani, special pentru mine.

Aşezarea Cimitirului, cel vechi, pe dealul din stânga Văii Popii, ferit de viituri şi cu pânza de apă freatică la mare adâncime, este o dovadă de înţelepciune a bătrânilor. Mă întreb şi îi întreb pe consătenii mei, câţi morţi din ve­chiul cimitir, părăsit de câteva zeci de ani, vor mai fi aştep­tând încă lumină şi veşnică pomenire? Au voie urma­şii celor morţi să abandoneze cimitire, să dezgroape rămă­şi­ţele pământeşti din locul unde au fost înmormântaţi stră­mo­şii, numit, nu fără temei, locul lor de VECI? Regreta­bilă a fost greşeala celor ce nu şi-au pus această întrebare şi tare mă tem, plină de urmări neplăcute pentru ei şi pentru sat. Pedepsiţi să nu vadă şi să nu înţeleagă semnele trimise de Dumnezeu, nemulţumirea din suflete şi chiar nefericirea pentru păcate nerecunoscute, sau trecerea lor la copii, ei se vor prezenta la Judecată împreună cu răufă­că­torii.

*          *          *

Întrerup aici textul cel vechi, scris cu peniţa muiată în lacrimi, pentru a adăuga o veste bună. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, binecredincioşii din Cremănari au înălţat în vechiul cimitir, părăsit de sfinţia sa părintele paroh, împre­ună cu toţi morţii nestrămutaţi, o bisericuţă de lemn, o mică bijuterie, târnosită şi sfinţită de însuşi Prea Sfinţitul Episcop al Râmnicului şi Oltului Cristea Gherasim. Gar­dul cimitirului a fost refăcut şi sper să se împlinească şi versetul biblic „Am făcut gard şi am plantat viţă de vie”, simbol de viaţă veşnică şi roditoare a sângelui sacrificat. Pentru morţii vechi şi pentru cei ce vor mai dori să fie aproape de strămoşii lor, în vecii vecilor.

*          *          *

În afara Bisericii din Pleaşă au mai fost cel puţin două biserici pe pământul actual al vechiului sat: una   într-o aşezare vremelnică, întemeiată pe malul Oltului, într-o vreme când podul plutitor de la Cremănari era legă­tura cea mai importantă între ţinuturile din dreapta şi stân­ga Oltu­lui, alta la intrarea în satul Miuleşti, venind dinspre Ber­cioiu. Aşezările omeneşti din aceste locuri se explicau prin popasul căruţaşilor, înainte de trecerea Oltului, pentru pri­ma şi după urcuşul greu al Văii Ruzii, pentru a doua. Şi astăzi locurile de oprire a carelor moderne – autobuzele şi camioanele – sunt disputate de locuitorii satelor pentru valoarea lor de vaduri comerciale, dar se uită, din păcate, să se înalţe şi câte o cruce sau o troiţă, un loc de oprire pentru închinăciune şi rugăciune.

Nu putem trece mai departe fără să adăugăm o vorbă despre legăturile nevăzute dintre vis şi metaforă. Readuc în memorie visul în stare de veghe, dintr-o zi în care m-am imaginat într-un nor deasupra satului. L-am văzut atunci pe Însuşi Ziditorul, într-un moment de odihnă la Lăcaşul Său de meditare şi contemplare, Capul se afla undeva în dealurile împădurite ale Pleşii, adică acolo unde au aşezat oamenii prima biserică din sat, Biserica de astăzi au înăl­ţat-o în locul unde, după imaginaţia mea, se află Inima Sa. Lăsaţi-mă să cred că imaginaţia nu este înşelătoare, şi că poate să zămislească adevăr, mai ales când vine sub formă de vis în stare de veghe.

*          *          *

La sosirea viitorului Popă Radu în sat erau două biserici, una de lemn, veche, cea ctitorită de Ilarion Mona­hul, moş Popii Neacşului, cu acoperişul peticit, prin care se strecura apa, mai ales după ploi mai puternice şi una din cărămidă, neterminată, cu ziduri groase, zidită de meşteri pricepuţi în zidiri bisericeşti, aduşi de prin părţile Hure­zu­lui, de departe. Necazul a fost că cel ce plătise zidarilor, ter­minase banii şi nu se mai găsise nimeni să plătească şi zugrăveala. Am găsit într-o monografie întocmită de Învă­ţă­torul meu, Mitroi Tomulescu, cel mai cultivat om din Cre­mănari, o frumoasă poveste despre acel osârdios ctitor-ziditor al bisericii de cărămidă, care şi-a consacrat viaţa faptei creştineşti de a zidi biserica plănuită de Popa Florea, înainte de năpastă. Era un om înstărit, bun gospodar, a cre­zut că va putea să ducă la sfârşit lucrarea începută. Când a terminat banii a vândut şi pământul, cu ultimele pogoane a reuşit să pună acoperişul, având speranţa că va fi ajutat şi de alţi săteni credincioşi, a adus chiar şi pictori vestiţi, zugravi de biserici. Meseriaşii începuseră lucrul, făcuseră şi primele picturi, foarte frumoase, până într-o zi, când a venit un om necunoscut de ei, le-a spus „Bună ziua!” şi apoi, aşa într-o doară, i-a întrebat cine i-a angajat şi cât li se dă pentru munca lor. Pictorii s-au uitat unul la altul şi la rândul lor l-au întrebat pe cel nou venit:

– Da, de ce ne întrebi dumneata? Nu eşti d-aici dân sat?

– Ba sunt, le-a răspuns omul şi d-aia vă întreb, că cine a zidit biserica nu mai are nici un ban, ba mai e şi dator.

Auzind vorba asta, pictorii au oprit lucrul, s-au dus la cel ce îi angajase şi le-a cerut o arvună, destul de mare. Le-a făcut omul promisiuni, n-avea banii acuma, degeaba, zugravii au oprit lucrarea până vor primi banii. În zadar a colindat bietul om tot satul, cerând bani pentru pictura bi­se­ricii, nimeni n-a vrut să-şi deschidă punga, parcă le îm­pie­trise Domnul inimile şi numai El ştia de ce. După câte­va zile de aşteptare zugravii şi-au strâns sculele, pensule, culori, uleiuri, tot ce aduseseră cu ei şi au plecat luând, din curtea omului, vaca de lapte cu viţel cu tot, ca plată pentru ce făcuseră până atunci. Aşa s-a făcut că biserica de cără­midă, aşteptând să fie terminată pictura, n-a fost târnosită şi sfinţită, astfel că nici slujbe nu s-au ţinut în ea. Povestea are şi o continuare. Cel ce şi-a cheltuit averea pentru zidi­rea bisericii, avea o fată, o chema Bălaşa, fata creştea, era harnică, veselă şi arătoasă, dar zestre nu mai avea, toată averea tatălui său fiind cheltuită pentru zidirea bisericii. Aştepta şi ea un băiat bun, cu stare, muncitor, aşa cum era şi ea, da’ băieţii buni se-înfig la fete cu zestre şi sărmana Bălaşa nu mai era o partidă bună. Cum era curajoasă din fire, n-a mai aşteptat să se facă mireasă, a făcut mai întâi un copil. Nu şi-a făcut prea multe griji din cauza asta, mun­cea pe unde putea şi se descurca, numai că în anul ur­mă­tor a mai făcut un copil, şi uite aşa anu’ şi copilul, până a ajuns la patru. Toţi copii Bălaşii au ieşit buni, frumuşei şi mai ales isteţi nevoie mare, pricepuţi la toate. Pentru că nu aveau taţi, sau, mai bine zis nu îi cunoşteau, li s-a spus Bălăşoi, nume ce l-au transmis şi urmaşilor. Dacă cineva vrea să verifice povestea Domnului Învăţător Tomulescu n-are decât să meargă la Cremănari, unde va găsi o droaie de Bălăşoi, toţi frumoşi, isteţi şi harnici, daruri primite de la Domnul pentru curajul stră-stră-bunicii lor şi pentru fapta evlaviosului ei tată.

*          *          *

Cu ocazia hirotonirii Popii Radului, Prea Sfinţia Sa Ilarion, a mai făcut o faptă bună: a târnosit biserica şi a sfin­ţit-o aşa cum era, cu pictura neterminată, aşa că prima slujbă ţinută de Popa Radu a avut loc în biserica de cără­midă. Oamenii s-au angajat în faţa Prea Sfinţiei Sale să termine în cel mai scurt timp şi zugrăveala.

Pentru Popa Radu cinstea de a se termina pictura bise­ricii în timpul preoţiei sale a fost un dar de la Duhul Sfânt, Cel lăsat credincioşilor pe pământ de Însuşi Mântui­to­rul Hristos, la Înălţarea Lui în ceruri. Atunci l-au cunos­cut cu adevărat mirenii din Cremănari pe preotul lor. Cu o putere de convingere greu de prevăzut la un om atât de puţin vorbitor, Radu a reuşit să deschidă baierele pungilor şi să strângă într-un timp scurt sumele de bani trebuitoare pentru pictura bisericii. A vrut să mulţumească, după puterile lui, Domnului pentru miracolul prin care rugăciu­nile au fost primite şi să lase mărturie de mulţumire o bise­rică frumos pictată. Toate canoanele bisericeşti au fost res­pec­tate, au fost aşezate la locul lor numeroase scene bi­blice şi portrete ale Sfinţilor părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi ale Sfinţilor Apostoli, faptul că trecuse pe la Hurezi şi pe la alte Biserici vâlcene, renumite pentru frumuseţea picturii, îl ajutase să fie un bun cunoscător al tradiţiilor ar­tis­tice româneşti şi ortodoxe, la care s-a mai adăugat şi gus­tul lui pentru frumos, un dar dumnezeiesc şi poate moş­tenire de la înaintaşi. A fost ajutat şi de Părintele Cor­beanu, la rândul lui, mare iubitor de frumos şi cunoscător de tradiţii. Cu sprijinul lui a reuşit să-i aducă la Cremănari pe cei mai renumiţi pictori de biserici din Oltenia, în frun­te cu celebrul Pătru ot Teis, zis şi Teişanu, ceea ce trebuie să recunoaştem că n-a fost deloc uşor şi merită să fie ţinut minte.

Pentru frumuseţea ei, pictura bisericii de la Cremă­nari-Moşteni a adus la Cremănari renumiţi oameni de cultură printre care marele istoric Nicolae Iorga, Academi­cia­nul Profesor Nicolăescu-Plopşor şi foarte probabil Ni­co­lae Bălcescu, a cărui moşie se afla la numai două dealuri şi două văi, cele locuite de credincioşii din Băneşti şi Gâl­to­fani. E greu de crezut că autorul cărţii Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul n-a trecut cele două dealuri să cu­noască drumul marelui Voievod spre Ardeal. Patrimo­niul cultural al Judeţului Vâlcea a inclus-o printre valorile artistice ale judeţului, atestate şi de cele două articole pu­bli­cate în Revista „Monumente istorice” din anul 1931, sub semnătura lui Nicolae Iorga: „Moştenii din Cremănari – o contribuţie la cunoaşterea satelor muntene” şi „Trei biserici de sat muntene: Pietrosita, Calvini şi Cremănari Mijlocu”.

După ce a terminat picturile cerute de canoane şi de Popa Radu, Pătru ot Teis, a fost mulţumit de ce-l ajutase Domnul să facă şi de felul cum fusese primită echipa sa, şi a oferit ca dar credincioşilor, un tablou votiv în care i-a pictat pe cei ce se dovediseră mai largi la pungă şi mai buni credincioşi. S-au ales, după discuţii aprinse, Dumitru Galiceanu, Nicolae-sin Ceauş Radu, şi Ion Sălişteanu, iar ca parte femeiască, Preoteasa Stanca, a părintelui Neacşu şi Joiţa, soaţa lui Nicolae-sin Ceauş Radu. În zadar a încer­cat adevăratul ctitor al bisericii, tatăl Bălaşei, să le aducă aminte şi de el. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, pe cel sărac nu l-a mai băgat nimeni în seamă, numele lui nefiind scris în nici un document oficial, n-a mai fost ţinut minte şi nu-mi permit impietatea de a-l inventa. Au rămas însă urmaşii lui, Bălăşoii, cu care satul s-a mândrit şi se mân­dreşte. Radu n-a vrut să fie scris şi numele lui, a zis că atunci când a venit el, biserica era deja zidită, aşa că pe înscrisul aşezat deasupra uşii de intrare în pronaos, se spu­ne că biserica a fost înălţată pe vremea preoţiei lui Popa Neacşu Duhovnicu, ceea ce este întru totul adevărat.

*          *          *

Creştinismul a fost adus în ţara dintre Dunăre, Nistru şi Tisa de către Sfântul Apostol Andrei, unul dintre primii doisprezece Apostoli ai Lui Hristos, şi a prins repede rădă­cini, pământul fiind deja pregătit pentru primirea unei reli­gii a iubirii, de cei ce-l stăpâneau de multe sute de ani. Când a sosit Sfântul Andrei a găsit aici un Zeu localnic, stă­pânitor şi bun cunoscător al pădurilor unde trăiau îm­pre­­ună oameni şi alte vieţuitoare, uniţi prin credinţa reîn­tru­­pării sufletelor şi a înnobilării lor prin rugăciuni şi fapte bune. Cea mai mare faptă bună a strămoşilor daci era să ape­re averea, pădurea cu toate darurile ei, pe strămoşii ador­­miţi şi pe cei ce de-abia se treziseră şi creşteau ca să de­vină, la rândul lor strămoşi. Prietenii cei mai buni ai oa­me­nilor erau lupii şi duhurile pădurii. Se spune că acest zeu, venit din Grecia antică, fusese ucenic la vestita şcoală a numerelor sacre, unde profesor a fost unul Pytagora, el în­suşi zeu încarnat în trup de filozof. Numele zeului local­nic era Zamolxe sau Zamolxis, nume din care s-a putut afla de unde venea, ţinutul dintre Marea Egee şi Marea Ionică.

Porunca de iubire, adusă de primii creştini, a înflorit şi rodit în ţara celor ce-şi apărau, în numele iubirii, viaţa şi moştenirea. Încercările de tot felul, la care orice Tată iubi­tor îi supune pe fii săi, sunt şi ele dovezi de dragoste me­nite să-i întărească pentru lupta cu Răul, zeul răzvrătit. Che­marea lui Popa Florea, neaşteptată, viaţa plină de în­tâm­plări, nu dintre cele mai fericite, a lui Popa Radu, ne­ca­zul celui ce zidise biserica, un nume rămas necunoscut dar o fapta slăvită, viaţa grea a multor oameni, a Mamei Anica, a Bălaşei, sunt dovezi că omul este făcut să se fră­mânte, să se zbuciume, să plătească pentru adevărul căutat şi nu să trăiască neturburat într-o stare numită de unii feri­cire, fără să ştie, de fapt ce înseamnă.

Sunt mulţi cei ce confundă iubirea cu fericirea, gre­şeală fundamentală, iubirea este dumnezeiască, fericirea este omenească, iubirea presupune şi suferinţă, stare sufle­tească respinsă de fericire, iubirea este adevăr, fericirea este iluzie. Încercat de prea multe suferinţe, românul n-a căutat fericirea, s-a mulţumit să respecte porunca de iubire adusă de Religia creştină.

Credincioşii creştini ortodocşi din Cremănari, păsto­riţi prin grija Domnului de un preot dăruit lor, vor fi su­puşi la multe încercări, Popa Radu nefiind nici el ocolit, pentru că, altfel, cum ar fi putut ei să ştie că sunt fii iubiţi şi aleşi ai Domnului? Zeul răzvrătit, al dezordinii şi al ispi­tei, trudeşte şi el pentru a zădărnici zidirea şi-i găseşte pe cei rătăciţi, gata pregătiţi să-l ajute. Lumea creată de Dum­ne­zeu, inventată de El, este o lume a luptei, nu se putea altfel, pentru că fără confruntare nimic nu poate să existe şi să dăinuiască şi când spunem asta ştim foarte bine că ne aşezăm de bună voie între cele două adversare, de necon­ci­liat, metafizica şi dialectica, amândouă inventate, nu se putea altfel, de Cel ce a creat totul.

Despre lupta pentru dăinuire a Bisericii din Cremă­nari-Moşteni am aflat că a rezistat mai multor cutremure, sacrificând-şi numai frumoasa turlă cu care fusese împo­do­bită la înălţarea ei, în timpul devastatorului cutremur din 1888. Ca s-o întărească, credincioşii satului au încins-o cu brâe de fier beton, iar de curând, prin strădania preotului Mihai Prunoiu şi a descendenţilor unui onorabil enoriaş al satului, Neica Gheorghe Cincă, au fost restaurate şi pictu­rile. Cât de mult a fost respectată arta lui Pătru ot Teiş, nu suntem în măsură să spunem, dar ceea ce ni se oferă privi­ri­lor nu poate fi decât lucrare inspirată de Duhul Sfânt.

Cu un oftat mă simt dator să închei paginile despre Biserica Satului Cremănari, fost şi sper, viitoare comună. Oftez pentru că nu pot să înţeleg cum poate un Lăcaş de odihnă şi de contemplare al Creatorului, să ajungă filială a unei parohii dintr-un sat apărut mult, mult, mai târziu. Mă rog Bunului Dumnezeu să trimită mesaj de dreptate Prea Sfinţitului Episcop al Vâlcii şi Oltului, să-mi vindece ofta­tul şi rana provocată înaintaşilor noştri de către un slujbaş al zeului dezordinii, restabilind rangul de parohie bisericii din Cremănari-Moşteni.

*          *          *

S-au adunat multe zile, cu zeci de zecile, de când scor­monesc în depozitele memoriei în aşteptare cu spe­ran­ţa că voi găsi amintiri din care să reconstitui frământările proaspătului Popă Radu, obligat în noua lui situaţie, să-şi asume statutul de soţ, riscul de a deveni tată, un cuvânt de care se speriase la potcovărie şi de care fugise ca alungat de duhuri. În spaţiul strâmt unde am găsit sugestii despre cele întâmplate, mă lovesc permanent de umbra Mamei Anica, un personaj providenţial trimis să-l călăuzească pe tânărul popă în misiunea de păstor de oameni la Cremă­nari. Încep să cred din ce în ce mai mult că în acea binecu­vân­tată zi de Florii, Mama Anica fusese deja aleasă de Duhul Sfânt să pregătească primirea lui Popa Radu, s-o îndrume pe viitoarea preoteasă Florica, să le arate că sunt făcuţi să se întâlnească.

Ce fire nevăzute, toarse la comandă divină de ursi­toa­re, îi legau pe cei trei? Mă tem să scotocesc mai de­parte, mă opresc la sugestiile firave, inspirate de umbra Mamei Anica şi pătrund, ca şi ea, cu paşi mărunţi, în odaia pregătită pentru întâlnirea deja hirotonitului popă, cu deja preoteasa lui, Florica. Găsesc un opaiţ slab, răspânditor mai mult de umbre decât de lumină. Chem în ajutor ima­gi­naţia şi mă încumet să spun: Aşa trebuie să fi fost.

E greu să restitui momente de exaltare a trupului, cunoscute deja din păcatele trecute, rămase undeva într-o încăpere a memoriei condamnată aducerii aminte, legile ome­neşti au stabilit că o faptă rea nu trebuie uitată, dar nici pedepsită de mai multe ori. Ne oprim în faţa uşii de la ca­mera unde Radu fusese dus cu alai de tot satul, într-un mo­ment când nu ştia nimic din ce îi rezervase destinul. Mama Anica, ghid preţios, ne şopteşte că momentele im­por­tante, grele, ale vieţii trebuie lăsate să se desfăşoare de la sine, aşa cum le este rostul, stabilit totdeauna dinainte. Orice în­cer­care de a le grăbi sau schimba este ispită de la zeul răz­vră­tirii.

Întâlnirea, mult aşteptată, dintre o tânără fecioară şi primul ei Făt Frumos rămâne, ca toate primele pagini co­piate din abecedar, o amintire greu de uitat a unui ideal niciodată împlinit; dorinţa se împiedică de neîndemânare, curiozitatea se îmbulzeşte călcând peste răzoare de flori abia răsărite, ruşinea se ruşinează, instinctele vieţii se nă­pus­tesc, totul este sublim şi anapoda, plăcerea se topeşte în durere, nimic nu mai este cum a fost. La hotarul dintre ce a fost şi ce va fi se pune o poartă, prin care tânăra fecioara este împinsă într-o cameră unde nu ştie ce caută, nu gă­seşte, se simte umilită şi e gata să plângă. Aşa mi-a şoptit Mama Anica să povestesc prima întâlnire a Floricăi cu soţul ei legiuit, Popa Radu. Poate că bătrâna a ştiut mai mult şi nu mi-a spus, poate că n-a ştiut şi a inventat, in­ven­ţia nu este minciună şi nouă nu ne rămâne decât să recu­noaş­tem că Mama Anica se pricepea şi la ghicitul în su­fle­tele oamenilor.

În continuare vom încerca să restituim desfăşurarea faptelor, aşa cum au fost sau cum ar fi trebuit să fie. Prea multele treburi ce nu puteau fi amânate au tras după ele zile de întârziere, drămuite fără milă de aleasa înfăptuirii des­tinului.

– Lasă, că o să fie timp pentru toate, îi asigura Mama Anica, fără să spună la ce se gândea. Trebuie să fie bine pregătit, ca să iasă cum trebuie.

Să-i ascultăm sfaturile, să ne oprim în faţa uşilor în­chise şi să consemnăm intuiţiile imaginaţiei.

Radu continua să doarmă în camera unde fusese pri­mit în prima zi, mai mult visa decât dormea şi nu ştia unde se termina amăgirea şi unde începea viaţa adevărată. Fosta lui stăpână, Miţa, l-a înspăimântat de câteva ori strecu­rându-se, goală, în patul lui. A respins-o cu o brutalitate de care nu se credea în stare şi a fost fericit când şi-a dat seama că nu era decât o amăgire. Când a venit Veta, cu un copil în braţe, a sărit din pat neştiind ce trebuie să facă Visul era atât de adevărat încât nici mai târziu n-a putut să-şi dea seama dacă a fost numai un vis sau a fost chiar Veta. Privirea i se oprise la copil când Veta l-a întrebat:

– Acuma ai să poţi să fii tată? Copilul nostru de ce n-are tată? Prin ochii copilului se vedea ca printr-o fereas­tră cerul de unde se desluşea o poruncă: „Răspunde!” N-a ştiut ce să spună, a coborât privirea în aşteptarea pedepsei. Într-un târziu, când a ridicat ochii a văzut chipul Vetei şi al copilului destrămându-se; în uşa deschisă, nu ştia când, a apărut Mama Anica:

– Ai visat rău, Părinte Radule. Parcă te certa cineva şi nu ştiai ce să-i răspunzi. Aşa este şi în viaţă, vin tot felul de oameni cu necazurile lor, te pregăteşte Duhul Sfânt pen­tru Taina Spovedaniei, ai să auzi multe, o să vină mulţi păcătoşi, să nu osândeşti, să ierţi, că d-aia ţi-a dat Domnul Harul.

N-a mai putut să-şi ţină gândul şi a întrebat-o pe bătrână:

– Da’ pă mine cine mă iartă?

Anica l-a privit cu certare. După un timp de gândire, i-a spus:

– Numai Domnul poate ierta, sunt păcate iertate şi altele neiertate. Mai mult nu ştiu să-ţi spun.

Cu toate că mărturisise păcatele făcute înainte de a primi har preoţesc de mai multe ori, ultima dată când ve­nise părintele Corbeanu, nici unul dintre preoţi nu-i spu­sese că i-au fost iertate. Avea dreptate Mama Anica, păca­tele lui nu puteau să fie iertate decât de Mântuitorul Hris­tos. A crezut că dacă i s-a dat Harul i-au fost iertate şi păcatele, dar acum nu mai era sigur.

Necunoscute sunt căile Domnului! Faptele rele se spală cu lacrimi şi cu fapte bune, aşa îl învăţase părintele Agapie. S-a aşezat în genunchi şi a plâns, lacrimi mari curgeau ca dintr-o streaşină pe timp de ploaie, s-a rugat fierbinte să-i fie iertate păcatele şi a promis că o să ungă cu balsam de fapte bune rănile vechi, poate că aşa se vor vindeca. N-a avut curajul să se gândească la ce va fi, ştia, din învăţătura căpătată la mânăstire, că e mai bine să nu cer­cetezi destinul, că e păcat, el vine oricum şi ştie mai bine ce are de făcut. A adormit cu gândul la Părintele Costea, cu speranţa că va veni, dar n-a venit.

*          *          *

În camera ei, acolo unde urma să-şi primească soţul, Florica alunga cu bună ştiinţă somnul. N-avea, acuma, timp de dormit. O învăţase Mama Anica tot ce se putea învăţa, da’, ce, parcă poţi să ştii dinainte cum va fi? Avea încredere în Mama Anica, tot ce-i spusese ea se împlinise, chiar şi bărbatul visat în seara Bobotezei era Radu, l-a recunoscut de la început. Aşteptase ea atâţia ani, acum putea să aştepte mai uşor, că ştia pe cine aşteaptă. Nu-i era frică, de ce să-i fie frică?, aşa e dat să fie, menirea ei era să lase urmaş la biserică, aşa o să facă, totul vine de la Dom­nul. Citise de mai multe ori Cartea Sfântă şi aflase că după ce Eva se lăsase ispitită, zeul cel rău pusese stăpânire pe multe suflete. Aflase că viaţa nu este o plimbare cu barca pe un lac liniştit, în viaţă, ca şi pe lac, pot să vină furtuni mari care cer de multe ori jertfe de suflete, Mama Anica o prevenise că o să mai aibă multe de petrecut şi îndurat, ea se ştia fără păcat, spusese toate gândurile la spovedanie şi chiar părintele Corbeanu o lăudase la Prea Sfinţitul, spu­nând că a fost o fecioară model şi va fi o preoteasă la fel.

– De ce nu dormi, maică, o surprinsese Mama Anica tocmai când ofta adânc. Culcă-te Florică mamă, nu te mai lăsa dusă de gânduri, este mai bine să visezi decât să te gândeşti, gândurile sunt mai rele decât visele.

– Hai că mă culc, uite acu’ mă culc şi o să dorm; şi o… să viseez…

A doua zi Mama Anica s-a hotărât să-i culce împreună. Nu mai putea să aştepte, copiii erau obosiţi, nu dormeau, visau urât, ce mai, le venise timpul. Nu i-a spus nimic Floricăi, dar a pregătit tot ce ştia ea că trebuie şi seara, după ce a lăsat-o să-şi spună rugăciunea i-a zis:

– Tu să stai aici pe pat, nu culcată, la marginea patu­lui; ai acolo lângă sobă apă caldă, un săpun şi două şervete curate. Mă duc să-l aduc pe soţul tău. Florica a privit-o, a ascultat-o şi a făcut ce i s-a spus, fără să întrebe nimic.

Mama Anica s-a strecurat pe uşă, încet, aşa cum făcea totdeauna, n-a închis-o de tot şi la fel de încet, s-a îndrep­tat spre camera lui Radu care îşi făcea rugăciunea şi n-a simţit când a intrat. L-a aşteptat să termine şi de-abia atunci li s-au întâlnit privirile care au spus imediat ce aveau de spus. După ce s-au înţeles fără vorbe, Mama Anica a dat şi cuvânt:

– Hai părinte, a venit şi ceasul ăsta, aşa e dat de la Dumnezeu, să se împreune bărbatul cu nevasta lui şi să facă şi copii. Nu te mai gândi la păcat, nu e nici un păcat, este o Taină Sfântă. Păcatele, dacă au fost, numai Dumne­zeu le ştie şi numai El poate să le ierte.

Apoi a continuat:

– Să te porţi cu blândeţe, nevasta matale e o mân­dreţe de fecioară, nepricepută, să n-o doară, ai răbdare, acum e doar începutul, mai târziu o să fie altfel. Radu s-a ridicat ascultător din pat şi a urmat-o respectând mişcarea ei înceată aproape nesimţită. Mama Anica s-a oprit în faţa uşii, a făcut semnul crucii şi încet, l-a împins în camera Floricăi.

A urmat o linişte lungă, privirile li s-au întâlnit neştiind ce să spună. În cameră era cald, căldura venea de la inimile lor care încercau să iasă din piepturi, să se uneas­că. După un timp Florica i-a făcut loc să se aşeze lân­gă ea pe pat. Au rămas un timp, aşa, unul lângă altul.

Apropierea n-a mai avut nici o legătură cu cuvintele. Ce se poate face cu cuvintele acolo unde este nevoie de fapte? Obişnuit să se exprime prin fapte, Radu le-a găsit şi a spus ce avea de spus. Florica l-a înţeles şi i-a răspuns. A fost, bineînţeles multă nepricepere şi neîndemânare, aşa cum era normal să fie, dar şi multă gingăşie. Tot ce credea Radu că ştie despre împreunarea dintre un bărbat şi o fe­me­ie s-a dovedit a fi neadevărat. Împreunarea cerută de sim­ţurile dezlănţuite, violentă, necontrolată, animalică,    n-avea nici o legătură cu dăruirea reciprocă a trupurilor şi sufletelor, sub binecuvântarea sfântă a Tainei căsătoriei.

A fost o noapte lungă şi obositoare pentru amândoi. Mama Anica s-a rugat la Duhul Sfânt să rămână şi El toată noaptea în camera Floricăi.

*          *          *

După ce totul a reintrat în memoria aşteptării, Radu şi-a căutat gândurile nespuse, le-a scos la suprafaţă şi le-a cercetat cu severitate. A trebuit să recunoască faptul că destinul lui a început să se dezvăluie şi să-i arate care îi sunt datoriile. El, Popa Radu a fost trimis să păstorească un sat cu oameni, care aşteaptă de la el să le spună Cuvân­tul Domnului. Va fi plinitorul Tainelor Sfinte ale Bisericii creştine, va boteza, va împărtăşi, va ierta de păcate, va cu­nuna, va sluji la capătul trupurilor ale căror suflete au ple­cat către cerul meritat, va săvârşi Taina Sfântului Maslu, va sfinţi casele oamenilor şi fântânile, va fi duhovnic şi sfă­tuitor. Sub povara grea a acestor datorii Radu s-a anga­jat în faţa icoanei Mântuitorului răstignit pe cruce, că va încerca să ducă, la rândul lui, crucea dăruită la venirea pe lume şi devenită mult mai apăsătoare, odată cu primirea Harului.

Şi-a adus din nou aminte cât de tare s-a speriat când i s-a spus că va deveni tată, el care nu ştia ce este un tată. Fuga de la potcovărie a fost un mare păcat şi toate nopţile lui de nesomn deveniseră nopţi de judecată şi învinuire. Tot ce a aflat după aceea despre cuvântul tată îi îngreuna păcatul, când Leana lu’ Duculeci i-a spus „Bună ziua pă­rinte” a crezut, la început, că Leana era una dintre acele acu­zatoare ce-i apăreau în vise, amintindu-i păcatul de neier­tat de a-şi fi părăsit copilul, aşa se explica privirea crâncenă cu care a speriat-o, de-abia după ce femeia a ple­cat şi-a dat seama că nu visa şi că, pentru prima dată, cine­va l-a numit cu un cuvânt frumos, acela de părinte. Atunci s-a trezit în el speranţa de a fi cu adevărat un părinte de suflete creştine. Ceea ce a urmat nu a fost decât o împli­nire miraculoasă a dorinţei pe care nu îndrăznea s-o încre­dinţeze cuvintelor. El, cel obişnuit să vorbească prin fapte, a început să devină, încetul cu încetul, robul cuvântului, gândit şi vorbit, dar cât de greu i-a fost! Odată cu Harul a coborât şi Duhul Sfânt asupra lui şi l-a dăruit cu puterea de a mânui Cuvântul, un dar plin de puteri, aşa cum e scris în Cartea Sfântă: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu”. Cu El a făcut Dumnezeu lumea şi prin El este împlinită voia Lui. Va fi, de-acum încolo, Părintele Radu de la Cremă­nari. În acel moment un fior a trecut prin corpul lui, ca un fulger rece, vestitor de furtună şi a în­chis drumul gândului către cuvânt.

Nu-i este dat omului să-şi ţină angajamentele ge­neroa­se, generozitatea este trecătoare, supusă altor legi şi n-are legătură cu destinul. A învăţat şi asta din cele ce i    s-au întâmplat după aceea.

*          *          *

Iar eu, Doamne, umilul scriitor, mă rog Ţie fierbinte să mă călăuzeşti în orbecăiala mea prin labirintul unde se află depozitul memoriei în aşteptare. Aprinde, Doamne, o luminiţă cât de mică în faţa uşilor unde imaginaţia mea poate să găsească un ajutor. Mă tem, Doamne, pentru stră­moşul meu, mă tem că păcatele lui vor cere pedeapsă, mă tem că stră-stră bunica Florica va fi părtaşă la ispăşirea lor şi nu ştiu Doamne dacă e bine ca pentru păcatele unor stră­moşi să ispăşească urmaşii. Iartă-mă, Doamne, şi nu mă lăsa să greşesc.

Implicarea autorului într-o carte despre întâmplări, despre care s-ar putea spune, cu îndreptăţirea raţiunii uma­ne, că nu sunt ale sale, ar putea fi judecată cu asprime şi ar fi o greşeală, cum ar putea să fie altfel, cum ar putea scrii­to­rul să spună adevărul despre întâmplări necunoscute, cum ar putea să le garanteze? El este de la început şi va ră­mâne până la sfârşit, personaj în cartea scrisă, vă amintiţi? la îndemnul şarpelui personal. Ca purtător de moştenire stră­moşească îşi asumă şi răspunderea pentru tot ce scrie.


«Înfricoşata taină»

O vorbă spusă cu uşurătate a fost dusă de la om la om şi a făcut mult rău. Cineva, odată, nu ştiu cine a fost, a aruncat-o în glumă mizând pe subînţelesuri omeneşti, răuvoitoare. Ascultătorii au râs şi au dus-o mai departe, aruncând gluma şi păstrând răutatea. Iată vorba: „Să faci ce spune şi nu ce face popa”. Veninoasă vorbă! Cu vicle­nie se introduce gândul rău că există doi preoţi într-unul, diferiţi, cel ce spune şi cel ce face. E adevărat că sunt mulţi oameni pe lângă care vorbele trec fără să lase urme, pentru ei sensurile ascunse ale vorbei de mai sus se pierd odată cu intrarea în biserică. Ce ne facem însă cu cei dă­ruiţi cu ţinere de minte şi care, printr-un efort de înţele­gere, vor să ştie şi ce se află dincolo de vorbe. Ei nu pot să admită o lume apărută din întâmplări repetate, oricât de multe, şi-l caută cu ochii minţii pe Cel ce a plănuit-o şi a creat-o. Îl caută peste tot şi ajunge şi la Biserică unde-l găseşte pe preot de la care află că lumea este opera unui Creator – Dumnezeu, Atoate Ştiutorul şi Atot Puternicul. La ieşirea din Biserică îl întâlneşte din nou pe glumeţ sau pe ironic.

– Ce-ai găsit la biserică?

– L-am găsit pe preot care…

– Una vorbeşte şi alta făptuieşte, vorba proverbului.

Dacă preotul nu e dăruit cu puterea de a folosi Cu­vân­tul Domnului, nu numai în biserică dar şi în afara ei, ascultătorii lui ajung repede în tabăra necredincioşilor.

Introducerea de mai sus ni s-a părut necesară, pentru că în acest moment şi loc, unde ne întâlnim cu destinul unui proaspăt hirotonit preot ne vedem obligaţi să aducem lumină în privinţa Tainei Preoţiei, una dintre cele mai mari şi mai „înfricoşate” Taine a Bisericii Creştine.

Un preot este un om chemat de Duhul Sfânt, să răs­pân­dească şi să înfăptuiască într-un loc de pe pământ Cu­vân­tul Mântuitorului Iisus Hristos. Preoţia este o dregă­to­rie, o cinste şi o datorie. Prima condiţie este ca aspirantul la preoţie să aibă chemare, o dorinţă şi o vocaţie perso­nală, uşor de observat de cei dăruiţi cu puterea de a acorda Taina preoţiei. A doua condiţie este să nu aibă nici un de­fect fizic sau psihic, condiţie rămasă de la Legea cea ve­che, adusă de Moise. Altă condiţie a Bisericii Creştine este ca preotul să aibă o pregătire religioasă, voce frumoasă şi ştiinţa cântării. Mai sunt şi altele, nu suntem specialişti şi nu putem să pretindem că ştim ceea ce nu ştim. Lăsăm res­pec­tarea condiţiilor pe seama mai marilor bisericii, deşi, mărturisim că am dori să aflăm amănunte, mai ales de când s-au înmulţit unele zvonuri răutăcioase.

Mai importante decât condiţiile sunt obligaţiile preo­tului, numite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii un „jug al dregătoriei”, o „treaptă înfricoşată”.

– „O, înfricoşată Taină a preoţiei (.) cinstită şi nepri­hănită, dăruită de Hristos celor vrednici (.); cad şi mă rog cu lacrimi şi suspinuri ca să privesc la comoara preoţiei ca într-o oglindă (.); este pavăză strălucită şi turn de neclintit şi zid nebiruit (.); este temelia pe pământ de unde pleacă urcuşul spre bolta cerului” (l-am citat pe Părintele Efrem Sirul).

– „Mai curată decât razele soarelui trebuie să fie mâna ta, preote, de vreme ce înjunghii cu ea pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii” (Sfântul Ioan Hri­sos­tom-Gură de Aur).

Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul este şi mai pre­cis: Preotul „să fie sfânt cu trupul şi cu sufletul, să fie stâlp de foc, să lumineze Biserica, să fie evlavios, smerit, curat, să nu fie beţiv, să-şi înfrâneze limba, să nu poarte mânie, să nu fie iubitor de argint, să nu blesteme, să nu afurisească, să nu osândească, să nu glumească pentru a-i face pe alţii să râdă, să nu spună cuvinte deşarte, să nu fie lacom şi iubitor de desfătare, să nu răspundă cu mânie, să nu fie trufaş, să ierte din toată inima pe cel ce l-a ocărât, înainte de apusul soarelui, să dojenească cu blândeţe pe păcă­toşi”. (Doamne, cât de frumos I-ai pus să grăiască pe Sfin­ţii Părinţi!) Preotul nu este un dregător cu puteri dis­cre­ţionale. Este trufie vorba unor preoţi care spun: „În pa­rohia mea eu hotărăsc”. Nu, stimaţi părinţi, n-aţi primit Taina Preoţiei ca să dispuneţi de parohia şi de enoriaşii încredinţaţi dumneavoastră. Aţi fost trimişi să împliniţi voia Lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, cu ştiinţa dum­nea­voas­tră şi cu pilda vieţii dumneavoastră. Taina Preoţiei este una dintre cele mai grele poveri. Preotul este chemat să se roage pentru creştinii încredinţaţi lui, pentru că numai în acest fel ţine legătura cu Cel ce L-a trimis şi poate să obţină milă şi iertare. „Preotul este slujitorul lui Hristos trimis să înveţe calea mântuirii, să cheme păcătoşii la po­că­inţă, să-i întoarcă pe cei rătăciţi, să risipească întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, să-i iubească pe toţi oamenii, să lucreze la mântuirea tuturor, fără scopuri de câştig sau de laudă, să nu fie iubitor de sine”. Aşa îi învăţa Sfântul Apostol Pavel pe cei ce primiseră Taina Preoţiei. „Nici În­ge­rii şi nici Arhanghelii nu pot să lucreze cele ale preo­tu­lui care îi sunt date lui de Dumnezeu. «Dar, pe cât de mare este puterea primită prin Taina Preoţiei pe atât de grea este osânda celor ce nu o îndeplinesc: Preotul neiscusit în ştiin­­ţa Sfintelor Scripturi, în învăţămintele Sfinţilor Părinţi şi în filocalia lucrătoare, adică în trăirea după Dumnezeu, se face pierzare celor păstoriţi de el», a cuvântat şi a lăsat mărturie scrisă, Sfântul Părinte Ioan Hrisostom-Gură de Aur.

Şi acum, după ce ne-am străduit să aflăm cât de mare este puterea şi cât de grea este povara înfricoşătoarei Taine a Preoţiei, să ne întoarcem la strămoşul nostru, Popa Radu de la Cremănari.

*          *          *

Crescut într-o chilie plină de cărţi, hrănit cu adevărul lor şi cu dragostea creştinească a unui mare preot cărturar, şcolit la mânăstirea de la Hurezi, râvnitor la Taina Preo­ţiei, cunoscător al Cărţii Sfinte şi al învăţăturii Sfinţilor Pă­rinţi, Radu ştia, fără îndoială, cât de înfricoşată (ne place să repetăm acest cuvânt), este Taina cu care se împo­vă­rase. Drumul ocolit, plin de stavile, pe care ajunsese la locul rânduit lui, erau înştiinţări ale Celui ce-l veghease şi i-l arătase, Părinte bun, iubitor şi sever, al cărui fiu şi sluji­tor era, dar şi dovezi că fusese chemat. Numai cei chemaţi să ducă o povară grea, sunt puşi la încercări şi pregătiţi s-o poarte.

Prima lui datorie era să ţină legătura cu Domnul prin rugăciuni zilnice şi prin împlinirea cu sfinţenie a tuturor Tainelor ce-i fuseseră încredinţate. Din respectarea acestei datorii curgeau toate celelalte, adevărate legi de morală şi de smerenie creştină. În toate peregrinările lui, adevărate şcoli ale vieţii, aflase că adeseori datoriile sunt uitate, ne­so­cotite, călcate. Zeul răzvrătirii şi al dezordinii îi împinge pe oameni către greşeală, către păcat. A înţeles că tot ce i se întâmplase, toate încercările, au fost tot atâtea preveniri pentru greutăţile viitoare. Darul cel nou, gândurile spuse prin cuvinte şi-a dovedit repede puterea, ajutându-l să trans­mită Cuvântul Domnului.

Ajuns, aşa cum am văzut, printr-un miracol, într-un sat necunoscut, a fost nevoit să se nască din nou, respec­tând în acest fel o poruncă a Mântuitorului. Oamenii nu-l cunoscuseră până atunci şi nu l-au întrebat de unde vine,  l-au primit ca pe un nou născut şi cum nici el nu cunos­cuse pe nimeni din sat, se poate spune că Lucrarea Divină pregătise totul pentru o însoţire de drum lung.

Terminarea picturii bisericeşti a fost prilejul potrivit şi fericit de cunoaştere între preot şi enoriaşii săi. Cutre­ie­rând satul pentru donaţiile necesare zugrăvirii bisericii, însoţit de săteni destoinici, nu lipsea providenţialul Florea Barangă, popa cel nou i-a cunoscut pe drept, sau mai puţin drept-credincioşii dăruiţi prin destin, să-i păstorească în numele Lui Iisus Hristos. Primul folos a fost că oamenii, cuceriţi de carisma (nu judecaţi cuvântul, e de origine gre­cească, deci creştin-ortodoxă) noului preot, au început să umple, în fiecare Duminică şi în zilele de sărbători, bise­rica cea nouă a satului Cremănari. La început au venit la spovedanie femeile în vârstă, se credeau fără păcate şi au aflat că nu erau. Supărarea le-a trecut repede, când au aflat că dacă nu vor cădea din nou în greşeală, Popa Radu se va ruga pentru iertarea păcatelor lor. Ce lucru minunat! Să poţi încredinţa altuia păcatele tale şi să ţi se dea iertarea prin rugăciunile lui! Vestea cea bună s-a răspândit, au în­ce­put să vină şi oameni mai în vârstă, apoi copiii, fetele tinere, femeile, la început cele necăjite şi apoi şi celelalte. Ultimii au venit bărbaţii tineri, însuraţi sau gata să se în­soare. Taina Spovedaniei i-a reîntâlnit pe oameni cu Duhul Sfânt, vecinii certaţi au început să-şi vorbească, fraţii au în­ce­put să se iubească, în frăţie, ca mai înainte, bărbaţii rămâneau mai mult timp lângă nevestele lor şi acestea lângă copii, morţii au fost mai des pomeniţi. Rugăciunile zilnice au intrat din nou în obiceiurile satului, nu numai ale femeilor în vârstă ci şi ale unui număr tot mai mare de credincioşi.

V-am propune să ne oprim o leacă, pentru a vă măr­turisi convingerea noastră că un preot osârdios în plinirea Tainei ce i-a fost încredinţată, poate aduce bunăstare şi via­ţă îmbunătăţită, aşa cum un preot nevrednic poate adu­ce necazuri şi năpastă. Cer iertare cinstitelor feţe biseri­ceşti pentru această îndrăzneaţă oprire.

Prea ocupat cu treburile bisericeşti, Radu îşi aducea aminte din ce în ce mai rar de viaţa lui dinainte, cu păca­tele ei. Se culca în pat cu nevasta lui, a fost destul de greu la început, n-avea curajul să se roage când era cu Florica şi luase obiceiul să se retragă în camera lui, acolo unde fu­sese găzduit la început. Avea o împiedicare faţă de legă­tura trupească, o voce nevăzută îi spunea că momentele de plăcere prea puternice seamănă cu păcatul. A încercat să explice acest gând şi Floricăi însă nu era sigur că a fost înţeles. În afara unor momente necontrolate, greu de jude­cat, Florica era o femeie retrasă, puţin vorbitoare, ascultă­toare până la supunere, evlavioasă, harnică, o adevărată pil­dă de nevastă. O iubea în felul lui şi aducea mulţumiri Domnului că i-a rânduit-o. Ştia că la catolici preotul nu are voie să se căsătorească, se gândise de multe ori cum este mai bine şi era din ce în ce mai sigur că Biserica Ortodoxă primise mesajul cel bun. A cercetat cărţile sfinte, şi s-a con­vins că Sfântul Apostol Pavel a rostit voia lui Iisus Hristos când a spus preoţilor săi: „dacă nu puteţi să fiţi ca mine, mai bine să vă căsătoriţi decât să cădeţi în păcat”. Un preot, de mir, aflat tot timpul printre credincioşi, dar şi printre păcătoşi, ar putea să fie uşor împins la greşeală, dacă n-ar fi căsătorit.

Pe Mama Anica o vedea rar. Ştia însă că nu este de­parte, că dacă ar fi avut nevoie de ea ar fi venit, ştia că totul la biserică, curăţenia, ordinea, pregătirea slujbelor, erau semne ale prezenţei ei. S-a întrebat de mai multe ori ce o leagă pe bătrână de casa Popii Neacşului, de Florica, de el, n-a găsit răspuns şi a renunţat să se mai întrebe, aşa cum se face de obicei cu întrebările ce întrec puterile omu­lui. De altfel, nimeni nu ştia mai mult despre Mama Anica, ea apăruse în sat ca şi cum ar fi revenit şi deşi nu mai avea casă, fusese primită fără să fie întrebată de unde vine şi de ce s-a întors. Sunt oameni care sunt totdeauna bine primiţi, ştiu să ofere fără să ceară, aduc mai mult decât primesc, sunt prea bogaţi şi nu pot să fie răsplătiţi. E adevărat că astfel de oameni se întâlnesc rar şi din această cauză sunt de nepreţuit. Mama Anica era mult prea bogată, avea de unde să dea şi nu primea nimic în loc, că n-avea nevoie. Se vorbea puţin despre ea, nici femeile cele mai cârcotaşe n-aveau ce să spună, o chemau când aveau nevoie, la o naş­tere mai grea, să descânte unui copil deocheat şi mai ales, să spele, să îmbrace şi să tămâieze morţii. N-o mai desco­seau despre preoteasă şi despre popă, după ce au înţeles că n-o să afle nimic:

– Nu ştiu mamă, dă unde să ştiu eu, numai Dum­ne­zeu ştie ce este în sufletele şi în casa oamenilor.

După ce l-au ajutat să zugrăvească şi să picteze bise­rica, sătenii şi-au adus aminte şi de casa parohială, nemai­re­parată de pe vremea lui Popa Florea. Pătru ot Teis i-a în­dem­nat, le-a zis că într-un sat cu o biserică atât de fru­moa­să şi popa ar merita să aibă o casă la fel. A promis chiar, că atunci când va fi reparată, el însuşi va veni s-o zugră­vească. N-a fost să fie aşa, oamenii n-au mai reparat casa veche, au făcut o casă nouă, mai frumoasă decât toate ca­sele din sat din acea vreme. Nu l-au mai chemat nici pe pic­tor, au zis că şi ei ştiu să zugrăvească frumos o casă.

*          *          *

Trecuse un timp de la hirotonirea Popii Radului, oa­menii se obişnuiseră cu preotul lor, erau mulţumiţi, poate prea mulţumiţi şi aşa cum se ştie, despre starea de prea multă mulţumire nu se vorbeşte, se uită că binele nu vine singur şi când ajunge mai trebuie şi păstrat.

Într-o seară, după ce se întorsese de la un bolnav unde fusese chemat în grabă să-l spovedească şi să-l îm­păr­tăşească după datină, s-a retras în camera lui, în liniştea trebuitoare pentru rugăciune. Avea o stare neobişnuită de împăcare, viaţa i se schimbase, era preot de mir, propovă­duia învăţătura lui Hristos, legea cea nouă a iubirii, termi­nase biserica, avea casă nouă, avea nevastă după lege, fru­moasă, cuminte, toată lumea îl respecta, câştigase încrede­rea oamenilor, îi cunoştea pe toţi, le ştia necazurile şi păca­tele, pe mulţi îi ajutase cu poveţe şi-i adusese pe calea cea bună. S-a aşezat pe pat să-şi domolească starea de prea multă împlinire. Nu închidea ochii când se ruga, îi ţinea deschişi, ştia că într-o minte cu ochii închişi se putea stre­cura duhul rău, iubitor de întuneric. De data asta nu se ruga, nu începuse rugăciunea şi a închis ochii cu speranţa că va găsi o linişte fără gânduri. Dinspre uşă a înaintat spre el o umbră, un bătrân, l-a recunoscut pe Părintele Costea, s-a bucurat apoi s-a înfricoşat, de mult nu mai venise, îl chemase de mai multe ori fără să-l poată aduce. Părintele l-a privit cu ochii lui buni, trişti. Radu s-a întrebat de ce era trist un sfânt ca Părintele Costea, venit, era sigur, din Împărăţia Cerurilor? N-a primit răspuns la întrebarea pusă cu gândul, i-a răspuns însă vocea slabă a bătrânului, trimis, bineînţeles, de Duhul Sfânt.

– Prea multă mulţumire este păcat pe pământ. Numai în cer vei fi cu adevărat mulţumit. Cât eşti pe pă­mânt nu eşti ferit de rău şi nu poţi, n-ai dreptul, să fi prea mulţumit, ai cădea în păcatul trufiei; te aşteaptă alte multe încercări, toate dovezi ale iubirii cereşti, cei nesupuşi în­cer­cărilor sunt uitaţi, păcatele lor nu mai pot fi răscum­părate. Păzeşte înfricoşata Taină a preoţiei dăruită ţie, fii înţelegător dar neiertător cu păcatele. Ale altora şi ale tale.

Când a deschis ochii, în cameră era întuneric. A aprins repede o lumânare şi a început să se roage: „Nu mă lăsa Doamne să cad în păcatul trufiei”. S-a îndreptat către camera Floricăi unde a fost întâmpinat de ochii ei frumoşi, înlăcrimaţi de o veste bună:

– Ne dă Domnul un copil.


Păcatele cer ispăşire

La vestea că va avea un copil, că va fi tată, fulgerul rece, cel vechi, i-a întrerupt din nou legătura dintre gând şi cuvinte. Pe faţa lui s-a tipărit acea încremenire încrân­ce­nată, văzută pentru prima oară de Părintele Costea, o dis­pe­rare neputincioasă, un protest mut, o zbatere a slăbi­ciu­nii în faţa destinului. A mai apărut şi altă dată, dar oa­menii, preocupaţi de propriul lor destin, n-au văzut-o. I-a fost dat Floricăi să o vadă şi să schimbe lacrimile de bucurie în lacrimi de suferinţă.

Preoteasa nu ştia nimic despre viaţa lui Radu înainte de sosirea la Cremănari, n-avusese curajul să-l întrebe şi el nu i-a vorbit niciodată. Încercase să afle câte ceva de la Mama Anica, ea le ştia pe toate, văzuse pe faţa ei o tristeţe ciudată, o dorinţă de a fugi de trecut, renunţase. Privirea popii o speriase de-a-binelea. Nu ştia ce să creadă, cum putea un om bun, un preot, să o privească cu atâta răutate şi de ce tocmai când îi anunţase ceea ce trebuia să fie cea mai mare bucurie a lor? Viermele îndoielii se hrăneşte cu lucruri nespuse, odată intrat în sufletul omului, este greu de scos şi poate să rămână pentru totdeauna acolo.

Radu a primit ştirea ca o pedeapsă, o dovadă că pă­ca­tele nu i-au fost iertate. Ochii copilului venit cu Veta, în vis sau în realitate, au apărut din nou, ferestre deschise, lă­sând să se vadă un cer acoperit de întrebări fără răspun­suri. Trecuseră mai mulţi ani, încercase să uite şi iată că întrebările îl urmăreau şi-i cereau răspunsuri: „Copilul nos­tru de ce n-are tată?”, repeta Veta. Fugise de un copil şi iată că Domnul îi trimitea un alt copil, ca să-i aducă amin­te de primul. În Cărţile Sfinte nu găsise răspuns la întreba­rea „Cât de mare este păcatul de a-ţi părăsi un copil?” dar a fost totdeauna convins că este unul dintre cele mai mari păcate. Cum va putea să se uite la acest al doilea copil fără să se gândească la primul? E adevărat că îşi mărturisise păcatul dar nici unul dintre preoţi nu-i spusese că poate fi iertat, ba mai mult, nici pedepsele cerute de Canon nu-i fuseseră prescrise, dovadă că păcatul nu putea fi ispăşit aici pe pământ.

În ziua în care a aflat că va avea din nou un copil, între cer şi casa Popii Radului s-a aşezat un nor gros, vâ­năt, apăsător, ameninţător, nici ploaie nici soare nu mai puteau să treacă prin el. S-a retras în camera lui şi timp de patruzeci de zile a ţinut post; ieşea numai pentru slujbele religioase. Anica a dus vorba că Părintele este bolnav şi mulţi credincioşi s-au rugat pentru sănătatea lui. Cea mai nefericită era Preoteasa Florica, ea nu înţelegea nimic din ce se întâmpla, rămânea zile întregi în camera ei, plângea, ţinea post şi se ruga. Norocul, poate şi el prevăzut de des­tin, a fost că Mama Anica îi obişnuise pe oameni să nu vină la casa popii, tot ce făcea popa se petrecea la biserică, la cimitir, sau la locurile ce trebuiau sfinţite. Toate încer­cările, toate necazurile din casa parohială au rămas între zidurile ei.

După patruzeci de zile Radu a ieşit din camera lui şi viaţa a început, încet, fără prea multe vorbe, să-şi reia cursul. Zilele de tristeţe au rămas, cu ajutorul Domnului, în depozitul amintirilor şi viaţa a mers mai departe. A început din nou să plouă şi din când în când a mai apărut şi soarele. Nimeni din sat n-a aflat ce s-a petrecut în fa­mi­lia popii. Trecem greu peste momentele de încercare, câte­odată credem că nu vom mai putea să ieşim la liman, că ne-am rătăcit şi totuşi, cu ajutorul Domnului găsim drumul şi-l continuăm. Între timp copilul creştea în pântecele mamei sale, nu mai putea fi trecut cu vederea şi a intrat şi el în casa popii, unde i se pregătea primirea. Mama Anica a spus odată că el este trimis să aducă linişte şi pace, Radu şi Florica au privit-o cu speranţă, ascunzându-şi fiecare îndoielile din suflete.

În sat s-a aflat târziu că preoteasa rămăsese grea. Florica venea, ca de obicei, la biserică înainte de începerea slujbei, se aşeza într-un colţ al pronaosului, loc rezervat pentru femei şi rămânea acolo cu capul plecat, cufundată în rugăciuni. Ştia de la tatăl ei, Părintele Florea, că o fe­meie, când vine la biserică, nu trebuie să atragă ochii asu­pra ei în timpul slujbei religioase. Era prin luna a şaptea când Lina lu’ Florea Barangă, retrasă şi ea în colţul pro­nao­sului a văzut că Florica era însărcinată. Când s-a ter­mi­nat slujba s-a apropiat de ea şi i-a spus în şoaptă: „N-am ştiut, Coană Preoteasă că te-a binecuvântat Domnul. Să ai naştere uşoară şi să-ţi trăiască”. Florica, ruşinată, i-a mul­ţu­mit şi a plecat grăbită. Vestea s-a răspândit repede, ca de obicei.

În momentele de tristeţe şi singurătate, Florica în­cerca să ghicească soarta pruncului ce creştea în pântecele ei. Îşi punea şi îi punea întrebări, fără să găsească sau să primească răspunsuri. Treceau zile întregi, multe, în care copilul uita să-şi schimbe poziţia, să dea un semn că este încă acolo. „O să fie un copil cuminte, n-o să fie un zvă­pă­iat”, îşi spunea preoteasa. „Da’, nici prea cuminte nu e bine să fie”, îşi răspundea singură, cuprinsă de o bruscă îngri­jo­rare. Într-o dimineaţă copilul a început, dintr-o dată, să se agite şi pe Florica au tăiat-o durerile facerii. După soco­te­lile Mamei Anica ar fi mai avut până la termen, dar copilul n-a vrut să ţină seama, s-a grăbit şi în mai puţin de două ore a slobozit primul lui ţipăt, slab, piţigăiat, însă de ajuns ca să-şi anunţe sosirea. Anica l-a primit în palmele ei de moaşă pricepută, i-a spus preotesei că are un băiat şi i-a tăiat buricul bolborosind vorbe numai de ea ştiute şi de ursitoarele cărora le erau adresate. Florica şi-a dat seama că ceva nu era cum trebuia, Mama Anica nu părea mulţu­mită.

Pentru că era ziua de Sfântul Grigore i-au pus nu­mele Sfântului. De botezat l-a botezat Popa Creangă de la Bercioiu, într-o Duminică, după terminarea slujbei, naş fiind Florea Barangă.

*          *          *

Născut înainte de vreme, Grigore a fost, de la înce­put, un copil bolnăvicios, nu putea să mănânce, „n-are putere să sugă”, spunea Mama Anica şi când a prins puteri, când ar fi trebuit să poată, n-a vrut. Toţi copii ştiu să sugă, nu e nevoie să-i înveţe cineva, suptul este, în afară de plâns, singurul lucru pe care ştiu să-l facă la naştere. Grigore nu ştia nici să plângă nici să sugă, spre disperarea Anicăi, pusă dintr-odată într-o situaţie nemaivăzută; i-au dat lapte cu lingura, a fost un adevărat chin, nu deschidea guriţa, dar de plâns nu plângea niciodată. Nici din pătuţul lui nu s-ar fi ridicat dacă nu l-ar fi forţat femeile. Ai fi zis că nu înţelege, dacă nu i-ai fi văzut ochii adânci, întrebă­tori, purtători de gânduri şi întrebări, era greu să-l priveşti mai mult timp, te simţeai obligat să întorci capul sau să cobori privirea. L-au ridicat pe la un an şi jumătate, a stat singur, rămânea în picioare, uita să se aşeze sau nu ştia, de mers însă nu mergea decât dus de mână. Pe la patru ani şi jumătate a început dintr-odată să meargă şi să vorbească. Vorbea aproape ca un copil de vârsta lui, folosea bine cu­vin­tele, dar nu da semne că ar dori ceva, spunea pur şi simplu ce vedea şi ce făcea. Dacă i se puneau întrebări simple răspundea, când nu ştia să răspundă, tăcea. După ce a început să meargă căuta locuri ferite de priviri, fugea de oameni, se ascundea, nu venea nici să mănânce sau să bea apă, Florica, în marea ei iubire de mamă, spunea că este un copil ruşinos şi că nu vrea să supere pe nimeni.

Era cuminte, ascultător, tot ce i se spunea să facă făcea. L-au trimis cu oile, le păzea şi le aducea acasă, de fapt oile veneau singure şi el venea după ele. Cu toate că nu spuneau, preoteasa şi Anica au început să se îngri­jo­reze, amândouă îl iubeau pe copil şi încercau să-l ajute cum puteau mai bine. Popa nu l-a ţinut niciodată în braţe, se uita la el fără să spună nimic şi femeile nu-i ghiceau gân­durile.

Grigore n-a avut prieteni, fugea de copii, se ascun­dea, avea locurile lui, în fânar, sub şopron, ascuns după putini, în târla oilor. Cu cât creştea cu atât era mai retras şi singuratic. Când s-a făcut mai mare a luat drumul pădurii, n-avea decât să treacă Valea Bisericii şi se pierdea printre tufani, pădurea era cea mai bună ascunzătoare. Şi-a făcut un culcuş între doi tufani crescuţi dintr-o singură rădăcină, despărţiţi şi reuniţi prin două crengi încrucişate, la vre-o doi-trei metri de pământ. A dormit acolo o vară întreagă, venea pe furiş să mănânce şi să bea apă, se întorcea în pădure, umbla toată ziua, nu-i era urât şi seara venea la culcuşul lui. În sat se spunea că Grigore al Popii e cam trăsnit, dar nu cu răutate, cu milă şi înţelegere.

Când au început ploile de toamnă au vrut să-l aducă acasă, n-au reuşit, îl aduceau şi el fugea din nou. Într-o di­mineaţă l-au găsit cu piciorul rupt, căzuse din tufan. L-au adus acasă pe braţe, l-au îngrijit toată iarna, i s-a prins picio­rul dar a rămas şchiop. În vara următoare s-a furişat din casă şi a plecat din nou în pădure. De data asta pentru totdeauna, degeaba l-au căutat, nu l-au mai găsit.

Atât am aflat despre Grigore, am încercat să resti­tuim povestea lui aşa cum am auzit-o. N-am mai răsfoit prin depozitul amintirilor uitate şi n-am chemat în ajutor imaginaţia, tristeţea nu se împacă bine cu plăsmuirea.

Pe al doilea copil al Popii Radului, născut la vre-o doi ani după Grigore l-au botezat Stancu, în amintirea străbunicii, muma părintelui Florea. La început a fost un copil obişnuit, s-a născut la vreme, s-a purtat ca toţi copiii, a mers pe picioare înainte de a împlini anul, a vorbit la un an şi jumătate, într-un cuvânt un copil ca toţi copiii. Aşa au sperat toţi şi s-au înşelat, necazurile au început când l-au trimis cu vitele pe izlaz, în puţin timp n-a rămas copil cu care Stancu lu’ Popa Radu să nu se fi încăierat. Sărea la bătaie pentru orice, tot ce spuneau ceilalţi nu era bine, le întorcea vorba şi dacă încercau să-l contrazică, îi lovea cu pumnul sau cu bâta, armă aflată totdeauna în mâinile unui păstor de animale. Toţi copiii trebuiau să-l asculte pe Stancu, se vâra în toate certurile, el avea ultimul cuvânt şi făcea dreptate, a devenit repede şeful izlazului cu toate că erau alţi mai mari, au încercat să-l liniştească dar s-au lăsat păgubaşi după ce a spart unuia capul cu o piatră. Nici preo­teasa nici Mama Anica n-au reuşit să-l potolească şi au renunţat, mai ales după ce au văzut că Stancu se descurca destul de bine fără ajutoare. Singurul de care se temea era Popa, poate pentru că nu-l certa niciodată. Pen­tru Stancu era mai uşor să-l convingă pe cel ce se opunea decât pe cel ce nu spunea nimic şi nu ştia ce se ascunde sub tăcerea lui.

După naşterea copiilor Popa Radu intrase în vechea lui muţenie, un cuvânt auzit de la el devenise o raritate. Vorbea numai când era nevoit să răspundă la întrebări precise. Mintea şi gura i se deschideau însă cu plinătate cu ocazia slujbelor bisericeşti, vocea lui frumoasă de bariton şi cuvintele citite sau inspirate de Duhul Sfânt în timpul predicilor, continuau să-i încânte şi să-i cucerească pe eno­riaşi, prezenţi totdeauna în număr mare la biserică. Radu, omul pedepsit să fie tată pentru că îl părăsise pe primul său copil, şi Popa Radu, paroh şi păstor la Cremănari, se separau când slujitorul bisericii purta patrafirul. Chiar şi Stancu, obligat să meargă în fiecare Duminică la biserică, îl asculta cu mare atenţie pe tatăl său şi părea că se lasă pătruns de adâncimea vorbelor lui. Cuvântul obligat, pus alături de Stancu, ar putea să fie lipsit de sens, de aceea e bine să adăugăm că numai la început l-au obligat, mai târziu mergea singur şi biserica era locul unde băiatul se purta la fel ca toată lumea.

Spre deosebire de Grigore care fugea de oameni, Stancu îi căuta, intra în vorbă cu toţi, îi provoca, făcea ordine, impunea punctul lui de vedere. Deranja pe mulţi, avea duşmani, dar cu timpul a început să aibă şi prieteni, mai ales pe cei cărora le lua apărarea. S-a văzut destul de repede că deşi mijlocul prin care se impunea era forţa, reuşea până la sfârşit să arate că dreptatea era de partea lui. Nu dădea înapoi niciodată, înfrunta toate piedicile, îşi asuma riscurile tuturor confruntărilor. Mama Anica spunea că aşa era felul lui, pentru că era născut în zodia berbe­cului. A ajuns, la o vârstă destul de fragedă, şeful flăcăilor din sat şi apoi al celor din satele apropiate. Era temut, respectat, şi recunoscut oriunde apărea, drept în judecăţi, nemilos cu cei ce înşelau şi minţeau.

Florica, ştiutoare de carte, pregătită de tatăl ei să de­vină preoteasă, l-a învăţat pe Stancu să citească şi să scrie, a văzut că are minte bună şi s-a sfătuit cu Mama Anica să-l roage pe Radu să-şi dea copilul la şcoala de popi.

– Părinte Radule, i-a zis într-o dimineaţă Anica, n-ar fi bine să-l duceţi pe Stancu la şcoală, la Râmnic?

Surprins, Radu s-a uitat la bătrână şi după un timp  i-a răspuns:

– Ar fi, dacă o vrea Domnul.

Văzând că Radu nu dădea nici un semn că are de gând să facă ceva, cele două femei au hotărât să-l ducă ele la Râmnic. Ca să-l convingă pe Stancu, i-au spus că el va trebui să ia locul tatălui său la biserică, argument hotărâ­tor, şi au plecat cu brişca lu’ Florea Barangă.

S-a dovedit că vorba Popii nu fusese aruncată la întâmplare. Stancu nu s-a împăcat cu viaţa de la şcoala de popi, a vrut, ca de obicei, să impună o ordine a lui şi a in­trat în conflict cu obiceiurile disciplinare ale lăcaşului de învăţătură. După ce s-a certat cu toţi cei ce nu erau de acord cu el, ajungând până la mai marii şcolii, a plecat fără să spună nimănui, s-a întors, fără să ştie, pe drumul parcurs de tatăl său la prima lui venire în Râmnicu Vâlcea, a trecut podul plutitor pe la Vadu Oltului de la Cremănari şi a urcat în sat pe poteca din Dealul Gorganului. A spus că nu vrea să se facă popă, taică-său l-a privit cu o ciudată înţelegere şi n-a spus nimic, iar ceilalţi cu atât mai puţin. Stancu şi-a reluat viaţa dinainte de plecarea din sat, a rein­tro­dus ordinea stricată în lipsa lui, folosind, la nevoie, mij­loace de convingere mai puţin blânde, însă eficace. I-a de­ran­jat pe mulţi şi-a făcut duşmani, mai ales printre cei necinstiţi şi mincinoşi. Şi-a dat seama destul de târziu că erau mulţi şi mai ales uniţi. Hăituit de ei şi apoi şi de cei ce aveau puterea, a fost nevoit să se retragă în pădure, luând cu el mai mulţi prieteni, a devenit o temută căpe­te­nie de haiduci, Stancu Haiducul, unii îl numeau pe numele dat de Mama Anica, Stancu Mamii. A fost renumit în ţinutul Vâlcii şi al Argeşului, iubit de mulţi şi duşmănit de puţini, dar aşa cum se ştie, un duşman poate face mai mult rău decât bine pot face o sută de prieteni. I s-a dus vestea că era un haiduc drept, lua de la cei ce aveau prea mult şi dădea la cei ce se zbăteau în sărăcie. Bun cunoscător al pădu­rilor, greu de străbătut pe vremea aceea, ştia când şi unde să se ascundă ca să nu fie găsit, şi apărea când nu se aştepta nimeni, exact acolo unde erau adunate bogăţiile obţi­nute prin înşelăciune. Cum afla nu se ştia, dar se putea bănui, avea prieteni, cuvânt totuşi prea mare, mai aproape de adevăr (!) ar fi oameni de încredere, peste tot. Avea ca­li­tăţi de şef, ştia să se facă ascultat, nu nedreptăţea nici­odată pe cineva, avea o memorie bună, îşi cunoştea oame­nii şi dădea ordine ce puteau fi executate. Din oştirea lui, aşa îi plăcea să spună, făceau parte un mare număr de ti­neri din toate satele ţinutului, un fel de frăţie secretă, bine organizată şi uşor de adunat la nevoie. Cei nou veniţi tre­ceau pe la Stancu, el le spunea ce au de făcut, le stabilea şeful direct şi îi trimitea din nou în satul lor. Prima con­diţie era să execute fără crâcneală ordinele şefului. Tot el hotăra când şi unde să fie folosiţi, fiecare la locul potrivit. Nu refuza pe nimeni, dar erau mulţi pe care nu-i chema niciodată, toţi erau scrişi în memoria lui, niciodată pusă în dificultate. Când avea nevoie nu aducea „oşteni”, cum le spunea el haiducilor, din sate îndepărtate, ci din satele ve­cine, cunoscători ai locurilor.

Oamenii lui de legătură îl înştiinţau unde se aflau bani nemunciţi, adunaţi prin silnicie sau înşelăciune, sta­bi­leau ziua şi-l chemau. Stancu, însoţit numai de câţiva hai­duci, cei mai pricepuţi şi cei mai apropiaţi, sosea la mo­men­tul potrivit, apărea ca din pământ, oamenii lui se aflau de multe ori printre cei ce asigurau paza, loviturile reuşeau totdeauna, aproape fără luptă. Poteraşii tocmiţi ca să-l prin­dă nu-l găseau niciodată şi se spunea că nici n-ar fi vrut să-l găsească.

Îi plăcea să facă şi vizite neaşteptate.

Într-o seară s-a prezentat la Conacul Pităresei Zinca Bălcescu, pe Valea Topologului, şi a poruncit slugilor să-i spună Cocoanei că a venit Stancu. Toţi s-au speriat, în afară de Pităreasă, care le-a zis să-l aducă la ea.

– Cu ce te putem ajuta Stancule, bag seama c-ai venit să-mi ceri ajutor, că dacă ai fi venit să iei ceva n-ai fi avut nevoie de mine.

– Mai întâi vă mulţămim frumos de primire. Mai apoi adeverim că aşa este, am venit să vă cerem ceva, mai bine zis să vă rugăm. Privirea Haiducului s-a înfruntat cu cea a boieresei, apoi s-au întâlnit în admiraţia comună a frumosului sfeşnic de argint, unde ardea o lumânare de ceară galbenă. Abia după ce această frumoasă lecţie de cu­noaştere a oamenilor şi-a dovedit înţelepciunea, Stancu a continuat:

– Am vrea să ne trimiteţi şi nouă vorbă când vine pe aici Conu’ Nicu şi să-i spuneţi că dacă are nevoie de noi, n-are decât să ne dea de veste, l-am sluji cu credinţă, ne pri­cepem la meseria de oşteni şi bag sama că de asta o să aibă nevoie.

– Bine Stancule, i-a răspuns Pităreasa, cu o privire mult îndulcită, o să-i spun dacă l-oi vedea, că nici eu nu   l-am mai văzut de mult, vine rar pe la Bălceşti şi stă puţin. Politichia este meserie grea, eu i-am spus să nu se bage, dar nu m-a ascultat.

Haiducul s-a ridicat şi a mai privit-o odată pe boie­ro­aică, de data asta cu neascunsă admiraţie.

– Vă mulţumim, Cocoană, de primire şi s-auzim de bine. Acum, ne ducem şi noi, c-avem cale lungă de făcut. Sărutăm dreapta.

Stancu nu l-a întâlnit niciodată pe Nicolae Bălcescu. Ne-ar fi plăcut să-l întâlnească dar n-a fost să fie.

Într-o noapte cu burniţă deasă şi rece a ajuns la Schi­tul de Maici de la Drăganu. Auzise că la Schit nu se pri­meau bărbaţi, multe erau interzise şi călcate, aşa că el şi-a zis că nu se duce ca bărbat ci ca om năpăstuit de vreme rea, deci nu putea să fie respins de nişte femei sfinte. A avut norocul să nimerească la o chilie unde un preot bă­trân, aplecat asupra unor hrisoave vechi, încerca să le des­lu­şească înţelesul. Fără să ridice ochii, preotul i-a spus să se aşeze pe laviţă. Stancu l-a ascultat, mirându-se în sinea lui de liniştea şi curajul bătrânului. După ce a terminat ce avea de scris preotul l-a învrednicit cu o privire.

– Aha, matale eşti, i-a spus.

Tânărul Haiduc, uimit, i-a răspuns:

– Eu sunt Părinte, da’ cum m-ai cunoscut?

– Cum te-am cunoscut? Păi cine altu’ ar fi avut în­drăz­neala să vină noaptea într-o mânăstire de maici?

Uimirea lui Stancu a fost şi mai mare când a aflat că Părintele ştia tot ce se putea şti despre el. L-a întrebat de Popa Radu, de Coana Preoteasă Florica, de Grigore, dacă au mai aflat ceva, de ce a plecat de la şcoala de popi de la Râmnicu Vâlcea.

– Da’, de unde ştii dumneata părinte viaţa mea?

– Viaţa oamenilor este făcută ca să o ştie toată lu­mea, numai că oamenii n-au nevoie să ştie viaţa altora, sau se feresc s-o afle.

Aşa vorbe ciudate nu mai auzise Stancu. S-a apro­piat de preot şi privindu-l, după obiceiul lui, drept în ochi, l-a întrebat:

– Ascultă părinte, nu cumva dumneata ştii şi ce o să se întâmple mâine, poimâine şi în zilele ce o să mai vină? Spune-mi, la ce trebuie să mă aştept?

Popa i-a susţinut privirea şi după un timp de cuge­tare i-a răspuns:

– Dacă m-aş ruga Domnului, poate că aş afla, da’ e păcat să ştii dinainte ce o să fie şi mai mare e păcatul să-i spui omului viitorul. Numai Dumnezeu te poate înştiinţa şi numai atunci când crede El de cuviinţă, când meritele omu­lui sunt vrednice de încrederea Lui.

La auzul vorbelor din ce în ce mai ciudate ale popii, Stancu a făcut şi el o pauză ca să le înţeleagă şi nelămurit, a continuat să pună întrebări.

– Părinte, şi tata este popă şi nu l-am auzit niciodată vorbind ca dumneata. Nu cumva ştii mai mult decât alţi preoţi? Sau, nu cumva, ai poruncă specială pentru mine? a adăugat zâmbind.

– Să nu iei niciodată vorbele în derâdere, fiule întru Domnul. Eu n-am făcut decât să-ţi răspund la întrebări, aşa cum am primit îndemnul, nu ţi-am spus nimic din ce nu trebuia să-ţi spun. Ştiu că deşi te-ai certat cu multă lume, eşti un bun român, ştiu că n-ai făcut moarte de om nici când a trebuit să-ţi aperi viaţa, ţi-am spus că se ştie tot ce au făcut oamenii, fiecare în parte, pentru tot ce ţi-am spus am primit îndemn, numai Cel ce m-a îndemnat ştie de ce a făcut-o. Aş mai avea multe să-ţi spun dar nu e bine să te grăbeşti. Deocamdată e bine să-I mulţumeşti Domnului că te-a adus în loc ocrotit şi să te odihneşti, pentru că vei avea multe de înfruntat. Răsăritul soarelui nu trebuie să te gă­sească la Schit, este oprit de regulament, dar dacă vei mai fi vreodată la nevoie, să vii, noaptea ochii se închid sau se fac că nu văd.

Tânărul haiduc a înţeles că nu trebuie să mai insiste, aflase şi aşa destul de mult; s-a întins pe laviţă şi a închis ochii, n-a mai văzut într-adevăr nimic, sau s-a prefăcut că nu vede. A doua zi, înainte de a se lumina de ziuă s-a stre­curat prin poarta, închisă numai pentru cei ce nu voiau să intre sau să iasă.

A revenit de mai multe ori la Schit, totdeauna noap­tea, câteodată de nevoie, altădată pentru că voia să afle cât mai multe adevăruri nespuse în alte părţi.

Într-o noapte, Părintele, al cărui nume nu-l ştia, l-a întrebat:

– Da’ de Anica mai ştii ceva? Mai trăieşte?

Multe aflase Stancu la Schit, de la Părintele, omul ăsta le ştia pe toate, da’ chiar s-o ştie şi pe Mama Anica i  s-a părut prea mult.

– De unde o cunoşti dumneata pe Mama Anica, ce ştii despre ea, că la noi în sat nimeni n-a putut să-mi spună de unde a venit şi ce a făcut în viaţa ei.

– Ţi-am spus că nu e viaţă să nu fie cunoscută, numai că unii oameni nu vor să-şi mai aducă aminte de viaţa lor. Anica nu are de ce să-i fie ruşine de viaţa ei, n-a făcut mai mult rău decât alţii, ştii, oamenilor nu le place să caute adevărul la rădăcină, se mulţumesc cu ce văd şi aud şi umblă după vinovaţi în altă parte.

– Părinte, mi-ai spus să nu te întreb despre ce o să fie, că e păcat, dar de ce a fost pot să te întreb? Crezi că mi-a dat Dumnezeu putere să văd şi adevărul de la rădă­cină?

– Poţi să mă întrebi, dacă oi şti şi dacă primesc în­dem­nul, o să-ţi răspund. Dacă nu-ţi răspund înseamnă că nu ştiu, sau nu trebuie să ştiu.

Stancu n-a mai insistat, a înţeles că pusese una dintre întrebările fără răspuns. După un timp, schimbând vorba a pus o nouă întrebare.

– Spune-mi tot ce ştii şi tot ce poţi să spui despre Mama Anica. Eu cred că Mama Anica este o Sfântă.

– Sfântă nu este, a făcut un păcat mare şi numai Dom­nul ştie dacă poate fi iertată.

– Ce a făcut? a omorât pe cineva, a hulit pe Dum­ne­zeu, a jurat strâmb, a furat? Ce alte păcate mai mari sunt?

Bătrânul preot l-a privit cu blândeţe şi înţelegere, a tăcut un timp, ca să primească îndemnul, apoi, cu vocea lui de bunic sfătos, a dat drumul la vorbe.

– Anica a fost o fată năcăjită, a plecat din sat, din cauza sărăciei, a slujit cu credinţă la mai multe case, a fost oropsită şi a fost nevoită să se ferească de oameni răi, ştii ce greu este când pleci şi nu te ştie nimeni, pot zice că ai fugit, că ai făcut ceva rău şi te ascunzi; de când cu legea strâmbă a lu’ Mihai, o fi fost el viteaz da’ pentru ţărani n-a fost bun, oamenii dintr-un sat nu mai pot să plece în alt sat. Cârmui­torii de după el au schimbat multe dar l-au lă­sat pe bietul rumân legat de ţăruş, unde s-a născut. Fugă­ri­tă dintr-un sat în altul, pentru că era frumoasă şi o bănuiau jupânesele că se ţine cu bărbaţii lor, s-a ascuns în pădure. Acolo au gă­sit-o nişte hoţi, spuneau că sunt haiduci, dar nu erau, erau hoţi şi au dus-o la Căpetenia lor. După ce a cercetat-o, hai­du­cul ăl mare, a zis că o ia ţiitoare pentru el, a ţinut-o un timp şi s-a legat cu sufletul de ea, că ajunsese să facă tot ce spunea ea, adevărat e că şi ei i-a plăcut de el, şi poate că ar fi fost bine, îi dădea numai sfaturi bune, dar şi-a băgat Necuratu coada, s-a iscat zâzanie între hoţi, s-au tăiat cu cuţitele şi l-au tăiat şi pe Staroste. Ce putea să mai facă biata Anica? A fugit cât au ţinut-o picioarele, s-a ascuns pe unde a putut.

– Bine dar unde este păcatul Mamei Anica?

– Poate că ar fi fost mai bine să nu mă mai întrebi şi asta, dar dacă m-ai întrebat o să-ţi spun; altceva n-o să-ţi mai spun. Când a fugit Anica rămăsese grea, avea un copil în burtă. La împlinirea sorocului a adus pe lume un băiat. Era amărâtă rău, gândeşte-te, o femeie singură cu un copil, în pădure, a venit cu el aici la mânăstire şi l-a dat unei maici, a rugat-o să zică Maicii Stareţe că l-a găsit în pă­dure. S-au înţeles aşa, da’ măicuţa n-a minţit-o pe Stareţă, era păcat, i-a spus şi s-au vorbit să rămână între ele, aşa le-a îndemnat Duhul Sfânt.

Şi acum că ai aflat tot despre Anica te las s-o judeci singur. Roagă-te la Dumnezeu să-ţi dea judecată bună.

Ca personaj al acestor Restituiri mă simt dator să adaug că nici Stancu nici altcineva din Cremănari n-a ştiut nimic despre viaţa lui Popa Radu, înainte de venirea lui în satul unde a primit Taina Preoţiei. Vă las să măsuraţi sin­guri ce dar mare a primit plăsmuirea de la Preotul fără nu­me, confesor providenţial al haiducului.

Stancu nu s-a mai întors niciodată la Cremănari, n-ar fi putut să suporte lacrimile mamei Florica şi mustrarea fără cuvinte din privirea popii. De fapt, Stancu Mamii nu era numai fiu al satului în care se născuse, prea mic pentru el, moşia lui, cum îi plăcea să zică, se întindea de la Cra­iova şi Târgu Jiu până la Târgovişte şi Roşiori.

Avea multe locuri unde se retrăgea, făcea planuri de luptă împotriva turcilor şi a nedreptăţilor, ştia că ţara se mişcă, n-avea încredere în boieri, i-ar fi plăcut să aibă o oştire mare, ca Domnul Tudor Vladimirescu, era din ce în ce mai nemulţumit şi mai neliniştit. Atacurile împotriva jăc­mănitorilor se înmulţiseră, ca de altfel şi poterile tri­mise după el prin pădure, erau mulţi oameni nevoitori şi multă nedreptate.

A avut soarta eroilor din Ţara Românească, a fost tră­dat, şi pentru că s-a apărat, l-au tăiat cu săbiile, împre­ună cu cei trei tovarăşi, cei mai devotaţi. Legenda haidu­cului a înfierbântat multe minţi, unii spuneau că n-a murit şi aduceau dovezi că ucigaşii lui au fost găsiţi înjunghiaţi ca să se împlinească ultimele sale cuvinte: „n-am omorât pe nimeni, dar cu voi o să mă mai întâlnesc, chiar de-ar fi să ies din groapă”. Ieşise şi o vorbă spusă celor ce înşelau sau jurau strâmb: „Asta nu scapă de jungheru’ lu Stancu!”

Sufletul de vultur şi de Înger al lui Stancu Mamii a fost primit de strămoşi cu înţelegere, trupul, bucăţile de car­ne rămase după ce-l ciopârţiseră netrebnicii, au fost în­mor­mântate de haiducii lui în pădure, la umbra priete­ni­lor din totdeauna, tufanii. Preotul fără nume de la Schitul Mai­cilor i-a citit, în chilia unde ucenicise tatăl său, o fru­moasă slujbă de împăcare cu Domnul.

*          *          *

Nimeni, în afara bătrânului preot de la Maici, prie­te­nul lui Stancu, nu cunoştea povestea vieţii Mamei Anica. Nu încercăm să aflăm de unde o ştia, poate că a avut îndemn, aşa cum spunea el, să dezlege un secret aflat la spo­vedanie, nu ştiu dacă este permis de canoanele bise­ri­ceşti, el era confesorul maicilor de la Schit, poate că a pri­mit încuviinţare de la vre-o bătrână călugăriţă, neputin­cioasă să păstreze secretul unei fapte bune, să-l ia cu ea în locul de unde nici secretele nu se mai întorc.

Tot din îndemn, nesupus secretului spovedaniei, am căutat în depozite gânduri de singurătate ale Mamei Anica, am fost sigur că au rămas pe undeva şi am avut norocul să le găsesc, ajutându-mă desigur de imaginaţia inspirată de un duh bun. Dacă nu m-aş teme de supărarea unor critici nemiloşi, aş numi inspiraţia cu un nume inventat mult mai târziu de un contemporan luminat, autor al unei cărţi des­pre Îngeri. Da! Aş numi-o imaginal, sună frumos, pare să spună mai mult decât banalizata imaginaţie. Nu ştiu dacă aceste două rânduri vor rămâne, dacă vor supăra pe cineva le voi şterge.

Iată ce am găsit în depozitul memoriei în aşteptarea imaginalului.

Mama Anica îmbătrânise, continua să îndeplinească obiceiurile creştineşti pe lângă biserică, trecuse treburile gospodăreşti în mâinile Floricăi, păstrând pentru sine dato­ria de a veghea ca totul să se facă la timp şi cu respectarea vechilor obiceiuri. În înţelepciunea ei, ştia cât de impor­tantă este respectarea ritualurile verificate şi întărite prin repetare de către strămoşii urmaşilor!… Cei ce nu ţin sea­ma de virtuţile rutinei sunt osândiţi să plătească prin repe­ta­rea greşelilor vechi. În momentele ei de tristeţe şi amă­ră­ciune se întrebase deseori dacă toate întâmplările neobiş­nuite şi nefericite ale Popii Radului nu se datorau faptului că acesta nu deprinsese rutina unei vieţi de familie. Multe necazuri sunt ocolite prin simpla respectare a unor obice­iuri moştenite şi intrate în rutina vieţii. Încercase de mai multe ori să-i rânduiască viaţa, să-l înveţe că trebuie să se supună unor canoane ale vieţii, aşa cum se supunea canoa­nelor bisericeşti, fără să reuşească.

Îşi pusese şi întrebări despre rostul vieţii ei. Nu era nemulţumită de soarta primită la venirea în lume, nu-i plă­cea bogăţia, straiele lucitoare, podoabele reci purtătoare de blesteme şi nici viaţa plină de plăceri trecătoare. Îi plăcea să fie totdeauna acolo unde putea să ajute, nu oropsea nici­odată, îi ierta pe cei ce greşeau, împărţea bucăţica ei cu cei ce n-aveau, nu râvnea la bunul altuia, mergea la biserică, nu spunea decât ce ştia că este adevărat. Nu se răzvrătise niciodată, nici când fusese nedreptăţită, chinuită, alungată. Nu ştia să aibă alte păcate în afara celui din tinereţe când a încredinţat copilul maicilor. Atunci a crezut că a făcut bine, n-avea cu ce să-l hrănească, n-avea cu ce să-l înve­lească, era frig, era disperată şi clipa când măicuţa i-a luat pruncul din braţe i s-a părut o minune dumnezeiască. Mai târziu s-a căit, n-a mai ştiut dacă a fost bine că şi-a dat co­pilul, cine putea să-l iubească aşa cum îl iubea ea, a plâns zile şi nopţi, a rătăcit prin pădure, a mâncat frunze, ierburi şi coji de copac, numai Dumnezeu a ajutat-o să trăiască. Când a întâlnit-o, în pădure, pe femeia aceea, pe Nica, s-a speriat, a încercat să fugă însă n-a avut puteri, s-a împie­di­cat şi şi-a scrântit piciorul. Frica a fost mai mare decât du­re­rea, fugise şi credea că a fost urmărită, a început, dispe­rată să se roage, a pierdut şirul vorbelor, rugăciunea împă­ră­tească, Tatăl nostru, se rostea singură, cineva se ruga pen­tru ea, undeva sus, într-o altă lume, apoi n-a mai ştiut nimic. Când s-a trezit s-a mirat că este cald, ea fiind obiş­nuită să trăiască numai în frig şi în ploaie rece. A aflat că fusese găsită aproape fără viaţă şi fusese adusă în spinare până la bordeiul unde se găsea. În bordei dormeau unul peste altul, un om cu femeia lui şi patru copii mici. I-au făcut şi ei un loc într-un colţ, bordeiul era strâmt, aveai loc numai dacă se înghesuiau bine, oricum nu mai puteai să te mişti. Iarna nu era rău, că se încălzeau, dar când a venit vara nu mai dormeau înăuntru decât dacă ploua. Anica avea grijă de copii, omul şi muierea lui plecau dimineaţa, de vreme la un boier, la muncă şi se întorceau seara. De mâncat mâncau puţin, mai mult verdeţuri şi poame, Anica se pricepea să aleagă ce era bun de mâncat şi era bine că bordeiul era săpat lângă un izvor şi în mijlocul pădurii, oamenii nu se încumetau să ajungă până acolo. Ani de zile n-a ştiut nimeni de ea, se înţelegeau bine şi erau mulţu­miţi. Asta până într-o zi când a venit la ei un argat al boie­rului ca să-i cheme la clacă, omul a dat mai întâi de Anica şi s-a mirat să găsească în pădure o femeie necunoscută. Gură spartă, omul a umplut satul cu vorbe despre femeia din pădure, au venit şi alţii s-o vadă, a aflat şi boierul şi a trimis potera s-o aducă forţat la conac. Acolo s-au purtat rău cu ea, au întrebat-o de unde este şi de ce a plecat din satul ei, dacă furase ceva sau omorâse pe cineva. Au bătut-o, au ţinut-o nemâncată şi nu i-au dat nici apă. Le-a spus că n-are pe nimeni, că e venită de departe, le-a spus nu­me­le satului, nimeni n-auzise de el, că e plecată de mult şi că n-a făcut nimic rău. Le-a spus adevărul, n-au crezut-o. „Lasă că ştim noi, toţi sunteţi nişte mincinoşi.” Nu se ştie ce s-ar fi petrecut cu ea dacă, tocmai atunci n-ar fi fugit bo­ierul, într-o noapte, pe furiş, spuneau că de frica lui Vodă, că ar fi uneltit împotriva lui ca să pună alt Domn.  S-au băjenit şi oamenii de încredere ai boierului şi au venit nişte rumâni de i-au dat drumul. Mare noroc a avut, numai rugăciunile către Maica Domnului au scăpat-o. De atunci a căpătat o aşa de mare încredere în rugăciuni, că îndemna pe toată lumea să se roage la Maica Precistă, spunea că tot ce este cerut cu inima curată este primit şi ascultat de Sfânta Fecioară.

N-a mai avut puterea să rămână în pădure, nu mai era tânără şi o încercau tot felul de dureri şi neputinţe. Şi-a spus că n-a făcut nici un rău nimănui şi că mai bine ar fi să se întoarcă în sat, poate o să-şi aducă aminte cineva de ea şi dacă nu-şi aduce aminte, în satul ei n-o mai întreba ni­meni de unde este şi de unde a venit, era sat de moşteni, oa­meni liberi.

Pe drum, mergea pe unde nu erau oameni, a nimerit într-o vâlcea, luminată ca prin minune de mult soare, plină de verdeaţă. Şi-a încărcat braţele şi a îndemnat ca să ajun­gă de Flurii, să ducă ramuri verzi la biserică, să-l pri­meas­că pe Mântuitorul Hristos ca la Ierusalim.

Se ştie din cele scrise mai sus că i se pregătise o pri­mire frumoasă şi că o trimisese Maica Precista la timp, ca să aline suferinţa sărmanei Florica, după moartea părinţilor ei.

Când a venit Radu în sat a ştiut că rugăciunile ei au fost ascultate, l-a recunoscut pe cel visat de atâtea ori, se fă­cea, în vis, că este copilul ei şi vine s-o roage să-l ajute, că e tare necăjit. S-a purtat cu el ca o mamă, deşi n-a ştiut nici­odată că era chiar băiatul ei, s-a bucurat şi s-a întristat pen­tru el, i-a trăit toate necazurile, însă blestemul de a   nu-şi recunoaşte fiul a rămas, poate pentru că păcatul de  a-ţi părăsi copilul era prea mare ca să poată fi iertat.

Pentru cei mai mulţi Mama Anica era acolo de când se ştiau, vorbele de demult se uitaseră şi unii gândeau că o să rămână cât va ţine biserica şi o să fie nevoie de ea. Nici ea nu vorbea despre moarte, Dumnezeu o adusese pentru Florica şi nu putea s-o ia atâta timp cât fata avea nevoie de ea. Alţii, mai tineri decât ea, nu mai veneau la biserică, le era greu, numai ea nu pregeta niciodată, o găseau în fie­care zi de sărbătoare, printre cruci, cu ciobul de cărbuni, cu tămâie şi cu lumânări. Când trecea pe lângă morminte spunea vorbe numai de ea ştiute, femeile credeau că vor­beşte cu morţii, că le spune ce fac nepoţii şi copiii lor. Toa­tă lumea o respecta ca pe o sfântă.


Neputinţa Harului

După toate întâmplările povestite mai sus, Popa Radu a început să-şi piardă încrederea în puterea harului primit la hirotonire. Învăţase că Harul, odată acordat, ră­mâne aşa cum este, nici nu creşte nici nu scade, indiferent de purtarea preotului, dar nu găsise, în cărţile citite, răs­pun­sul la întrebarea dacă Harul primit este la fel de mare la toţi slujitorii bisericii. Taina este pentru unii prea grea şi Duhul Sfânt nu poate să încredinţeze decât greutăţi ce pot fi purtate.

Sfântul Apostol Pavel avertizase că „orice cuvânt al poruncii dumnezeieşti are lipsă de învăţătură cu privire la felul cum trebuie împlinit”. A adunat el destulă învăţătură, a fost pregătit şi demn să primească o atât de mare bogă­ţie? Îşi îndeplinea conştiincios datoria ca preot de mir, res­pecta canoanele, sau cel puţin aşa credea, şi cu toate aces­tea biserica nu se mai umplea de credincioşi, la spovedanie nu mai veneau decât bătrânele şi copiii, îmboldiţi şi ei de mame şi bunici: „mergeţi şi vă spovediţi, că voi n-aveţi păcate”. Auzise pe unii spunând că pentru păcatele lor se roagă popa, că d-aia e popă. În predicile duminicale se stră­duia să-i ajute pe credincioşi să înţeleagă Sfânta Scrip­tură, căuta pilde potrivite cu întâmplări din viaţă, le arăta cum se pătrund înţelesurile, le spunea că toţi, sunt fraţi în­tru Hristos, că Mântuitorul păstra loc în Împărăţia Lui şi celor ce greşeau, dacă se vor pocăi. Simţea că oamenii, deşi îl ascultau, îşi puneau întrebări, n-aveau curaj să ceară lămurire, încrederea în cele auzite de la el scădea, aveau îndoieli şi se depărtau de Cuvântul Sfintei Scripturi. Popa Radu se întrista, se simţea din ce în ce mai neputincios şi nu găsea altă lămurire decât nepriceperea lui şi îndepăr­ta­rea Duhului Sfânt, fără îndoială din cauza păcatelor mai vechi şi de neiertat.

Era Duminica Tomii, prima după Sfintele Paşte, oa­menii ieşiseră din Biserică, se opriseră, ca de obicei să stea de vorbă, să-şi descarce grijile punându-le împreună cu ale celorlalţi ca să fie mai uşor de purtat, să afle ce se mai în­tâm­plă în sat şi în lume. După ce termina cu miruitul, Popa se alătura oamenilor, îi asculta şi câteodată, rar, le şi vor­bea. Nu ţinea cuvântări în curtea Bisericii, Cuvântul Dom­nului se împărtăşea în Casa Lui, acolo venea Duhul Sfânt şi-L aducea. Vorbise în faţa Altarului despre Toma necre­din­ciosul, umilit de Iisus Hristos în faţa ucenicilor pentru necredinţa lui, încercase să-i facă să înţeleagă că Mântui­torul a pus mâna necredinciosului pe rănile Sale pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască. Oamenii îl ascultaseră, se vedea pe feţe cum intra Cuvântul în suflete, a crezut că de data asta reuşise şi era mulţumit. A dat cu mâna lui fiecă­ruia câte o anafură sfântă, parte din trupul Mântuitorului şi i-a miruit cu Sfântul Mir. Oamenii au ieşit pe rând din bi­serică şi au aşteptat în curte, ca de obicei, spunând fiecare ce avea pe suflet.

Când a apărut şi Popa Radu toţi s-au oprit din vorbit şi au aşteptat dezlegare de cuvânt. Au primit-o prin semnul crucii şi câteva vorbe rituale privitoare la credinţă, pace şi bună înţelegere. A ieşit în faţă Dumitru Guriţă, Mitică, după numele mic, a tuşit a ascultare şi a glăsuit:

– Părinte, eu am ascultat predica Sfinţiei tale, te as­cult tot timpu’, ştii că nu prea lipsesc de la slujbele bise­ri­ceşti, am crezut totdeauna în Dumnezeu, pentru că nu s-ar putea face nimic fără Cineva care lucrează. De ceva vreme n-am mai venit la spovedanie, nu pentru că aş avea păcate mai mari, sau, poate, cine ştie, or fi, că mă frământă un gând şi mi-a fost frică să-l spui până acum. Auzind azi că a fost şi un ucenic al Lui Hristos care n-a crezut fără să pună mâna, am prins curaj, am zis că e bine să te întreb, nu mai lungesc vorba, te întreb de faţă cu toată lumea, mă gândesc că poate mai sunt şi alţii ca mine. Părinte Radule, mi se pare mie, sau Împărăţia cerului cam seamănă cu împărăţiile de pe pământ? De ce l-a lăsat Domnul pe Adam să mănânce din măr, şi de ce a făcut mărul dacă ştia că nu e bun? Nu cumva oamenii au făcut un Dumnezeu după mintea lor, L-au făcut Împărat, ca împăraţii de pe pământ şi cred că El poate fi la fel de răutăcios, răsfăţat şi mofturos ca ei? După mintea mea Dumnezeu nu trebuia să facă lumea pentru nişte oameni păcătoşi şi răi. Şi mai e ceva, Sfânta Scriptură este frumoasă şi plină de pilde, toate pentru oameni, alte vieţuitoare n-o pot cunoaşte cu toate că sunt făcute tot de Dumnezeu. Dân câte bag eu sama şi Cartea a fost scrisă tot de oameni, se zice că le-a tri­mis Dumnezeu Duhul Sfânt, da’ oamenii tot oameni rămân, nu sunt oameni fără păcate, nu cumva o fi şi greşit vreunul din cei ce au scris-o? Tot după mintea mea, aşa cum mi-a fost dată, Dumnezeu din Sfânta scriptură e făcut după mărimea omului şi nu cred că un om ar fi putut să facă o lume aşa de mare. Mă duce gându’ că noi păcătuim crezând că Dumnezeu Cel Atotputernic o să piardă timpu’ cu judecăţi pentru prostiile noastre, de care ştia înainte de a ne face. Tot ascultându-te am vrut să înţeleg de ce i-a pus Dumnezeu pe unii oameni să inventeze poveşti cu pa­tri­arhi, profeţi şi apostoli, de ce i-a pus să-I citească gân­du­rile şi să facă porunci pentru ceilalţi? N-am prea înţeles şi să mă ierte Domnu’, în care cred, am început să mă în­do­iesc de ce scrie la Carte. De ce s-a inventat povestea cu judecata de la sfârşit, cu învierea morţilor, ce o să mai facă morţii dacă înviază? Sperietorile astea sunt d-aici, de pe pământ, de ce să ascultăm ca de un stăpân, şi să ne fie fri­că de Dumnezeu, dacă ne este tată, ce tată este stăpân pes­te copiii lui, mai mult le este slugă dăcât stăpân. Mi-e frică, Părinte că păcătuim când credem într-un Dumnezeu care seamănă cu oamenii şi, mai ales cu oamenii răzbu­nă­tori şi răi. Gându’ ăsta mă frământă şi n-am avut îndemn să-l spun la spovedanie, şi ca s-o spui p-a dreaptă, nici nu eram sigur că dumneata, cu Cartea, ai putea să-mi răs­punzi.

L-au ascultat toţi credincioşii aflaţi în curtea Bise­ricii, l-au ascultat ţinându-şi suflarea, înspăimântaţi de atâta îndrăzneală, şi după ce a terminat au întors capu’ la Popa Radu. Acesta s-a uitat la ei cu blândeţe, ca la nişte fraţi adevăraţi şi cu o tristeţe fără margini, a spus:

– Dumitru este un om credincios şi asta e bine, preo­tul este şi el un om, el nu ştie decât să răspândească Cu­vân­tul Domnului, Cel din Carte, multe nu sunt scrise şi nu le putem şti, Mântuitorul ne-a arătat Calea, fiecare merge pe drumul lui, cei vrednici vor ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu Cel Mare. Nu ştiu cum o să fie la Judecată, dar cred că va fi, nu pentru a pedepsi cum pedepsesc împăraţii pe pământ, ci pentru mai multă învăţătură, asta o spun de la mine, nu din Carte, şi eu sunt om şi dacă nu ştiu să-i răspund lui Dumitru, este pentru că atât este Harul meu, n-am fost vrednic de mai mult. De un lucru sunt sigur, cei ce ascultă Poruncile nu greşesc, toate sunt bune. Să învăţam să ne iubim aproapele cum ne-a poruncit Mântuitorul şi vom găsi mai uşor Calea.

După ce a rostit aceste cuvinte Popa Radu a plecat luând cu el gânduri omeneşti, grele, neputincioase. Recu­noştea că nu ştia să răspundă la întrebările puse de Dumi­tru Guriţă, şi el se gândise, mai ales în vremea din urmă, de când fusese năpădit de gânduri puse în vorbe, că Dum­ne­zeu din Carte seamănă cu oamenii, că nu-L cunoaştem pe adevăratul Dumnezeu şi că vorbele mai mult ne încurcă decât ne ajută să-L cunoaştem. Alungase gândul ca pe o ispită rea, se rugase mult să nu-i mai vină astfel de gân­duri, şi, uite, acum afla că şi enoriaşii lui sunt încercaţi de ispite şi necredinţă.

Cuvântul intrat în gânduri îl tortura cu întrebări fără răspuns, a hotărât să împiedice intrarea gândurilor rele, să nu lase să intre decât Cuvântul Domnului, revelat în Biblie şi în cărţile Sfinţilor Părinţi, era convins că numai acolo poate să găsească Adevărul, dacă ştia s-o citească, era vina lui că nu-L găsise şi iată, creştinii încredinţaţi lui înce­pu­seră să se îndoiască.

Ştia, din cărţile sfinte, că primirea Cuvântului se pre­gă­teşte prin lepădarea de adevărurile simţurilor şi jude­că­ţilor omeneşti, prin rugăciune şi credinţă, prin dragoste şi înţelegere pentru toţi oamenii. I se încredinţase Casa Dom­nu­lui, biserica, unde se adunau credincioşii unui sat, Du­hul Sfânt îi ascultase ruga, putea să anunţe şi răspândească porunca de iubire, a crezut că dacă-şi făcea datoria de preot şi duhovnic, respectând ritualurile, îndeplinea cerin­ţele Harului. Gândurile rătăcite, ale lui şi, iată, ale unor creş­tini încredinţaţi spre păstorire, îndoiala, erau dovezi de nereuşită. Convingerea lui că este mesager al Cuvântului Divin se clătina, îndoiala nu putea să vină de la Duhul Sfânt. Avusese norocul să cunoască prea devreme Cuvân­tul Domnului, dar greşise plecând şi revenise prea târziu, după ce fusese împins la păcate ce nu mai puteau fi iertate.

Părăsise viaţa de monah, se răzvrătise împotriva stă­pâ­nirii, purtase în mâinile sale unealta morţii, asistase ne­pu­tincios la trădarea Domnului său, căruia îi jurase cre­din­ţă, fugise ca un laş, ascunsese adevărul, păcătuise cu tru­pul, abandonase un copil şi nu reuşise să se poarte ca un tată cu ceilalţi, erau prea mari păcatele lui, cum a putut să creadă că-i vor fi iertate?

Faţă de păcatele oamenilor se străduise să aibă înţe­legere şi milă, muguri ai moralei creştine, nu ştia însă care va fi preţul lor în faţa Domnului, la Judecată, şi nici dacă avea dreptul să ceară, ca purtător al unui Har sărac, ierta­rea pentru unele păcate mai mari, nu voia să-i înşele pe oameni cu promisiuni deşarte şi nici să-şi asume dreptul unor pedepse, aici, pe pământ, nu-i punea să facă mătănii sau danii, le cerea doar să nu mai greşească şi să se roage de iertare. Înţelegea din ce în ce mai mult că îndoiala slă­beşte Harul şi se temea să nu se afunde şi mai rău în păcat continuând să folosească o Taină nemeritată.

N-a ştiut să se apropie de copii, iubirea de părinte nu i-a fost cunoscută, poate din cauză că toţi copii se nasc din păcat, orice împreunare fiind după el un păcat. Nu se sim­ţea, cu adevărat vinovat faţă de ei, veniseră împotriva do­rin­ţei lui, ca pedepse, nu ca daruri, fiecare avea un destin în faţa căruia nu avea nici o putere. Cel faţă de care avea o strângere de inimă, când îşi amintea, era fiul Vetei, îl chi­nuia gândul că nu-l cunoscuse, îl părăsise înainte de a se naşte, ca un laş, aşa cum, probabil, fusese şi el părăsit.

A crezut, la început că o iubeşte pe Florica, trimisă providenţial să-i prilejuiască miracolul Harului, nu după mult timp însă, a înţeles că preoteasa era nefericită, dra­gostea lui nu era făcută pentru femeie, avea alte înţelesuri, relaţia dintre şot şi soţie este o taină şi nu un prilej pentru plăcere, acel moment de exaltare din timpul împreunării nu poate fi iubire, în sensul dat de Hristos şi de Creator, iubirea lumească este păcat, pedepsit cu naşterea de copii nedoriţi, creaţii imperfecte, ca tot ce provine de la omul decăzut. Singurii oameni liberi de orice stricăciune şi înti­nare trupească fuseseră Adam, cu Eva lui şi, desigur, Iisus Hristos, ei au fost creaţi de Dumnezeu Însuşi, prin întru­pa­rea Duhului Sfânt; păcătuind, Adam şi Eva au primit osânda naşterii prin împreunare trupească, deci prin păcat, şi osânda morţii pentru urmaşii lor.

Numai învăţătura primită la Schit de la Părintele Costea se apropia de Raţiunea Divină, lumea se conducea după raţiunea omenească, decăzută, era întinată de noroiul păcatelor, cauza cea bună era ascunsă, necunoscută, oame­nii nu-I mai slujeau Ziditorului, se ataşau trupului pieritor, cunoscut prin simţuri, fără să ştie că iubirea pentru ceva trecător nu putea să vieţuiască, după ce trecătorul dispărea, şi că prin necunoaşterea lui Dumnezeu oamenii îndumne­zeiau zidirea, călcau a patra poruncă de pe munte şi se în­de­părtau de adevărul Cuvântului ziditor.

Datoria lui de preot era propovăduirea Cuvântului, cunoaşterea Lui Dumnezeu şi depărtarea de tot ce duce la păcat. Intrarea adevărului în sufletul omului este felurită după cei ce-L primesc, după cât de bine este pregătit sufle­tul şi după cât rău a pătruns în el. Harul lui de preot, prea mic, nu găsise puterea nevoitoare pentru a învinge şi alun­ga răul, pentru separarea de suflet a celor trupeşti. Aflase, la Taina Spovedaniei, multe păcate, iertase ce credea că poate să fie iertat, se înspăimântase în faţa unor păcate de neiertat şi nu ştiuse să spună dacă ispăşirea mai era posi­bilă. Umilit de neputinţă se întorsese către izvoarele cre­din­ţei creştine, recitea din scoarţă în scoarţă Cărţile Sfinte, Biblia şi scrierile Sfinţilor Părinţi, încerca să refacă dru­mul omului în lume, de la intrarea sufletului până la ple­ca­rea lui. De la Sfântul Maxim Mărturisitorul a aflat că su­fle­tul este parte a Logosului Divin, Spirit pur, dăruit pri­mu­lui om şi prin acesta urmaşilor săi. Prin păcat omul s-a rupt de Logos şi a căzut în lumea cunoaşterii prin simţuri unde legătura cu Raţiunea Divină este întreruptă. În sim­ţuri nu există morală, adevărata raţiune de a fi a Logosului, ci plăcere şi durere, trăiri degradate ale trupului, rupte de suflet. În Logos nu exista nici plăcere nici durere, ci numai bucuria pură faţă de tot ce întregeşte Cuvântul Domnului. Când l-a împins la păcat, Zeul răzvrătirii l-a îndemnat pe om să ia cu sine puterea de a se bucura, ataşând-o însă de trup. Pentru a-şi satisface bucuria pervertită, omul cheamă dorinţa de a avea mai mult, fără să ştie că Logosul n-are nevoie de mai mult, El are totul, este desăvârşit, dorinţa este deci inutilă. Pe de altă parte dorinţa este legată de cu­vin­te, de cugetare, creaţie omenească, nefolositoare Logo­su­lui Divin. Cugetarea, o raţiune inferioară, dependentă de cu­vinte, serveşte simţurilor, şi-l duce pe om mai jos decât ani­­malele, fiinţe necuvântătoare şi necugetătoare, şi din această cauză mai apropiate de Raţiunea Divină. Cugeta­rea duce de multe ori la îndepărtarea de judecata dreaptă, cu toate că se prezintă ca servitoare a raţiunii. Simţurile rătăcite de Raţiunea dumnezeiască duc la acţiuni împotriva legilor divine, la dezordine, servesc puterile răului, pofta şi mânia sunt creaţii omeneşti ale unei cugetări decăzute, per­versiuni ale cunoaşterii prin simţuri, Logosul Divin    n-are nici poftă nici mânie. În suferinţă este angajată iubi­rea trupească, formă degradată a puterii de a se bucura, trans­formată în plăcere. Durerea şi plăcerea se întreţin reci­proc, trupul fuge de durere, caută plăcerea şi ajunge iar la durere, la o durere mai mare.

Vrăjit de frumuseţea scrierii lăsată de Părintele Maxim Mărturisitorul, Popa Radu se întreba dacă Sfântul se gândise şi la faptul că cele scrise erau de fapt exprimate prin cuvinte, deci cugetări. Parcă ghicindu-i gândul, Părin­tele Maxim reabilita în continuare virtuţile unei cuge­tări bune, o posibilitate lăsată omului de a face cunoscut Cu­vân­tul Domnului, de a-şi recunoaşte greşelile şi de a nu le mai repeta. Nici durerea şi suferinţa nu sunt totdeauna nefo­lositoare, asumate în vederea iertării şi purificării, ele devin mijloace de înălţare.

*          *          *

Citirea, din nou, a Cărţilor Sfinte îl ajuta să înţeleagă tâlcuri ascunse, greu de găsit la primele întâlniri cu Sfin­tele Taine. Cuvântul inspirat de Duhul Sfânt Proorocilor, Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi este încărcat cu adevăr ce nu se lasă descoperit decât celor pregătiţi să-l primească. Destinul său de om se împlinise, dar ştiuse el să folosească şi libertatea primită, lucrarea sa personală de întâmpinare a destinului? Primise darul de a se exprima prin fapte, mai apropiate de Raţiunea divină, dar îl părăsise pentru expri­ma­rea prin cuvinte, prin cugetare, se rătăcise, lăsase do­rinţa să-i conducă fapta.

Se întrista gândindu-se la propria sa condiţie de om, neputincios să poarte greutatea Darului primit prin Taină de la Duhul Sfânt, şi să-i aducă pe semenii săi la Raţiunea cea bună, povara fusese prea grea pentru un om învins de mai multe ori de patima plăcerii. Strădania de a răspândi Cuvântul lăsat de Profeţi, de Iisus Hristos şi de Sfinţii Pă­rinţi rodeşte după lucrarea şi puterea celui ce poartă Harul şi după cum ştie să-i înveţe pe oameni să-l cultive şi să-l culeagă. Numai Cuvântul Divin înăbuşe fructele omeneşti ale cunoaşterii prin simţuri, degradate, producătoare de plă­cere şi durere. Cu emoţie omenească şi teamă se gândea la sufletul lui de om, loc de luptă între darul divin şi plăcerile trupului unde a fost adus să locuiască, ce şansă mai are să se întoarcă ispăşit la Împărăţia sufletelor?

Plecase în lume, ca s-o cunoască, fără să ştie că nu­mai neştiinţa era mântuitoare şi că dorinţa de a şti mai mult se poate întoarce împotriva omului. De ce n-a ştiut asta de la început, ar fi trebuit să ştie dacă ar fi înţeles taina păcatului lui Adam. Obiceiul de a folosi rar cuvinte, de a se exprima prin fapte, nu era o sărăcie a sufletului, venit de acolo unde cuvintele n-au folosinţă, ci o păstrare a purităţii lui. Cuvintele purtătoare de înţelesuri au fost adu­se de Duhul Sfânt pentru a răspândi Cuvântul Domnului, şi nu pentru a servi trupul, cu plăceri şi dorinţe.

Revenirea la cunoaşterea directă, fără cuvinte, dă­ruită omului ca putere de contemplare este potrivită pentru păstrarea legăturii cu Raţiunea Divină, cu Logosul Crea­tor. Putere de contemplare nu primesc decât cei ce au res­ta­bilit, prin virtute, legătura cu Logosul, virtuţile fiind chi­puri ale Dumnezeului din om. Cunoaşterea prin contem­plare este directă, viaţa şi moartea se întâlnesc într-un loc unde nu se mai opun una altei, omul cunoaşte pe Dumne­zeu prin „tăcerea mai presus de grai, prin neştiinţă mai pre­sus de înţelegere”. Contemplarea este nemişcare atot­ştiu­toare, unde nici o schimbare nu mai este posibilă. Dru­mul omului către Logos este în contemplare, cale, îndemn şi capăt de drum.

Frământările sufleteşti ale Popii Radului îl îndepăr­tau tot mai mult de cei dăruiţi lui spre păstorire şi de fami­lia sa. Nici oamenii din sat, nici ai casei lui, nu mai aveau îndrăzneală să-l turbure cu întrebări, n-aveau ce să-i repro­şeze, îşi îndeplinea slujba de preot, era blând şi cuviincios, vorbea puţin, nu certa pe nimeni, nu se considera îndrep­tăţit să o facă, încerca să împărtăşească tuturor dragostea lui de slujitor al Domnului. Toţi cei ce îl iubeau înţelegeau că în sufletul lui se petrece ceva, nu înţelegeau ce, însă erau convinşi că era truda împăcării cu Dumnezeu al cărui slujitor era. Se obişnuiseră cu noua lui purtare, îl lăsau sin­gur în camera unde fusese primit pentru prima dată, deve­nită un adevărat altar prin rugăciunile înălţate din ea către Domnul, intra acolo numai Mama Anica, îi ducea mânca­rea, respectând cu stricteţe posturile şi îi asigura legătura cu lumea, îl chema la slujbe, la sfinţiri, la botezuri, la po­meni şi parastase, la înmormântări. Toate se săvârşeau cu respectarea canoanelor, singura modificare fiind tăria vocii preotului, din ce în ce mai slabă.

Pe Ghiţă, ultimul său fecior, aproape nu-l cunoştea, îl vedea rar, îl privea de fiecare dată cu un fel de mirare, întrebându-l parcă de ce şi de unde a venit. Nu i-a adresat niciodată cuvântul. A aflat de naşterea lui de la Mama Anica, s-a uitat la ea lung, de parcă n-ar fi înţeles şi n-a pus nici-o întrebare. Ca şi pe ceilalţi copii l-a botezat Popa Creangă de la Bercioiu, a ţinut slujba de botez într-o seară, după apusul soarelui, n-au fost de faţă decât Mama Anica şi Nasul Gheorghiţă, fiul cel mic al lui Mărin Toderescu, prieten vechi şi sfetnic de nădejde ai familiei popii.

Oamenii se obişnuiseră cu purtarea ciudată a Popii Radului, îl ştiau acolo, gata oricând să împlinească ritualu­rile creştine, nu puneau întrebări, învăţaseră că pentru a fi mântuit e de-ajuns să crezi fără să cercetezi.

Într-o dimineaţă, pe la începutul lunii mai, într-o luni, Popa Radu a ieşit din casă îmbrăcat de drum. Purta hainele vechi, negre, de călugăr şi ţinea în mână lădiţa cu cărţi primite de la Părintele Costea. I-a îmbrăţişat cu căl­dură pe toţi cei din casă, a întârziat ţinând-o strâns, la piept, pe Florica şi fără să spună nimic, a plecat spre Dea­lul Sirului, pe drumul Barangilor, pe care ajunsese la Cre­menari cu treizeci de ani în urmă. N-a încercat nimeni să-l oprească, ştiau că ar fi fost zadarnic.

Au aflat, mai târziu, că s-a dus la Mânăstirea Cot­mea­na, la numai două dealuri şi două văi de Schitul mai­cilor. A trăit acolo încă mulţi ani o viaţă îmbogăţită cu post şi rugăciuni, nu ieşea din chilie decât pentru slujbele religioase. Primea pe oricine venea să-l vadă, îl încuraja, cu darul lui de ascultare, să vorbească, nu spunea nici un cuvânt, însă mulţi din cei ce treceau prin chilia sa ieşeau luminaţi şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru liniştea din suflet cu care plecau.

*          *          *

Aşa am fost îndemnat să scriu despre frământările strămoşului cu destin neobişnuit, din prima jumătate a se­co­lului 19. Dacă am îndrăznit să adaug şi ce am aflat, din cărţi scrise după plecarea lui în Împă­ră­ţia Cuvântului crea­tor, o recunosc şi cer iertare, atât Citito­rului cât şi Înainta­şului meu. Cu ochii şi mintea urmaşului m-am simţit dator să găsesc explicaţii şi justificări purtării sale într-o viaţă plină de întâmplări şi momente de cum­pănă.

Popa Radu a fost un preot de ţară, ca mulţi alţii, nu  i-a lipsit chemarea către Taina preoţiei, a primi Harul de la Episcopul Ilarion, cunoştinţă veche, ierarh cultivat şi inte­li­gent, patriot, personalitate complexă a vremii, bun cunos­că­tor a Tainei ce înfricoşează. Ca purtător al Crucii, în­greu­nată de greşeli şi păcate, Radu a intrat într-un rol prea greu pentru puterile sale. Dăruit cu harul adevărului şi-a recunoscut neputinţa. Ca soţ a fost rece, imposibil de în­căl­zit, legătura trupească îi amintea de păcat, un binevoitor neputincios, un om nefericit, incapabil să aducă bucurie soţiei sale, s-a străduit să-şi facă datoria din obligaţie, adân­cind şi mai mult prăpastia. Pedepsit să nu poată iubi lumeşte a încălcat legea firii după care orice creaţie este un act de iubire. Un gând grăbit ne şopteşte că mulţi copii sunt roade ale unor momente de exaltare, fără iubire, faptă inacceptabilă într-un proiect de zidire dumnezeiască. O astfel de deturnare a creaţiei, destul de des întâlnită, ar face ca lumea să fie plină de făcături şi nu creaturi. Dar, un astfel de gând, tulburător, ne întăreşte bănuiala că desti­nele nu sunt programe fixe, imuabile, imposibil de in­fluen­ţat. Primind la naştere un destin, o zestre de la înain­taşi transmisă nouă, devenim moştenitorii unui tezaur, pe care putem să-l sporim sau să-l risipim. În acest moment şi loc se află esenţa libertăţii, inclusă totdeauna în destin.

Ne rămâne obligaţia să dăm socoteală de afirmaţia că lumea este plină de oameni născuţi în afara iubirii, afirmaţie producătoare de discriminări şi inegalităţi. Faptul că mulţi copii nu se nasc din iubirea dintre părinţii lor este greu de contestat, dar naşterea unui om nu este numai un act biologic, ea este şi momentul intrării, în trupul mate­rial, a spiritului, parte şi dar de iubire de la Tatăl Creator. În acest fel încălcarea legii creaţiei, iubirea, de către oa­meni nu este pedepsită, se lasă noului venit şansa de a găsi Calea şi Adevărul, iubirea n-ar fi posibilă fără iertare. Acesta a fost, de altfel, mesajul adus de Fiul Domnului trimis anume să ne înştiinţeze că nu ne-a abandonat şi că iubirea dumnezeiască este aura noastră protectoare.

Viaţa Popii Radului, împărţită între miracole şi pă­cate, este un îndemn de asumare a destinului în ciuda în­frân­gerilor repetate, fiecare înfrângere putând să se trans­forme într-un început de biruinţă al cărei germene se află în puterea de credinţă, dar divin aflat în toate sufletele ome­neşti. În numele credinţei, niciodată pusă la îndoială, preotul de mir Radu de la Cremănari, s-a întors la mânăs­tire, locul unde, departe de orice ispită şi dorinţă lumească, şi-a încredinţat ultimii ani de viaţă rugăciunii şi contem­pla­ţiei. Împăcarea nu a întârziat, mulţumit, Duhul Sfânt s-a înfăţişat din nou sub chipul Părintelui Costea şi a rămas îm­preună cu monahul în chilia de la Mânăstirea Cot­meana, până la ultimul său drum, spre cerul meritat.

*          *          *

Plecarea Popii Radului a fost primită cu înţelepciune de satul unde fusese trimis să împlinească Înfricoşata Taină. Omul se îndepărtase încetul cu încetul de turma sa, astfel că despărţirea n-a fost decât o întâmplare, aproape aşteptată. Misterul Tainei nu mai speria ca altă dată, aşa că s-a găsit repede înlocuitor pentru postul vacant, nemaire­ven­dicat, după tradiţie, de un urmaş.

*          *          *

În casa Popii, de fapt casa parohială, se aflau, la ple­carea lui, patru oameni: Mama Anica, Preoteasa Florica, fiul cel mic Ghiţă, cunoscut sub numele de Al Popii şi Costache, iată surpriza, cel crescut de mic în casa paro­hială, socotit ca fiind de-al casei, personaj fără pretenţii, fără alte precizări, cel puţin deocamdată.

Preoteasa Florica ar merita singură o carte, dar unde să găsim un povestitor pe măsură? Orfană, după ce crezuse că era o norocoasă fecioară, neprihănită ca fată, generoasă, împărţea tot ce primea popa la săraci, harnică, mamă devotată, ar fi putut să înduplece toate duhurile bune dacă ar fi avut curajul să ceară ceva. N-a cerut, în rugăciunile ei, nimic, spunea numai „Facă-se voia Ta Doamne” şi mul­ţumea Sfintei Fecioare, protectoarea ei, pentru toate darurile primite: părinţi, soţ, copii, fiecare cu destinul lui, Mama Anica, dar de nepreţuit, casa, biserica. Florica n-a ieşit în întâmpinarea destinului, l-a aşteptat încrezătoare, tot ce era scris trebuia să vină. Fiică şi nevastă de preot, a primit încercările ca meritate, a păzit, cât a putut, sufletul de păcate, convinsă că totul va fi măsurat, răsplătit sau pedepsit la ultima judecată. Plecarea Popii Radului a fost ultima încercare ca preoteasă, au rămas în urma lui încer­cările femeii şi ale mamei lui Ghiţă, singurului fecior ce-i rămăsese, cel rânduit să ducă mai departe neamul Popii Radului.

Poate că din cele ce vor urma se vor înţelege mai multe, viaţa oamenilor se rânduieşte şi după legile ome­neşti, când venim pe lume aducem cu noi moştenirea păca­tului, dar suntem şi supuşi osândei de a ispăşi greşeli, ale noastre, ale strămoşilor şi să purtăm crucea, simbolul răs­cum­părării, lăsată de Iisus Hristos. Mântuitorul ne-a redes­chis porţile Raiului dar ne-a lăsat să parcurgem singuri Calea spre Adevăr şi Viaţă. Veşnică.

 

Capriciile destinului

Ne rămâne să reconstituim şi să restituim, în acest loc şi moment, legenda vieţii celui de al patrulea personaj aflat în casa parohială în ziua plecării Popii Radului. Se va vedea că deşi lăstărit dintr-o altă rădăcină, Costache, născut şi crescut în casa parohială, nu putea să fie personaj principal înainte de plecarea spre mânăstire a Popii Ra­dului. Pentru o bună înţelegere a felului cum se constru­iesc şi se împletesc destine, vom fi nevoiţi să ne întoarcem la vremuri şi întâmplări anterioare, petrecute în apropierea podului plutitor ce lega malurile Oltului, loc de plămădire a satului de moşteni, trimişi de Creator să-i apere frunta­riile foişorului de odihnă şi contemplare. Vom descoperi cu surpriză că proiectul Creaţiei a ţinut seama şi de even­tualele derapaje omeneşti ale principiului său fundamental, iubirea. Neputinţa Popii Radului de a dărui iubire copiilor săi va găsi îndreptare într-o tulburătoare şi tristă istorie de dragoste adevărată.

Podul plutitor de la Vadul Cremănarilor, unul dintre cele mai vechi poduri de trecere peste Olt, pe acest pod a trecut şi Mihai Viteazu, când a înnoptat la conacul croni­ca­rului Teodosie Rudeanu, la Ruda, în drum spre Ardealul ce-l „pohtea”, era, pe la sfârşitul celui de al optsprezecelea veleat, loc de întâlnire a unui mare număr de călători. Pen­tru cei ce nu mergeau prea departe, la Băbeni, la Râm­nicu Vâlcea, sau la Măgura Mihăeştilor, trecerea se făcea re­pede, o traistă şi un ciomag le erau de ajuns, dar pentru cei ce făceau drum lung, de la Bucureşti, Târgovişte sau Pi­teşti, la Craiova sau Târgu Jiu, dus şi întors, era nevoie pe lângă căruţe trainice şi de răbdare. Se trecea în ordinea ve­nirii şi se aştepta până le venea rândul, câteodată chiar mai multe zile. Nu e deci de mirare, că la capul podului, spre Cre­mănari, unde malul înalt era ferit de ape când venea Oltul mare, se formase o aşezare de negustori şi meseriaşi, hangii, fierari, potcovari, cizmari, curelari, tâmplari şi chiar pierde vară, dacă îi putem numi aşa pe chilipirgii şi manglitori.

Podar, o funcţie importantă pe vremea aceea, era unul poreclit Fălălău, poate a mai avut şi alt nume, de­geaba, nu-l ştia decât el, oamenii n-avea timp şi ţinere de minte să mai înveţe şi alte nume şi pentru că numele era cam fistichiu, nu se mai ştia de unde venea, îi spuneau simplu – Podaru. Era om cumsecade, moştenise de la tată-său meseria şi podul, de fapt podul nu era al lui, proprie­tarii fiind doi fraţi, totdeauna certaţi între ei. Fălălău nu era însurat, fetele treceau pe la el şi plecau, poate şi pentru că nu prea avea timp să stea cu ele, se plictiseau să-l aştepte şi când venea, să-l cheme repede la pod, că avea muşterii. Numai una a stat mai mult timp, nu mai mult de un an, destul ca să-i facă un copil, o fetiţă drăgălaşă, îndrăgită ime­diat de podar. După ce s-a născut fetiţa omul stătea mai mult pe acasă, se lăuda, la toţi cei ce voiau să-l ascul­te, cu fata lui. Era mândru, mulţumit şi fericit, nu ştiu dacă a spus vreodată vorba asta, dar purtarea lui o striga toată ziua şi lumea înţelegea. Până într-o zi, toate încep şi se termină într-o zi, când, ajuns acasă, a găsit-o pe fetiţă plân­gând cât o ţinea guriţa, udă şi murdară din cap până-n picioruşe. Podaru, om blând şi înţelegător, chiar prea răb­dător, s-a mâniat îngrozitor şi dacă ar fi ieşit atunci muie­rea în faţa lui, nu ştia ce s-ar fi putut întâmpla. A căutat-o, a strigat-o nu i-a răspuns nimeni, nu mai era nici o femeie la căsuţa lui de lângă pod. Podaru era obişnuit cu femeile, toate îl părăsiseră până atunci, de data asta însă nu mai era vorba de el, ci de un copil neştiutor al obiceiurilor feme­ieşti. Nu putea înţelege, în ruptul capului, cum a putut să părăsească o mamă copilul ieşit din trupul ei? A căutat cârpe curate, n-a găsit, s-a dezbrăcat, şi după ce a şters fe­tiţa de udătură şi murdărie, a înfăşat-o în cămaşa lui. Fetiţa n-a mai plâns şi i-a mulţumit cu un zâmbet, o răsplată greu de măsurat cu mijloace pământeşti.

La pod era zarvă mare, călătorii strigau după el, erau grăbiţi şi nemulţumiţi, nu ştiau de ce întârzie, a venit toc­mai atunci unul din fraţi, ăl mai rău, a intrat în casă şi când a văzut ce face i-a zis că aşa ceva nu se poate şi că o să caute alt podar. După câteva zile în care, cu fetiţa după el, a mai trecut peste Olt multe căruţe şi oameni, l-au adus pe podarul cel nou, l-au dat afară şi din casă, era casa lor, de fapt a podarului şi el nu mai era nimic. Norocul lui a fost că era vară şi nu ploua, şi-a luat calabalâcul şi fetiţa şi a plecat, unde în altă parte? decât în pădure, nu prea departe de pod, a trecut Valea Bisericii şi după ce a urcat o coastă blândă, s-a oprit pe un tăpşan, vecini fiindu-i nişte tufani de vreo patruzeci-cincizeci de ani, cunoştinţe de pe vre­mea copilăriei. Şi-a săpat un bordei, a făcut şanţ în jurul lui ca să nu intre apă şi l-a acoperit cu răchită şi stuf din prundul Oltului. Supărarea i-a trecut repede, nu ţinea supărare, zicea că face rău la inimă şi de data asta de ce ar fi fost supărat când avea şi el un suflet de om de care nu se mai temea că-l va părăsi? Hărnicia şi omenia, moştenite de la tată-său, l-au ajutat să facă din necaz bucurie. Cunoscut de toţi locuitorii de la Vadul Oltului şi de mulţi călători şi negustori, nu numai ca podar ci şi pentru doinele şi horele cântate din cobză, din fluier şi din gură, seara când podul se oprea, a găsit repede amatori de veselie şi oameni mi­lostivi, gata să deschidă chimirele şi să-i lase pe mese, ceva parale, după lărgimea inimii şi numărul de pungi. Darul cântecului l-a ajutat, a avut cu ce să trăiască şi să-şi crească fetiţa. După un timp şi-a făcut şi o casă, nu mare, o cameră şi o verandă, lângă bordei, a tăiat pădurea în jurul ei, nu l-a certat nimeni, aşa era obiceiul, ba şi-a făcut şi o livadă şi o grădină cu pruni, peri, meri, cireşi, zarzavaturi, a cumpărat o capră, o cloşcă cu pui cu tot, a prăsit un câine şi un cotoi, n-a luat părţi femeieşti că i-a fost frică să nu umple pădurea de animale, şi cu timpul din necaz a ieşit noroc, că ce noroc poate fi mai mare decât să ai un copil. I-a pus numele Gheorghiţa, după tatăl lui, Gheorghiţă Po­daru, om de toată cinstea, cunoscut de multă lume.

Gheorghiţa s-a înălţat şi s-a făcut o fată de toată fru­museţea. Crescută la pod, unde tatăl ei îşi câştiga pâinea de toate zilele, frumoase sunt cuvintele lăsate de Mântui­to­rul Hristos, fata, cunoscută repede sub numele de Fălă­loai­ca, a fost jucăria vie a localnicilor şi a drumeţilor. Avea un dar născut de a se lipi de sufletele oamenilor şi, fiică de lăutar, moştenise meseria rostirii viersului cu care închidea gurile şi destupa urechile din jurul ei. Vestea li s-a dus în multe sate şi au început să vină oamenii să-i cheme la nunţi şi la alte petreceri. Au venit români de toate felurile, ţărani, negustori şi chiar boieri, Fălălău şi Fălăloaica erau pe toate buzele şi numai rostirea numelui lor alina durerile şi necazurile.

Nici n-a ştiut când a trecut timpul, trupul i s-a împli­nit, înalt, mlădios, subţire la mijloc, căpşorul de păpuşă, picioarele, greu de privit pentru că trezeau pofte păcătoase, toate aceste daruri împreună cu cel al cântării, au făcut din ea o zeiţă trimisă de vreun zeu păgân, rămas de pe vremea dacilor, să tulbure lumea şi poate, să se răzbune pe cei ce l-au părăsit. Fata crescuse dintr-o inimă, a tatălui îndră­gostit de copilul lui, în cel mai frumos înţeles al cuvân­tu­lui, el era pentru ea totul, n-avea nevoie de nimic altceva, primea laudele oamenilor cu privirea copilului care nu se îndoia de nimic, tot ce i se spunea nu putea să fie decât adevărat, pentru că nu ştia că exista şi minciuna. Crescuse, devenise rod împlinit, bun de cules, însă trăia o viaţă de nepământeană, n-avea altă legătură cu cei din jurul ei, în afara cântecului, oferit din prea plinul inimii. Dragostea tatălui ei îi umplea toate încăperile inimii, nimic din afară nu mai avea loc. La rândul lui, Fălălău îşi dăruia viaţa fetei lui şi amândoi, prin cântec, oamenilor. Câteodată, în puţi­nul timp ce-i rămânea, îşi făcea mustrări pentru nerecu­noş­tinţa faţă de Dumnezeu şi mai ales pentru că o ţinea pe fată departe de biserică. Chibzuit, ca tot românul sărac, nu chel­tuia tot ce câştiga, punea deoparte pentru fata lui, nu pregeta să cânte la nunţi în sate depărtate, şareta lor era pregătită totdeauna de drum. Fălălău era cel mai cunoscut şi faimos lăutar din ţinutul Vâlcii şi Topologului. Chemat peste tot şi pentru că nu se tocmea, primea ce i se dădea, uita să se mai odihnească şi de multe ori să doarmă, nopţi de-a rândul. Viaţa dezordonată nu e bună, dar spune asta unuia pentru care zilele sunt prea mici şi nopţile prea scurte.

Într-o noapte, când se întorceau de la o nuntă, din­spre Jiblea, îi plăcea satul, că era lângă munte şi oamenii ştiau să se veselească frumos, l-a încercat o durere în piept. La început nu i-a spus fetei, credea că o să-i treacă, nu i-a trecut, îl durea din ce în ce mai tare şi a fost nevoit să oprească. Fata s-a speriat, a încercat s-o domolească, i-a spus că-l doare mai puţin, a mai avut el dureri d-astea, n-a mai reuşit să spună tot ce voia să spună, s-a încordat odată cu tot corpul şi, acolo, în Valea Ruzii, şi-a dat sfârşitul. Oa­menii au înălţat pe locul unde sufletul lăutarului s-a despărţit de trup o cruce, apoi, din generaţie în generaţie altele, astfel că şi astăzi, după mai mult de două sute de ani, trecătorii îi cinstesc amintirea cu semnul crucii. Nu ştiu dacă fântâna de lângă cruce a fost un semn de la Dum­nezeu că lăutaru a fost trimisul Lui, inima îmi spune că da.

După moartea tatălui, un adevărat sfârşit al lumii pen­tru fata lăutarului, ce rost avea să mai trăiască dacă  nu-l mai avea pe el, s-a retras la casa din pădure, rareori se mai ducea la pod ca să-şi cumpere gaz şi sare, de altceva nu avea nevoie, găsea în pădure sau în grădină. Nu răs­pundea când era strigată, câinele ei învăţase să-i alunge pe musafirii nepoftiţi, la început destui, apoi din ce în ce mai împuţinaţi. Târziu, după vre-un an, cei ce urcau poteca pe Dealul Gorganului, se opreau în dreptul casei din pădure ca să asculte cântecele triste, răscolitoare ale fetei.

S-a întâmplat odată să treacă pe acolo, călare pe cal, Miron, feciorul Burdescului, primul boier ajuns la Cremă­nari. Burdescu ăsta cumpărase pe nimica toată pământul rămas după tăierea pădurilor, le tăiase un grec, vânduse lem­nele şi s-a înţeles cu Burdescu, un negustor dinspre Deduleşti să-i dea ceva bani şi să-i rămână lui pământul. Afacerea s-a făcut ca între greci, Burdescu fiind însurat cu o grecoaică, nepoata grecului care tăiase pădurile. S-a ales cu peste o mie de Hectare, din care vre-o cinci zeci la Cre­mănari, între Valea Popii şi Valea Biserucii. Târgul era ne­cinstit pentru că pământul nu fusese niciodată al grecului, el cumpărase numai dreptul să taie pădurea şi să ia lem­nele, dar cine se punea pe vremea aceea cu mintea unui grec? Ca să scurtăm vorba, vom spune că Burdescu a scos buturile şi a făcut ţarină, şi încă ce ţarină, pământul din pădure fiind cunoscut de tot omul de la ţară pentru rod bo­gat, când dă de soare. Miron al lu’ Burdescu, jumate grec, jumate român, era un filfizon, şcolit în Italia, umblat pe la Constantinopol şi prin Grecia, mare lucru nu se legase de capul lui, nu prea era sămânţă bună, îi plăceau distracţiile, horele cu lăutari, vinul de Orleşti şi femeile. Auzise el că a murit Fălălău, îi păruse rău că tare frumos mai cânta, da’ nu se mai gândise la fata lui, o ştia cam sălbatecă şi n-avea el timp să îmblânzească fete. Când a auzit-o însă cântând, a oprit calul şi i s-a pus, aşa odată, un nod în capul piep­tu­lui. Era atâta jale în viersul fetei, că nici un petrecăreţ ca Miron nu putea să treacă fără să fie săgetat. S-a aşezat pe marginea potecii şi a ascultat până când fata a tăcut, nu-i mai venea să plece. S-a apropiat de casă şi i-a ieşit înainte un câine, un ciobănesc, cât o oaie de mare, întărâtat, gata, gata, să-i sară în piept. Înfricoşat i-a arătat spatele, a încă­le­cat şi nu s-a mai oprit decât după ce a urcat Dealul Gor­ga­nului. A luat-o încet spre singura casă din Câmpul Bur­des­cului, unde stătea pândarul, unul Dragomir, cu muierea lui, tocmiţi de tatăl său.

– Să ne trăieşti conaşule, l-a întâmpinat omul, cu o oală de lapte în mână, tocmai mulsese vaca, şi cu ochii scor­monitori, gata să vadă tot, şi pe aproape şi mai de­parte.

– Ia spune mă Dragomire, l-a luat Miron le întrebări, fără să-i răspundă la salut, tu o ştii pe fata lu’ Fălălău?

– Cum să n-o ştiu conaşule, cine n-o ştie pă Fălălo­ai­ca, păcat dă ea, s-a cam scrântit după ce a murit tat-s-o.

– Ce face, s-a măritat, are pă cineva, cum se des­cur­că?

– Dă măritat nu s-a măritat, ăsteia nu i-a plăcut decât de taică-s-o, n-a băgat pă nimeni în samă, nu calcă picior dă om p-aproape dă casa ei, că are un câine rău, te sfâşie dacă te apropii. Dă făcut nu ştiu ce face şi nici cum să dăscurcă, are parale rămase de la nunţile unde a cântat cu tat-so.

Miron a rămas un timp pe gânduri, cu privirea undeva în câmp, apoi şi-a luat rămas bun şi a zorit calul să ajungă la Stoiceni, unde aveau conacul. Drumul, în urcuş până la Ogoare, îl făcea, de obicei, în pas grăbit, sau trap uşor, să nu obosească animalul. De data asta l-a lăsat în voia lui şi calul, simţind că stăpânul este frământat de griji, a mers la pas, ca să nu i le turbure. Flăcăului îi rămă­sese în minte şi în urechi melodia auzită la casa Fălă­loaicei, era multă amărăciune în viers, amestecată ciudat cu o plăcere a cântării, mai mare decât tristeţea. O ştia pe fată, aruncase mulţi bani în marama ei, îndoită înadins la un colţ, un buzunar unde se strângea prinosul de mulţu­mire a ascultătorilor. Încercase să aprindă în ochii ei focul dorinţei, se pricepea să stârnească fetele, degeaba, acolo ardea un foc mai mare, al bucuriei de a cânta, şi s-a lăsat păgubaş. Cu cât urca dealul cu atât îşi înfierbânta inima cu dorinţe, toate gândurile şi simţirile se uneau să ardă de dorul Fălăloaicei. Simţea cum orgoliul i se topea şi ar fi căzut în genunchi, ar fi dat tot Câmpul Burdescului, pentru o noapte de dragoste cu fata lăutarului. Şi-o închipuia ca o vrăjitoare, cum sunt ielele, pricepută la descântece, la vrăji, dar mai ales la dragoste. Ajuns la Stoiceni a urcat în foişor, la mansardă, îl făcuse taică-său pentru el, îi făcuse şi scară, să urce noaptea când venea târziu, şi s-a culcat fără să mai mănânce.

De adormit a adormit de multe ori şi tot de atâtea ori se trezea dintr-un vis în care iubita lui din pădure cânta şi îi cerea tot felul de veşminte şi bijuterii, pe toate i le adu­cea şi ea îi spunea că el este fiul împăratului pădurilor, cel mai bogat împărat de pe pământ. De fiecare dată când se trezea cădea într-o stare de disperare, de teamă că fata n-o să-l mai primească dacă află că este numai băiatul Bur­des­cului.

– Ce-ai păţit mamă, ce visai de te frământai atâta az noapte? Doamne fereşte să nu-ţi fi făcut vre-una vrăji, l-a întrebat maică-sa, a doua zi când a coborât să ia ceva în gură.

Nu i-a răspuns, poate nici n-a auzit-o, s-a îmbrăcat şi-a luat calul şi, de data asta în trap grăbit, a luat drumul către Vadul Oltului de la Cremănari. S-a oprit la Dra­go­mir, nu l-a găsit acasă, plecase să adape vaca la puţul din Valea Popii, n-a avut răbdare să-l aştepte, i-a ieşit în în­tâm­pinare şi l-a grăbit spre casă, că avea ceva de vorbit cu el. În ochii vicleni ai pândarului se putea vedea că ştie de unde-i vine stăpânului nerăbdarea şi-şi făcea planuri cu ce se putea alege de pe urma fierbinţelii lui. Îl ştia aprig, ca tat-so, o să fie atent să nu-l stârnească împotriva lui, să nu dea dracu, Doamne iartă, de vreun necaz.

Miron nu-şi pierdea timpul cu planuri, a întrebat ce i-a venit pe buze:

– Ascultă mă, Dragomire, tu care umbli pe toate văi­le astea şi prin pădure, spune tot ce ştii despre fata lui Fă­lă­lău. N-ai fost niciodată pe la ea?

– Nu m-apropii conaşule, că mi-e frică dă câine, e rău al dracului, te simte dă departe şi latră dă urlă pădurea.

– N-ai văzut tu pe nimeni ducându-se la ea?

– N-am văzut conaşule, cine are coraj?

– Măi, să fie al afurisitului, şi nu găsim noi nici un ac de cojocul lui?

Dragomir a tăcut o vreme, a mestecat din buze câ­te­va vorbe, ca pentru el, apoi mai tare, ca să-l audă feciorul stăpânului:

– M-ar duce pă mine mintea la ceva, da’ nu ştiu dacă o să ţână. Ce-ar fi să-i aruncăm de mâncare, dacă-l momim e al nostru. După ce-l învăţăm cu mâncarea, îi dăm şi mămăligă cu lapte şi la urmă punem şi ceva ţuică. Dacă să învaţă, punem mai multă şi-l afionăm.

– Mă, da’ al necuratului eşti, deştept foc. Sigur o să ne meargă.

Miron s-a mutat în câmp, i-a spus lui taică-său că au apărut porci mistreţi care dau iama prin porumbi, că Dra­go­mir nu poate prididi, omul s-a bucurat, zicându-şi că i-a venit mintea la cap lui fiu-so. De fapt, nu numai că nu-l ajuta, dar nu-l mai lăsa să bată hotarele câmpului şi po­rum­bul se împuţina, cei doi fiind ocupaţi să pună la cale planul cu afionarea câinelui.

La început, când îi vedea că se apropie, câinele se supăra rău şi nu numai că lătra da’ se şi lua după ei până îi scotea din pădure. N-au luat reteveie, Dragomir zicea că ar întărâta mai rău câinele, lăsau mâncarea şi fugeau cât îi ţineau picioarele. Cu timpul au înţeles că cu cât se depăr­tau de casa fetei câinele se ţinea departe, treaba lui fiind să-i pună pe fugă, nu să-i muşte. Încetul cu încetul planul lui Dragomir începea să dea roade, s-a stabilit un fel de înţelegere între oameni şi câine, ultimul pricepând că are de câştigat.

Ca un făcut, câinelui i-a plăcut de la început ţuica, la Cremănari şi animalelor le place ţuica, s-a învăţat cu hrana primită cu dărnicie de la cei doi musafiri, aşa că nu peste mult timp şi-a uitat serviciul şi dormea fericit, ca toţi beţi­vii. Cu inima cât un purice, Miron şi-a luat curaj, s-a apro­piat de casă, uşa era descuiată şi a intrat. A găsit-o pe fată întinsă în pat, privind în tavan, de parcă ar fi văzut ceva acolo. Nu l-a simţit, nu-şi închipuia că cineva ar îndrăzni să intre în casa ei, nu mai călcase picior de om pe la ea după ce-l îngropase pe taică-său. Flăcăul, oricum ameţit de visele repetate în toate nopţile, a văzut, cu uimire, că fata era mult mai frumoasă decât o visa el. Îmbrăcată într-o cămaşă lungă, de marchizet subţire, i se vedea forma tru­pului, soldurile şi picioarele de statuie perfectă, Fălăloaica era, şi-a zis Miron, la fel de frumoasă ca zeiţa aia a gre­ci­lor, după care bărbaţii ajungeau să se îmbolnăvească şi să facă războaie. A stat aşa un timp, nu îndrăznea s-o turbure, ar fi putut să stea ore şi zile întregi, însă fata s-a ridicat dintr-odată, simţind că cineva se uită la ea, l-a văzut pe Miron, l-a recunoscut şi l-a întrebat cum a intrat fără să-l simtă câinele.

– Am venit şi eu aşa, ca să văd ce mai faci, te-am auzit cum cântai şi mi-a plăcut, a îngânat Miron, uitând să mai răspundă la întrebare.

Fata l-a privit, cu ochi lipsiţi de viclenie, i s-a făcut milă de băiat, era palid, tremura, şi i-a spus să se aşeze pe singurul scaun din odaie. A ascultat-o, ca unul ce execută un ordin, dar s-a împiedecat de scaun, pentru că ochii îi rămăseseră lipiţi de chipul şi de trupul fetei. Au rămas aşa un timp, fata în picioare, lângă uşă, cu mâinile încrucişate pe piept, el pe scaun, musafir neaşteptat. Dacă nu i-ar fi spus să se aşeze, n-ar fi mai găsit nimic de zis şi după un timp ar fi trebuit să plece, însă aşa, a profitat şi a lungit cât a putut şederea, continuând s-o privească pe fata poda­ru­lui. Cu cât o privea mai mult cu atât cădea sub vraja ei, nu mai avea putere să se apere. Uitase de dorinţele trupului, pătimaşe în timpul viselor, dacă l-ar fi întrebat de ce a venit n-ar fi ştiut ce să spună, de fapt nu ştia ce vrea, pen­tru că nu s-ar fi mulţumit, ca de obicei, cu trupul fetei stră­puns într-un impuls, supus, obiect al plăcerii, ar fi fost prea puţin, luase de prea multe ori cu uşurinţă ce-şi dorise, de data asta ar fi vrut ca el să fie cel ce se dăruieşte, să fie primit cu totul, în sufletul şi trupul fetei, într-o contopire deplină.

Gheorghiţa nu înţelegea starea băiatului, felul cum o privea i se părea neobişnuit, toţi băieţii se uitau la ea ca la ceva bun de mâncat pe loc, aşa cum înfulecă animalele săl­batice prada, ajunsese să se sperie de privirile lacome, se făcea că nu le vede, cu toate că în inima ei se cuibărise frica. Reuşise să se ţină departe de poftele nesăţioase, la început o ajutase prezenţa tatălui ei, apoi fuga de orice în­tâl­nire, cu băieţii, cu bărbaţii, cu toată lumea.

După ce-şi pierduse tatăl era tristă, abătută, rătăcită, lumea cunoscută până atunci, lumea horelor şi nunţilor, cu oameni puşi pe distracţie, nu-i mai plăcea, nu se simţea atrasă de o astfel de lume. Singurul om pe care-l iubise fusese tatăl ei, un om bun, drept, nu ştia ce este duşmănia şi răutatea, pe el l-a iubit cu toată fiinţa ei şi nu se gândise niciodată că ar mai exista şi altfel de iubire decât aceea dintre un tată şi fiica lui. Tot ce ştia aflase de la el şi-i era de-ajuns, dacă nu i-a spus mai mult înseamnă că nu merita să fie ştiut. Auzise că unii ziceau despre ea că era cam săl­ba­tică, asta pentru că n-o cunoşteau, de fapt ea trăise tot­deauna în lume, auzise multe, ţinuse minte ce i se păruse că merită să fie ţinut, uitase ce nu înţelegea şi ce nu i se părea de folos. De ce spuneau unii de ea că este sălbatică? Poate pentru că se ferea de cei ce voiau să se apropie prea mult de ea.

Când era mică, tatăl ei îi spunea o poveste frumoasă, cu Adam şi Eva doi oameni neascultători, au furat mere dintr-o grădină şi tatăl lor, Dumnezeu, i-a pedepsit, pe ei şi tot neamul lor, bine a făcut că nu e frumos să furi, însă, ca orice tată, n-a ţinut supărare şi a trimis un alt fiu al Lui, să le spună că I-a iertat şi să-i înveţe să se iubească între ei. A încercat de multe ori să priceapă tâlcul poveştii şi mai ales ce a fost mai departe, n-a găsit pe nimeni să-i spună şi s-a lăsat păgubaşă, cu toate că tot ce aflase de la tatăl ei avea un tâlc şi merita să fie ţinut minte. Ce ar fi să-l întrebe pe băiatul ăsta, pare cumsecade, poate că ştie povestea şi ce au făcut oamenii aceia după venirea Fiului Lui Dumnezeu.

L-a privit şi la colţul buzelor a apărut un zâmbet, la gândul că băiatul era blând şi cuminte, ca animalele ei, gata să facă tot ce i s-ar fi spus. Nu se vedea nimic rău în ochii lui şi era chiar bucuroasă că nu se grăbeşte să plece.

Capul lui Miron era golit de gânduri, năuc, singura lui putere era s-o privească pe fată, uitase tot ce ştiuse până atunci, viaţa lui începea acum şi nu ştia ce trebuie să facă, aştepta un ordin, o povaţă, un ajutor. Singurul gând ce-i venea în minte era teama să n-o piardă, să nu-i spună: gata! ai stat prea mult, pleacă; nu mai îndrăznea nici să se mişte de frică.

După o tăcere destul de lungă fata a deschis vorba:

– Ce mai e pe la pod, prin sat, în lume, că eu n-am mai ieşit de mult din casă?

Surprins de o întrebare atât de prietenoasă, Miron s-a bâlbâit, a înghiţit de câteva ori ca să câştige timp, după care a răspuns cu toată sinceritatea:

– Nici eu nu ştiu, că de câtva timp stau în câmp, la Dragomir.

– Şi ce faci în câmp?

– Nu prea fac nimic, stau aşa şi mă frământ.

– Te frămânţi? l-a întrebat, de ce te frămânţi?

La o aşa întrebare şi-a înghiţit vorbele, nici una n-a mai ajuns pe buze.

Fata a înţeles că nu va mai primi răspuns şi a între­bat din nou, de data asta dorind să afle dacă tânărul ştie ceva despre povestea cu Dumnezeu şi copiii Lui neascul­tă­tori.

– Ai auzit de povestea cu Adam şi Eva?

Băiatul s-a uitat la fată atent, ca să vadă ce înţelege ea prin „povestea cu Adam şi Eva”. Privirile li s-au întâlnit pentru prima dată, el căutând o explicaţie, ea aşteptând un răspuns, amândoi sinceri, fără urmă de ascunzişuri. Miron şi-a revenit primul din uluială, a priceput că este o neîn­ţe­le­gere la mijloc şi ca să câştige timp a întrebat-o.

– De unde ai auzit tu de „povestea cu Adam şi Eva”?

– De la tata.

– Şi ţi-a spus aşa, că este o poveste?

– Nu-mi mai aduc aminte cum mi-a spus, s-a apărat fata, înţelegând că a intrat într-o încurcătură.

– Adam şi Eva au fost oameni ca noi, numai că au fost primii, i-a făcut Dumnezeu când a făcut lumea. Face­rea lumii nu este o poveste, este, cum să spun, adevărată, Dumnezeu n-a fost un om, a fost Dumnezeu care a făcut cerul, pământul, tot ce se vede şi nu se vede, El i-a făcut pe primii oameni, pe Adam şi pe Eva. Miron căuta vorbe potrivite, şi-a dat seama că era greu să explice cuiva care nu ştia nimic despre Religie şi Biserică ce era scris în Biblie şi încetul cu încetul în locul bunăvoinţei au apărut alte gânduri, mai puţin pure.

Abil, fiul de grecoaică a înţeles că lipsa de învăţătură a fetei pica bine, era un prilej ca să rămână cu ea, n-a în­gro­şat diferenţa ce-i separa, dimpotrivă, a încercat s-o ştear­gă, să-i explice că neştiinţa ei se datora faptului că ea a învăţat alte lucruri mai frumoase, a învăţat să cânte, să-i facă fericiţi pe oameni. Vorbele îi ieşeau de pe buze ca un cântec, melodioase, măsurate, prietenoase, pline de învăţă­minte.

Pentru fata de podar tot ce auzea era greu de pus cap la cap, dar era aşa de frumos şi băiatul Burdescului ştia să spună vorbe şi poveşti nemaiauzite. Pentru ea tot ce-i spu­nea erau poveşti, tot ce era frumos era poveste, nu înţe­legea ce deosebire este între poveşti şi nepoveşti.

– Da, vino şi tu aici, stai pe pat, nu sta în picioare,  c-o să înceapă să te doară.

Încrezătoare, fata s-a aşezat pe pat. Burdescu cel tâ­năr, mulţumit de cum mergeau lucrurile, a continuat să vor­bească:

– Toată „povestea”, cum îi zici tu, dar nu e poveste, ci întâmplare adevărată, este scrisă în Biblie.

– Eu nu ştiu să citesc, a recunoscut fata.

– Bineînţeles că nu ştii, de unde să fi învăţat, aici la Vad nu este şcoală. Am să-ţi citesc eu şi am să-ţi spun şi alte „poveşti”, ai să afli multe. Uite, mâine o să vin cu Car­tea, cu Biblia, că o am acasă, la Stoiceni.

Despre ce gândea şi simţea Miron nu e nevoie să mai vorbim, e lesne de priceput, o să spunem câteva vorbe despre fierbinţeala iţită în frumosul căpşor al Fălăloaicei.

De multe ori se gândise că ar fi bine să se întâl­nească şi ea cu cineva, o fată, sau o muiere, să mai schim­be câteva vorbe, era prea singură aici în casa din pădure, la început fusese mai uşor, avea timp şi linişte să se gân­dească la tatăl ei şi îi era frică de privirile cam sălbatice ale unor bărbaţi, cu timpul însă a văzut că nici prea multă linişte nu e bună, e greu să te rupi, aşa dintr-odată, de toată lumea, ea care era obişnuită cu oameni mulţi şi veseli, care o lăudau pentru vocea ei. Băiatul ăsta nu se uită la ea ca alţii, e cuminte, ruşinos, şi ştie poveşti multe şi frumoase.

Ca să întărească buna impresie, Miron s-a sculat cu­minte şi a rugat-o să-l apere de câine, ca să poată şi el să plece, că era drum lung până la Stoiceni. Fata a strigat câi­nele, degeaba, acesta n-a auzit-o, a luat un băţ şi l-a con­dus pe flăcău până aproape de Câmpul Burdescului.

– Mulţămesc de primire, dacă nu te supăr o să vin şi mâine, cu Cartea, da vezi ce faci cu câinele, să nu mă muşte.

– O să-l leg, da, nu vezi că a şi plecat, dacă o ţine aşa se potăieşte.

Miron a străbătut restul de drum aproape fugind. S-a speriat însă când a auzit în urma lui paşi de om, apro­piindu-se în fugă.

– Stai încet Conaşule, că viu şi eu, te-am aşteptat pitit în pârău, după ce am mai dat o porţie de ţuică anima­lului.

– Erai să mă sperii mă Dragomire, nu ştiam cine s-a luat după mine, credeam că e câinele.

– Ala o să doarmă până mâine dimineaţă, după câtă ţuică a băut. Acu’ că-i place ţuica, e d-al nostru.

Nu s-a dat pe mâna pândarului, nu i-a spus nimic, spre marea ciudă a acestuia, curios să ştie cât mai multe. A dezlegat calul şi în trap uşor a luat drumul Stoicenilor. Ajuns la conac a mâncat bine, a băut o carafă cu vin de Or­leşti, din cel de acu doi ani şi a adormit buştean, fără vise.

A doua zi, de dimineaţă, a luat o pereche de cercei din cutia de bijuterii a mamei lui, a luat şi Biblia şi a sărit drept în şa. Calul, bine hrănit cu grăunţe, a priceput că stăpânul se grăbea, n-a mai aşteptat îndemn, ştia şi drumul şi a mânat voiniceşte. Ajuns în Câmp, Miron a descălecat, a dat căpăstru lui Dragomir, nu i-a răspuns la întrebări, nici n-a auzit ce l-a întrebat, a luat poteca pe Dealul Gor­ga­nului, drept spre casa Fălăloaicei. A găsit-o în faţa casei, câinele era legat însă nu mai era nevoie, când l-a văzut nu numai că n-a mai lătrat, a început să dea din coadă, pri­vin­du-l cu prietenie şi interes.

– Ţi-am spus eu că o să se potăiască, uite, a uitat şi să mai latre, l-a întâmpinat fata.

– Nu e chiar aşa, câinii simt oamenii buni şi nu latră la prietenii stăpânilor, a liniştit-o flăcăul. Uite, am adus Biblia, da’ mai înainte aş vrea să văd cum îţi vin cerceii ăştia.

Fata s-a uitat la cercei, nu se pricepea, n-avusese niciodată, i-au plăcut, şi de ce să nu spunem drept, s-a bucurat că i-au fost dăruiţi de Miron. I-a pus la urechi, el  i-a spus că-i stă foarte bine, au râs şi au stabilit că o să vină muierea lui Dragomir să-i găurească urechile. Trecă­torii întâmplători s-ar fi mirat auzind râsete şi voie bună la casa Fălăloaicei, n-a fost cazul, n-a trecut nimeni, singurul martor a rămas pezevenghiul de Dragomir, ascuns după un tufan mai gros, nu departe de casa fetei.

În prima zi feciorul Burdescului i-a citit Cartea Fa­cerii, adică „povestea” de care vorbiseră, şi câteva versete din Evanghelia lui Ioan. Fata îl asculta şi îl privea cu mare atenţie, Miron citea foarte frumos, punea tot talentul lui de grec ca s-o încânte, în timp ce un gând nespus, ascuns, îi şoptea că în curând fata va cădea în braţele lui. Visele fru­moase, dorinţa de a se dărui, şi poftele începeau să se ames­tece, nu mai ştia care sunt mai puternice. Nu se mai grăbea, avea răbdare, făcea planuri şi cai troieni, ştia că va câştiga, aştepta momentul potrivit pentru atac.

A trebuit să aştepte mai multe zile, fata nu se purta ca alte fete, nu dădea nici un semn de apropiere sau do­rinţă, era foarte încântată de cele auzite din Biblie, punea întrebări, voia să ştie ce a fost mai departe. I-a arătat cât de groasă e Biblia şi i-a spus că i-ar trebui mai mult de un an ca s-o citească pe toată. Dacă voia să ştie mai mult să meargă la Biserică, Părintele Florea citeşte şi cântă foarte frumos. Ea i-a spus că n-a fost niciodată la Biserică şi nu ştia ce se face acolo, dar dacă e aşa, o să meargă neapărat.

Miron a priceput că a sosit momentul, îl pregătise cu grijă, a luat Biblia şi a deschis-o la „Cântarea cântărilor”, a pus în citire toată priceperea, a adăugat multă trăire ome­nească, a urmărit reacţiile fetei, a reuşit…

Piatra mea de foc îmi şopteşte să nu mă apropii prea mult de momentele ce au urmat, amestec de viclenie şi în­ţe­lepciune divină. Grecul, un păcătos, a folosit textele bi­blice, revelate de Dumnezeu lui Solomon, pentru sedu­ce­rea unei fecioare.

În prima Duminică fata podarului a aprins deja focul bârfelor, când a apărut la biserică, frumuseţea ei stârnind invidia femeilor şi interesul întregii părţi bărbăteşti. În Du­mi­nica următoare s-a strâns toată suflarea omenească din sat, s-o vadă pe Fălăloaica. O bătrână cocoşată şi fără dinţi în gură a rostit şi o vorbă care a făcut înconjurul satu­lui:

– P-astea prea frumoase le-a făcut ucigă-l toacă, să bage zâzanie.

Fata s-a cam speriat când a văzut atâta lume, dar s-a făcut că nu vede lăcomia ochilor, nici n-o vedea pentru că se uita numai în jos. L-a ascultat pe Părintele Florea, cu­vin­tele lui erau la fel ca ale lui Miron, şi cânta aşa de fru­mos că-i venea şi ei să cânte odată cu el. Cum de n-a ştiut până acum ce se face la Biserică, de ce nu i-o fi spus tatăl ei, poate din cauza nunţilor şi a horelor, toate se făceau Duminica, ziua când se mergea la Biserică. La sfârşitul sluj­bei a plecat repede, a luat-o pe Valea Bisericii, era o po­tecă, fără să stea de vorbă cu cineva, s-a întors acasă.

În Duminica următoare, în timp ce o miruia, Părin­tele Florea i-a zis să-l aştepte că vrea să vorbească ceva cu ea. L-a aşteptat în Biserică, într-un colţ, de ea s-a apropiat o femeie, i-a zâmbit cu prietenie şi i-a spus că e nevasta preotului.

– După ce vorbeşti cu Părintele să treci şi pe la mine, treci peste drum, acolo e casa noastră.

Lumea ieşise din Biserică şi aştepta afară s-o vadă pe Fălăloaica. Părintele i-a văzut şi a ieşit în prag.

– De ce nu vă duceţi la casele voastre, să ştiţi că Mân­tuitorului nu-i plac oamenii cu gânduri rele.

Mai de ruşine, mai de teama să nu greşească, curio­şii s-au îndreptat spre casele lor, cu păcatele în gânduri, câte unii şi în vorbe, spuse încet, ca să audă numai cei din apropiere.

Părintele a luat-o pe fata podarului, a dus-o în faţa alta­rului şi i-a spus că ar fi mai bine să îngenuncheze, ceea ce ea a făcut imediat. Inima îi bătea să-i iasă din piept şi nu înţelegea de ce a oprit-o Părintele.

– Spune Gheorghiţă, de când te-a botezat Părintele Neacşu, ai mai fost pe la biserică, te-ai spovedit vreodată?

Fata a pălit de emoţie când a auzit că părintele îi spu­ne pe nume, cât despre spovedanie, de-abia auzise de la Miron, îi spusese că dacă vrei să ţi se ierte păcatele tre­buie să te spovedeşti, adică să spui la preot tot ce ai făcut rău, dar tot el mai spusese că ea n-a făcut nici un rău, deci n-are nevoie să se spovedească.

– Nu, Părinte, a reuşit să îngăime, nu m-am spo­ve­dit, nici nu ştiam că m-au botezat.

– De botezat te-au botezat, a venit mama ta cu tine, eram şi eu de faţă.

Fata a început să plângă şi printre sughiţuri, a mai reuşit să spună:

– Nici de mamă nu ştiam că am avut, de când mă ştiu nu l-am văzut decât pe tata.

Popa Florea a mai privit-o odată şi după un scurt răgaz i-a spus cu blândeţe:

– Văd că nu eşti pregătită acum pentru spovedanie, du-te că te aşteaptă Coana Preoteasă, o să-ţi mai spună ea câte ceva. Să vii sâmbăta viitoare, spre seară, da până atunci să ţii post, să nu mănânci decât verdeţuri, să nu bei decât apă şi să nu spui sau să gândeşti vorbe rele.

Fâstâcită, fata s-a ridicat şi s-a îndreptat încet spre casa de peste drum. În curtea Bisericii nu mai era picior de om.

Coana Preoteasă a pus două străchini de mâncare pe masă şi a îndemnat-o să mănânce, au mâncat împreună. I-a vorbit despre tatăl ei, îl cunoştea, un om bun, pâinea Lui Dumnezeu, şi Doamne, ce frumos cânta, din cobză, din flu­ier şi din gură!

– Am auzit că şi tu cânţi frumos, ai putea să cânţi la Biserică, la noi nu prea cântă femeile, dar am putea vorbi cu Părintele. Noi ne-am mirat că tu nu vii la Biserică după ce s-a prăpădit tatăl tău, nici pomeni nu i-ai făcut şi e păcat, am trimis un om să te caute, să te cheme pe la noi, dar ne-a spus că ai un câine rău şi te-a strigat degeaba, că nu l-ai auzit şi a plecat de frică să nu-l muşte câinele. Acum, bine că ai venit, să vii în toate sărbătorile şi să te spovedeşti după toate posturile, al Paştelui, al Crăciunului, al Sfântului Petru, al Sfintei Mării. Nu ştiu ce păcate ai făcut tu, poate că n-ai făcut sau nu ştii că ai făcut, am să-ţi spun ce nu e bine să facă omul, sunt multe, am să-ţi spun doar ce e mai rău. Dumnezeu a dat profetului său Moise multe porunci cu ce nu trebuie să facă oamenii, nu ţi le spun pe toate, că n-ai să le ţii minte, ţi le spun pe cele mai grele: Să nu furi, să nu omori, să cinsteşti pe tatăl tău, să nu lucrezi în ziua Domnului, Duminica, să nu juri strâmb, să nu pofteşti la bunul altuia, să nu vorbeşti de rău pe nimeni. Gândeşte-te la toate astea şi când vii la părintele, dacă ai greşit să i le spui, ca să-ţi fie iertate. Să nu-ţi fie ruşine sau frică, Părintele a auzit multe păcate mai mari ca ale tale.

Pe potecă, mergând spre casa ei, Gheorghiţa, se bucura că Părintele îi ştia numele, se gândea că a greşit când a fugit de oameni, nu toţi sunt ca fiarele sălbatece, sunt mulţi la fel de buni ca tatăl ei. Şi-a adus aminte şi de Miron, de când venise la biserică uitase de el, e un băiat bun, dar de ce n-o mai fi venit de atâtea zile?

Sâmbătă, după conacul de amiază, Gheorghiţa Fălă­loaica a luat-o încet spre casa preotului. Se simţea uşoară, la început fusese greu să mănânce numai verdeţuri, apoi se obişnuise şi după două zile nu-i mai era foame, se uşurase, i se părea că ar putea chiar să zboare. De unde i-o fi venit atâta uşurinţă? Pentru prima dată, de când se ştia, se gân­dise la tot ce a făcut până atunci, în viaţa ei. Nu-şi aducea aminte să fi făcut nimic din ce îi spusese Coana Preoteasă că nu e bine să faci, însă preoteasa mai spusese că sunt şi alte păcate, care or fi alea, ar fi fost bine să le ştie. S-a oprit dintr-odată, fulgerată de un gând: n-o fi cumva păcat ce a făcut cu Miron? Îi mai trecuse odată prin cap gândul ăsta, trecuse uşor peste el, ce putea să fie rău într-o joacă de copii? Pentru ea fusese o joacă, nici nu-i plăcuse prea mult, a vrut să-i facă lui plăcere, era foarte mulţumit când se jucau şi spunea că nu fac decât ce scrie în Cântarea cântărilor, în Cartea Sfântă. S-a mai liniştit la gândul că nu putea el, un om aşa de bun, să o îndemne la păcat. Restul drumului l-a făcut ca fulgul mânat de vânt, ce bine ar fi dacă oamenii ar putea să zboare, ca păsările.

A ajuns la casa preotului, i-a ieşit în întâmpinare o fetiţă frumuşică, de vreo şase ani, i-a spus să aştepte puţin că o să vină şi părintele.

– Cum te cheamă? a întrebat-o.

– Mă cheamă Florica şi sunt fata Părintelui Florea.

N-a apucat să spună mai mult că a apărut şi părintele şi i-a spus că trebuie să meargă la Biserică, la casa Mân­tui­torului, acolo este primită mai bine Taina Spovedaniei.

Ce s-a spus atunci în Biserică n-a aflat nimeni, Taina Spovedaniei fiind păzită, aşa cum se ştie, de un mare se­cret faţă de alţi oameni. Cât despre Mântuitorul Hristos, el n-avea nevoie de spovedanie, el ştia tot şi aştepta numai să fie recunoscute păcatele, ca să le poată ierta, dacă sunt de iertat. Celui ce şi-a asumat datoria restituirii nu-i rămâne decât să se uite cu ochii minţii la fata podarului ieşită în pragul bisericii, înlăcrimată, gâtuită de sughiţul neîncetat ce însoţea plânsul. N-a mai îndrăznit să se opreas­că la casa preotului, unde o aştepta Coana Preo­teasă, s-a strecurat pe lângă gard şi a luat poteca spre casa ei din pădurea Gorga­nu­lui. Mai mult nu putem să ne imaginăm în acest mo­ment, o lăsăm, cu mare tristeţe, pe nefericita fată să-şi poar­te crucea, nemeritată, ca toate crucile purtate de oa­meni fără vină.

Vizitele tânărului Burdescu se răriseră şi ca un făcut, au încetat după ce fata s-a dus la biserică. S-ar putea să fi fost de vină şi Dragomir, unealta şi spionul Burdescului, el aflase de spovedania fetei şi a început să răspândească vorbe otrăvite: „O face pe mironosiţa când de fapt e o des­frânată, se drăgosteşte cu Conaşu’ Miron şi-i cere tot felul de bijuuri, cercei, inele, salbe şi altele, dacă află Conu Bur­descu o să dea de dracu. Câinele îl ţine aşa de ochii lumii, când vrea ea îl leagă şi numai eu ştiu cât e de dez­mă­ţată. Acu umblă pe la biserici, să zică lumea că e o sfân­tă, să-l îmbrobodească pe Conaşu, da’ n-o s-o las eu să-l păcălească, ehe, eu ştiu multe, da nu vreau să le spun. D-ocamdată.”

E greu de crezut că aşa vorbe le putea spune o slugă, fără ştiinţa stăpânului. Cât despre bijuuri, cerceii dăruiţi de Miron n-au atârnat niciodată la urechile Fălăloaicei, au dispărut, s-au pierdut, poate că s-au întors în cutia cu biju­terii a mamei lui Miron.

Noroc că biata Gheorghiţa nu ştia nimic despre ce se vorbea în sat. Era foarte înspăimântată, îl aştepta pe Miron să-i spună ce a aflat de la preot şi mai mult decât atât, îi era tare dor de el. La singurătatea obişnuită se adăugase şi singurătatea aşteptării şi a dorului. Preotul îi spusese să facă în fiecare zi multe mătănii, ea nu ştia să numere decât până la zece, câte degete avea la mâini, deci nu ştia câte face, şi să ţină post miercurea şi vinerea, ca să nu gre­şeas­că a ţinut post în toate zilele. Duminica următoare a încer­cat să meargă la biserică dar n-a mai avut putere. Slă­bi­ciu­nea era atât de mare că i-a luat minţile, avea ameţeli, gân­du­rile începuseră să se ascundă, stătea în pat, privea în tavan şi nu mai vedea nimic.

În această stare de pierdere a cunoştinţei a găsit-o Preo­teasa când a venit, îngrijorată că nu mai venise la Bise­rică şi de vorbele răspândite de ticălosul de Dragomir. A mers repede la pod şi a găsit o căruţă, a urcat-o pe fată şi adus-o la casa parohială, i-a dat să mănânce, s-a chinuit că nu vrea să înghită, numai sufletul bun al preotesei şi rugăciunile au scăpat-o. Părintele a ajutat-o, s-a rugat şi el, i-a făcut maslu, n-au adus nici un vraci, le-a fost frică să nu dea peste vreunul care lucra cu duhurile rele. Şi-a re­ve­nit încetul cu încetul şi a fost, pentru prima dată după moar­tea tatălui ei fericită când a recunoscut-o pe Coana Preoteasă. Când s-a simţit în puteri a plecat la ea acasă, a fost dorinţa ei. De fapt îi era dor de Miron, băiatul nu ştia, credea ea, ce i s-a întâmplat. Părintele Florea a învăţat-o să spună Tatăl nostru şi să se roage la Sfânta Fecioară Maria, dar i-a spus că toate rugăciunile sunt primite, dacă sunt spuse din inimă.

Zilele treceau una după alta şi nici urmă de Miron. Şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la Dragomir, în câmp, să întrebe de el. Nu l-a găsit, a găsit-o pe muierea lui, una slută şi cam slabă de minte. Femeia i-a spus că nu ştie unde e Conaşu, da, ar fi bine să-l lase în pace că n-o să-l mai lase omu ei să-l jupoaie de parale şi de alte bijuuri. La aşa vorbe fata a rămas fără grai, nu s-aştepta s-audă aşa ceva. Aflase de la Părintele că a făcut păcat, că o fată nu trebuie să se împreune cu un bărbat decât după ce se mărită cu el. Îi mai spusese că păcatul băiatului e mai mare şi că dacă nu o ia de nevastă ajunge în fundul iadului. Voia să-i spună lui Miron că ea e gata să se mărite cu el, ca să-l scape de iad. Auzind spusele muierii lui Dragomir i-a trecut prin minte, pentru prima oară, că tot ce-i spusese Miron nu era adevărat. A încercat să îndepărteze gândul rău, cum ar fi putut Miron s-o mintă şi de ce? inima îi spunea că nu se poate, însă, acolo în cap intrase un cui as­cu­ţit, un sfredel, o durere mare de care nu putea să mai scape. Nu s-a întors acasă, a plecat direct la Coana Preo­teasă, numai ea putea s-o lămurească.

Preoteasa auzise vorbele rele răspândite de Dra­gomir, era sigură că erau multe minciuni, dar îi era frică să n-o fi înşelat şarlatanul lui Burdescu. Nu i-a spus nimic Părintelui Florea, el putea să ştie mai multe dar ea nu-l întreba niciodată ce spun oamenii la spovedanie, ştia că chiar dacă l-ar întreba, n-ar afla nimic. Când a văzut-o pe fată şi-a dat seama că bănuiala ei s-a adeverit.

Mult timp fata n-a putut să vorbească, i se punea un nod în gât şi o înecau lacrimile, de fapt nici nu ştia ce să spună. Preoteasa o strângea la piept într-o îmbrăţişare lun­gă, încerca să o liniştească, nici ea nu găsea cuvinte. Înce­tul cu încetul s-a liniştit, o putere binefăcătoare o încălzea, niciodată nu mai simţise aşa ceva, îmbrăţişarea de mamă fiindu-i necunoscută. N-au putut să vorbească nici după ce s-au despărţit din îmbrăţişare, nu ştiau cum să înceapă. Într-un târziu tot preoteasa a găsit primele cuvinte, ceva fără importanţă, neclar, mă rog a spus ce i-a venit în minte, numai începutul a fost greu, mai pe urmă au venit alte vorbe, vorbea, spunea ceva, începea să se lege un rost. A ieşit până la urmă şi o poveste cu un Făt frumos, pentru fata podarului nu putea să fie altul decât Miron, cu una Ileana şi nu mai ştia cum, cu un zmeu şi o babă cotoroanţă, asta era muierea lui Dragomir. A fost frumos, nu mai auzise niciodată până atunci o poveste aşa de frumoasă. După ce s-a terminat povestea însă, tot ce fusese frumos  s-a risipit şi a apărut sfredelul din piept. A oftat, s-a oprit pentru câteva clipe, după care a început din nou să se în­vârtă.

– Omul n-a fost făcut să fie fericit, a deschis din nou vorba preoteasa. Poate că ar fi fost dacă n-ar fi greşit când era în rai, unde l-a făcut Dumnezeu, cine ştie, căile Dom­nu­lui ne sunt necunoscute. De când a obţinut mântuirea, prin sacrificiul celui mai nevinovat om, Iisus Hristos, în­cer­cările au devenit preţul ei. Un mare părinte al Bisericii, un Sfânt, se plângea când nu-i dădea Domnul încercări: „De ce nu mă mai iubeşti Doamne?”. Ştiu asta de la Părin­tele Florea, el spune că numai cei aleşi sunt puşi la încer­care. Viaţa pe pământ nu are nici un preţ, dacă nu câştigi prin încercări mântuirea. Dumnezeu dă viaţă lungă celor ce capătă puterea să-i mântuiască pe alţii şi celor ce n-au putut s-o găsească, prin faptele lor. Le mai dă timp ca s-o caute şi le dă încercări.

Cuvintele preotesei semănau cu descântecele tatălui ei, când era mică şi o durea capul, îi luau durerea cu mâna lui, i-o punea întâi pe cap, pe burtică, pe umărul drept şi la urmă pe cel stâng, când ajungea acolo nu mai avea nici o durere. N-a mai lăsat-o să plece acasă, a ţinut-o la ea şi au stat mult de vorbă, n-a întrebat-o, a lăsat-o să spună sin­gu­ră ce avea de spus, ştia că fata e cinstită şi o să-i spună numai adevărul. A aflat tot ce era de aflat şi şi-a dat seama că după ce-şi bătuse joc de ea, băiatul Burdescului n-o s-o mai recunoască. I-a fost greu să-i explice, fata era ne­ştiu­toa­re de multe lucruri, da’ nu putea s-o lase fără să-i spu­nă, ar fi fost mai rău. Nu după mult timp a văzut că fata ră­măsese grea. S-a înţeles cu Popa Florea să o ţină la ei pâ­nă va naşte. La Biserică n-au lăsat-o să se ducă, o lua po­pa deoparte, o punea să stea în genunchi şi-i citea dintr-o carte. Au învăţat-o şi rugăciuni, i le citea preoteasa dintr-o carte scrisă frumos, cu mulţi Sfinţi, cu Maica Domnului şi Domnul Iisus Hristos.

– Copila asta e nevinovată, i-a spus într-o seară Popa Florea nevestei sale, n-are păcate de ispăşit, n-a greşit, a fost înşelată. N-o să fie pusă la prea multe încercări, păca­tele ei au fost răscumpărate de Mântuitorul.

Preoteasă s-a uitat la el şi a încercat să înţeleagă adân­cimea vorbelor lui.

La început nu înţelegea ce se întâmplă în burtica ei, a întrebat-o pe preoteasă şi a aflat:

– Ai să faci un copil.

– Un copil, eu?

– Da, ai să faci un copil, din joaca ta cu băiatul Bur­des­cului.

A trebuit să-i explice, a aflat o sumă de lucruri neş­tiute până atunci. Spre marea nedumerire a preotesei ves­tea nu a întristat-o, dimpotrivă i-a dat puteri, un copil nu putea să fie decât un dar şi nicidecum o pedeapsă, s-a şi gândit să-i pună numele Miron.

Nu dorim şi nu putem să mai amânăm sfârşitul, trist, pentru noi cei de aici, de pe pământ, al restituirii unei vieţi greu de rânduit. Cuvintele profetice ale Părintelui Florea s-au împlinit, Gheorghiţa Fălăloaica nu avea pentru ce să mai primească încercări, era nevinovată, ispăşită prin sa­cri­ficiul Cel Mare.

După ce a dat naştere unui băiat sănătos, frumos, sân­gele n-a mai vrut să curgă în vinele ei, s-a scurs până la ultima picătură şi sufletul s-a înălţat la Cel Ce i-l dăruise, curat ca la facerea lui Adam şi a Evei, păcatul ei fiind făcut cu neştiinţă.

*          *          *

La înmormântare a fost jale mare, a venit s-o plângă tot satul, de data asta nici Părintele Florea n-a mai avut nimic de zis. Palidă, în sicriul ce-i ducea trupul şi chipul alături de al tatălui ei, Fălăloaica uimea şi înfricoşa prin frumuseţe, fascinantă şi după moarte.

– Era prea frumoasă pentru lumea asta, a recunoscut şi Părintele.

Vorba s-a dus de la om la om şi toţi au fost de ace­eaşi părere. Bârfitorilor le-a închis Dumnezeu gura şi n-au putut să mai scoată nici o vorbă. Până şi Dragomir a venit cu pocita lui de muiere şi au plâns. Miron n-a fost văzut, poate n-a ştiut, poate i-a fost ruşine să vină sau poate n-a vrut, pur şi simplu.

Copilul fără mamă şi fără tată, născut în casa paro­hia­lă, a fost din prima zi adoptat şi iubit de toată familia popii. Nu i-au pus numele Miron, nu ştiau nimic despre do­rinţa mamei lui, i-au pus numele Constantin, i-au zis Cos­tache, aşa îl chema pe bunicul lui, oamenii uitaseră,  şi-a adus aminte Popa Neacşu, că el îl botezase. Mai târ­ziu, când s-a făcut mai mare, puţini mai ştiau că-l cheamă şi Costache, un copil l-a poreclit Fălău, fără să spună de ce, poate nici nu ştia, poate auzise pe cineva vorbind des­pre mama lui, Fălăloaica, nimeni nu l-a întrebat, dar po­re­cla a prins şi s-a transformat în nume. Tot de la copii a aflat despre mama lui, că era frumoasă şi cântăreaţă renu­mită. Pentru el tot ce i se spunea pe izlaz erau poveşti, de când a deschis ochii a văzut-o pe Florica, ea îi dădea să mănânce, îl schimba când se uda, îl ţinea în braţe şi îl alinta, ce alte dovezi de iubire se mai pot pretinde la o mamă, o soră sau o femeie? Mai târziu copilul şi fetiţa au fost tovarăşi de joacă, erau ca doi fraţi care se înţelegeau bine. Loc de joacă le era curtea bisericii, casa lui Hristos, ca să se împlinească, aşa cum spunea Părintele Neacşu, porunca Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”.

Când a venit Mama Anica în sat a crezut că sunt fraţi, a aflat din întâmplare cine a fost mama copilului şi cum a ajuns el în casa parohială. Nu mult după sosirea ei s-a abătut năpasta, mai întâi s-a prăpădit Părintele Florea şi, destul de repede s-a dus după Sfinţia sa şi Coana Preo­teasă Măriuca, mama Floricăi. A fost atunci o vreme de tris­teţe în casa parohială, au încetat râsetele şi jocurile copiilor din curtea bisericii, se vorbea mai puţin, se spu­neau rugăciuni, se citea din cărţile religioase şi din alte cărţi aflate în casa Popii Neacşului şi a Popii Florea. Învă­ţătura de carte şi de cântece bisericeşti a luat locul jocu­ri­lor, Florica fiind dăscălită lui Costache. Zilele, anii, tre­ceau în aşteptarea destinului promis de Mama Anica. Co­pi­lul creştea, descoperea lumea, a aflat mai multe, ca de obicei oamenii împodobeau adevărul cu scorneli, mama lui era pentru unii o sfântă, pentru alţii o uşuratică, singu­rele calităţi recunoscute de toţi fiind frumuseţea nease­muită şi darul cântecului. A aflat şi cine era tatăl lui, nu s-a bucurat, numele de Burdescu, renumit pentru câinoşenia celor ce-l purtau, îl ruşina şi-l îndârjea.

Printre puţinele obiecte găsite în casa din pădurea Gor­ganului se aflau o cobză, un fluier şi o vioară, mult timp nu i-au fost arătate, lui Popa Florea nu-i plăcea mu­zica lăutărească, bună la petreceri, nu la biserică şi la casa parohială. După ce s-a prăpădit Părintele Florea, Mama Anica i le-a arătat şi l-au lăsat să cânte cu ele. Copilul a în­văţat repede, îşi moştenea bunicul şi mama, l-a mai dă­dă­cit şi un fost tovarăş al bunicului, l-a învăţat multe jocuri şi cântece şi a ajuns, la o vârstă fragedă, lăutar renumit, căutat pentru nunţi, botezuri şi alte petreceri, mai ales prin satele vecine unde amintirea bunicului şi a mamei sale erau încă proaspete. Era, ca şi mama lui un artist, un dăruit al cântecului, nu căuta prietenii, se purta frumos cu toată lumea, nu-i plăceau însă glumele răutăcioase şi cele deo­cheate, cum se spune, nu-i plăceau nici băuturile şi asta îl ferea de tovărăşii periculoase.

O iubea pe Florica, într-un fel greu de lămurit, o iu­bea ca pe o mamă, ca pe o soră şi, de ce să nu spunem, acum, după atâţia ani ca pe o femeie, era şi greu să rămâi indiferent în faţa frumuseţii şi purtării ei. Din cauza necu­ră­ţeniei acestei din urmă iubiri se ţinea departe, se înfrâna cât putea, alunga din gând tot ce i părea că seamănă cu pă­catul. Moartea Părintelui Florea a fost mult timp conside­rată de Florica şi Mama Anica motivul îndepărtării lui, singurele momente de apropiere fiind cele în care Florica îl învăţa să citească şi să scrie. Cu cât creştea însă, îi era din ce în ce mai greu, înclinarea copilului către tânăra fe­cioară era prea puternică şi greu de ascuns.

Mama Anica, bună cunoscătoare a sufletelor avea o mică bănuială şi veghea asupra lui cu dragoste, dar şi cu grijă mare, se bucura pentru renumele lui, îl încuraja şi-l îndemna să-şi trăiască tinereţea, să aibă prieteni şi prie­tene. Băiatul o asculta, îi promitea că va face cum spune ea, totul rămânea însă promisiune, nu se schimba nimic în viaţa lui. Nici Florica nu prea ştia ce se petrecea în sufletul lui, îl iubea ca pe un frate, câteodată ca pe cineva foarte apro­piat, însă pentru ea totul fusese stabilit şi n-avea alt­ceva de făcut decât să aştepte împlinirea, aşa cum o asi­gura Mama Anica, curăţenia de fecioară fiind o datorie sfântă.

Venirea Popii Radului a potolit partea mai puţin cu­rată a iubirii băiatului pentru Florica. Se împlinise profeţia Mamei Anica, Domnul răspunsese rugăciunilor Sfintei Fe­cioare, Florica rămânea pentru el mamă, soră, învăţătoare, dragostea şi recunoştinţa erau îndreptăţite, ca şi rămânerea lângă ea, gata oricând s-o ajute, să-i împlinească dorinţele.

Între Popa Radu şi Costache n-a fost niciodată o apro­piere, Popa îl privea cu ochii lui ce încurajau destăi­nui­rea, n-a primit nici un răspuns, n-a întrebat, după obi­ceiul lui, cine este tânărul, a înţeles câte ceva din vorbele altora, nu prea mult, l-a acceptat ca pe cineva aflat în casă, prezenţă permanentă, nici dorită, nici respinsă, primită odată cu destinul. Costache l-a văzut ca trimis al Domnu­lui, pentru Florica, cum spunea Mama Anica, l-a respectat, fără să se simtă atras către el. N-a mers niciodată să se spo­vedească la Popa Radu, se ducea la Mânăstirea Cot­meana, la un preot bătrân unde l-a trimis Mama Anica.

Costache a trăit toate împlinirile şi mai ales neca­zurile petrecute în casa parohială din Cremănari, i-a iubit pe feciorii Floricăi, l-a plâns pe Grigore şi a fost prieten cu Stancu, a fost ca un adevărat tată pentru Ghiţă. Nu s-a în­su­rat deşi erau multe fete care-l plăceau, a rămas în familia popii ca în propria lui familie, tot ce câştiga ca lăutar aducea acasă, la Mama Anica. Nu-i plăcea să umble prin sat, îşi făcea de lucru pe lângă casă, hrănea şi adăpa vitele, curăţa grajdurile, aducea lemne din pădure pentru iarnă, le tăia şi făcea focurile. N-a fost niciodată considerat slugă, era respectat de toţi, chiar şi Stancu se purta foarte frumos cu el, îl asculta şi făcea tot ce-i spunea, purtare cam neo­biş­nuită la el. S-ar putea spune, printr-o comparaţie cam îndrăzneaţă cu teatrul, că fiul Fălăloaicei era, la casa paro­hială, actorul de rezervă, gata oricând să interpreteze orice rol, dacă lipsea titularul.

Se ţinea departe de oameni, era felul lui, nu ştia ce este ura şi duşmănia, nu se plângea de nimeni, îi ajuta pe ce-i ce aveau nevoie, era prietenos, îi plăcea să vadă oa­meni veseli, îi cânta fiecăruia cântecul cerut, era bucuros să-i vadă pe toţi mulţumiţi, cel puţin aşa se putea înţelege, era trist când vedea oameni necăjiţi, mai ales când o vedea pe Florica nefericită, deşi ea nu spunea niciodată, tot ce se întâmpla în casa Popii Radului trecea şi prin sufletul lui. Nu avea nici un necaz al lui, era mulţumit cu tot ce i se întâmpla, singura lui grijă era să-i vadă pe ceilalţi fericiţi. Cu puţină îndrăzneală, am putea spune acum, când încer­căm să-i restituim povestea vieţii, că portretul ce se des­prinde din ce în ce mai mult este al unui artist, trimis în lume cu mesajul de a aduce iubire înveşmântată în cân­tece, când începea să cânte din fluier, la vioară, la cobză sau din gură, toţi se opreau să-l asculte sau începeau să joace. Nu refuza pe cei ce-l chemau, nu cerea bani, primea ce i se dădea, singura greutate era că trebuia să fie tocmit, aşa se spunea, deşi el nu vorbea niciodată de bani, cu mult timp înainte, ca să nu fie deja angajat de alţii. Avea un taraf al lui, toţi erau mulţumiţi, pentru că cine avea pe Costache Fălău la nuntă se umplea de bani şi avea de unde să-i plătească bine şi pe lăutari.

Pe Grigore, cel rătăcit în singurătatea lui, l-a iubit fără cuvinte, ştia că nu-i făceau bine, l-a urmărit în ascun­zişuri, de departe, i-a dus mâncare şi apă, l-a purtat pe braţe după ca a căzut din cuibul ce-şi făcuse între tufani,  l-a îngrijit în patul de suferinţă, l-a plâns când a plecat în pădure şi n-a mai venit.

Cu Stancu legase o strânsă prietenie, nu se putea altfel, i-a admirat curajul şi felul cum îşi impunea voinţa şi a fost primul care a înţeles că băiatul avea totdeauna drep­tate. Deşi nu l-a urmat în pădure, făcea, în secret, parte din „oastea” lui, îndeplinea, la nevoie, ordinele lui, era, cum se spunea, haiduc adormit.

Ghiţă i-a fost ca fiu, îl lua cu el peste tot îl învăţa tre­bu­rile gospodăriei, l-a învăţat să fie harnic, i-a cultivat pri­ceperea, un dar natural, l-a învăţat să cânte din gură, din fluier, din cobză, şi la vioară: „Tu nu trebuie să te faci lău­tar, lăutarul este sluga la toţi şi tu nu poţi să fi slugă, eşti băiat de popă”, i-a spus când copilul a vrut să meargă cu Nenea Costache, să cânte pe la nunţi, se ruga degeaba, a fost singura rugăminte rămasă neîmplinită. Vioara, cu gla­sul ei de fiinţă ce ştie să se bucure şi să plângă, l-a atras cel mai mult, a învăţat să cânte şi cânta aproape la fel de fru­mos ca Fălău.

După retragerea Popii Radului la mânăstire, singurul sprijin al familiei a fost Costache, tot ce câştiga aducea acasă, aşa că n-au fost nevoiţi să muncească pentru alţii, sau să ia bani cu împrumut. S-au mutat din casa parohială, venise preotul cel nou, n-aveau altă casă, le-a fost greu până au reuşit să-şi facă o casă a lor, bineînţeles cu banii strânşi de Costache de la nunţi. Mama Anica, bătrână, a scă­pat odată o vorbă:

– Vezi, Florică mamă, cum le potriveşte Sfântu’ pă toate, numai el putea să ştie ce o să se întâmple şi d-aia a adus-o pe mama lui Costache la noi. Ce greu ţi-ar fi fost fără un bărbat în casă.

Florica s-a oprit din treaba începută şi s-a uitat la bătrână. O lacrimă s-a scurs încet, a şters-o, a îmbrăţişat-o pe Mama Anica şi i-a răspuns:

– Aşa e, Mamă Anică, Domnul le ştie pe toate şi le aşază cum e mai bine, după sufletul omului. Şi pe dum­neata tot El te-a trimis, ce ne-am fi făcut noi fără dum­neata. Numai păcatele le facem singuri şi numai El ştie dacă o să ni le ierte sau nu.

– Tu, fata mea, n-ai păcate care să nu fie iertate. Să ai grijă să spui tot când mergi să te spovedeşti.

Odată, de Rusalii, când nu se făceau nunţi, Fălău a cântat la hora din sat. A venit lume multă, de la mic la mare, să-l asculte pe lăutar şi-au adus aminte de mama lui şi de bunicul Podaru. Fiecare se simţea dator să spună câte ceva, unii vorbeau despre nunţile şi horele de demult, unde cântaseră Podaru şi Fălăloaica, Doamne ce voce frumoasă avea, alţii mai spuneau pe la colţuri şi nevrute, oamenii vorbesc după cum le este felul şi după cât îi duce mintea. Într-o margine de şanţ câteva bătrâne, era să zicem babe dar ne-am ruşinat, vorbeau în şoaptă, dar nu atât de încet ca să nu audă şi vecinele:

– Ce bine seamănă Ghiţă al Popii cu Fălău! Parcă ar fi fraţi.

– E, să mai întâmplă, numai Dumnezeu ştie dă ce.

– Tăceţi fă proastelor, voi nu ştiţi că dacă muierea borţoasă vede un om, dimineaţa pă nemâncate, copilul sea­mănă cu el, că dacă dă cu picioru’ într-un câine copilu’ iese cu păr şi dacă fură prune, iese cu negi. Aţ’ îmbătrânit degeaba. Cu cine vreţi să samene băiatu’ Popii dacă preo­tea­sa, când dăschidea ochii dimineaţa, îl vedea pe Costa­che?

Aceste vorbe, spuse la o margine de şanţ, ne-au în­dem­nat să căutăm şi să restituim din memoria aşteptării, întâmplări din viaţa zbuciumată a Podarului, a fiicei şi a nepotului său. Ar fi fost mare păcatul dacă, după o aşa ase­mănare, netăgăduită de nimeni, nu ne-am fi adus aminte şi de ei. Nu stă în puterea noastră să judecăm ce s-a întâm­plat şi nici nu putem să luăm de bune bârfele unor bătrâne hârsite cu toate necazurile şi păcatele, aşa că nu vom face decât să le consemnăm, fără să le comentăm.

Fapt este că primii doi fii ai Popii Radului n-au lăsat urmaşi, cel ce alcătuieşte destine n-a vrut să perpetueze, din motive numai de El ştiute, seminţii născute împotriva voinţei popii, dar i-a păstrat şi a dus mai departe numele printr-un fiu care semăna cu lăutarul Costache Fălău, năs­cut din dragoste, chiar dacă a fost, până la urmă, nefericită.


Urmaşii Popii Radului

Ghiţă, fiul cel mic al Popii Radului, n-avea alte amin­tiri de la tatăl lui, în afara celor din biserică. Mult timp copilul n-a ştiut că omul de acasă, retras totdeauna în camera unde nu avea voie să intre şi preotul din biserică, îmbrăcat în odăjdii de aur este acelaşi om. Pentru copilul aşezat pe un scăunel în faţa altarului preotul nu putea să fie decât Iisus Hristos, cel despre care se vorbea în Evan­ghelii. A aflat adevărul de la Nenea Costache, prietenul lui cel mai apropiat. De atunci mândria de a fi feciorul Popii Radului şi respectul religios faţă de acesta au intrat în sufletul lui şi au rămas pentru totdeauna. A ţinut să i se spună Ghiţă al Popii şi i-a sfătuit pe copiii lui să păstreze în numele de familie atât numele său cât şi al lui Popa Radu, sub forma Ghiţă-Popa Radu urmată de numele de botez. Venirea sa în lume s-a petrecut, după toate evaluă­rile, în jurul anului 1835, pe vremea Regulamentelor Orga­nice cunoscute pentru încercările ruşilor de a seduce popoa­rele balcanice prin reforme sociale de inspiraţie eu­ro­peană, adevăratul scop fiind, însă, anexarea teritoriilor dunărene la Imperiul Ţarist.

Ghiţă al Popii s-a născut odată cu frumosul cântec al lui Andrei Mureşan, „Deşteaptă-te române”, sortit să de­vină Imnul Neamului şi să dea veacului al nouăsprezecelea numele de veac al deşteptării românilor. A fost contem­po­ran vremilor zbuciumate ale Ţării Româneşti, începând cu revoltele din 1838 şi 1840, formarea primei Partide Naţio­nale de către Ion Câmpineanu, Conjuraţia lui Mitică Fili­pescu, Bălcescu şi alţii, continuând cu Revoluţiile anului 1848 din cele trei principate şi apoi cu Unirea şi Indepen­denţa.

Ştiri despre schimbările din Europa au ajuns în Prin­ci­patele Române, mai întâi prin ofiţerii ruşi trimişi să pună în aplicare Regulamentele Organice, toţi şcoliţi la Paris, şi vorbitori de limbă franceză, şi apoi prin feciorii boierilor autohtoni, instruiţi şi ei în şcoli franţuzeşti. Norii purtători de ştiri nu cunoşteau graniţe, circulau pe cerul Europei şi pe Dunăre însoţind vapoarele aducătoare de mărfuri şi în­toarse cu grâu din Bărăgan. Înfrângerea turcilor în 1829 şi pacea de la Adrianopole a dus la pierderea de către aceştia a monopolului asupra comerţului în Principatele dunărene, fapt de mare importanţă pentru români care au putut să plece cu mărfu­rile lor pe Dunăre şi să aducă veşti despre ce se întâmpla în lume. A fost o vreme a frământărilor, pen­tru că aşa cum se ştie, zvonurile ciulesc urechile şi des­chid capetele în care intră de toate, şi bune şi rele, mai ales cele din urmă sub formă de nemulţumiri, boierii se plân­geau de pierde­rea privilegiilor, tinerii progresişti de prea multe înlesniri pentru boieri, negustorii de concurenţă, ţă­ranii de înlocui­rea jugului de lemn cu unul de fier şi mai ales de lipsa pă­mântului.

În satul de moşteni de la Vadul Cremănarilor tăierea pădurilor şi acapararea vicleană a pământului moştenesc de către cei ce le tăiau, a stârnit mari nemulţumiri, adevă­rate răzvrătiri, obligându-i de multe ori pe cei înşelaţi să ia calea Judecătoriilor proaspăt înfiinţate. Cât timp Radu a fost Popă la Cremănari familia lui trăia din ce i se cuvenea de la enoriaşi, după obiceiul locului, şi locuia în casa paro­hială. La venirea noului popă, cei rămaşi s-au găsit într-o situaţie grea, fără casă, fără pământ, fără mijloace de trai. Costache Fălău a fost atunci reazămul familiei, el se stră­duia să asigure cele necesare traiului, mergea peste tot unde era chemat, la nunţi la muncile câmpului, însă reuşea cu greu să alunge sărăcia, pătrunsă din toate părţile în fa­milia preotesei, de fapt şi a lui, n-avea alta, acolo se năs­cu­se şi crescuse.

Ghiţă a cunoscut de mic vitregia vieţii; fiind urmaş al unui lung şir de generaţii preoţeşti el se afla acum înde­păr­tat de la dreptul de moştenitor al pământului strămo­şesc, împărţit deja în parcele din ce în ce mai mici de cei­lalţi. Pentru el nu se mai găsea pământ, fusese fărâmiţat de moştenitorii de drept şi fiecare ţinea de partea lui, deja neîn­destulătoare. Au obţinut prin bunăvoinţa mai marilor Mânăstirii Flămânda dreptul de a tăia un colţ de pădure peste Valea Bisericii, unde Costache Păduroiu a făcut o casă de chirpici. Pentru cititorii avizaţi e bine să se pre­ci­zeze că limitele satului Cremănari erau pe vremea aceea Valea Ruzii şi Valea Bisericii. Dincolo de Valea Bisericii era o pădure întinsă, Pădurea Pleşii şi aparţinea Mânăstirii Flămânda. După obiceiul cel vechi al băjeniţilor, terenul de pe care se tăiau arborii era ocupat de cei ce-i tăiau şi transformat în grădină şi ţarină. Costache Fălău a făcut un luminiş destul de mare pe care au cultivat legume şi au plantat arbori cu fructe.

Au fost vremuri grele, mai întâi s-a prăpădit Mama Anica, a găsit-o Leana Todireasca în cimitir, lângă o cru­ce, tocmai aprinsese o lumânare

– Dacă o fi greşit vreodată, a iertat-o Dumnezeu, n-a lăsat-o să moară fără lumânare, a dus vorba femeia.

– Singură şi-a aprins-o, a spus printre lacrimi, Pela­ghia lu’ Nae Milcă.

Au înmormântat-o în locul unde au găsit-o, ca să fie acolo, lângă morţi, când vor învia pentru Judecată. La pu­ţină vreme l-au dus şi pe Costache la cimitir, muncise prea mult, uita să se mai odihnească, îşi împlinise destinul şi Domnul i-a rânduit loc de veci alături de Mama Anica.

Ghiţă avea şaptesprezece ani când a rămas singurul sprijin al mamei sale. Era mai voinic decât alţii la vârsta lui, muncitor, serios, oamenii îl chemau la muncă, erau mulţumiţi, şi îl plăteau ca pe cei mari, pentru că merita, muncea la fel ca ei. Purtarea lui era lăudată de toţi, respec­ta pe toată lumea, era şi el respectat, nu se certa niciodată, totdeauna găsea vorba potrivită, într-un cuvânt era un băiat de ispravă. La clacă şi la alte petreceri cânta din gură sau la vioară, prinsese bine meşteşugul şi învăţase multe cân­tece de la Nenea Costache. Se născuse cu darul iubirii şi înţelegerii oamenilor, pentru mama lui avea un mare res­pect, o adora, era tot ce avea mai drag în lume, îi ostoia sufe­rinţele, găsea cuvinte de încurajare, deşi ea nu se plân­gea niciodată, spunea că toate câte i se întâmplaseră erau meritate, soarta omului nu poate fi schimbată. Îl iubise mult şi pe Costache, prietenul cel mai apropiat, omul de la care învăţase tot ce ştia şi mai ales cum să se poarte cu oa­menii. L-a plâns, alături de Florica, i-au făcut toate pome­nile şi parastasele ca unei rude apropiate.

Florica îl privea cum se împlineşte, creştea şi arăta ca un adevărat bărbat, era frumos şi cuminte, când îl pri­vea nu putea să oprească o lacrimă de recunoştinţă, Ghiţă era dar primit de la Domnul, nu ştia cât de meritat. I-a spus într-o dimineaţă:

– Ghiţă, mamă, din câţi au fost ai rămas numai tu să duci mai departe păcatele, poate s-o îndura Dumnezeu să nu te împovăreze cu toate, nu ştiu dacă le-ai putea duce. Ar fi bine să găseşti şi tu o fată, să te însori, eu n-o s-o mai duc mult, e rău să fii singur, aş vrea să ştiu cu cine te las, poate dă Domnu’ să faceţi un copil, s-apuc şi eu să-l văd.

– O să fie şi asta mamă, când o veni timpul, nu duce grijă, o să umplem ograda de copii, n-o să mai fim singuri, a asigurat-o băiatul.

Într-o zi a venit la poartă un om de la Blidari, un sat spre Râmnic. De fapt căuta pe Fălău, nu ştia că s-a prăpă­dit, ar fi vrut să-i cânte la nunta unei fete. I-au spus nişte oameni că murise de vreun an, da’, dacă n-are lăutar, să-l ia pe Ghiţă al Popii, ştie să cânte la fel de frumos, cu toate că e cam crud. Omul venise fără prea multă tragere de ini­mă, cum să ia lăutar un copil, însă când l-a văzut a înţeles că de fapt copilul era destul de mare şi vorbea ca un om în toată firea. Au stat de vorbă şi, aşa a fost să fie, s-au înţe­les, mama Florica punând şi ea o vorbă bună, deşi nu voia ca Ghiţă să se facă lăutar. Au mers şi la tovarăşii de taraf ai lui Costache şi i-au convins să cânte, o singură dată, nu mai mult. Când e să se împlinească ce e scris toate vin de se leagă, au tocmit cu omul, le-a lăsat şi arvună, a zis că el vrea să fie sigur şi le-a dat întâlnire în sâmbăta dinaintea nunţii, cât mai devreme, la Blidari, să întrebe că o să le spună oamenii unde e nunta.

Au plecat vineri noaptea când au cântat cocoşii a doua oară, ştiau că dacă îndeamnă vor ajunge odată cu ră­să­ritul soarelui, cum ajungeau la târg, la Râmnic, Blidarii fiind la fel de departe, numai că schimbau drumul la Sâm­nic, o luau pe râu în sus. Au ajuns, au găsit repede casa, toată lumea ştia de nuntă, li s-a spus: „O luaţi pe râu şi ţineţi aşa până la al treilea pârău, pă mâna dreaptă, mai lă­murit nu se poate, sigur o găsiţi, nu mai e altă casă, şi ce casă!”. S-au convins că aşa era, au găsit o casă mare, de lemn, frumos meşteşugită, cu pridvor şi uşi sculptate, ridi­cată la vreun metru de pământ pe temelie de piatră frumos făţuită, cu scară sculptată şi acoperită cu şiţă. Privind-o nu puteai să nu-ţi dai seama că stăpânul era om cu stare şi pe deasupra şi cam fudul. Frumos împodobite cu flori, scara şi ceardacul primeau oaspeţii pe un covor ţesut la război, colorat, aşternut de la poartă până în casă, de-ţi era milă să-l calci cu picioarele. Ghiţă şi taraful lui au vrut să calce pe lângă covor, mai ales că în capul scării îi întâmpina o fată prea frumoasă ca să treci pe lângă ea fără să te fâstâ­ceşti, îmbrăcată în costum ţărănesc, lucrat de mână:

– Nu p-acolo, p-aici, covoru’ e făcut să umble oame­nii pă el, d-aia e făcut.

A apărut şi stăpânul, cel ce-i tocmise, a mers pe co­vor ca să le arate drumul şi le-a spus:

– Faceţi cum zice fata, ea ştie mai bine, că ea l-a ţe­sut şi tot ea o să-l spele. E bine că aţi venit devreme,      mi-era frică să nu întârziaţi, ştiţi, o nuntă fără lăutari e ca o biserică fără popă.

Au aflat, fără să întrebe, că omul era tâmplar, mare meşter în tot ce se face din lemn, el făcea case în tot satul, era cunoscut şi în alte sate, dar nu-i plăcea să se ducă, zicea că atâta timp cât are de lucru la el în sat, de ce să plece în altă parte? Avea gospodărie frumoasă, vite, păsări de tot felul, ce mai, era om înstărit. La toată starea lui, Dumnezeu se milostivise şi îi mai dăruise şi două fete fru­moase, una se mărita tocmai atunci şi cealaltă, mai moftu­roasă, aştepta un făt frumos din altă parte, nici unul dintre flăcăii din Blidari nefiind de nasul ei. Asta au aflat-o mai târziu.

A fost o nuntă frumoasă, s-a mâncat, s-a cântat şi s-a jucat până luni spre prânz, nu le mai venea oamenilor să plece. Ghiţă şi-a arătat, meşteşugul, vioara râdea şi plân­gea ca o femeie iubită, mulţumită, fericită, băiatul o alinta şi o învăţa să-i răspundă la mângâieri şi alintări, toţi nun­ta­şii au recunoscut că de mult nu mai văzuseră un aşa vio­rist, unii spuneau că-l întrecea pe Fălău, alţii credeau că e la fel. Îi ziceau viorist, nu le venea să-i spună lăutar, pen­tru că socrul mic le spusese că nu-i place să i se spună lău­tar, că a venit la rugămintea lui, că n-a putut să-l refuze. Naşu, om cu stare şi cu multe cununii la viaţa lui, a recu­noscut că nunta şi muzica au fost foarte frumoase, şi ca să fie mai convingător a mai adăugat: „ca mireasa de fru­moase”. În acel moment Ghiţă a scăpat o vorbă venită atunci pe buze: „o să mai fie Naşule aici o nuntă şi o mi­reasă la fel de frumoasă’’. S-a râs ca de o glumă bună şi toţi s-au uitat la Oana, sora miresei, o mândreţe de fată, cu nimic mai prejos decât soru-sa, şi au zis că băiatul avea dreptate.

– Las’ că o să vină şi rândul ei, i-a liniştit Naşu, întor­cându-se spre fată, roşie ca para focului şi fâstâcită de vorbele neaşteptate.

Fâstâceala i-a trecut repede, şi s-a transformat în în­dâr­jire, l-a săgetat pe Ghiţă cu o fulgerătură de ochi şi a ieşit îmbufnată pe uşă.

Luaţi pe nepregătite, meseni s-au oprit din râs şi l-au rugat pe Ghiţă să nu se supere, că aşa era Oana, iute la mânie.

– O să se schimbe ea când i-o veni sorocu’, i-a asi­gurat Naşu.

Au urmat câteva clipe de aşteptare, unii ar fi vrut să se mai întâmple ceva şi atunci Naşu, atent să nu strice nunta, i-a liniştit pe oameni cu o vorbă înţeleaptă.

– Ce-o mai fi, om vedea, acum să ne întoarcem la ale noastre, pregătiţi darurile pentru tinerii căsătoriţi, uite eu le dau zece pungi şi nu mă supăr dacă cineva o să le dea mai mult.

– N-ar fi frumos, Naşule, nu văd cine ar putea să te ruşineze pe dumneata, a cuvântat socrul mare. Uite, te sus­ţin şi eu cu cinci pungi. Au urmat, unul după altul, toţi me­se­nii, fiecare cu cât putea, s-au strâns multe pungi, le-a nu­mă­rat Naşu şi le-a dăruit miresei cu urarea să-şi facă o casă nouă şi s-o umple de copii.

Ghiţă l-a urmat pe Naşu cu taraful lui, dar vioara nu mai voia să răspundă la mângâieri, era nemulţumită, tristă, plângea. De ce l-o fi îndemnat Necuratul să se bage în vorbă, tocmai el care nu avea obicei să vorbească neîntre­bat? Nu prea înţelegea nici de ce s-a supărat fata, o fi spus, fără să-şi dea seama, o prostie, oricum greşise şi trebuia să meargă să o roage să-l ierte.

Mâhnit, frământat de gânduri, a aşteptat să plece nuntaşii, s-a furişat de tovarăşii lui şi a plecat să o caute pe fată. A găsit-o în spatele casei, pitită lângă un pom, cu ochii înlăcrămaţi.

– N-am vrut să te supăr, i-a spus, am făcut şi eu o glumă, credeam că o să-ţi facă plăcere, te rog să mă ierţi, aş pleca nemângâiat dacă nu m-ai ierta, i-a spus cu o sin­ce­ritate ce nu putea fi pusă la îndoială

Fata a ridicat ochii, plânsul îi făcuse şi mai frumoşi, se vedea că supărarea, dacă a fost, îi trecuse şi în locul ei apăruse altceva, greu de înţeles pentru Ghiţă, lacrimile con­ti­nuau să curgă dar nu erau de tristeţe ci de bucurie. Într-un elan nestăvilit, Ghiţă a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe obraz. Fata nu s-a împotrivit, s-a lipit de pieptul băia­tului şi buzele li s-au întâlnit într-o apropiere firească, fără ca nici unul să înţeleagă de ce.

I-au trezit chemările tatălui fetei:

– Unde eşti Oana, hai că au plecat toţi, ce te-a apucat să fugi ca o sălbatică?

Au ieşit amândoi din spatele casei şi omul şi-a spus în barbă: „Bag sama că năbădăioasa asta a găsit omul care ştie s-o îmblânzească”.

– A, erai şi dumneata, credeam că eşti la masă, am pregătit-o espre, că tare frumos ai cântat, a spus omul, aşa ca să spună ceva. Hai Oană, dă mâncare la băieţi şi vezi să fie mulţumiţi.

– O să fie tată, n-avea grijă, l-a asigurat fata, căutând pe jos ceva ce nu pierduse. După ce au mâncat, au cam lungit masa, omul le-a dat o sumă de bani mai mare decât se aşteptau. Ghiţă n-a băut decât un pahar cu vin, însă to­va­răşii lui nu i-au urmat pilda, s-au cam cherchelit şi nu mai încetau cu mulţumirile şi ploconelile, când au văzut atâta bănet.

– Acu, că ştii drumu’ te mai aşteptăm pe la noi, a arun­cat tatăl fetelor o vorbă. Ce zici Oană?

– Să vină tată, de ce să nu vină, că ştie să cânte aşa de frumos, i-a răspuns fata ruşinată.

Ghiţă avea optsprezece ani şi jumătate când s-a însurat cu Oana, tatăl fetei era sigur că o să vină şi el la Bli­dari, aveau casă frumoasă, aveau situaţie bună, n-a fost aşa, nu putea s-o lase pe mama Florica singură şi ea nu vrea, în ruptul capului, să plece din Cremănari. Au făcut nuntă frumoasă, au venit toţi din sat şi au venit şi mulţi de la Blidari, aveau oamenii obligaţii la tatăl Oanei.

*          *          *

Aşa a fost să fie, s-a văzut încă o dată că ce e scris la naştere nu poate fi şters. Cea mai bucuroasă dintre toţi era Florica, îi împlinea Maica Precista încă o rugăciune, ştia cu cine îl lasă pe Ghiţă, şi, fără să spună, se ruga să i se împlinească şi altă dorinţă, să legene şi să-i cânte nepoţilor cântecul de leagăn învăţat de la Mama Anica, pe care îl cânta copiilor. Până şi neastâmpăratu’ de Stancu adormea imediat.

I s-a împlinit şi asta, n-a trecut anu’ şi Oana l-a năs­cut pe Dumitru, i-au dat numele tatălui Oanei, a zis omul că să rămână şi de la el un nume. La drept vorbind n-a rămas numai numele lui, a rămas şi o casă, a făcut-o omu’ pentru fie-sa, şi-a călcat pe inimă, ce să facă, dacă n-au vrut să vină la Blidari!

Multe se schimbaseră în ţară, scăpaţi de turci şi de greci, românii au învăţat şi ei să cumpere şi să vândă, veneau mărfurile pe Dunăre, erau aduse la oraş şi de acolo la sate. Mulţi au deschis prăvălii şi cârciumi, băutura fiind marfă căutată şi aducând câştig bun. În casa lui cea nouă, Ghiţă a deschis şi el o cârciumă, a făcut treabă bună, venea lume multă şi a ajuns repede un om cu stare. Singurul ne­mulţumit era socru-său şi Ghiţă nu înţelegea de ce, n-avea curaj să-l întrebe, era un om cam aspru, a pus-o pe Oana şi omul i-a zis: „Asta nu e treabă de muiere, dacă vrea să ştie să mă întrebe el”. N-a avut încotro, şi-a luat inima în dinţi şi într-o dimineaţă, când a venit să le facă o masă mai mare, l-a întrebat:

– Credeam că te bucuri că ne merge şi nouă bine, de ce eşti tot timpul îmbufnat?

– M-aş bucura să vă meargă bine, dar nu ştiu dacă e aşa. Binele care face rău altuia nu e un bine adevărat. Oa­menii vin la tine, lasă munca lor în tejgheaua ta, adorm pă marginea drumului şi acasă le mor copiii de foame. Punga ta se umple de bani spurcaţi şi mă tem să nu te ajungă bles­temul copiilor fără mâncare pă masă. D-aia nu mă bucur. Mai bine ai veni să te învăţ tâmplărie.

La aşa vorbe neaşteptate Ghiţă n-a găsit nimic de spus. În gândul lui şi-a zis că tata socru’ rămăsese cu idei vechi, că lumea s-a schimbat, că el nu vindea numai ţuică şi vin, vindea de toate, oamenii găseau tot ce aveau ne­voie, nu mai făceau drum la Râmnic, dacă ei cereau şi bău­tură ce era el de vină, oricum luau din altă parte, nu-i punea el să bea. Oana a spus şi ea că aşa era, că tat-so a fost totdeauna ciudos, era greu să-i intri în voie, noroc că era departe, avea treabă la Blidari şi venea rar pe la ei.

Munceau din greu, Ghiţă era ocupat cu adusul mărfii şi cu cârciuma unde avea un ajutor de nădejde, pe Oana, de copil avea grijă Mama Florica, câştigau bine şi după un an şi jumătate Oana a mai născut un copil, o fată.

Pe la jumătatea veleatului ţara a început să fiarbă, răzmeriţa lui Bălcescu fusese domolită, flăcările înăbuşite, dar tăciunii continuau să ardă înfundat, trosnind a nemul­ţu­mire; turcii nu mai aveau putere ca înainte şi nici ruşii, după ce pierduseră răzbelul de la Crimeea, nu mai făceau legea în Principatele Române. Nemulţumirea venea din altă parte, nu se ştie cum se face că scapi de un necaz şi dai de altul, de parcă necazurile ar sta la pândă, ies când nu te aştepţi şi nu-l lasă pe om să fie liniştit.

La Cremănari au trăit, de când se ştia, moşteni, oa­meni liberi, numai că de un timp, au început să se taie pă­du­rile, la început cele ale mânăstirilor şi apoi şi cele moş­teneşti, nu se mai cunoşteau hotarele, mai ales prin pădure, se mai surpaseră maluri, se formase pârâuri, se tăiaseră co­pacii cu semnele de hotar pe ei, ăi bătrâni se încurcau când erau întrebaţi, nu se gândiseră să pună alte semne, n-aveau atunci nevoie, cine să vină să le ia pământu’ din pădure, unde să-l ducă? Când spuneai moştean însemna că eşti stăpân pă toată moştenirea, în devălmăşie, de la o vreme însă, de când cu dreptul românilor să facă negoţ, veneau nişte negustori cu patalama la mână, cumpăraseră, nu se ştia de la cine, lemnele din pădure şi după ce le tăiau, zi­ceau că pământul era al lor, că aşa fusese din moşi stră­moşi, cine taie pădurea rămâne cu pământul. Aşa era, nu­mai că până atunci nu venea nimeni din altă parte să taie lem­ne în Moştenitoare, le tăiau cei din sat, moştenii, că erau ale lor. Unii s-au împotrivit însă alţii, cei ce tăiaseră şi ei lemne, au fost de partea veneticilor. Nici deosebirea dintre moşteni şi clăcaşi nu se mai făcea, toţi erau acum, după dezrobire, ţărani liberi, toţi aveau nevoie de pământ şi era din ce în ce mai greu să dovedeşti cu acte, că cutare sau cutare moştenire provenea de la strămoşi moştenilor.

A venit în sat unul de pe la Popeşti, nimeni nu ştia pe unde vine satu’ ăsta, avea acte că poate să taie pădurea, până să se dumirească oamenii a şi tăiat tufanii şi fagii de pe locurile unde se putea căra mai uşor şi a început să ducă lemnele. Pe pământul liberat după tăiere a adus rude, şi-au făcut case, au pus pruni şi alţi pomi de fructe, era pămân­tul lor. Pentru că erau mai bogaţi decât ceilalţi au avut pretenţia să li se spună boieri şi s-au pus primari din tată în fiu. Pentru moştenii din Cremănari cuvântul boier însemna un om care te obligă să munceşti pentru el fără să te plă­tească, vine şi-ţi ia tot din curte şi dacă te opui pune un argat să te bată cu biciul. Moştenii erau toţi la fel, nu era nici unul boier, tot pământul era al lor, la fel şi pădurea, care se numea moştenitoare, aşa li se părea lor că este mai potrivit. Oamenii nu erau bogaţi sau săraci, erau moşteni, adică egali, şi dacă erau unii mai înstăriţi de cât alţii, era din cauză că erau mai vrednici. De când cu venirea bo­ierilor, însă, au apărut şi la Cremănari săracii, oameni care n-aveau pământ şi munceau la boieri.

Ghiţă n-avea pământ, toţi înaintaşii lui fuseseră preoţi, trăiseră din ce se cuvenea bisericii, casa o făcuse pe pământul Mânăstirii Flămânda şi cum îi mergea negoţul, a rămas deoparte. După încă un an Oana a rămas iar grea, nu era supărat pentru asta, îi plăceau copiii şi nu se lăudase el că o să umple ograda cu suflete? Cu tata socru nu se mai văzuse de mult, nu erau nici supăraţi nici împăcaţi, n-aveau de ce, fata trăia bine cu bărbatu-so şi cu soacră-sa, spunea că e mulţumită, se bucura şi de nepoţi, că de la cealaltă fată n-avea nici unul.

În anul 1860, primăvara, nu se mai ştie luna, s-a năs­cut al treilea copil al lui Ghiţă şi al Oanei, un băiat. Când l-au văzut moaşele, dolofan şi arţăgos, s-au bucurat şi se ciondăneau ce nume să-i pună, Florica, înecată de lacri­mi­le bucuriei, a zis că e bine s-o întrebe pe Oana, era copilul ei, s-o aştepte să-şi revină. Lelea Petria, mai marea peste moaşe de când murise Mama Anica, s-a întors la ele cu gură mare:

– Lăsaţi-l fă în pace p-ăsta, nu vedeţi că e gata să plece după fete, aveţi grijă dă muiere, are fierbinţeli mari şi nu-şi revine.

Toată partea muierească s-a strâns lângă lăuză, fie­care cu ştiinţa şi leacul ei, cu alifii, cu fum, cu cârpe aprin­se şi cu descântece, degeaba, Oanei îi era tot mai rău, vor­bea aiurea, ardea de parcă ar fi ţinut-o într-un cuptor. Nu e uşor să descrii cum moare un om, să recunoşti disperarea neputinţei în faţa destinului; toate leacurile femeilor din sat nu i-au mai fost de folos Oanei, a chemat-o Domnul la El, poate, să ne fie iertat gândul păcătos, pentru că fusese prea iubită pe pământ.

Rămas, la 25 de ani cu trei copii mici, fără alt ajutor decât al Mamei Florica, trecută şi ea de 60 de ani, şi ce ani, Ghiţă al Popii ar fi putut, ca biblicul Iov, să-l întrebe pe Dumnezeu: „De ce Doamne, că nu ştiu să fi făcut nici un rău?”. N-a făcut-o, n-a avut timp de răzvrătire, n-a vrut să cerce voia Domnului, poate n-a avut nici curaj, prea mare necaz se abătuse asupra lui. N-a mai ţinut cârciumă, a rămas numai cu prăvălia, nu mai avea muşterii ca înain­te, oamenii cumpărau de la ăi cu cârciumă, ce strânsese până atunci s-a dus repede şi sărăcia s-a cuibărit din nou în casa lui. N-a vrut să dea copilul ăl mic la socru-so, nu putea să se despartă de el, era trup din Oana, nevasta lui, ea îşi dăduse sufletul ca să-l aducă pe lume. Împietriţi în neputinţă, Ghiţă al Popii şi mama lui Preoteasa Florica nu mai găseau lacrimi în izvoarele ochilor, secaseră toate, singura putere rămasă fiind rugăciunea domnească, repe­tau fără încetare: „Facă-se voia Ta Doamne”.

Şi voia Lui s-a făcut, pentru că El are totdeauna un plan.

Leana, fata lu’ Sanfir Sălişteanu, se măritase peste Olt cu unul din neamu’ Fulgeştilor, mai mare ca ea, i-o dă­duse taică-so că era bogat, avea pământ în luncă şi mai avea şi o moară la Olt. Nu trăia bine cu el, nici cu soacra nu se înţelegea, era tot timpul cu gura pă ea, mereu nemul­ţu­mită, orice i-ai fi adus nu era de-ajuns, orice îi spuneai nu era bine, se gândea să fugă în lume, că la tat-so n-avea cu­raj, plângea tot timpu’ şi nimeni n-o băga în samă. S-a întâmplat că într-un an, când a venit Oltul mare, bărbatu-so, fălos ca tot neamu Fulgeştilor, a pus rămăşag că el tre­ce peste Olt înot. A pierdut rămăşagul, n-a ajuns nici la mij­locu’ Oltului, l-a luat un vârtej şi l-a dus la fund, l-au gă­sit după trei zile, umflat de câtă apă înghiţise. După ce  l-au îngropat, soacră-sa ţinea morţiş să rămână cu ea, ca slugă, a început să-i găsească şi părţi bune, că era vred­nică, că ştie rostu casei şi altele. Sanfir, cu ochii la pământ şi la moară o îndemna să rămână, da’ Leana nu s-a lăsat, n-o lega nimic de averea lu’Fulga, nu făcuse copil cu el, spre norocu’ei, a plecat înapoi la Cremănari. Tat-so nu şi nu că să se ducă înapoi, n-a vrut s-o primească şi femeia a fugit în pădure, a zis că e mai bine decât la soacră-sa.

Trecuse mai mult de doi ani de la moartea Oanei şi vreo şase luni de la rămăşagu’ prostesc al bărbatului ei când s-a întâlnit cu Ghiţă la puţul Milculeştilor, veniseră amândoi să ia apă. Au intrat în vorbă, şi-au spus necazu­rile, li s-a făcut milă unul de celălalt şi Ghiţă i-a zis că, dacă n-are unde să stea, ar putea să vină la el, că e singur cu copiii.

Să mai spună cineva că nu a fost rânduit totul de mai înainte. Doi oameni năpăstuiţi de soartă, se întâlnesc lângă un puţ cu apă de izvor, plâng unul în braţele celuilalt şi se pomenesc, aşa deodată, că e bine să te strângă cineva în braţe, că e mai cald şi că necazu’ fuge ca dracu de tămâie. Cum s-ar fi putut întâmpla o asemenea minune fără cineva care s-o prevadă şi s-o potrivească?

Casa lu’ Ghiţă al Popii s-a schimbat, odată cu veni­rea Leanei, era veselă, au crescut şi florile de lângă casă, fiinţe nevoitoare de soare, de apă, de iubire, co­piii erau bine îngrijiţi, nu mai plângeau, curtea s-a um­plut de păsări şi oborul de vite. Când îşi aduceau aminte de Oniţa plân­geau amândoi, îi aprindeau lumânări la cimi­tir, îl mai dră­gosteau şi pe ăl mic, pe Ion, el n-o cunoscuse pe mă-sa, şi până la urmă îşi găseau împăcarea unul în bra­ţele celuilalt.

S-au luat cu acte în regulă, s-au cununat şi la Bise­rică, împotriva voinţei lu’ Sanfir, otrăvit de supărare că pier­dea pământu’ peste Olt şi moara.

– Laşi tu ditamai avere, pentru sărăcia lu’ Ghiţă al Popii, te bagi slugă la copiii lui, mare proastă mai eşti!

Leana nu-i răspundea şi asta îl îndârjea şi mai tare, da n-a avut ce să-i facă, în gândul lui recunoştea că Ghiţă este om de omenie, muncitor şi poţi pune bază pe el la nevoie. După un an de când s-au luat Leana a rămas grea şi asta i-a liniştit pe toţi, venirea unui copil fiind socotită de toţi ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Binecuvân­ta­rea s-a repetat de încă cinci ori, numărul lăstarilor lui Ghiţă al Popii ajungând la nouă, toţi răsăriţi din dragoste adevărată, poate şi pentru că destinul a vrut să restabi­lească legea iubirii în familia rămasă de la Popa Radu.

*          *          *

Într-o zi a venit la casa lor Primarele, unul dintre Po­peşti, omul stăpânirii, împreună cu mai mulţi săteni, le-au numărat vitele şi le-a spus să vină la Primărie că le dă Vodă Cuza şi lor pământ. Între timp se tăiase mult din pă­du­rea Mânăstirii, pentru că după legea lui Cuza pădurea şi pământul nu mai era al mânăstirilor ci al statului. Din pă­mân­tul eliberat după ce s-a tăiat pădurea s-a făcut îm­pro­prie­tărirea în satul de moşteni al Cremănarilor.

Ghiţă a primit şase falce de pământ, cam vre-o două­spre­zece pogoane, atât i se cuvenea după numărul vitelor. Legea lui Cuza a fost o lege înţeleaptă, s-a dat pământ cui avea cu ce să-l muncească şi cui îi plăcea munca, degeaba dai ălor leneşi, strici orzu’ pă gâşte.

Ghiţă al Popii şi Leana lu’ Sanfir, ajunsă prin destin Leana lu’ Ghiţă al Popii, au fost părinţi buni, i-au iubit pe toţi copiii lor, n-au făcut osebire, aşa spuneau, s-a împlinit şi promisiunea făcută de Ghiţă mamei Florica, a umplut ograda de suflete. Poate că n-o să fie de prisos dacă resti­tuim din memoria aşteptării şi numele celor şase copii fă­cuţi împreună: Rada, Elena, Neacşu, Gheorghiţa, Floarea şi Măria, cu precizarea că enumerarea nu respectă ordinea venirii lor pe lume, greu de reconstituit din lipsă de docu­mente. Toţi au ajuns la însurătoare sau măritiş, lucru rar pentru vremea aceea, dar şi preţioasă mărturie că Dumne­zeu lăstăreşte pomul crescut din iubire, chiar dacă îl pune să crească într-o altă livadă.

Într-o casă cu nouă copii s-au adunat multe întâm­plări, depozitele de amintiri sunt pline, aşteaptă moşteni­torii direcţi, în ce ne priveşte vom sta deoparte, nu vom intra în încăperile locuite de amintirile celor pe care nu-i moş­tenim direct, ne e teamă să nu găsim păcate sau neca­zuri ascunse urmaşilor, ne vom mărgini la cei a căror moş­tenire o ducem mai departe, Ion, fiul Oanei şi Rada fiica Leanei. Vom lămuri ciudăţenia acestei duble moşteniri la timpul potrivit.

Ghiţă şi Leana au trăit împreună patruzeci şi doi de ani, ceea ce, altfel spus, ar fi cam cincisprezece mii de zile, fiecare zi cu povestea ei. N-au lăsat după ei alte mărturii, în afara celor nouă copii, pentru ei au trăit şi toţi şi-au scris povestea vieţii cu faptele lor, cel puţin la fel de preţioase ca multele păstrate de istorie. Au săpat, arat şi se­mănat cele douăsprezece pogoane de pământ ale părin­ţi­lor, au dus vitele la păscut, le-au adăpostit şi îngrijit, le-au adăpat, le-au muls şi le-au înjugat la căruţă sau la plug, au cărat lemne din pădure, au umplut fânarele cu fân şi pătu­lele cu porumb, le-au vegheat şi ajutat să fete miei, viţei şi purcei, le-au tăiat şi le-au prăjit sau afumat carnea, au strâns ouăle din cuiburi, le-au pus la clocit şi au pândit cloş­ca să nu le lase prea mult fără căldură, au râs, au mai şi plâns câteodată, s-au ciondănit şi s-au împăcat, au ascul­tat cântecul păsărilor din pădurea Pleşii, cea mai fabuloasă orchestră, au învăţat cum cântă mierla, pupăza, cucu, cio­cârlia, turtureaua şi privighetoarea, au cules bureţi iuţi, mâ­nătărci şi creiţe, fetele şi-au cusut ii noi să se fudu­leas­că la horă, de Paşte şi Rusalii, iar când le-a venit timpul au plecat din casa părintească întemeind fiecare un cămin. Toate aceste zeci de mii de zile ale copiilor lui Ghiţă al Popii au fost împodobite şi înnobilate de muncă harnică şi de rod bogat, au fost mult prea frumoase şi orice încercare de a adăuga o aventură sau faptă mai deocheată ar fi o tini­chea strălucitoare, lipită într-un colier de diamante. Celor ce nu vor preţui comparaţia le las libertatea să găsească alta, cu o singură condiţie: să respecte diamantele. Cel ce res­ti­tuie amintirile rămase de la Moşu Ghiţă îşi recunoaşte neputinţa de a inventa poveşti mai frumoase decât cele ade­vărate, el nu face decât să descrie ce a găsit în depozite şi a văzut în numeroase după-amiezi de vară târzie, din foi­şorul numit Dealul Bolindeţului.

Vom arăta, în puţine cuvinte pentru fiecare, şi dru­mu­rile pe care au plecat din casa părintească, cei nouă copii ai lui Ghiţă al Popii. Dumitru, ca frate mai mare, a fost respectat de toţi ceilalţi, i-au spus Neica Dumitru, a întemeiat o familie cu o fată din sat şi a plecat în Dobro­gea, la Nuntaşi. A trăit 107 ani. A lăsat în urma lui nume­ro­şi urmaşi, pe unul l-am cunoscut şi i-am recunoscut obâr­­şia după tulpina genei numită cântec, sub numele de Nicolae Folescu, celebru interpret de muzică populară, a cântat la radio şi a înregistrat numeroase discuri. Tiţa, fata Oanei, s-a măritat în sat, a făcut casă lângă cea părin­teas­că, a avut o fată şi o nepoată, pe Leana lu’ Mihai, mama profesorului de limbă română binecunoscut de vâlceni pen­­tru ironia necruţătoare şi pentru obiceiul de a vorbi în ver­suri preţioase. Elena s-a măritat cu Alexandru-Sandu Ionescu, zis al lui Hoanţă, din Piepteşti, sărăcia i-a alungat din sat, au plecat la Bucureşti unde au cumpărat pământ,  l-au vândut în parcele, au lăsat loc şi pentru străzi, toate primind numele celor şapte Ioneşti ai familiei, părinţii şi cei cinci copii. Cei ce vor dori să verifice pot căuta arhi­vele străzilor din vechiul Bucureşti unde vor găsi, în car­tie­rul ce a purtat mult timp numele de Progresul, cele şapte nume ale Ioneştilor din Cremănari, Elena şi Sandu Io­nescu, patru fete: Miţa, Mimi, Sanda, Anicuţa şi un băiat, Costică. Primele trei n-au avut copii, au făcut carieră de fete frumoase ale Bucureştiului, Anicuţa a avut o fată, pe Vica, foarte frumoasă şi un băiat, celebrul Puiu Hulubei, valoros actor, interpret shakespearian, Romeo, Hamlet, prin­tre altele, adulat de femei; a emigrat în plină glorie în Canada, unde şi-a adus şi mama şi sora. Costică, favorit al Comisarului de Verde, primul soţ al lui Mimi, a intrat în lumea interlopă a Bucureştiului, totdeauna apropiată de cea a poliţiştilor, a ajuns un renumit Caid, genă recesivă întâr­ziată a unor strămoşi cunoscuţi de Domnia Ta Citi­to­rule, a fost înjunghiat mişeleşte de un ţigan sfrijit, de s-au mirat poliţiştii de unde a găsit putere să înfigă cuţitul. Isto­ria este condamnată să se repetă dacă nu-i sunt recunos­cute păcatele şi nu se trag învăţămintele, poate mai sunt şi alte cauze, las poarta deschisă. Neacşu lu’ Ghiţă al Popii, un bătrân hâtru cu mustaţă Frantz Josef, când l-am cunos­cut, arunca vorbe pline de tâlc din spatele unui zâmbet ce părea să ascundă Paradisul promiţător şi Infernul amenin­ţător, la alegere. Şi-a făcut casă peste drum de cea părin­tească, a avut trei copii, pe Gheorghe, negustor fără har, tot ce câştiga turna pe beregată, pe Vasile, cizmar de lux pentru pantofi de damă, cu pretenţii de bun cunoscător al secretelor ce ţin de picioarele fine, şi pe Onica, mama unui cunoscut politruc de pe vremea comuniştilor. Trecem pes­te numele lui, nu s-a remarcat prin fapte bune, dar nici prin rele, aşa că respectăm obiceiul istoriei de a nu reţine decât eroi sau mari păcătoşi. Gheorghiţa a avut o fată, pe Floa­rea, nume ce revine obsesiv în genealogia strămoşilor: a fost nevasta unui negustor şi cârciumar, om aspru, ascuns şi mustăcios. Urmaşii Gheorghiţei a risipit nobleţea gene­tică prin amestecul cu gene neselecţionate din două căsă­to­rii succesive. Floarea, a opta fiică a lui Ghiţă şi a Leanei a plecat în Dobrogea, într-un sat ce a purtat un timp numele de 1 Mai, i s-a pierdut urma şi dacă cineva ştie mai mult, îi las libertatea şi rugămintea să completeze lipsa. Măria, fiica cea mică a lui Ghiţă al Popii, căsătorita cu Dumitru Trică, a avut o fată, pe Miţa, mireasă prin repetiţie, mări­tată oficial de patru ori şi neoficial de şapte. S-a oprit şi s-a stabilizat după ce s-a măritat cu Mărin Manea, un tânăr sărac, frumos şi inteligent, întors de la armată cu studii apro­fundate despre tainele seducţiei. Mărin, ucenic silitor la şcoala vieţii a potolit-o pe Miţa cu tehnica folosirii efi­ciente a darului natural de excepţie, împărtăşit generos şi la alte femei din sat.

După acest lung şir de nume ale unor oameni ade­vă­raţi, lipsite de importanţă pentru un cititor grăbit, dar inspi­rate de alcătuitorii Cărţi Sfinte, unde sunt scrise pa­gini întregi de descendenţi ai Patriarhului Iacov, ca să nu fie uitaţi, după ce vom cere iertare pentru îndrăzneala in­spi­raţiei, ne întoarcem la povestea vieţii celor a căror moş­tenire o ducem mai departe. Ştim că din acest moment, când vom renunţa la cortina vrăjită în spatele căreia se as­cunde imaginaţia creatoare, bunul nostru cititor va fi ne­voit să asiste la un spectacol banal de întâmplări adevărate, atestate de martori şi de documente. Cei pentru care bana­lităţile vieţii nu prezintă interes pot să oprească lectura la această pagină. Obligaţi de recunoştinţa datorată înaintaşi­lor, noi vom continua restituirile.

Rada, fiica lui Ghiţă şi a Leanei, a fost peţită de Ion Vlădulescu, un tânăr din satul Bercioiu, peste Valea Ruzii. Ion era meseriaş priceput, dulgher, vorbea puţin, îi lipsea îndrăzneala să înfrunte vorbele grele, dacă-l supăra cineva pleca, unii spuneau că e prea bun, alţii că e cam bleguţ, di­mi­nutiv folosit pentru a nu se înţelege că era fără minte; el ştia şi ce spun unii şi ce spun alţii, dar nu-i păsa, îl căutau oamenii să le facă binale, erau mulţumiţi, avea tot timpul de lucru, n-avea timp de bârfe şi nu-i plăceau. Mulţi, de fapt multe, umblau să-l însoare şi, poate, din cauza asta nu avea îndemn şi nici nu-i plăcea niciuna din fetele satului.

Îl tocmise Miron Vlangăr, un negustor cu stare din Bercioiu, să-i facă un fânar, omul cumpăra vite şi le vin­dea, da’ până să le ducă la târg le dădea fân, că nu poţi să ţii vitele în obor nemâncate. Cum n-avea atunci altceva de făcut, l-a ajutat să termine mai repede şi negăsind ce să mai spună, a adus vorba de însurătoare:

– Mă uit la tine Ione, chipeş eşti, priceput slavă Dom­nului, meserie bună ai, nu-ţi lipseşte decât o muiere ca lumea, satu e plin, cum de nu găseşti şi tu una care să-ţi placă?

Ion n-a răspuns, aştepta să treacă un timp, de-ajuns ca omul să uite întrebarea, să se gândească la altceva. Miron, negustorul, n-avea însă obiceiul să-şi uite între­bările, a schimbat vorbele, dar nu şi dorinţa de a avea un răspuns. Într-un târziu l-a avut.

– Vorba asta o tot aud mereu, poate că d-aia mi-e şi greu să mă hotărăsc şi s-o spun p-a dreaptă, nu-mi place nici o fată din sat, le ştiu la toate melicurile, unele pierd timpul pe la porţi cu ochii după băieţi, altele se hlizesc prea mult, sar în horă ca nişte capre, le place să vorbească tot timpu’ le merge gura ca meliţa, poate că oi fi eu mof­turos da’, ce să fac dacă n-am găsit niciuna să-mi placă. Da’, o să-mi vină şi mie vremea, am timpu’ înainte. A vor­bit repede, a vrut să spună tot ca să nu rămână loc şi pentru alte întrebări, apoi, obosit, n-avea obicei să vorbească atât de mult, s-a oprit şi s-a retras în muţenia lui obişnuită.

Vlangăr, om umblat în lume, priceput să citească gân­durile, a înţeles că băiatu căuta nod în papură fetelor, când de fapt vina era la el, că n-avea curaj s-o peţească pe nici-una. Tocmai cumpărase doi juncani de la Ghiţă al Popii, din Cremănari, o văzuse pe Rada, fata lu’ Ghiţă, fată zdravănă, harnică, arătoasă şi o întrebase de ce nu se mă­rită. I-a răspuns Leana, muierea lu’ Ghiţă:

– O să se mărite când i-o veni vremea, e mică, are timp, nu-i duce tu grija Miroane, norocu e orb, da-i găseşte pe ăi la care a fost trimis. Nu cumva ai un băiat de însurat?

– Acu n-am, a recunoscut omu’, da, la nevoie se gă­seşte, meseria mea este să caut.

Potriveala cu vorbele spuse de Ion era prea mare şi negustorul a făcut legătura imediat.

– Mă Ioane, uite eu am o fată bună pentru tine, nu e d-aici dân sat şi n-are nici un melic dân alea care nu-ţi plac ţie, mai e şi frumoasă pă dasupra.

Se ştie că un negustor, când vrea să facă o afacere ştie ce să spună, e meseria lui să cumpere şi să vândă, l-a întors pe Ion pe toate părţile, i-a împuiat capul cu laude, drept e că şi avea de unde să le scoată, până la sfârşit l-a urcat în şaretă şi l-a dus la Cremănari. Luaţi cam pe ne­pusă masa, Ghiţă, Leana şi copii lor, s-au făcut că se miră de vizita celor doi:

– Ce vânt te aduce Miroane, că junci de vânzare nu mai am, sau, poate că ai tu ceva de vândut, l-a întâmpinat Ghiţă.

– Nu ştiu cum se făcu Ioane, cum îţi veniră ţie vor­be­le în gură, că o nimerişi, de data asta am ceva de vân­za­re, da să ştii că e marfă bună, merită s-o cumperi, n-o să-ţi pară rău, i-a răspuns cu un zâmbet şugubăţ Miron. Uite, am venit să-ţi vând un flăcău frumos, cred că-l cunoşti, e dulgher de mâna întâia, face tot ce are omu nevoie pe lân­gă casă, pătule, magazii, fânare, face şi case, e tare vrednic şi ştii vorba, meseria e brăţară de aur, tu ai o fată de mări­tat, pe Rada şi e timpu să-i iei o brăţară, uite, ţi-am adus omu’ care o are.

Ghiţă se uita la negustor, îi mergea gura, vorbea frumos şi nu-i venea să-l întrerupă. Nici după ce s-a oprit din vorbit nu găsea nimic de spus. După un timp de tăcere a vorbit tot Miron, puţin cam încurcat:

– Uite că eu am spus ce aveam de spus, acu’ vor­beşte şi tu, e rândul tău, l-a îndemnat pe Ghiţă.

– Mă miram eu să vii tu aşa, numai să mă vezi pă mine, că ţi s-a făcut dor; ne-ai cam luat pe neaşteptate, puteai să ne trimiţi vorbă; nu e uşor să-ţi dai fata dân casă tomnai la Bercioiu. Pă băiat îl ştiu, e harnic şi îl caută oamenii, n-aş avea nimic de zis, da, ar fi bine s-o întrebăm şi pă mă-sa, şi pă fată, că doar n-o s-o dau dân casă fără voia ei. Le-a chemat şi le-a spus de ce veniseră oamenii, au venit amândouă, gătite ca pentru horă şi toţi au înţeles că şi ele ghiciseră de ce au venit şi se pregătiseră ca să-i pri­mească.

Ce să mai întindem povestea, s-au înţeles şi au aran­jat de nuntă. Radei îi plăcea băiatul, îl ştia de la horă, era cam ruşinos, mai bine aşa decât obraznic, era zdravăn şi făţos. Mă-sa Leana o îndemnase, când se îmbrăcau, să-l ia, „Ia-l fa Rado, că e meseriaş, cu ăsta nu mori de foame”.

Au făcut nuntă şi la Cremănari şi la Bercioiu, au făcut două mese ca să vină cât mai mulţi nuntaşi, să iasă darul mare.

Asta este tot ce am găsit despre drumul scurt prin lume al Radei, fata lui Ghiţă al Popii. Ce a fost după nun­tă, nu mai ştiu, depozitul de amintiri din satul Bercioiu a rămas închis, cremenea n-a mai vrut să-mi lumineze min­tea după ce am trecut de Valea Ruzii. Am aflat din măr­tu­rii, imposibil de verificat, că Rada a rămas grea imediat după nuntă, a născut un băiat, l-au botezat cu numele tatălui său, Ion, s-a îmbolnăvit de o boală grea, toate bolile erau grele în veacul al nouăsprezecelea, şi a murit când copilul avea zece luni. Au înmormântat-o la Cremănari, n-au lăsat-o singură printre străini, Ghiţă şi Leana şi-au găsit vină unul altuia, că nu trebuia să dea fata departe de casă, au plâns, era singurul copil ce-l pierdeau, şi au luat pe mi­cu­­ţul Ion la Cremănari. Ilinca, nevasta lui Ion al lu’ Ghiţă, fratele Radei, a zis că nu lasă copilul pe mâna nevolnicului de Vlădulescu, o fi el dulgher bun, da la îngrijitul copiilor nu-l duce capu’.

În acest loc leagă destinul firele din care se va ţese povestea celui de al doilea înaintaş, dintre copii lui Ghiţă, al celui ce scormoneşte amintirile uitate.

*          *          *

Am găsit în scrierile Sfinţilor părinţi o dezlegare a secretului pus de Iisus Hristos în numele dat Apostolilor Săi. Numele de Petre înseamnă piatra pusă la temelia Bise­ricii Lui, dar mai înseamnă şi faptă, lucrare, pe când nu­mele de Ioan este simbol al contemplaţiei, o stare de înţe­le­gere a lumii dinainte de faptă, dinainte de atribuirea nu­me­lor, de exprimarea prin grai şi de formularea de scopuri în sensul lumesc, meditaţie pură, apropiată de Raţiunea Supremă, anterioară Zidirii de către Cuvânt, Cel ce era cu Dumnezeu, fără să fie ziditor, înainte de primirea poruncii. Ştim cât de greu este de înţeles noţiunea de contemplare, o trăire fără scopuri, într-o lume croită pe proiecte pragma­tice, dar mizăm pe bunăvoinţa cititorului de a veni în în­tâm­pinare, toate eforturile noastre ar fi inutile fără com­plici­tatea dumnealui.

Ultimul băiat al Oanei a fost botezat Ion şi credem că la alegerea numelui s-a respectat Taina pusă de Mân­tui­torul în numele apostolilor, mai mult, avem convingerea că numele de botez al oamenilor face parte din destin. Dacă nu m-aş teme de atoateştiutori, l-aş chema în ajutor pe Pseudo-Dionisie, cel care, pe nedrept, se pare, a fost confundat cu Sfântul Dionisie Areopagitul, primul evec al Atenei. Ca să nu greşesc voi invoca spiritul celui ce a fost autorul unei lucrări despre Numele divine. Las cititorului, doritor să afle mai multe, plăcerea de a căuta informaţii în cărţi de specialitate, nefăcând prin asta altceva decât să-i confirm statutul de partener.

Ion al lu’ Ghiţă al Popii Radului a avut încă din prun­cie o purtare ciudată, vorbea puţin, când cineva îi adre­sa cuvântul privirea lui trecea dincolo de cel ce-i vor­bea, n-auzea vorbele, nu le rânduia în judecăţi, înţelegea fără să i se explice, ştia înainte de a i se spune, nu greşea niciodată pentru că nimeni nu ştia ce gândeşte. Oamenii îi respectau purtarea şi-l credeau înţelept. Mulţi îl opreau şi-i vorbeau, n-aşteptau să afle răspuns, îl găseau singuri şi erau convinşi că l-au primit de la el. Darul lui nu stătea în vigoarea trupului, era firav, mărunt de statură, Moaşa Petria a spus odată o vorbă, rămasă poate neauzită, oame­nii n-aud decât ce vor, a zis că Ion a rămas mic de stat pen­tru că n-a supt dragoste de mamă. Trecea neobservat dacă n-aveai nevoie de el, dar toţi aveau nevoie, toţi ştiau că îl pot găsi când le trebuia şi că ştie răspunsul la toate întrebările, nu putea să facă, dar ştia cum trebuie să se facă, în mintea lui răspunsurile erau rânduite, ordonate, totdeauna eficiente, era de ajuns să-i vorbeşti ca să le afli singur şi de multe ori nu mai ştiai că vin de la el. Uitat de cele mai multe ori la sărbătoarea reuşitei, Mogodel, cum i se spunea ca să i se dea şi o identitate potrivită staturii, rămâ­nea cu gândurile nespuse, dar totdeauna rodnice, şi cu sărăcia.

A redeschis cârciuma părinţilor săi, n-a mers, bău­to­rilor le place să aibă cu cine să flecărească, Ion era prea serios şi le tăia chefu’.

– E dat dracului Mogodel ăsta, isteţ foc, le-nvârteşte până le nimereşte, a spus odată un beţiv.

Ion s-a uitat la el, se făcea că nu înţelege şi beţivul, stân­jenit i-a răspuns cu un rânjet tâmp.

– De unde ştii tu cum învârteşte şi nimereşte diavo­lul?

– Păi, nu să lasă până nu bagă coada, i-a răspuns pehlivanu.

– Asta înseamnă că e isteţ?

– Păi, cum altfel?

– Dracu’ nu e isteţ, e rău, el caută prostia şi o pune la treabă, un om isteţ, cum zici tu dă la o parte prostia şi caută mintea bună, de care dracul fuge ca de Sfânta Cruce, pentru că omul cu minte sănătoasă nu face niciodată ce vrea dracu’.

Beţivul a mai vrut să spună şi el ceva dar nu i-a venit nimic pe buze, a rămas cu gura deschisă şi cu ochii miraţi a neînţelegere. De atunci beţivii s-au ferit de Ion, s-au mul­ţumit cu ciocanu’ de ţuică.

După un timp duhul bunicului de la Blidari l-a sfă­tuit să renunţe la cârciumă, pentru că se pricepea la aritme­tică l-au luat samsarii de vite să le ţină socotelile şi au înţe­les repede că aveau mare nevoie de el, nu numai pentru adu­nări şi scăderi. Avea ochi buni, vedea afacerea, cum­pă­ra înaintea celor ce mai făceau calcule, se tocmeau să mai rupă din preţ sau umblau după chilipir, era îndrăzneţ cu măsură, cinstit, om de cuvânt, mare capital, vindea înain­tea altora, afacerile lui se încheiau totdeauna cu câştig.

Negustoria cu vite, geambaşia, meserie cu tradiţie la Cremănari nu se potrivea cu puterile lui trupeşti, era drum lung de la un târg la altul, mergeau pe vreme rea, cu viscol cu ploaie sau ninsoare, mânau vite obosite care aveau ne­voie de hrană, de apă, de adăpost, tovarăşii de negustorie se mai certau între ei, se îmbătau, ce mai, nu i-a mai con­venit şi s-a lăsat. S-a apucat de negustorie cu ţuică, i-a mers bine, cumpăra de la Urşi, de la Gâltofani, de la Cuca-Măcăi, sate căţărate pe dealuri, pline cu pruni negri şi clotuşi, dădeau o ţuică dulce, o beau oamenii ca pe apă. I-o aduceau acasă, îşi făcuse butii mari şi butoaie, o rânduia după gust şi tărie, nimeni nu era mai priceput ca el, cu toate că nu se îmbăta niciodată. Ducea ţuica „la vale”, la Slatina, la Caracal, sau la Calafat, câştiga bine, îi dădeau oamenii grâu, secară, ovăz, se întorcea cu carele pline, vin­dea cerealele ca pe pâinea caldă, veneau din toate satele să cumpere. Şi-a făcut şi cazan din aramă curată, i l-au făcut nişte rudari de la Zăvideni, spre Drăgăşani, le-a dat grâu, i-a plătit bine şi i-au făcut treabă bună. A început să cumpere şi prune, ieşea mai bine cu prunele, cu boasca rămasă hrănea o turmă de porci, îi vindea la Oborul săptă­mâ­nal din Râmnic, lua bani frumoşi, s-a dovedit încă oda­tă că Dumnezeu are grijă de toate vietăţile Sale, chiar şi de cele firave la trup.

Nu se însurase şi nu se gândea să se însoare, era mai mult plecat, n-avea timp de muieri, zicea că e mai bine holtei, de ce să-şi ia beleaua pe cap, numai că vorba de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, se întorcea odată de la Piteşti, dusese ţuică unui cârciumar, ţinea un han de-i spunea „La Berbecu”, aşa îi pusese firma, oamenilor le-a plăcut şi se strângeau din toate părţile că avea şi un taraf bun de lăutari şi o cântăreaţă de-i înecai viersul în vin, îl beai pe îndelete şi nu te mai săturai. S-a oprit la han să ia ceva în gură şi să doarmă peste noapte, vânduse ţuica şi era obosit. A văzut o fată voinică, pleznea de sănătate, cu asta puteai să tragi şi caru’, la nevoie, servea la mese şi un muşteriu, încălzit de băutură, i-a ridicat fusta, cică să vadă ce ţinea fata acolo. A primit o pereche de palme aşa de să­nă­toase că s-au auzit în tot hanul. Omul, convins că n-are ce să vadă sub fustă, s-a ridicat şi împleticindu-se a ieşit afară să se răcorească. Fata şi-a văzut mai departe de trea­bă, mesenii de străchinile şi carafele lor.

Când a venit să-l servească pe Ion, acesta i-a aruncat o vorbă, venită chiar atunci pe buze:

– Aici nu e loc bun pentru tine.

– Da unde e loc, unde să mă duc?

Luat pe nepregătite, Ion a dat drumul unei alte vor­be, aşa, la întâmplare, aşa ar fi zis un necunoscător, lucru neadevărat, pentru că Ion nu vorbea niciodată fără plan.

– Păi, dacă ai merge, te-aş lua cu mine.

Fata l-a măsurat câteva clipe, din cap până în picioa­re şi fără să mai stea pe gânduri i-a spus:

– Merg, dacă mă iei. Când pleci?

– Plec mâine dimineaţă, devreme, vreau să m-apuce ziua aproape de Schitu’ Maicilor.

– Bine, i-a mai zis fata şi şi-a văzut mai departe de treabă.

A găsit-o lângă căruţă, de unde o ştia nu i-a spus şi nici el n-a întrebat-o.

– Văz că n-ai luat nimic, te-ai răzgândit?

– Nu m-am răzgândit, da’ n-am ce lua, tot ce am e pă mine şi chiar d-aş avea n-aş lua, că dacă nu-mi place, plec.

S-au urcat în căruţă şi a mânat caii, un timp n-a zis niciunul nimic, mergeau aşa fără să vorbească, nu prea ştiau ce să spună. După o vreme, merseseră o bucată bună de drum, Ion a simţit nevoie să zică ceva:

– Da’, tu de unde eşti?

– D-aici, dân Bascov şi mă cheamă Ilinca, i-a răs­puns fata.

– Şi de ce ai venit aşa repede cu mine?

Fata i-a aruncat o privire încruntată şi i-a răspuns pe un ton apăsat:

– Pentru că mi-ai zis că mă iei, m-am uitat la dum­neata şi am venit. Tot trebuia să plec, n-ai văzut că l-am bătut p-ăla?

– Şi de ce l-ai bătut?

– Aşa, ca să să-nveţe minte. Pe bărbaţi e bine să-i baţi, altfel nu-nţeleg.

Au tăcut, caii îndemnau să ajungă acasă, cunoşteau drumul şi cei doi nu găseau nimic de spus.

El se gândea că fata e zdravănă, bună de muncă, ţine le tăvăleală, era o afacere bună, n-avea ce pierde, dacă nu-i convine pleacă, aşa a zis, îi plăceau femeile voinice, oame­nilor le place ce le lipseşte, el era mărunt, ce să facă cu una tot mică? Era sigur că n-a greşit, prea era liniştit, când greşea îl sfredelea ceva în capu’ pieptului.

De când cu cârciuma îşi făcuse casă peste drum, în faţa celei părinteşti, nu mai aveau loc toţi, fetele erau mari, aşteptau peţitori, numai Măria mai dormea cu mă-sa Leana, tata Ghiţă îl îndemnase să-şi facă o casă a lui:

– Îţi dau dreptul tău, apucă-te şi fă casă, o să te în­sori şi n-ai unde să aduci muierea, mai vine şi un copil, ce te faci?

Cât ţinuse cârciuma casa îi era plină, după ce s-a luat de negustoria cu vite nu-i mai călca nimeni pragul, abia după ce a schimbat vitele cu ţuica au început să vină beţi­vii, să bea şi ei o ţuică pe degeaba, că n-o fi foc, da’ cu be­ţi­vii nu poţi să faci treabă, pierzi timpul, noroc că era mai mult plecat. La casa nelocuită vin cucuvelele şi strigoii, nu avea nici o tragere de inimă să vină acasă, se gândise de multe ori să găsească pe cineva, o babă, ceva, că nu-i ve­nea să aducă o femeie tânără, el era mai mult plecat şi nu poţi să ai niciodată încredere în ea. Fata asta de la Bascov era altceva, nu prea sămăna a femeie, era cât o uşă de mare şi avea uitătură aspră, cine ar fi îndrăznit să intre peste ea? Cam astea erau gândurile ce-i treceau prin cap în timp ce caii ţineau drumul spre casă, îndemnând fără bici, în trap uşor.

Tăcea şi Ilinca, ce să spună, dacă n-o întreba dă vorbă?, nu-i venea să creadă că plecase aşa, dintr-odată, cu omuleţul ăsta, de unde i-o fi venit îndemnul şi curajul să plece cu un necunoscut la drum, şi ce drum, nici nu ştia de ce a luat-o, s-o bage slugă, s-o ia de ţiitoare, că de nevastă nu prea credea că o s-o ia, ar fi fost de râsu’ lumii, el un pitic şi ea o ditamai muiere. Da’, dă ce să se mai frământe cu tot felul de întrebări, ce o fi o fi, acu’ a plecat şi o să vadă ea ce o să facă. Frică nu-i era, nu ştia ce este frica, altora le era frică de ea cu toate că nu se lega de nimeni, numai când o supărau prea tare le altoia câte o pereche de palme, ca muşteriului ăla de la han. Nu mai era fată mare, o dăduse taică-său după unu când avea şaptesprezece ani, unu mare fără minte, l-a ascultat pe tat-so, a făcut ce i-a spus, da’ când a văzut că prostul nu ştia să facă nimic alt­ce­va decât să se urce pe ea, a plecat, nu s-a dus acasă din cauza lu’ tat-so, a plecat la Piteşti, s-a băgat slugă, n-a stat prea mult la un stăpân, parcă era un făcut, toţi voiau să se urce pe ea, i-a învăţat ea cum trebuie să te porţi cu o mu­iere. Acu nu ştia ce o să fie, n-avea curaj să întrebe, o să vadă ea, nu-şi făcea griji, că doar n-o să se sperie de un pişpirică.

Au ajuns la Cremănari noaptea, era un întuneric de-ţi băgai deştele în ochi, i s-a părut că sunt în pădure.   L-a ajutat să deshame caii, noroc că avea un felinar, le-au dat nutreţ, i-au adăpat şi au intrat în casă, Ion a intrat înainte şi a aprins o lampă cu gaz, a scos dintr-un raft nişte ouă, dintr-o garniţă nişte jumări şi o bucată de brânză, cam ve­che. Au mâncat, le era foame, ce era să facă. Ilinca se uita pe furiş la el, nu ştia ce are de gând, era gata să se apere dacă ar fi fost atacată, îi era şi somn şi ar fi vrut să se culce mai repede. I-a mai trecut prin cap şi alt gând, dacă omuleţu’ ar fi vrut să se urce peste ea să-l lase, să vadă ce poate să-i facă. N-a avut norocu’ să afle nimic, Ion i-a ară­tat o cămăruţă şi i-a spus:

– E acolo un pat, culcă-te, că oi fi şi tu obosită.

Nici o vorbă nu putea fi mai potrivită, Ilinca s-a dus în cameră, a închis uşa şi s-a culcat, chiar că era obosită, a adormit imediat. I s-a întâmplat să aibă şi un vis de care  şi-a adus aminte toată viaţa. A visat că se culca, adică se iubea, cu omuleţul întâlnit la „Berbecu”, şi că, piei drace, îi şi plăcea. Când s-a sculat, a doua zi, nu mai ştia sigur dacă s-a culcat sau nu, da’ îi venea să se mai culce odată.

*          *          *

Mai târziu, după ce s-au luat cu acte, pe Ilinca o apu­ca aşa, dintr-odată, ciuda că nu ştia ce se întâmplase în noap­tea când au ajuns şi-l întreba pe Ghiţă:

– Mă drace împieliţat, spune drept, ai venit peste mine, atunci, noaptea, când m-ai adus aici?

– Doamne fereşte, iar te-a apucat, cum era să viu, eram mort de obosit, m-am culcat şi am dormit ca un lemn. Ce spui că ai visat a fost în mintea ta, erai stătută şi te-ai trezit visând.

– Nici nu m-am trezit, nu-mi venea să mă trezesc, era prea bine, îl asigura Ilinca.

– Aşa a fost să fie, să mă duc io tomna’ la Piteşti, să dau de tine şi să te iau cu mine, mie nu-mi pare rău.

– Nici mie.

Se înţelegeau, ea era harnică, aşa cum îi plăcea lui, casa era spiţerie, nici fir de praf, nici urmă de gunoi în curte, făcea mâncare bună, era inimoasă, viaţa lui Ion se schimbase şi nu-i păsa de ce spunea Lisandrina lu’ Milcă, aia de când să ştia avea otravă pă limbă, i-au spus că vor­bea pe izlaz:

– S-a adunat cămila cu piţigoiul, el o gâdilă şi ea moare de râs.

Ion a râs, dacă s-ar fi luat după gura Lisandrinei ar fi ţinut-o numai în certuri, că aia nu lasă omu până nu-l înca­ieră, năcazul a fost că Ilinca nu prea ştia multe, când o su­păra cineva punea mâna pe ce găsea la îndemână şi nu se mai uita unde dădea, de-abia a potolit-o, nu ştia până când, că nici aia nu se lăsa. S-au întâlnit la Poiana Puţului, adă­pau vitele şi Lisandrina a alungat vaca Ilincăi de la jgheab, asta n-ar fi fost nimic da’ i-a ţinut şi o cuvântare:

– Huo, cămila dracului, hupito, nu te mai saturi oda­tă, ai băut toată apa dân puţ, te-a adus ăla dă unde te-a adus să te adape aici, că p-acolo nu te mai săturai.

Ilinca a privit-o cu o uitătură crâncenă, s-a îndreptat spre ea ca o ursoaică întărâtată, de parcă vrea s-o sfâşie, s-o calce în picioare, Lisandrina, speriată, a mers dandară­te­lea, inima i se făcuse cât un purice, s-a împiedicat de viz­du­rile puţului şi a început să chirăie ca muscată de şarpe:

– Săriţi, că mă omoară, aoleo maică de ce mă făcuşi să mă omoare asta ca p-un pui de găină?

Ilinca n-a zis nimic a continuat să meargă spre Li­san­drina care continua să ţipe s-a uitat la ea cu un dispreţ ucigător şi i-a spus:

– Fă, dacă nu-ţi pui zăvor la gură şi o laşi să trăn­căne o să-ţi scot limba şi o s-o dau la porci, apoi după o mică pauză, ca să fie înţeles ce a zis a mai adăugat: Eu nu vorbesc de două ori, vorbesc odată şi a doua oară fac ce am spus, ai priceput?

Pricepuse şi încă prea bine, a dat din cap, că limba nu mai voia să se mişte, şi a luat-o la fugă. După vreo două zile s-a întâlnit Ion cu Mitroi, bărbatul Lisandrinei:

– Ce i-a făcut mă Ioane a ta alei mele, că i-a cam luat graiul, strânge dân dinţi de parcă ar vrea cineva să-i reteze limba.

– Nu ştiu mă Mitroi, că a mea nu-mi spune ce face pă Izlaz, să descurcă singură, dacă vrei să ştii, întreab-o tu.

– Las-o neîntrebată Ioane, n-o mai zgândări că cine ştie ce mai iese, şi mie îmi convine aşa, poate învaţă şi a mea să vorbească mai puţin, numai s-o ţână.

– Dacă n-o ţâne o mai trimiţi pă la Ilinca, că ea îi ştie leacu’.

Au râs şi ca semn de bună pace, Mitroi l-a întrebat pe Ion:

– Până atunci dai şi tu o ţuică?

– Dau mă, cum să nu dau, că e dân prunele noastre.

Nu se ştie cum s-a făcut că deşi nu fusese nimeni pe aproape, a aflat tot satu’, erau nişte tufe de mărăcini p-aproape, s-o fi pitit cineva după ele, că de ieşit la vedere nu cred că avea curaj, s-a împlinit vorba popii de la Maici că toate câte se întâmplă sunt ştiute, secretul este greu de păstrat, se zbate şi iese la drumul mare. Fapt este că de atunci Lisandrina trecea peste drum sau o lua pe câmp când o vedea pe Ilinca şi a învăţat şi cum se ţine limba în gură, spre bucuria lui Mitroi Milcă, şi nu numai a lui, da’, păcat că n-a ţinut-o prea mult.

Se vorbea mult în sat despre Ghiţă şi Ilinca lui, mu­ie­rea era geloasă, dovadă că-l iubea, s-ar fi putut să fi avut şi motive, se spune că cei mărunţi sunt, nu se ştie de ce, cău­taţi de femei. Se vorbea prin sat că nici Ion nu era scu­tit de învăţătura de minte a Ilincăi, dar toate se petreceau între zidurile casei, niciodată cu martori, singurele semne că aveau loc fiind vânătăile de pe spinarea lui Ion, aco­perite cu grijă, niciodată îndeajuns, explicate de înţeleptul Ion prin întâlniri neaşteptate cu obiecte mai tari decât car­nea, prin căzături, nu ştia de ce se împiedica aşa de uşor. Veci­nii aveau unele bănuieli, e greu să te ascunzi de curio­zi­ta­tea lumii şi de mintea inventivă a unora, când este vor­ba de necazul altuia. Cei ce se mai îndoiau, cei ce au ne­voie să vadă ca să creadă, au avut prilejul să afle puterea învă­ţă­turii de minte a muierii lui Ion Ghiţă-Popa Radu dintr-o întâmplare pilduitoare A fost într-un an când Ilinca l-a pus pe Ion să semene lucernă, aveau vite multe, nutre­ţul era de calitate, şi pământul se odihneşte când pui lucer­nă, mă rog, ştia ea ce face cu pământu’ ei. Plouase, să­mânţa fusese cu­rată, crescuse o lucernă de-ţi era mai mare dragu’, numai că de câteva nopţi, la capul locului, spre Cacaleţi, aşa le spunea celor din satul cunoscut mai de mult sub mândru nume de Casa Împărătească, lucerna a fost călcată în tim­pul nopţii de picioare fără minte, poate vrăj­maşe.

– La noapte mă duc să stau la pândă, i-a spus Ilinca bărbatului ei.

– Doamne fereşte, vrei să te cotonogească vreunu, pă întuneric nici nu-l vezi, dă şi fuge, las-o Necuratului dă lucernă, dacă plouă se mai îndreaptă.

– Dacă m-aş lua după tine m-ar mânca sfinţii răi până să vină Dumnezeu cu ploaia, tu la toate le găseşti răs­puns, da’ rămâi cu răspunsu’, eu am nevoie de lucernă pen­tru animale.

S-a pitulat în lucernă, n-a fost greu, crescuse mare, n-o vedea nimeni şi înarmată cu un ciomag vârtos, a stat la pândă. N-a trecut mult şi a văzut strecurându-se pe la capul locului patru umbre, se îndreptau către pădure, adică tomna’ ce bănuia şi Ilinca, se duceau să fure lemne. După ce pădurile mânăstirilor au fost luate de stat, sub Cuza-Vodă, nimeni nu mai avea voie să ia lemne din pădure de­cât dacă le plătea la Ocolul Silvic, la Stoiceni, nu era uşor, te duceai şi cereai, venea pădurarul, marca lemnul şi de-abia atunci puteai să-l tai şi să-l aduci acasă. Oamenilor nu le plăcea să umble şi să aştepte, făceau tot ca înainte, furau lemnele din pădure, ce dacă nu mai era a mânăstirii şi era a statului, se ştia din strămoşi că pădurea a fost moştenire, invenţia asta cu proprietatea n-o prea înţelegeau. Treaba lor, să fure, da’ să nu treacă peste lucerna mea, şi-a zis Ilinca şi a hotărât să-i aştepte până s-or întoarce cu lem­nele din pădure, atunci o să-i fie mai uşor să-i înveţe min­te, că nu era lucerna lor, era a ei, ea o semănase, pe pămân­tul ei. N-a trecut mai mult de-un ceas de aşteptare şi i-a văzut, îndoiţi sub greutatea buştenilor, erau şi lacomi, tăiaseră un tufan gros, de-abia îl cărau, doi câte doi. Când au ajuns aproape de locul unde se pitise Ilinca, din lucernă s-a ridicat o stafie şi a început să le care ciomege la picioa­re, niciunu’ n-a rămas neatins. Luaţi pe neaşteptate, oame­nii s-au speriat deabinelea şi de-abia când au văzut că sta­fia le rupe picioarele, au înţeles ce se întâmpla şi au luat-o la fugă, care-ncotro îl mai duceau picioarele cotonogite, de bună seamă fără buşteni. Nu s-a auzit nici-o vorbă, stafia lovea pe muţeşte, iar vinovaţii n-aveau deloc chef să scoa­le satul.

Cei patru n-au spus nimănui ce li s-a întâmplat, însă vorbele bătrânului preot de la Maici s-au adeverit şi de data asta, a aflat a doua zi tot satul, unii au râs, altora le-a intrat frica în sân, aşa învăţare de minte putea să li se în­tâmple şi lor.

Le mergea bine, lui Ion şi Ilincăi, cel ce potriveşte vieţile şi destinele o făcuse şi de data asta cu înţelepciune, adunase mintea ascuţită a nevoiaşului cu braţul vânjos al uriaşei, oamenii le schimbaseră şi poreclele, Mogodel redevenise Ion, iar Ilinca – Venetica, nume ce spunea cum nu se putea mai bine ce simţeau vecinii răutăcioşi şi nepu­tincioşi când vorbeau despre muierea lui Ion Ghiţă-Popa Radu. El râdea pe sub mustăcioară, lăsată aşa, îngustă ca să se vadă ascuţimea minţii, ea purta o încreţitură a frunţii, semn al dârzeniei, al faptei neîntârziate şi avertisment că nu prea ştia de glumă, dacă o supără cineva. Nu le păsa de ce vorbeau vecinii pe la spate, toţi deveneau blânzi şi res­pectuoşi când îi întâlneau, vorbele rele nu dor decât dacă ţi se spun în faţă.

Singurul lor necaz era că nu aveau copii, tare mult ar fi vrut Ilinca să aibă un băiat voinic ca ea şi deştept ca el. Atunci s-a întâmplat să moară Rada, sora lui Ion, şi să-i rămână copilul, tot Ion, de numai zece luni, pe capul ne­pri­copsitului de Ion al lu’ Vlădulescu, după cum se vede plouase cu Ioni, unii îi şi încurcau între ei, numai pentru Ilinca era un semn bun, îi plăcea numele, era serios, avea zi în călendar şi din câte ştia ea toţi Ionii aveau minte bună. A hotărât, fără să mai întrebe, că pă Ion ăl mic îl ia la Cremănari, să-l crească ea aşa cum trebuie, n-a zis ni­meni nimic, n-aveau curaj s-o contrazică pe Ilinca. Nu l-au înfiat, cine avea timp pe vremea aceea de acte pe la pri­mărie, de pierdere de vreme, copilul era în dreptul lui de la mama Rada, era alintat de toţi, i se spunea şi lui tot Ion al lui Ghiţă, nu puteau să-i încurce, şi a crescut ca toţi copiii din sat ducând vitele la păscut pe izlaz. Ilinca îl iubea ca pe copilul ei, de multe ori uita că nu-l făcuse ea, îl îngrijea, îl învăţa să fie harnic şi cinstit, să nu mintă, să nu fure, să nu înjure şi dacă ne gândim bine, cam asta e toată învăţă­tura bună.

Negustoria cu ţuică mergea, butiile erau totdeauna pline şi căruţele plecau încărcate cu ţuică şi se întorceau cu grâu şi alte cereale de la Caracal şi Calafat. Au deschis şi o prăvălie, aduceau de toate, gaz, sare, tutun, bomboane, hal­va, lumânări, pânzeturi, arnici, andrele, tot ce aveau oa­menii nevoie găseau la Ilinca şi dacă nu avea pe loc, le aducea de la Râmnic şi era bine că le lua drumul din pi­cioare, cum se spune şi astăzi prin părţile noastre. Ion ăl mic a crescut mai repede ca alţi copii, la cincisprezece ani arăta ca de douăzeci, îi dăduse mustaţa şi se cam uita după fete. Ilinca a văzut că băiatu’ nu e ca alţii de vârsta lui şi a început şi ea să se uite în dreapta şi în stânga, să-i găsească o fată care să-i placă mai ales ei. A pus ochii pe una, Stana, avea ea minte mai puţină şi uitătură strâmbă, da ce contează, îi dădea tat-so zece pogoane de pământ bun, la câmp, boi, vacă, oi, zestre bună, ce mai, afacere, nu glumă. Bărbatu-so n-a mai avut timp să vorbească, l-a luat într-o sară împreună cu Ion ăl mic şi s-au dus la părinţii Stanei, le-a spus că au venit să-i peţească fata. Oamenii n-au stat pe gânduri, le era frică să nu le rămână nemăritată, băiatul era chipeş, Ilinca şi Ion erau oameni la locul lor, ce mai, adevărat noroc pentru Stana.

Când au adus vorba despre zestre au aflat că aface­rea era mult mai bună decât credeau, oamenii dădeau tot ce aveau, era singurul lor copil, pământul rămânea al Sta­nei, vaca, juncii, oile, pături, velinţe, perini, cămăşi lucrate cu acul de mama fetei, oale, străchini, blide, putini şi butii, tot ce se afla în gospodăria lor, una din cele mai înflorite din sat, Ilinca a fost mulţumită că n-a fost nevoie să se toc­mească, nu-i plăcea vorbăraie prea multă.

Pe Ion nu l-au întrebat dacă vrea s-o ia pe Stana, el era mic şi nu înţelegea tâlcul ascuns al nunţii ce se punea la cale, făcea ce spune mă-sa, iar tat-so tăcea ca de obicei, ştia că tot n-ar avea cuvânt în faţa Ilincăi. În gândul lui, Ion ăl mic îşi zicea că nu e rău să fi însurat şi că ştie ea mama Ilinca ce face. Drept este că era înalt, arăta ca un băiat mult mai mare şi de ce să n-aibă şi el o muiere a lui, Stana, aşa proastă cum era, arăta ca o femeie, cine ştie, poate că o să fie bine. Pentru că nu împlinise şaisprezece ani, Naşu, primarul, unul dintre Popeşti le-a spus că nu poate să le dea dispensă, dar dacă vor să facă nuntă nu-i împiedică nimeni, e treaba lor, şi când o să facă vârsta le face şi acte.

A fost nuntă, nu prea mare, cu fedeleş, cu pochin­zări, cu brad, cu lăutari, cu horă, cu dar la masă, Ilinca nu lăsa lucrurile făcute pe jumate, le ducea până la capăt, era fe­meie serioasă. E adevărat că mireasa nu a prea fost vă­zută, au zis că e deocheată, că o doare capu’, nuntaşii n-au insis­tat, a fost veselie şi asta era de-ajuns pentru o nuntă. A fost însă şi o întâmplare mai ciudată, un ghinion cum au zis unii, mulţi nici nu i-au dat atenţie, de-abia mai târziu şi-au adus aminte şi au rămas pe gânduri. Era obiceiul ca fetele de măritat să-şi facă pentru sărbători şi pentru nunţi cos­tume populare noi, cu ii şi fuste cusute cu acul, cu ti­vuri de arnici colorat, cu modele nemaivăzute până atunci în sat, cu marame şi ciucuri, fiecare nuntă sau horă era prilej de întrecere şi bârfe din partea femeilor şi a fetelor. Gine­rele a vrut să iasă din casă, îl chemase Ilinca, s-a gră­bit, a crezut că poate să treacă pe lângă fata care voia să intre, ar fi avut loc, însă necazul a fost că un nasture de la cămaşa de ginere s-a agăţat de ciucurii năframei purtată de fată, au încercat să scoată nasturele dintre ciucuri, de­gea­ba, parcă era un făcut, n-au reuşit cu toată strădania celor­lalte fete şi femei aflate în apropiere.

– Cu ce sunt eu dator la tine, mă Ioană, a întrebat râ­zând ginerele, dă ce nu vrei să-mi dai nasturele?

– Ba io ţi-l dau mă Ioane, că nu ştiu să-mi fi dator, da’ scoate-l tu că eu n-am putut, i-a răspuns fata cea mare a lui Gheorghe Deaconu, cu obrajii îmbujoraţi.

N-au reuşit să-l descurce, până la urmă l-au tăiat şi  l-au cusut la loc, cu toate că nişte babe le-a spus că nu e de-a bună, că se poate strica nunta din cauza asta. Femeile s-au uitat una la alta, unele n-au zis nimic, altele au spus ce aveau de spus în şoaptă, nunta a mers mai departe şi s-a terminat ca toate nunţile cu dureri de cap, cu oboseală, cu vorbe despre mărimea darului şi despre cât au scos la nuntă.

Necazurile lui Ion au început după nuntă, Stana, nevasta lui, nu înţelegea nimic din ce i se spunea, râdea tot timpul, ca o proastă, n-a reuşit să se culce cu ea, murea de râs când o lua în braţe şi se întorcea cu spatele, avea o putere aşa de mare că nu puteai s-o mai întorci, şi-ţi pierea şi cheful de muiere. Ilinca o trimitea după apă la puţ, venea cu vadra goală, plângând, cu vitele n-aveau curaj s-o trimită că le lăsa în holdele vecinilor sau le pierdea, ce să mai lungim vorba, nu puteai face nimic cu ea.

– Ia-o mă Ioane pă toanta asta şi du-o pă la mă-sa, poate o învaţă câte ceva, că eu nu mai ştiu ce să mă fac cu ea, i-a zis într-o zi Ilinca, şi tu nu te mai hlizi acolo, că dai dă dracu, l-a ameninţat pe bărbatu-so.

Au îmbrăcat-o cu haine curate, au spălat-o, i-au dat pantofii de mireasă, ea se uita la ei şi râdea cu gura până la urechi, când au terminat, n-a fost uşor, Ion i-a zis:

– Hai, fă Stano, hai să mergem pă la mă-ta.

– Hă? s-a zgâit toanta.

– Nu vrei să mergem pă la mă-ta?

– Ihî, s-a luminat Stana şi s-a îndreptat spre uşă.

Au plecat, conduşi din priviri de Ilinca şi de bărbatu-so, el mergea ca oamenii pe marginea drumului, ea trecea dintr-o parte în alta, se uita la toate casele, se oprea, se zgâia să înţeleagă, nu se ştia ce, ţinea gura deschisă ca să vadă mai bine, şi lua în picioare pietrele de pe drum.

– Hai fă odată, s-a răstit Ion, ruşinat de râsetele săte­nilor. Speriată, Stana a luat-o la fugă, s-a împiedicat de o pia­tră şi a căzut, cât era de mare, în noroiul de pe drum, iia, zăvelcile, fusta şi marama s-au făcut fleaşcă, dintr-un genunchi îi curgea sânge, din gură salivă şi urlete, numai ochii priveau nelămuriţi şi refuzau să dea lacrimi. Era un plâns urât, un fel de urlet, muget, lipsit de orice armonie. Oamenii râdeau pe la porţi, nu de Stana, nu se râde de cei fără minte, ci de Ion, ruşinat şi neputincios, aplecat asupra fetei şi încercând s-o ridice şi s-o liniştească. A reuşit s-o scoale, a luat-o de mână şi a dus-o până la poarta părinţilor ei, a împins-o în curte şi le-a spus:

– V-am adus-o înapoi, eu n-am ce să fac cu ea, le-a întors spatele şi a plecat, aproape fugind.

– Ce ai făcut mă cu nevastă-ta? l-a întrebat Ilinca.

– Aia nu e nevasta mea, aia e toanta satului, i-am dus-o mă-si, s-o cureţe dă noroi şi dă prostie.

Nereuşita n-a descurajat-o pe Ilinca: „Dacă n-a fost să fie cu pământul toantei, o să-i căutam una de neam bun, o să spăl eu ruşinea şi o să le dau cu tifla la ăi de râd ca proştii”, şi-a zis şi n-a spus nimănui ce vrea să facă, avea deja un plan, nu-l spunea pentru că dacă spui ce vrei să faci ţi se pun toţi împotrivă. Pusese ochii pe fata a mare a lui Gheorghe Deaconu, aia cu nasturele şi năframa, era chipeşă, era harnică, cosea cele mai frumoase ii, da nu la asta se gândea Ilinca, ea se uita la Gheorghe, un bărbat înalt, încruntat, vorbea puţin, poate din cauză că avea o bâlbâială la început, după ce începea vorbea răspicat, tare şi ce spunea el era sfânt: „Ăsta da bărbat”, spusese odată când îl auzise vorbind. Şi Gheorghe scăpase o vorbă, ajun­să repede la urechile ei, spusese doar atât: „Aprigă mu­iere!”, şi nimeni nu l-a contrazis.


Răzbunarea năframei

Într-o Duminică, după Rusalii, Ilinca s-a aşezat la răscrucea dintre şosea şi drumul cimitirului, pe acolo tre­cea Gheor­ghe când venea de la biserică, l-a aşteptat când a văzut că ies oamenii, n-a aşteptat prea mult, l-a văzut cum urca în­cet coasta. Ce bărbat frumos! Era îmbrăcat în haine de sărbătoare, cămaşă albă cu guler şi sabace cusute de mână, chimir lat de piele colorată, un maro spre bej, pălă­rie cu margini largi, de fetru, opinci lucrate de meşter pri­ce­put, se sprijinea pe un toiag încrustat, de corn, lustruit, semăna cu episcopul, mergea ca şi ăla ca un voievod. Mustaţa, ca a lu’ Frantz Josef, îi venea mai bine decât împăratului. Faţa Ilincăi, de obicei încruntată, se luminase într-o admiraţie greu de ascuns.

Când a ajuns în dreptul ei şi i-a dat bineţe, femeia i-a răspuns şi i-a spus că ar avea ceva să-i spună, ar fi vrut să-l cheme acasă, da’, dacă se grăbeşte poate să vină ea la ei, că ce vrea să-i spună e bine să fie spus pe îndelete.

– Spune Ilincă, spune de ce e vorba şi o să vedem cum facem, că n-a intrat timpu’ în sac.

– Măi Gheorghe, ce să mai lungesc vorba, sunteţi spre seară p-acasă?

– Dacă trebuie să fim, suntem.

– Şi Oniţa o să fie?

– Păi unde să se ducă, azi e Duminică, stăm şi noi ca tot românu’ pă lângă casă.

– Dacă e aşa, o să venim pe le voi, să nu vă fie cu supărare.

– De ce să fie cu supărare, că doar n-o să veniţi cu gânduri rele.

– Rele nu sunt, da’ nişte gânduri o să fie, i-a întors-o Ilinca.

– Dacă veniţi o să vedem şi gândurile, noi vă aştep­tăm cu inimă deschisă.

– Bine Gheorghe, mergi cu Dumnezeu, că o să ve­nim.

S-a întors acasă, a pus masa, au mâncat şi după ce ăl mic a mulţumit pentru masă, Ilinca i-a spus ălui bătrân:

– Du-te la ai lu’ Trică şi spune-le să ia şi vitele noas­tre când trec la izlaz. Spune-le că ai o treabă.

– Ce treabă?

– Ce treabă, o să vezi tu, lor le spui aşa: am o treabă Şi pregătiţi-vă să mergem pe la Gheorghe Deaconu.

– La Gheorghe? Ce să facem la Gheorghe?

– Mergem s-o peţim pă fi-sa, cu ăsta mic.

Ala mic a făcut ochii mari, cum a putut Mama Ilinca să se gândească la Ioana lu’ Deaconu, crede ea că o să i-o dea tat-so, ăla e om trufaş, vrea băiat cu stare pentru Ioana, fata e şi frumoasă şi harnică, nu-i place să se bage în vor­bă, ori e mândră ori e ruşinoasă. Cum să dea Deaconu fata unuia care o ţinuse pă Stana, avea şi aşa destule necazuri din cauza ei, toţi îl întrebau când îl întâlneau „Cum a fost Ioane, de ce te-ai lăsat de Stana?”, n-aşteptau să le răs­pundă, începeau să râdă şi el murea dă ciudă. S-a uitat la Mama Ilinca, a văzut că nimic n-o s-o poată întoarce şi a tăcut, zicându-şi în gând că mai are mult până să înţeleagă planurile încurcate ale ălor bătrâni.

Se aşternuse o tăcere grea, ca atunci când oamenii se gândesc la acelaşi lucru şi nu le vine să vorbească, de tea­mă să nu spună o prostie. A îndrăznit să dea cuvânt ăl bă­trân:

– Păi, să mergem, da’ ar fi fost bine să le fi spus de ce venim, să fie şi ei pregătiţi.

– Lasă că ştiu ei, i-a tăiat vorba Ilinca, voi gătiţi-vă cu hainele bune, să nu mă faceţi de râs.

Ion, ăl mic, şi-a adus aminte atunci de păţania cu nas­turele şi năframa Ioanei, şi fără să-şi dea seama a scă­pat câteva vorbe: „Mare e puterea Ta Doamne!”, apoi a con­ti­nuat în gând: „Va să zică, asta era datoria mea la Ioana.”

Pe la mijlocul conacului cei trei ieşeau din curte, gă­tiţi de sărbătoare şi se îndreptau către uliţa ce ducea la casa lui Gheorghe Deaconu, în Dragomireşti. I-a întâmpinat la poartă Oniţa, mama Ioanei, gătită şi ea cu haine de săr­bă­toare, i-a alungat pe cei trei copii mici, se ţineau de poalele ei, curioşi să-i vadă pe noii veniţi:

– Plecaţi mă, ce vă băgaţi în sufletul omului, voi nu vedeţi că avem mosafiri?

Copiii, n-o auzeau, de fapt se făceau că n-o aud, pen­tru că pe mosafiri îi vedeau şi tocmai de asta se îngrămă­deau la poartă. Ilinca, înţelegătoare, le-a mângâiat capetele şi le-a dat curaj:

– Bine v-am găsit Oniţă şi să fie cu noroc.

– Fiţi bine primiţi şi să dea Domnu’ un ceas bun, i-a răspuns femeia, încercând să-i depărteze pe ăi mici, „ple­caţi mă d-aici, vedeţi-vă de joaca voastră, nu vă băgaţi în­tre ăi mari”, apoi scuzându-se, uite aşa fac mereu când vine cineva în curte.

– Lasă-i Oniţă, că sunt cuminţi, da’, cei mari unde sunt, Ioana e acasă?

– I-acasă, cum să nu fie, că ne-a spus Gheorghe că veniţi.

A ieşit şi Gheorghe din casă, prilej pentru Ion Ghiţă să spună şi el primele vorbe:

– Să trăieşti Gheorghe, dă mult n-am mai fost pă la tine, ai umplut curtea de acareturi.

– Să trăieşti Ioane, am mai făcut şi noi câte ceva, ce era să facem, copiii cresc şi nevoile odată cu ei, da’ nu ne plângem, avem cu ce ne hărăni, sănătoşi să fim.

– Bine ai zis Gheorghe, că sănătatea e mai bună ca toate, dacă eşti sănătos poţi face faţă la năcazuri, alea vin singure, că aşa a fost dat, a intrat în vorbă şi Ilinca.

– Da, hai să intrăm în casă, dăschide Oniţa odaia dă oaspeţi, că d-aia e făcută, ştiţi, o ţine încuiată că intră năz­dră­vanii ăştia şi strică p-acolo.

Atunci a apărut, lângă uşă, Ioana, stătea mai deo­par­te să nu-i împiedice pe cei ce intrau în odaie. Tat-so i-a făcut loc să intre şi ea, îndemnând-o:

– Hai Ioană, dă perinile la o parte să aibă unde să stea oamenii, aţi umplut casa de macaturi, de perini şi de tot felul de ţoale, nu mai are omul loc să se aşeze.

– De, Gheorghe, aşa e casa cu fete mari, i-a sărit Ilinca în ajutor fetei. Ia să văz eu ce ai mai lucrat, Ioană, că te ştiu pricepută, nimeni nu ştie să coasă ca tine, mi-a plă­cut iiea cu care ai ieşit de Rusalii, dă unde mai iei mo­de­lele?

– Le găsesc şi eu pă unde pot, îmi aduce şi taica dă la Râmnic, le mai fac şi sângură, i-a răspuns fata, ruşinată că a trebuit să vorbească atât de mult.

Toţi se uitau la Ioana, se vedea că fata înfrunta greu atâtea priviri şi atunci Ilinca a schimbat vorba.

– Ei, acu’, după ce ne-am aşezat, cred că bănuiţi de ce am venit.

– De bănuit om bănui noi, dar de ştiut nu ştim decât după ce ne spuneţi.

– Păi, ce să ne mai lungim, am vrea să ne-o daţi pă Ioana pentru Ion, dă nevastă.

De data asta s-a lăsat o tăcere mai lungă, cei din casă n-aveau nici un îndemn să vorbească, toţi se uitau la Ghe­or­ghe, la el era greutatea răspunsului. Deaconu, aplecat în faţă, de parcă ar fi avut un sac pe spinare, privea căutând ceva, jos, în odaie, s-au uitat şi n-au văzut nimic; după un timp a tuşit sec, o tuse de atras atenţia, după care a dat grai:

– Uite mă, Ilinco, şi tu Ioane, e adevărat că noi o avem pă Ioana dă măritat, ne-au mai venit peţitori, au venit unii din Măgura Mihăieştilor, de peste Olt, avea bă­iatu’ stare bună, da’, n-am vrut să o dăm, era prea departe, au mai fost şi alţii da’ nu ne-am înţeles, ne uităm şi noi la om, că nu-ţi dai fata după un terchea-berchea, am zis să chibzuim bine, să nu ne grăbim, fata n-are nici douăzeci de ani, are timp berechet. Acu, dacă aţi venit voi, stăm şi ne gândim dacă o fi bine. O ştiţi pă Ioana, e harnică, e ruşi­noasă, nu-i place să se dea în stambă ca altele, e şi fru­mu­şică, nu că e a mea, da’ aşa e; ne-aţi luat cam repede, nu ne gândisem până acu’, Ion, e el voinic da’ dân câte ştiu e cam mic, câţi ani a împlinit?

– O să împlinească optsprezece, nu e mare lucru, uită-te şi tu la el, arată ca de douăzecişicinci, i-a răspuns Ilinca.

– Ei, nici chiar aşa, a îndrăznit să se amestece şi Ion Ghiţă, e cum trebuie şi să potriveşte cu Ioana, e harnic, e cuminte şi e şi el frumuşel.

Au râs cu toţii, până şi Ioana a pus mâna la gură să nu se vadă că-i vine să râdă.

Gheorghe Deaconu a râs cel mai puţin, de fapt nu­mai a zâmbit uşor şi a revenit imediat la seriozitatea lui obiş­nuită, urmărindu-şi gândul cu care pusese întrebarea.

– Eu am pus ochii pă el mai dă mult, îmi place băiatu’, m-am gândit pentru una dintre fetele mai mici, ştiţi că mai am trei, da’, dacă voi vreţi să-l însuraţi acum, n-aş putea să i-o dau decât pă Ioana, ea e a mai mare şi e de rând la măritiş. Tu ce zici, Oniţă?

– Păi, eu zic ce zici matale.

Toţi îşi dădeau seama că momentul luării unei deci­zii era în faţa uşii, aştepta să-i deschidă cineva şi cum Ghe­orghe întârzia, i-a sărit în ajutor Ion Ghiţă, cu price­pe­rea lui de negustor:

– Dân câte văz, noi ne-am cam înţăles, da’, pă copii nu-i mai întrebăm?

La vorba asta nu se gândiseră, atât Gheorghe cât şi Ilinca avea obiceiul să facă toate după judecata lor, ceilalţi trebuiau să-i asculte, cine ar fi putut să-i contrazică? S-au uitat la copii, ei n-au avut nimic de zis şi tăcerea a fost lua­tă ca acceptare a hotărârii celor mari, ceea ce era adevărat, pentru că şi băiatu’ şi fata erau mulţumiţi, se vedea pe faţa lor. După ce au văzut că nu era opoziţie, cei de faţă, oa­me­ni hotărâţi, au lăsat vorbele deoparte şi au trecut la fapte, au fixat data nunţii şi au adus vorba despre zestre şi alte ches­tiuni ce trebuiau să fie discutate. La zestre au fost une­le greutăţi, Ilinca voia mai mult pământ, Gheorghe spunea că mai are cinci copii, între care doi băieţi, pământu’ ră­mâ­nea în discuţie, deocamdată nu putea să-i dea decât un pogon şi jumătate, loc bun, în ţarină. Văzând că n-o scoate la capăt, Ilinca a luat rămânerea în discuţie ca o promi­siune, deşi nu-şi punea prea multă nădejde.

S-au despărţit înţeleşi, mai rămânea de stabilit data nunţii, asta după ce ieşea vinul cel nou şi găseau lăutari, mai pe toamnă, aveau timpul înainte.

Vestea căsătoriei lui Ion Vlădulescu, a lui Ion al lu’ Ion Ghiţă, alegeţi ce vreţi că e tot unu, cu Ioana lu’ Ghe­or­ghe Deaconu, a făcut repede înconjurul satului şi s-au spus multe, şi bune şi rele.

– Nu s-a lăsat Ilinca până nu l-a însurat pă Ion, au bârfit specialistele; da’, şi Gheorghe, cum s-a lăsat îndu­ple­cat să-şi dea fata pă mâna unui copil.

– Ce copil fa, că a mai fost însurat odată, n-a ţinut-o pă Stana? au făcut şi nuntă.

– Aia n-a fost nuntă, a fost o ambiţie a Ilincăi.

– Orice aţi zice, copiii sunt potriviţi.

– Da’, trebuie să ia hârtie de la primar, că el e prea mic.

– Poate că acu’ le-o dă, e Deaconu la mijloc.

Băieţii şi fetele şi-au adus aminte de întâmplarea cu nasturele, la nunta cu Stana:

– Aţi văzut fă c-a fost un semn, v-am spus eu, tre­buia să fie ceva, că n-au putut să scoată nasturele până nu l-au tăiat.

– Li s-a arătat semnu’ şi nu l-au înţeles.

– Ba eu m-am gândit, da’ n-am vrut să spun.

– Te-ai gândit, nu te-ai gândit, dacă n-ai spus degea­ba te-ai gândit, nimeni nu se poate pune contra soartei.

*          *          *

Nunta s-a făcut la exact un an de la cea cu Stanca, primarul nu le-a dat dispensă de cununie, a zis să mai aştepte să facă Ion optsprezece ani, da’ Ilinca n-a vrut, a zis că o să le dea şi după nuntă, ce dacă fac întâi nunta şi bagă la urmă şi actele, Deaconu n-a vrut să-l roage pă Din Popescu, erau în râcă pentru nişte acte.

Mireasa a umblat cu plosca prin sat, însoţită de un lăutar, aşa era obiceiul când invitai la nuntă, Gheorghe ar fi vrut să cheme tot satu’, însă Ilinca n-a vrut să-i cheme pe cârcotaşi, pe beţivi şi puturoşi, „ăia n-au ce căuta la nun­tă, vin să-şi umple burdihanele şi vorbesc numai pros­tii”. Până la urmă au venit şi din ăi nechemaţi, n-au avut ce să le facă, nu puteau să-i dea afară din curte, numai că, de frica Ilincăi au stat cuminţi la mese, au mâncat pe săturate şi au plecat fără să facă tărăboi, la nevoie e bună şi frica.

La fedeleş, în sâmbăta nunţii, casa şi curtea miresei au fost pline de flăcăi şi de fete, au făcut bradul, au jucat Hora de mână, Sârba, Învârtita, Periniţa, de mâncat n-au mâncat dar li s-a dat să bea ţuică şi vin, ca să aibă chef. Au rămas până târziu, au luminat curtea cu felinare, însă unii stăteau mai pă margine, să nu-i vadă lumea când se pupau. La casa ginerelui, a fost forfotă mare, acolo se pregătea mâncarea pentru masa cu dar şi băutură. Nimic n-a scăpat de ochiul Ilincăi, bucăţile de carne erau numărate, oalele şi tigăile aranjate după mesele cu oaspeţi mari, potriviţi şi amărâţi, vinul era, la fel, pus în damigene, deosebite pen­tru fiecare masă. Alergătorii, potrivit nume pentru cei che­maţi să ajute, aveau fiecare treaba lor, nu se băgau în tre­bu­rile altora, şi toţi o ascultau pe Ilinca. Ion Ghiţă, pus şef la pivniţa cu băuturi, era şi el supravegheat de nevastă-sa: „să nu te pună ăl cu coarne să dai dă băut la vreun beţiv, cum ai obiceiu’, aici e nuntă, omu’ bea cât i se dă, nu vine să-şi umple burdihanu’ şi după aia să borască, iar tu să nu pui băutură în gură, ai auzit?”. Sigur că auzise, cine n-o au­zea pă Ilinca, aşa că a asigurat-o ca s-o liniştească:    „N-ai nici-o grijă”.

Ion, ginerele, era şi bucuros şi trist, îi plăcea de Ioana, toţi îi spuneau că a avut noroc să i-o dea Deaconu pe fie-sa, şi el se mira că i-a dat-o. Tristeţea îi venea când îşi aducea aminte de Stana, îl apuca aşa o frică, nu ştia cum să se poarte cu Ioana şi de întrebat n-avea pe cine să întrebe, taica Ion nu vorbea de muieri, era ruşinos, iar Ilinca nu ştia să spună decât că astea de la Cremănari sunt nişte îngălate şi puturoase, da cu ochii după bărbaţi, nişte deşănţate.

Ioana, mireasa, s-a bucurat că se mărită, era rândul ei, vorbiseră de multe ori în casă şi aştepta să-i vină peţi­tori, îl ştia pă Ion, era băiat ca lumea şi fetele întorceau capu’ după el, Taica nu ar fi dat-o dacă nu era băiat bun, da’, îi era cam frică de Ilinca, auzise că se aprinde iute şi că dă cu ce are în mână când o supără cineva. Se mai gân­dea şi la noaptea de după nuntă, o învăţase maica destule, da’ tot îi era frică, în fine, o să vadă ea. Dacă sta să se gân­dească, tot de Ilinca îi era mai frică, auzise că n-are somn, să scoală cu noaptea în cap şi când să scoală ea toţi trebuie să fie deja în picioare. Nu ştia nici cum o să se împace cu vecinii, Ilinca era certată cu toţi şi s-ar putea supăra dacă le spune Bună dimineaţa când îi vedea, aşa cum o învă­ţa­seră Taica şi Maica.

Pentru Ion au cumpărat, haine de ginere noi, de la Râm­nic, nici probă nu le-a făcut, s-a dus chiar Ilinca şi a ales ce i-a plăcut ei, pentru mireasă n-a fost nevoie, ea avea costum cusut de mâna ei, pe furiş, ca să nu-l vadă nimeni înainte de nuntă, nici ălea mici nu-l văzuseră ca să nu le ia gura pe dinainte. Fetele venite să îmbrace mireasa, nu mai aveau loc în casă de multe ce erau, au murit, vorba vine, de ciudă când au văzut iiea, fusta, zăvelcuţele, panto­fiorii şi năframa, Măria, Leana şi Dumitra, surorile mire­sei, uitaseră să mai închidă gura de atâta mirare. Când um­blase cu plosca, avusese alt costum, tot frumos, dar cel de mireasă n-avea păreche, aşa spuneau fetele, încercând să ascundă ce era în sufletul lor. În sâmbăta nunţii n-a apucat să pună geană pe geană, erau prea multe de făcut şi cum să dormi când toată lumea vine să te vadă, a pus-o mama Oniţa pe Dumitra Predicioaia să-i descânte de deochi, că prea se minunau toţi, şi erau în sat unii oameni, mai ales femei, rele de deocheat.

Moaşa Despa, sora maicii Oniţa, mare meşteră la mo­şit, dar şi la izgonirea duhurilor rele, a mângâiat-o pe frunte, pe obraji, pe ceafă, i-a încălzit mâinile şi picioarele, erau reci ca gheaţa, numai ea ştia cum a făcut, că i-a luat durerea de cap şi oboseala, cum ai lua ceva rău şi ai arunca la pârău. Atunci au venit la poartă flăcăii, calare pe cai, alai mare, cu zurgălăi, cu multă lume după ei, cu lăutari, în cap cu Naşu, Matei al lu’ Din Popescu, le-a făcut semn să tacă şi a grăit, după cum era datina:

– Am venit să aflăm dacă în această casă făloasă gă­sim o porumbiţă frumoasă.

Oamenii se prefăceau că nu înţeleg, că n-au auzit de una Porumbiţa, o fi o pasăre, s-o caute în pădure, spunea fiecare ce-i trecea prin cap, să-l încurce pe Naşu, dacă a văzut omu’ că nu merge aşa, a schimbat vorba:

– Noi ştim ce căutăm, căutăm o fecioară, pă Ioana, n-o fi ea o porumbiţă da’ o crăiţă tot e, şi am venit s-o pe­ţim cu vorbă bună, dacă nu, o furăm, că fără mireasă nu ple­căm.

Ascunsă de fete într-un colţ al camerei, Ioana credea că visează, că nu e vorba despre ea ci despre pasărea ce se zbătea în pieptul ei, speriată şi fără scăpare. A înţeles că nu e vis când a auzit pe Taica, pasărea din piept s-a oprit din zbatere când a vorbit el, mai era o nădejde, i-a spus lu’ Naşu că în casa lui a crescut o fată frumoasă cum nu mai este alta, da’ că el nu o dă decât dacă îl asigură că şi Craiul e la fel de frumos şi merită să-i dea fata lui. Naşu a înşirat multe laude ale Craiului, că e frumos, că e mintos, harnic, cu frică de Dumnezeu şi că îl cheamă Ion. Vorbele au curs şi de o parte şi de alta, tot ce se putea spune de bine s-a aflat în curtea lu’ Gheorghe Deaconu. Toată viaţa ei şi-a adus aminte şi a povestit Ioana ziua nunţii, cea mai fru­moa­să zi petrecută de ea, ar fi putut să vorbească ore în­tregi, nu s-ar mai fi săturat vorbind şi din cauza asta şi noi ne simţim datori să repovestim ce am auzit şi să rugăm pe cei plictisiţi de folclor şi nunţi ţărăneşti să ne ierte.

Când au scos-o din casă toţi nuntaşii au uitat să în­chidă gura, aşa de tare s-au minunat. După ce s-au săturat de privit i-a trezit Gheorghe Deaconu:

– Apăi, dacă asta e Crăiţa pe care o căutaţi, hai să-l vedem şi pă Crai, să aflăm dacă tot ce aţi spus dăspre el este adevărat, am înţeles că ne aşteaptă la biserică.

Au plecat cu tot alaiul pe drumul mare, nu pe potecă, deşi era mai drept, era păcat să nu vadă şi restu’ satului o mireasă aşa de frumoasă, în frunte mergeau Gheorghe şi Oniţa împreună cu Ioana, se umpluse drumu’ de oameni, nu se mai văzuse până atunci atâta lume pe drumul Galice­nilor. Când au ajuns la Biserică îi aşteptau alţi nuntaşi, ai ginerelui, erau mulţi, venise tot satu’ şi mulţi nechemaţi de prin Bercioiu şi Bratia. Naşu, care scurtase drumul pe po­tecă, îi aştepta în curtea Bisericii împreună cu Naşa şi cu Ion, ginerele. Primii au intrat în biserică naşii cu Ion şi bineînţeles cu Ilinca şi bărbatu-so, iar după ei Ioana cu Ghe­orghe şi Oniţa. Popa îi aştepta în faţa altarului şi au fost unii care au zis şi vorbe nepotrivite, că popa ar fi uitat şi el să mai închidă gura un timp, cu ochii la mireasă. Când şi-a revenit le-a făcut o slujbă de cununie aşa de fru­moasă că unii, mai ales unele, plângeau, nu se ştie dacă de bucurie sau de ciudă, poate de amândouă, că erau destui.

Ioana a ascultat slujba, nu prea înţelegea ce spune popa, zicea că Ion ar fi capul şi ea trupul, cum venea asta, s-a speriat când a întrebat-o dacă îl ia de bună voie şi nesilită pă Ion, sigur că îl ia, că d-aia a venit acolo, şi el o ia, cum să n-o ia dacă aşa a zis Taica, i se amestecau vor­bele în gură şi în cap, îi venea să râdă, cum să vină atâta lume s-o vadă pă ea mireasă.

Ion strângea din buze, aşa făcea el când era atent, ve­dea tot ce se întâmplă în jur şi era mândru că venise lumea să-i vadă. S-a uitat la Ioana, a văzut-o că-i vine să râdă şi s-a supărat, nu ştia de ce-i venea să râdă şi nu-i plă­ceau fetele zâmbăreţe. Mai târziu, când povesteau cum a fost, râdeau amândoi. Nu-şi mai aduceau aminte când     le-au pus „pirostriile”, aşa le spuneau coroniţelor de crai şi crăiţă, văzuseră de prea multe ori jocul ăsta pe izlaz, unde băieţii şi fetele se însurau şi se măritau de mai multe ori. Popa le-a spus că acum sunt legaţi prin Taină, dar ei n-au simţit nici-o taină, erau la fel ca înainte.

De la biserică tot alaiul s-a îndreptat spre casa gine­relui, acolo alergătorii întinseseră mese în toată curtea, fe­ciorii şi fetele au încins o horă mare în faţa porţii, erau atât de mulţi că au ajuns la şoseaua mare. După un timp au stri­cat hora şi au dat-o pe învârtită, muntenească şi ardele­nească, apoi pe sârbă şi când s-au obosit a venit rândul ju­că­torilor de brâu, erau mai puţini că e un joc pretenţios şi dacă te-ncurci te faci de râs. Când se joacă brâul oamenii stau pe margine şi privesc; vin întâi Miuleştii cu brâul lor, spun că e ăl vechi, sar ca nişte armăsari şi lovesc pământul cu călcâiul de zici c-ar vrea să facă groapă, o iau de la dreap­­ta la stânga şi de la stânga la dreapta, „tot pe loc pe loc, pe loc, să răsară busuioc”, ameţeşti uitându-te la ei, o ţin aşa cât îi duc puterile, curge năduşeala pă ei parcă ar fi într-un cuptor. Când obosesc vin Barangii, ăştia joacă brâul pe şapte, l-au adus de la munte, de la ardeleni, tro­po­tul pa­şi­lor seamănă cu al cailor, începe uşor, creşte, creşte, se apro­pie şi când ajung, îţi vine să te dai la o parte, să nu te calce, apoi pleacă şi iar vin, venirea, plecarea şi reveni­rea sunt însoţite de stri­găte de luptă şi zăngănit de tălăngi şi cine n-a văzut nici-o dată cum se joacă brâul adevărat, a trăit degeaba, aşa se spune. Întrecerea dintre cele două sate a început la venirea muscalilor roşii, ăia au adus Cazacio­cul, tot un fel de brâu, da’ nu se compară cu ale noastre, aşa spuneau bătrânii când se mai bucurau de respectul ălor tineri.

Băieţii nu s-au lăsat până când nu li s-a cântat şi peri­niţa, cum puteau ei să scape prilejul de a pupa o fată de faţă cu toată lumea, ar fi fost mai frumos s-o ţină până apucau toţi să se pupe, însă Naşu a văzut că erau cam mulţi amatori să pupe mireasă, şi a stricat hora, păcat, că au rămas multe fete nesărutate.

Toate nunţile au povestea lor, nu seamănă una cu alta, aşa a fost şi la nunta unde sunteţi invitaţi, numai că de data asta s-a întâmplat ceva care ar fi putut să strice totul.

Soarele stătea deasupra Măgurii Mihăieştilor, gata să plece, hărmălaia se mai potolise, ăi bătrâni plecaseră să-şi adape vitele, ăi tineri se mai odihneau după atâta tropăială, când cineva a întrebat: „da’, mireasa unde e?”. Au căutat-o peste tot, prin curte, prin casă, prin grădină, întrebând mai în glumă mai în serios: „n-aţi văzut o mireasă?”. La înce­put s-a făcut haz, glumeţii răspândeau zvon că s-a furat mireasa, unii au spus că e o păcăleală, alţii au inventat re­pe­de poveşti, nimic nu e mai uşor, gluma se îngroşa, până când nuntaşii au început să se îngrijoreze. Chiar şi lăutarii s-au oprit din cântat, cum să cânţi la o nuntă fără mireasă?

Luminată d-un gând, mama Oniţa, a luat-o repede pe potecă spre casă unde a găsit-o pe Ioana, îşi dezbrăcase costumul de mireasă şi scormonea într-o ladă plină cu ţoale de tot felu’ iii, fuste, zăvelci, bete şi baticuri, golise lada şi scosese de pe fundul ei năframa de care i se agăţase nasturele lu’ Ion la nunta cu Stana.

– Ce făcuşi Ioană?

– Ce să fac, uite, caut şi eu ceva în lada asta şi am venit să adăp vitele, nu vezi că toţi au uitat dă ele, sunt hupite dă sete.

– Aşa e, mamă, a zis Costică, frati-to, că le adapă, a uitat bătul-ar norocu’, da’, nu trebuia să pleci tu de la nun­tă, găseam noi pă cineva să vină.

– Lasă, mamă, că le adăp eu, şi-aşa nunta s-a ter­mi­nat.

– Vai de mine, mamă, e nunta ta, cum să se termine, acu’ să pune masa, o să dureze toată noaptea, s-a mai vă­zut nuntă fără mireasă?

– Ştii ceva mamă, eu în noaptea asta dorm aici, aca­să la noi.

– Asta nu se poate, mamă, hai repede să te îmbraci, să mergem înapoi.

Ioana ar fi continuat să se ciondănească, nu-i venea să se întoarcă, dar a intrat pe poartă Taica, negru de supă­ra­re şi după el Costică, a fugit repede la oborul cu vite.   N-a mai fost nevoie de nici o vorbă, ajutată de Maica, Ioana s-a îmbrăcat în hainele de mireasă şi au plecat re­pede pe potecă spre casa Ilincăi.

– A venit mireasa! au strigat nuntaşii bucuroşi, lău­tarii au început din nou să cânte şi toată lumea s-a liniştit. Gheorghe Deaconu le-a spus că fata s-a dus să adape vi­tele, au râs ca de o glumă bună, n-au mai despicat firul în patru, oamenii de la ţară n-au timp de pierdut, l-au folosit pentru petrecerea nunţii. Nici unul dintre nuntaşi n-a văzut zâmbetul ascuns, al Oniţei, numai ea ştia că nu pentru vite plecase fie-sa de la nuntă, ci ca să caute năframa făcătoare de minuni, încă de pe când lucra la ea Ioana îi spusese de mai multe ori că a pus în ciucurii năframei rugăciuni către Sfânta Fecioară.

Am putea să vă invităm la masă, unde s-a mâncat, ca la toate nunţile, ciorbă, varză cu carne de porc, fripturi de toate animalele domestice în afară de câine şi pisică, cozo­nac, s-a băut ţuică de Cremănari, vin de Orleşti şi apă de la puţul lu’ Milcă. Lăsăm pe seama celor ce cunosc obi­ceiu­rile să adauge ce am uitat noi, cât despre mâncărurile de pe mese e mai bine să nu vă atingeţi, sunt cam scumpe, darul de nuntă este de câteva ori mai mare decât preţul vinului şi a fripturilor servite la masă, oamenii de la ţară nu se duc la nuntă să bea şi să mănânce, se duc din obligaţie, „au venit şi ei la noi, sau o să vină”. S-o lăsăm pe Ilinca să-şi facă so­cotelile şi pe lăutari să se certe, ca de obicei, la împărţi­rea câştigului, asta luni seara după masa alergătorilor.

*          *          *

Marţi, dimineaţă, i-a trezit Ilinca:

– Ioanee, Ioanăă, păi ce faceţi voi acolo? Mor vitele de foame în obor şi voi dormiţi. Sculaţi-vă puturoşilor şi daţi drumu’ la vite.

Ioana s-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat pe fe­reastră, soarele nu ieşise de după Dealul Pleşii, nu se lumi­nase bine de ziuă, îi era somn, da’ cum să spună asta Ilincăi, şi-a luat cămaşa şi fusta şi ascunsă după capul patului a început să se îmbrace. Nu mai era la maica, acolo se trezea alintată cu vorbe care mângâiau: „Hai copilaşi, sculaţi-vă, că s-a făcut ziuă, să va dea maica lapte cald, că uite, tomna am muls vaca”. S-a ridicat şi Ion din pat ştergându-se la ochi, în timp ce Ioana ieşea din casă. Din coteţul deschis de soacră-sa au ieşit cotcodăcind, sporo­vă­ind, fiecare pe limba ei, vre-o sută de păsări de toate felu­rile, cocoşul cu găinile, raţe, gâşte, bibilici, ăstea ţipau cât le ţinea gura: „Pă-cat, pă-cat, păc-cat păc-cat”. Dintr-un timnic, din spatele coteţului, au ieşit piuind şi bolborosind o ceată de curci şi curcani.

De fapt nu aţipise decât spre ziuă, puţin mai înainte de a-i striga Ilinca, nu ştia ce făcuse, după ce plecaseră nun­taşii se ghemuise într-un colţ al patului, ca o pasăre speriată de uliu, îşi ţinea şi respiraţia. Ion s-a urcat şi el în pat dar stătea pe o margine şi i s-a părut că tremura, nici el nu se mişca, târziu de tot s-a întors pe o parte, în somn, fata s-a speriat şi s-a strâns şi mai tare pe marginea patului, băiatul respira însă liniştit, dormea. Atunci a luat-o şi pe ea somnul, n-a apucat să adoarmă bine şi a strigat Ilinca, spe­riindu-i pe amândoi. Neştiind ce să facă, nu putea să stea aşa, să se uite la soacră-sa, a luat vadra, a golit ce mai era pe fundul ei în hârdăul porcilor, a luat şi glamnica şi a ple­cat să aducă apă. A venit cu vadra plină ochi, sub privirea Ilincăi, se uita să vadă dacă se varsă apă din vadră, nu s-a vărsat, a pus-o pe laviţă şi s-a dus la oborul vitelor de unde Ion scotea pe rând, mai întâi oile, caprele, apoi vacile şi iapa cu mânzul. Erau multe, vre-o cincizeci de capete, toate grăbite să ajungă la izlaz. Auzise de vorba Ilincăi: „omu’ harnic se vede după cum scoate vitele la păscut, puturoşii vin la urmă, vitele lor sunt numai piele şi oase”. Vitele au trecut, fără să se oprească, Valea Popii şi s-au dus unde era iarba mai deasă şi mai proaspătă. Ioana stătea spre Valea Popii, se ţinea să nu intre vitele în holdele oa­me­nilor, Ion s-a dus la pădure, nici acolo n-aveau voie, venea păduraru şi le lua la obor, aşa se făcuse legea de când cu Ocolul de la Stoiceni.

E la fel ca’nainte, se gândea Ioana, înainte păştea vitele lui Taica, acu le paşte pe ale Ilincăi. Cu Ion nici nu vorbise, ce să vorbească, la nuntă era lume multă şi după nuntă nu ştia ce ar putea să-i spună. Acu’, el stătea acolo la pădure şi nici nu se uita la ea, ţinea în mână o floare şi o tot învârtea. Îi părea rău că a uitat să ia ceva de lucru, avea un guler început, avea şi arnici, da’ a uitat. Vacile păşteau cuminţi şi s-au aşezat pe iarbă, ca un făcut, amândoi odată. Aşa i-a găsit Ioana lu’ Tarantoc, nevasta notarului, vorbea ceva, n-a înţeles ce, da’ i s-a părut că se ceartă singură, poate de necaz că i-au luat-o înainte. Când a ajuns lângă Ioana i-a spus:

– Bună dimineaţa Ioană.

– Bună dimineaţa dodă Ioană, i-a răspuns fata ridi­cându-se de pe iarbă.

– Mă da’ harnici mai sunteţi, venirăţi cu noaptea în cap, Ilinca v-a trimis, nu-i aşa? ca să pască vitele ei iarba proaspătă, asta nu se lasă niciodată, vrea să fie tot timpu’ prima.

Ce să-i răspundă biata fată, tace.

– Ei, cum a fost?, a fost greu?

Fata ţinea ochii în jos şi scormonea cu un băţ pă­mân­tul, de ziceai că a pierdut ceva şi caută.

– Lasă că e bine, e el cam crud da’ e voinic, îi dai uşor douăzeci de ani şi a mai fost odată însurat. Du-te Petrio şi întoarce oile alea, că parcă sunt turbate, se duc numai în pădure să le mănânce lupu’, i-a strigat fie-si, mai mult ca s-o ţină departe, că oile n-ajunseseră la pădure, apoi din nou către Ioana:

– Ei, aţi ieşit bine cu nunta? Cât v-a rămas?

– Nu ştiu dodă Ioană, că nu mi-au spus şi nici nu mă interesează.

– Cum să nu te intereseze, doar sunt banii voştri, n-o s-o lăsaţi pă Ilinca să-i ia, ai noroc cu Gheorghe, ăla nu se lasă păcălit. Da’, ce-o face aia acolo în pârău, de nu mai vine. Petrioo! Ce-ai găsit p-acolo? a continuat Tomuleasca îndreptându-se spre pădure.

Ioanei nu-i păsa de banii de la nuntă, îi strânsese Naşu, el ştia cui să-i dea, pe ea n-o interesau banii, era trea­bă de bărbat, aşa era la părinţii ei, da’, poate că avea şi Doda Ioana dreptate, ştia el Taica ce să facă. Dacă ar fi fost după ea, ar fi lăsat totul baltă, ce-i trebuia ei măritiş, era mai bine la Maica, îi putea spune tot ce-i trecea pân’ minte, nu-i era frică, o mai şi înfrunta câteodată, numai lu’ Taica n-avea curaj să-i întoarcă vorba, nu că-i era frică,   n-o bătuse niciodată, da’ dă ruşine. Acu o să fie altfel, poate că n-o să fie rău, aşa e rânduit de la Dumnezeu, să plece fata după băiat. Şi-a adus aminte şi de năframă, când o cususe spunea rugăciuni către Maica Precista, d-aia s-a prins nasturele lu’ Ion în ciucuri, a fost un semn. Gându­rile i-au fost întrerupte de sosirea gălăgioasă a Lisandrinei lu’ Milcă, venise cu oile, n-avea prea multe, târa însă după ea o droaie de copii, erau mai mulţi copii decât oi, plân­geau, se împingeau, ţipau, alergau. Cu unu în braţe şi cu altul de mână, Lisandrina înota printre ăi mari, făcându-şi loc cu greutate, nu se amesteca în certurile lor, îi lăsa să se descurce singuri. A venit drept la Ioana:

– O-ho! uite pă cine vedem azi, pă ginerică şi pă mireasă! Vorbea tare, s-auzea în tot izlazul, vorbea ca de obicei, numai Ioana s-a cam speriat. L-a luat mai întâi în primire pe Ion.

– Cum a fost mireasa de anu’ ăsta Ioane? Mai bună ca a de anu’ trecut? Ha-ha-ha!

Neprimind răspuns, nici nu aştepta, a continuat:

– Da, şi Ilinca asta, v-a trimis cu vitele a doua zi după nuntă, să va fi lăsat şi pă voi să mai dormiţi, să vă giu­giuliţi, şi-aşa v-aţi culcat târziu asară, a fost forfotă la voi până după miezul nopţii. Afurisită muiere.

S-a întors apoi la Ioana:

– Ei, cum a fost? Ai arătat cămaşa Ilincăi? Pun prinsoare că o caută peste tot, ca să se laude. Am auzit că ai fost frumoasă ca mireasă, mi-au spus oamenii, eu n-am venit, că nu m-a chemat.

– Cum să nu te chemăm Ţaţă Lisandrină, n-am venit eu cu plosca la dumneata?

– Ei, tu ai venit, da nunta a fost la Ilinca, şi eu nu mă am bine cu ea. O să vezi tu ce-o să paţi, asta nu e dân păr­ţile noastre, să vorbească una şi să facă alta, a adus-o Ion tomna de la Bascov, p-acolo sunt oamenii dracului, nu ca la noi, lacomi la muncă şi pun repede mâna pă par. I-a cotonogit pă nepricopsiţii lu’ Trică, i-a făcut dă râs, auzi, patru hăndrălăi să mânce bătaie dă la o muiere.

Toată dimineaţa a bălmăjit Lisandrina, nimeni n-o mai asculta, îi mergea gura ca meliţa, n-a rămas om din sat să nu fie luat în tărbacă, a încercat s-o liniştească Ioana lu’ Tarantoc:

– Da, mai tacă-ţi fleanca fă, că ne ţiuie urechile, mai bine ai avea grijă dă droaia ta dă nespălaţi, că s-a luat ţapu după ei şi o să le scoată matele.

Atâta i-a trebuit Lisandrinei, a făcut-o cu ou şi oţet pe Tomuleasca, dar nici aia nu s-a lăsat. Ioana auzise că pe izlazul Pleşii se dau unele în stambă, se uita la cele două şi nu-i venea să creadă, era distracţie mare. Nici n-a ştiut când s-a făcut prânzul, oile se dăduseră la umbră şi vacile se apropiau de casă, le era sete. Lisandrina şi Ioana au ple­cat primele, luându-se la întrecere cine ajunge mai repede la puţ, a ajuns prima Tomuleasca, pe Lisandrina au împie­di­cat-o copiii. Pe izlaz s-a făcut linişte, era cald şi numai câte un bondar rătăcit mai zbârnâia din când în când. Ion s-a apropiat de nevastă-sa şi i-a spus:

– Hai să mergem şi noi, n-avem de ce să mai stăm  p-aici, hai să dăm apă la vite. Au scos oile de la umbră şi s-au îndreptat spre puţ. Nu le-a ajuns apa, o băuseră ălea mai harnice şi Ion a liniştit-o pe Ioana;

– Lasă că le dăm dân’ lac, nu puteam să ne certăm cu astea, aşa fac totdeauna.

Când au ajuns i-a luat în primire Ilinca:

– Ei, s-au săturat vacile, aţi mai găsit apă în puţ, sau a băut-o iar vitele Lisandrinei şi Tarantoacei? Du-te Ioane şi umple butoiul din lac, şi tu Ioană, du-te şi ado o vadră cu apă proaspătă dă la Milcă. Ce v-au întrebat Tarantoaca şi Lisandrina? Iar s-au legat de curu’ meu? Astea o să moară de inimă rea şi de gură spurcată. Ţi-a spus Lisan­drina dă ce n-a venit la nuntă?

– A zis că n-ai chemat-o matale.

– S-aştepte ea s-o chem eu, atunci să vină. E mai bine că n-a venit, spunea vre-o prostie şi-i puneam belciug la gură, ca la porci. Du-te Ioane şi închide tăuraşu’ ăla, nu vezi că umblă ca turbatu, o să împungă vre-o oaie, i-am spus lu ăl bătrân să-l scopească, da’ parcă am vorbit la pă­reţi, cu ăştia d-aici numai cu paru’ faci treabă, i-a tunat şi i-a adunat.

Ilinca nu vorbea prea mult, în ziua aia însă nu ştiau ce o apucase, voia poate s-o pună pe jar pe Ioana, şi-aşa era ea cam speriată. Spunea că oamenii nu ascultă nici­odată de vorbă bună, nici nu te ascultă când le vorbeşti, dacă vrei să te asculte, pune mâna pe par, n-aştepta să gre­şească, atunci e prea târziu, să dai înainte dacă vrei să facă ce-i spui. Bietul Mogodel îi ştia obiceiul şi învăţase să ghicească ce vrea să spună. Pe Ion ăl mic nu-l bătea, îi era milă să dea în el, o lua în locul lui ăl bătrân, că el era de vină. Era bine că nu dădea cu paru’, aşa cum se lăuda, dădea cu palma, avea o palmă grea de ziceai că-i lopată, dar nu-l lovea decât la spate, era plin de vânătăi sărmanul om. Vlădulescu îi spusese odată că mai bine să dea în el, că e mai voinic, Ilinca s-a întors şi l-a privit, n-a spus ce gândeşte dar mai târziu l-a asigurat că o să-i vină şi lui rându’, să aibă răbdare.

Într-o seară s-a supărat rău de tot, nu ştiau de ce, ceasul rău, a luat un băţ şi i-a croit câteva pe spate ălui bătrân, se făcuse sărmanul şi mai mic şi-i dăduse lacrimile. Atunci Ion n-a mai putut răbda, s-a repezit la ea, i-a luat mâna şi i-a îndoit-o la spate, cum învăţase pe izlaz cu băie­ţii. Gemând de durere, Ilinca s-a uitat la ei ca o fiară încol­ţită, la orice mişcare simţea că i se rupe mâna. Mogodel a prins curaj, s-a ridicat de jos şi i-a spus lui Ion.

– Ţine-o bine să-i dau şi eu câteva, să vadă şi ea cum e.

A pus mâna pe băţ şi a dat şi el, cât a putut de tare. S-a oprit când şi-a dat seama că după ce o să scape, o să le rupă oasele.

– Hai s-o închidem că asta ne omoară, i-a zis lui fiu-său.

Au împins-o, aşa, cu mâna la spate în casă şi au în­cu­iat uşa. Au avut parte de tărăboi mare, Ilinca era puter­nică, nu fusese niciodată aşa de umilită, le-a spus că tot o să iasă ea odată de acolo şi o să-i omoare în bătaie. Ioana, în mijlocul curţii, speriată, plângea înfundat, nu ştia ce să facă, dacă nu i-ar fi fost frică de Taica ar fi plecat înapoi la Maica.

Au ţinut-o încuiată în casă trei zile, le era frică să-i dea drumul, nu mai ştiau ce să facă, Ioana îi dădea să mănânce şi să bea printre drugii ferestrei. După trei zile tot ăl bătrân a avut o idee, i-a spus că i-ar da drumul dar le este frică, dacă le promite că n-o să le facă nimic îi descuie uşa. S-a dovedit că Ilinca era o femeie înţeleaptă şi de onoare, dacă nu cumva înţelepciunea i-a venit cât a fost încuiată, le-a promis că nu le va face nimic, nici când iese nici mai târziu. S-a ţinut de cuvânt, e adevărat că nici cei­lalţi nu au mai supărat-o, aşa zicea ea ca să-şi explice pur­ta­rea şi viaţa a mers mai departe şi mai bine, de atunci Ilinca n-a mai bătut pe nimeni, nici din casă nici din sat. Din când în când se uita la Ion şi cu un zâmbet forţat îi arunca printre buze: „uite pă cine am crescut eu, un drac, m-a ţinut să mă bată hoţul ăsta bătrân, asta n-aş fi crezut-o niciodată”. Cât despre Mogodel, lui nu-i venea să creadă că are o muiere aşa de cumsecade.

Venirea Ioanei s-a simţit destul de repede, casa era curată, toate lucrurile îşi găsiseră locul, mâncarea era tot­deauna caldă, paturile miroseau a sulfină, rufele erau albe de ţi-era milă să le atingi, ce mai, se vedea că intrase o femeie tânără în casă. Ilinca era mulţumită, lucru neobiş­nuit la ea, ba câteodată îi spunea noru-si: „mai hodineştete şi tu şi nu mai freca aşa rufele, vezi să nu să rupă”. În gân­dul ei însă, îşi zicea cu toată convingerea: „Dacă nu eram eu s-o găsesc şi s-o aduc…”. Oamenilor le place să-şi ia o parte din meritele altora, după ce ai scăpat pe unul de la înec, e bine să priveşti în jur şi să-l ghiceşti pe cel ce-şi spune: „Dacă n-aş fi fost eu să-l văd, n-aveai tu pă cine să mai scoţi”. Şi are dreptate.

*          *          *

La un an Ioana a născut o fetiţă, pe Mitica, zece luni mai târziu, Ion a plecat în armată unde a stat şapte ani, între 1912 şi 1919, în anul 1915 a murit Ilinca, Lisandrina a spus că bine a făcut că a murit înainte să vină nemţii în sat, „aia era în stare să bată vre-un neamţ, ne omorau ăia pă toţi”.

*          *          *

Mintea omenească nu poate să înţeleagă dimensiu­nea infinitului, îl împarte în bucăţi de timp între un început şi un sfârşit. Condamnaţi la neînţelegerea dimensiunii mai sus citate, vom proceda şi noi la fel ca toată lumea. Poves­tea restituirilor a pornit de la capătul vechi al celui de al nouăsprezecelea veleat de la naşterea Mântuitorului şi se opreşte la capătul cel nou. În cei o sută de ani de la venirea lui Radu la Schitul Maicilor şi plecarea aprigei Ilinca din lume, românii s-au trezit din coşmarul celor 1.500 de ani, s-au ridicat împotriva jefuitorilor şi jăcmănitorilor, au în­făp­tuit Unirea, şi-au câştigat Independenţa şi au redimen­sionat sufletul poporului român. Vladimirescu, Bălcescu, Cuza, Kogălniceanu, Eminescu şi Carol I au luminat dru­mul de întoarcere din păduri şi de aşezare în vetrele daci­lor de odinioară, preoţii ortodocşi au păstrat lumina în biserici şi în sufletele oamenilor. Acolo o vom căuta şi în veleatul al douăzecelea a cărui restituire ne propunem s-o prezentăm într-o carte viitoare, dacă ni se va lăsa bucata de timp nevoitoare şi dacă memoria în aşteptare va fi la înălţimea unor cerinţe din ce în ce mai riguroase şi mai greu de controlat. Frontiera dintre literatură şi istorie va fi greu de respectat, ne vom strădui s-o construim cu pietre de hotar adevărate.

 

Nicolae Radu – Cremănari
Bourg en Bresse,
25 aprilie 2004

 

GENEALOGIE ŞI CRONOLOGIE

RECONSTITUIRE FĂRĂ DOCUMENTE

 

Ilarion Monahul – Moş Popii Neacşului               1690-1760

Nume necunoscut                                                                ?

Popa Neacşu-Duhovnicu                                      1745-1825

Preoteasa Stanca                                                  1750-1826

Mama Anica                                                         1765-1850

Popa Florea                                                          1775-1815

Preoteasa Măriuca                                                1778-1816

Tudor Vladimirescu                                             1780-1821

Popa Radu                                                            1790-1874

Florica                                                                  1796-1865

Grigore al Popii Radului                                      1823-1840

Stancu Popii Radului                                           1825-1856

Ghiţă al Popii Radului                                          1835-1899

Copiii lui Ghiţă:

– cu Oana – Dumitru, Tita şi Ion

– cu Leana – Gheorghiţa, Floarea, Rada, Neacşu,

Elena, Maria

Podaru – alias Fălălău                                          1750-1805

Gheorghiţa – alias Fălăloaica                               1782-1805

Costache – alias Fălău                                          1805-1852

Ion Ghiţă Popa Radu 1860-1944, căsătorit cu Ilinca                        ? – 1915

Ion Vlădulescu, fiul Radei, înfiat de Ion Ghiţă Popa Radu,

născut 29 decembrie 1892, decedat 24 august 1977

Ioana Deaconu – căsătorită cu Ion Vlădulescu, alias Ion Ion

Ghiţa Popa Radu – născută 1890 – decedată 16 decembrie 1973

 

Au avut şase copii şi anume:

Dumitra-Mitica Ion Ion Ghiţă Popa Radu, născută 1911

căsătorită cu Filip Lăculeanu din Teiu-Galicea, decedată în anul 1939

Dumitru Ioana Ion Ghiţă Popa Radu, născut la 08.11.1918 – decedat la 27.01.1918

Gheorghe Ion Ion Ghiţă Popa Radu, născut la 15.03.1921 – decedat la 5 octombrie 1958; a avut doi copii: Sorin-Gheorghe şi Lia-Liliana

Maria Ion Ion Ghiţă Popa Radu, născută la 19.04.1923, căsătorită cu Ion Preda din Milcoiu, decedată 1997; a avut două fete: Filofteia-Mioara şi Elena-Liliana

Vasile Ion Ion Ghiţă Popa Radu, născut la 03.03.1926, decedat la 12.11.1926.

Nicolae Ion Ghiţă, născut 25 februarie 1934, devenit Nicolae Radu prin schimbarea numelui de către un pluto­nier de la starea civilă din Rm. Vâlcea; trei copii: Simona-Daniela şi Mihnea-Nicolae din prima căsătorie cu Silvia, născută Bruca; Mircea Cristian din a doua căsătorie cu Olga, născută Roventa

 

Las pe răbdătorul cititor să cântărească moştenirea Popii Radului. Va avea nevoie de răbdare şi de motivaţia sufletească a resuscitării unor memorii uitate.

 

Nicolae Radu
Bourg en Bresse – noiembrie 2004

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest