de Nicolae Radu

Ne obsedează nenorocul amintirilor pierdute, ne e greu să admitem că viaţa noastră nu va fi cunoscută pentru că nu s-a păstrat într-o memorie reproductibilă. Suntem zei şi demoni, trecem prin grădini binecuvântate sau bleste­mate şi nu putem concepe că urmaşii nu vor păstra amin­tirea noastră. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit Paradisul, o grădină nemeritată, că tot ce este în afara zidurilor lui este construcţie omenească şi că oamenii nu pot lăsa dovezi că au trăit pe pământul lor decât prin înscrierea faptelor în memoria vremurilor. Când ne-a alungat din grădina bine­cu­vântată Dumnezeu ne-a lăsat speranţa că vom putea re­veni dacă vom şti să reinventăm paradisuri prin faptele noastre. Fiecare zi însemnată cu faptă este un paradis regă­sit şi strădania este preţul vieţii noastre. Munci şi zile, cum frumos spunea Hesiod. Toate faptele oamenilor sunt scrise în memoria pământului şi pot fi restituite. Uitarea este amâ­nare, aşteptare. În depozitele uitării sunt rânduite fap­tele oamenilor. Paradise uitate.

Reconstituirea unor amintiri importante din istoria uni­versului, big-bangul, formarea galaxiilor, a aştrilor, apa­­ri­ţia vieţii, a inteligenţei umane, sunt argumente pentru strădania de a restitui şi viaţa unor înaintaşi, de a încerca să aflăm de unde ne vin suferinţele şi bucuriile, sau, mai simplu, de a întreţine recunoştinţa sau reproşul faţă de cei cărora le datorăm întruparea pământeană. Cei ce se vor poticni de megalomania comparaţiilor unor evenimente fundamentale, petrecute în univers, cu mărunte existenţe ale oamenilor le vom atrage cu umilinţă atenţia că nici-un miracol n-ar avea sens dacă n-ar exista beneficiari previ­zi­bili. Cunoaşteţi, astăzi, alţi beneficiari în stare să conştien­tizeze miracolele, în afara mărunţilor oameni?

Imaginaţia, bine folosită, ne împiedică să construim himere, ne obligă să folosim raţiunea, să păstrăm legătura cu simţurile, să inventăm numai ce poate fi inventat. A in­ven­ta înseamnă să faci ceva din nimic, spunea Racine, ui­tând să adauge că şi invenţia este obligată să se supună legilor materiei şi legilor logice. Uita, pentru că de la înăl­ţi­mea bunului simt al ilustrului concetăţean Descartes, pre­supunea acceptată evidenţa unei astfel de obligaţii, cine ar acorda atenţie unei invenţii inimaginabile şi cum ar fi ea posibilă?

Ducem cu noi lumea de amintiri, a noastră şi a înain­ta­şilor noştri, păstrată în depozite pe care sperăm să le des­chidă cineva şi să le restituie urmaşilor. Ar fi greu de ac­cep­tat că odată cu plecarea noastră vor dispărea toate în­tâm­plările petrecute în timpul trecerii prin această lume atât de bine concepută şi ordonată. Totul este înregistrat şi conservat într-o memorie pe care propunem s-o numim a aşteptării. În numele acestei credinţe ne îndreptăm spre depozitele ei.

***

În ziua când încep restituirea unor întâmplări aflate în memoria aşteptării, mă găsesc într-un imens depozit de memorii, deşertul Saharei, locuiesc pe un rest de munte, tocit, fără vegetaţie, arid, un fel de refugiu pentru animale şi oameni ce se ascund de duşmani. Dorinţa mea a fost să ajung într-un loc de pe pământ, cu oameni ca mine, obo­siţi, dar gata să continue, dispuşi să recunoască pe cei ce vor să facă din viaţă un rai profan, dar un rai. Am venit să dăruiesc dragoste şi pricepere de tămăduitor, n-a fost să fie aşa, m-au rătăcit, m-au dus pe drumuri fără indicatoare şi m-au îndepărtat de locurile cu oamenii căutaţi. Am întâlnit şi aici oameni, şi acum sunt oameni în jurul meu, toţi sunt trişti, obosiţi, abătuţi şi resemnaţi Am întrebat încotro mer­gem, de ce am venit aici în pustiu, n-am primit răs­puns, cred că nimeni nu ştie. Înaintea mea este un om, înain­tea lui un altul, şi încă un altul, şirul e lung, nu i se vede capătul, merg şi eu după ei ca să nu-l împiedic pe cel ce vine după mine şi pe cei ce vin după el. Totul este bine organizat, ora de sculare, ora de plecare, ora de oprire şi alte ore, mereu aceleaşi, un program perfect, inutil.

Inutil? Aşa ni se pare dacă privim înaintarea anevo­ioasă a oamenilor prin istorie fără să vedem urmele lăsate de fiecare truditor, trimis de Cel ce întocmeşte destine. Dacă ne-am opri câteodată, să privim înapoi, am vedea cât de risipitori suntem abandonând unei uitări în aşteptare, lumea de amintiri rămasă după trecerea noastră, rareori restituite. Privesc în jurul meu şi văd, cu ochii imaginaţiei, nenumărate întâmplări petrecute aici, fiecare fir de nisip are cel puţin o poveste, încredinţată uitării, o memorie ne­re­cunoscătoare.

Daţi-mi un punct de sprijin şi răstorn lumea, ar fi spus un filozof. Parafrazându-l ne-am zis: avem nevoie de un elan ca să restituim amintirile depozitate în memoria uitării. Unde aflăm puterea de avânt şi însufleţire? Cine poate dărui elanuri? Iată o întrebare chinuitoare.

Într-o dimineaţă m-am trezit dintr-un vis în care omo­ram şerpi, nu ştiu de ce îi omoram, în viaţa mea n-am văzut decât trei şerpi, doi au fost omorâţi şi unul a scăpat. Există regula că dacă vezi şerpi trebuie să-i omori, dar aceeaşi regulă spune că unul trebuie să scape. Mie nu-mi place să omor vietăţi, când mă pişcă o muscă prea insis­tentă o alung şi mă bucur când o văd cum zboară, numai că, în acea noapte, m-am purtat altfel, omoram cu o vitejie, de care m-am îndoit toată viaţa, o armată de şerpi, nu ştiu dacă îi omoram, pentru că aşa se obişnuieşte sau pentru că îmi era frică de ei, dar puneam multă conştiinciozitate în măcelul de şerpi. Când m-am trezit din vis mai rămăsese un singur şarpe, ca să se respecte regula.

M-am gândit la interpretările posibile ale visului, preluând obiceiul oamenilor de a căuta semnificaţii pentru vise. Am avut chiar un moment de revelaţie, deşi nu prea ştiu ce este revelaţia, deci folosesc termenul din rutină, am văzut cu ochii minţii că drumul pe care mergeam n-are capăt dar este plin de ispite şi de pericole, toate aflate dincolo de marginile vederii. Şarpele biblic continuă să ne urmărească, şarpele meu personal, cel scăpat din măceluri anterioare, se află undeva în măruntaiele mele şi mă îndeamnă să merg, să caut. După o selecţie riguroasă a interpretărilor am folosit demersul logic cel mai eficient – di­lema – simplă şi productivă: să continui drumul în cău­ta­rea ispitelor, sau să fac un pas în lături, să mă opresc. Am folosit a doua lemă, am hotărât să mă opresc şi atunci şar­pele, totdeauna la pândă, m-a îndemnat: „Scrie! Scrie!” Nu ştiu dacă am făcut bine, dar l-am ascultat.

Dacă am greşit, n-am nici o vină, vinovat este şar­pele.

Partea a doua lunea viitoare!

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “Memorie uitată – Vinovat este șarpele (partea I)

  1. Pingback: Memorie uitată - Vinovat este șarpele (partea a II-a) | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest