de Nicolae Radu

Aici puteți citi partea I!

Să scriu! Să scriu! Dar ce să scriu? Am deschis de­po­zitul memoriei mele în aşteptare o locuinţă unde părea să domnească repaosul (Am adoptat, cu respectul cuvenit, varianta eminesciană de a scrie cuvântul).

Prima constatare a fost că a forţa repaosul să resti­tuie amintirile nu este o lucrare uşoară. Repaosul nu este inactivitate, aşa cum îl definesc dicţionarele, el este o di­men­­siune a activităţii, perioada dinaintea manifestării, toate manifestările se nasc dintr-un repaos anterior, mintea omenească nu poate să conceapă un început, fără un re­paos precedent, unde sunt depozitate proiecte, materiale şi unelte ale începutului.

Demiurgul a creat Universul, Cosmosul, Desăvâr­şi­rea, din Chaos, un repaos în aşteptare, cunoscut de vechii greci sub numele de Meon, Neant originar, necreat, anti-fiinţă, probabil în înţeles de înainte de fiinţă. Eminescu în­suşi depune mărturie: „Din Chaos Doamne-am apărut, Şi m-aş întoarce-n Chaos, Şi din Repaos m-am născut, Mi-e sete de Repaos”; (majusculele îmi aparţin).

Repaosul este un imens rezervor de energie, în re­paos forţele se află într-o stare de încordare maximă şi pregătesc o manifestare viitoare, ele se reorganizează şi se recompun în vederea manifestării. Acţiunile lipsite de sens şi de proiect sunt reprimate, activitatea fără proiect ar fi risipire, încercarea de a o justifica – o risipire în plus, iar Repaosul se opune risipirii. Ţelul Repaosului este mani­fes­­ta­rea coerentă, armonioasă, identificarea, printre nume­roa­sele posibilităţi, a soluţiei potrivite şi inedite, fiecare op­ţi­une fiind un unicat, nici o manifestare respectabilă nu este o repetare, manifestarea este un nou născut, conceput, ges­tat, şi dăruit lumii, atunci când ajunge la maturitatea auto­no­miei.

Îndeplineşte Repaosul amintirilor mele condiţiile ceru­te pentru a da naştere manifestării? Teama de nereu­şită mă ţine în faţa porţii întredeschise, dar şarpele, din nou şarpele, mă îndeamnă: „intră, intră, îndrăzneşte, cau­tă”. N-am putut să rezist îndemnului şi am intrat.

Nu mă aflam pentru prima dată dincolo de această uşă. Vinovat (ce legătură o fi avut cu şarpele?) era fiul meu cel mic. Mare consumator de poveşti, luase, încă de când a început să înţeleagă rostul cuvintelor, obiceiul de a nu adormi înainte de a asculta o poveste. Mobilizase pen­tru asta toată familia, epuizase toată lumea bună a povesti­torilor, de la Ispirescu la Fraţii Grimm şi Andersen până la Perrault d’Amancour şi Petre Dulfu, trecând, bineînţeles, prin cele „O mie şi una de nopţi”. Mă obli­gase, fără să ştie, să forţez imaginaţia şi să deschid depo­zi­tul de amin­tiri.

Am intrat deci într-un loc cunoscut. Am constatat că rezervorul meu de Repaos era o încăpere rece, ostilă, ză­vo­râtă cu lacătul abandonului şi n-am putut să trec peste gândul ce făcea legătura cu locul de pe hartă unde mă aflam. Era evident că singura alegere era să dau ascultare şarpelui, să descătuşez manifestarea, s-o încredinţez cu­vân­tului zidit în trupuri de litere. Se aflau, în locuinţa me­mo­riei mele în aşteptare, numeroase întâmplări, trăite sau auzite, gata să fecundeze imaginaţia şi să-i confere statut de plăsmuitoare. A trebuit, mai întâi, să constat că deja se instalase dezordinea aşteptării prea lungi, am început să rân­duiesc, să şterg de praf, să identific, să selecţionez, să reîntregesc fragmentele degradate de timp şi să le aşez în­tr-o formă convenabilă manifestării.

Mi-am amintit de împrejurările ultimelor mele vizite în acest depozit. Plictisit de încercările de a prezenta va­riante noi ale unor povestiri cunoscute, fiul meu mi-a spus într-o seară: „Tată, te rog să-mi spui o poveste adevărată.”. Surprins, desigur, de rugămintea neaşteptată, mă întrebam ce înţelege el prin „poveste adevărată”? O clarificare ime­diată era, credeam eu, o misiune dificilă, dar cu profunzi­mea gândirii simple, fiul meu m-a scos imediat din încur­cătură: „Să-mi spui cea mai veche poveste adevărată”.

Precizia solicitării era dezarmantă. Deci, poveştile spuse până atunci, erau pentru fiul meu, neadevărate, iar întâmplările vieţii se puteau transforma în poveşti, care aveau însă însuşirea de a fi adevărate.

Poate un tată să refuze fiului său îndeplinirea unei dorinţe atât de precis formulată, fără să-şi rişte statutul de cunoscător al lumii în care l-a adus?, iată o întrebare cu adevărat retorică. Singura mea salvare era amânarea, un comportament înnobilat de filozoful român Mihai Ralea, pentru care omul s-a desprins de restul vieţuitoarelor atun­ci când a învăţat să amâne. Am inventat un motiv şi în seara aceea fiul meu a adormit fără poveste.

Întâmplarea a fost şi un prilej de reflecţie şi eva­luare. Mi-am zis: iată un drum pe care se poate merge, să vedem unde duce, nu este, desigur un drum nou, dar pare mai puţin umblat. Faptul că trecea prin mintea şi inima unui copil mi-a sugerat prospeţimea acelui mesager al vie­ţii ce iese din pământ, se naşte din stâncă şi pleacă la vale să-şi scrie poveştile.

Cererea fiului meu deschide larg şi poarta întrebării: De ce să fie mai frumoase poveştile inventate decât cele adevărate? Lumea reală este atât de complicată şi de cap­ti­vantă încât cu greu poţi să-i mai adaugi ceva fără s-o mo­di­fici, s-o urâţeşti. Greu este numai să o vezi şi să o înţe­legi. Adevăratele semnificaţii se află în motivaţiile ei rea­le, în încrâncenarea existenţială şi în derapajele afectivi­tă­ţii, în dragoste sau ură, totdeauna excesive, când sunt ade­vă­rate. Încercările unor dezamăgiţi de a ieşi din lumea reală, de a se întoarce la necuvânt sau la înainte de cuvânt, lăsând semnificaţiile la voia întâmplării, nu pot să fie decât neproductive, un vis al visului din care trebuie să te tre­zeşti de două ori. Nu poţi să fii, în acelaşi timp, în această lume, şi în lumea unde se aleargă cu mai mult de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Numai rămânând aici, unde cel mai important şi sigur mijloc de deplasare sunt paşii noştri, poţi trăi şi apoi povesti cele mai frumoase poveşti, cele adevărate, singurele ce merită cu adevărat să fie povestite. Şi, nu în ultimul rând, de ce am avea nevoie de altă lume, dacă n-am reuşit s-o cunoaştem bine pe cea în care trăim?

Durata noastră de timp, mica noastră avere, este su­pusă unei desfăşurări rapide, selecţia amintirilor se face cu dificultate, oamenii sunt seduşi de manifestări gălă­gioase, de lumini orbitoare şi trecătoare, de aparenţa falsă, promi­ţă­toare de noutăţi revoluţionare şi nu în ultimul rând de motivaţii pragmatice imediate. Se ştie că, în căutarea de sem­nificaţii, vorbele reprezintă o degradare nemeritată a realităţii şi că relatarea unor întâmplări petrecute sau au­zite de la alţii se poate depărta de adevărul istoric. Deplin conştienţi de greutăţile şi riscurile asumate, vom încerca, în Restituirile noastre, să înfrăţim cuvintele cu adevărul ima­ginaţiei, moştenire preţioasă primită de la înaintaşi şi îmbogăţită într-o îndelungată confruntare cu lumea confir­mată de simţuri şi raţiune.

 

Nu ratați următorul capitol, intitulat „Povestiri adevărate”, care apare luni, 26 august!

Sursa foto: wikimedia.org,

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest