de Nicolae Radu

Mai târziu, după ce s-au luat cu acte, pe Ilinca o apu­ca aşa, dintr-odată, ciuda că nu ştia ce se întâmplase în noap­tea când au ajuns şi-l întreba pe Ghiţă:

– Mă drace împieliţat, spune drept, ai venit peste mine, atunci, noaptea, când m-ai adus aici?

– Doamne fereşte, iar te-a apucat, cum era să viu, eram mort de obosit, m-am culcat şi am dormit ca un lemn. Ce spui că ai visat a fost în mintea ta, erai stătută şi te-ai trezit visând.

– Nici nu m-am trezit, nu-mi venea să mă trezesc, era prea bine, îl asigura Ilinca.

– Aşa a fost să fie, să mă duc io tomna’ la Piteşti, să dau de tine şi să te iau cu mine, mie nu-mi pare rău.

– Nici mie.

Se înţelegeau, ea era harnică, aşa cum îi plăcea lui, casa era spiţerie, nici fir de praf, nici urmă de gunoi în curte, făcea mâncare bună, era inimoasă, viaţa lui Ion se schimbase şi nu-i păsa de ce spunea Lisandrina lu’ Milcă, aia de când să ştia avea otravă pă limbă, i-au spus că vor­bea pe izlaz:

– S-a adunat cămila cu piţigoiul, el o gâdilă şi ea moare de râs.

Ion a râs, dacă s-ar fi luat după gura Lisandrinei ar fi ţinut-o numai în certuri, că aia nu lasă omu până nu-l înca­ieră, năcazul a fost că Ilinca nu prea ştia multe, când o su­păra cineva punea mâna pe ce găsea la îndemână şi nu se mai uita unde dădea, de-abia a potolit-o, nu ştia până când, că nici aia nu se lăsa. S-au întâlnit la Poiana Puţului, adă­pau vitele şi Lisandrina a alungat vaca Ilincăi de la jgheab, asta n-ar fi fost nimic da’ i-a ţinut şi o cuvântare:

– Huo, cămila dracului, hupito, nu te mai saturi oda­tă, ai băut toată apa dân puţ, te-a adus ăla dă unde te-a adus să te adape aici, că p-acolo nu te mai săturai.

Ilinca a privit-o cu o uitătură crâncenă, s-a îndreptat spre ea ca o ursoaică întărâtată, de parcă vrea s-o sfâşie, s-o calce în picioare, Lisandrina, speriată, a mers dandară­te­lea, inima i se făcuse cât un purice, s-a împiedicat de viz­du­rile puţului şi a început să chirăie ca muscată de şarpe:

– Săriţi, că mă omoară, aoleo maică de ce mă făcuşi să mă omoare asta ca p-un pui de găină?

Ilinca n-a zis nimic a continuat să meargă spre Li­san­drina care continua să ţipe s-a uitat la ea cu un dispreţ ucigător şi i-a spus:

– Fă, dacă nu-ţi pui zăvor la gură şi o laşi să trăn­căne o să-ţi scot limba şi o s-o dau la porci, apoi după o mică pauză, ca să fie înţeles ce a zis a mai adăugat: Eu nu vorbesc de două ori, vorbesc odată şi a doua oară fac ce am spus, ai priceput?

Pricepuse şi încă prea bine, a dat din cap, că limba nu mai voia să se mişte, şi a luat-o la fugă. După vreo două zile s-a întâlnit Ion cu Mitroi, bărbatul Lisandrinei:

– Ce i-a făcut mă Ioane a ta alei mele, că i-a cam luat graiul, strânge dân dinţi de parcă ar vrea cineva să-i reteze limba.

– Nu ştiu mă Mitroi, că a mea nu-mi spune ce face pă Izlaz, să descurcă singură, dacă vrei să ştii, întreab-o tu.

– Las-o neîntrebată Ioane, n-o mai zgândări că cine ştie ce mai iese, şi mie îmi convine aşa, poate învaţă şi a mea să vorbească mai puţin, numai s-o ţână.

– Dacă n-o ţâne o mai trimiţi pă la Ilinca, că ea îi ştie leacu’.

Au râs şi ca semn de bună pace, Mitroi l-a întrebat pe Ion:

– Până atunci dai şi tu o ţuică?

– Dau mă, cum să nu dau, că e dân prunele noastre.

Nu se ştie cum s-a făcut că deşi nu fusese nimeni pe aproape, a aflat tot satu’, erau nişte tufe de mărăcini p-aproape, s-o fi pitit cineva după ele, că de ieşit la vedere nu cred că avea curaj, s-a împlinit vorba popii de la Maici că toate câte se întâmplă sunt ştiute, secretul este greu de păstrat, se zbate şi iese la drumul mare. Fapt este că de atunci Lisandrina trecea peste drum sau o lua pe câmp când o vedea pe Ilinca şi a învăţat şi cum se ţine limba în gură, spre bucuria lui Mitroi Milcă, şi nu numai a lui, da’, păcat că n-a ţinut-o prea mult.

Se vorbea mult în sat despre Ghiţă şi Ilinca lui, mu­ie­rea era geloasă, dovadă că-l iubea, s-ar fi putut să fi avut şi motive, se spune că cei mărunţi sunt, nu se ştie de ce, cău­taţi de femei. Se vorbea prin sat că nici Ion nu era scu­tit de învăţătura de minte a Ilincăi, dar toate se petreceau între zidurile casei, niciodată cu martori, singurele semne că aveau loc fiind vânătăile de pe spinarea lui Ion, aco­perite cu grijă, niciodată îndeajuns, explicate de înţeleptul Ion prin întâlniri neaşteptate cu obiecte mai tari decât car­nea, prin căzături, nu ştia de ce se împiedica aşa de uşor. Veci­nii aveau unele bănuieli, e greu să te ascunzi de curio­zi­ta­tea lumii şi de mintea inventivă a unora, când este vor­ba de necazul altuia. Cei ce se mai îndoiau, cei ce au ne­voie să vadă ca să creadă, au avut prilejul să afle puterea învă­ţă­turii de minte a muierii lui Ion Ghiţă-Popa Radu dintr-o întâmplare pilduitoare A fost într-un an când Ilinca l-a pus pe Ion să semene lucernă, aveau vite multe, nutre­ţul era de calitate, şi pământul se odihneşte când pui lucer­nă, mă rog, ştia ea ce face cu pământu’ ei. Plouase, să­mânţa fusese cu­rată, crescuse o lucernă de-ţi era mai mare dragu’, numai că de câteva nopţi, la capul locului, spre Cacaleţi, aşa le spunea celor din satul cunoscut mai de mult sub mândru nume de Casa Împărătească, lucerna a fost călcată în tim­pul nopţii de picioare fără minte, poate vrăj­maşe.

– La noapte mă duc să stau la pândă, i-a spus Ilinca bărbatului ei.

– Doamne fereşte, vrei să te cotonogească vreunu, pă întuneric nici nu-l vezi, dă şi fuge, las-o Necuratului dă lucernă, dacă plouă se mai îndreaptă.

– Dacă m-aş lua după tine m-ar mânca sfinţii răi până să vină Dumnezeu cu ploaia, tu la toate le găseşti răs­puns, da’ rămâi cu răspunsu’, eu am nevoie de lucernă pen­tru animale.

S-a pitulat în lucernă, n-a fost greu, crescuse mare, n-o vedea nimeni şi înarmată cu un ciomag vârtos, a stat la pândă. N-a trecut mult şi a văzut strecurându-se pe la capul locului patru umbre, se îndreptau către pădure, adică tomna’ ce bănuia şi Ilinca, se duceau să fure lemne. După ce pădurile mânăstirilor au fost luate de stat, sub Cuza-Vodă, nimeni nu mai avea voie să ia lemne din pădure de­cât dacă le plătea la Ocolul Silvic, la Stoiceni, nu era uşor, te duceai şi cereai, venea pădurarul, marca lemnul şi de-abia atunci puteai să-l tai şi să-l aduci acasă. Oamenilor nu le plăcea să umble şi să aştepte, făceau tot ca înainte, furau lemnele din pădure, ce dacă nu mai era a mânăstirii şi era a statului, se ştia din strămoşi că pădurea a fost moştenire, invenţia asta cu proprietatea n-o prea înţelegeau. Treaba lor, să fure, da’ să nu treacă peste lucerna mea, şi-a zis Ilinca şi a hotărât să-i aştepte până s-or întoarce cu lem­nele din pădure, atunci o să-i fie mai uşor să-i înveţe min­te, că nu era lucerna lor, era a ei, ea o semănase, pe pămân­tul ei. N-a trecut mai mult de-un ceas de aşteptare şi i-a văzut, îndoiţi sub greutatea buştenilor, erau şi lacomi, tăiaseră un tufan gros, de-abia îl cărau, doi câte doi. Când au ajuns aproape de locul unde se pitise Ilinca, din lucernă s-a ridicat o stafie şi a început să le care ciomege la picioa­re, niciunu’ n-a rămas neatins. Luaţi pe neaşteptate, oame­nii s-au speriat deabinelea şi de-abia când au văzut că sta­fia le rupe picioarele, au înţeles ce se întâmpla şi au luat-o la fugă, care-ncotro îl mai duceau picioarele cotonogite, de bună seamă fără buşteni. Nu s-a auzit nici-o vorbă, stafia lovea pe muţeşte, iar vinovaţii n-aveau deloc chef să scoa­le satul.

Cei patru n-au spus nimănui ce li s-a întâmplat, însă vorbele bătrânului preot de la Maici s-au adeverit şi de data asta, a aflat a doua zi tot satul, unii au râs, altora le-a intrat frica în sân, aşa învăţare de minte putea să li se în­tâmple şi lor.

Le mergea bine, lui Ion şi Ilincăi, cel ce potriveşte vieţile şi destinele o făcuse şi de data asta cu înţelepciune, adunase mintea ascuţită a nevoiaşului cu braţul vânjos al uriaşei, oamenii le schimbaseră şi poreclele, Mogodel redevenise Ion, iar Ilinca – Venetica, nume ce spunea cum nu se putea mai bine ce simţeau vecinii răutăcioşi şi nepu­tincioşi când vorbeau despre muierea lui Ion Ghiţă-Popa Radu. El râdea pe sub mustăcioară, lăsată aşa, îngustă ca să se vadă ascuţimea minţii, ea purta o încreţitură a frunţii, semn al dârzeniei, al faptei neîntârziate şi avertisment că nu prea ştia de glumă, dacă o supără cineva. Nu le păsa de ce vorbeau vecinii pe la spate, toţi deveneau blânzi şi res­pectuoşi când îi întâlneau, vorbele rele nu dor decât dacă ţi se spun în faţă.

Singurul lor necaz era că nu aveau copii, tare mult ar fi vrut Ilinca să aibă un băiat voinic ca ea şi deştept ca el. Atunci s-a întâmplat să moară Rada, sora lui Ion, şi să-i rămână copilul, tot Ion, de numai zece luni, pe capul ne­pri­copsitului de Ion al lu’ Vlădulescu, după cum se vede plouase cu Ioni, unii îi şi încurcau între ei, numai pentru Ilinca era un semn bun, îi plăcea numele, era serios, avea zi în călendar şi din câte ştia ea toţi Ionii aveau minte bună. A hotărât, fără să mai întrebe, că pă Ion ăl mic îl ia la Cremănari, să-l crească ea aşa cum trebuie, n-a zis ni­meni nimic, n-aveau curaj s-o contrazică pe Ilinca. Nu l-au înfiat, cine avea timp pe vremea aceea de acte pe la pri­mărie, de pierdere de vreme, copilul era în dreptul lui de la mama Rada, era alintat de toţi, i se spunea şi lui tot Ion al lui Ghiţă, nu puteau să-i încurce, şi a crescut ca toţi copiii din sat ducând vitele la păscut pe izlaz. Ilinca îl iubea ca pe copilul ei, de multe ori uita că nu-l făcuse ea, îl îngrijea, îl învăţa să fie harnic şi cinstit, să nu mintă, să nu fure, să nu înjure şi dacă ne gândim bine, cam asta e toată învăţă­tura bună.

Negustoria cu ţuică mergea, butiile erau totdeauna pline şi căruţele plecau încărcate cu ţuică şi se întorceau cu grâu şi alte cereale de la Caracal şi Calafat. Au deschis şi o prăvălie, aduceau de toate, gaz, sare, tutun, bomboane, hal­va, lumânări, pânzeturi, arnici, andrele, tot ce aveau oa­menii nevoie găseau la Ilinca şi dacă nu avea pe loc, le aducea de la Râmnic şi era bine că le lua drumul din pi­cioare, cum se spune şi astăzi prin părţile noastre. Ion ăl mic a crescut mai repede ca alţi copii, la cincisprezece ani arăta ca de douăzeci, îi dăduse mustaţa şi se cam uita după fete. Ilinca a văzut că băiatu’ nu e ca alţii de vârsta lui şi a început şi ea să se uite în dreapta şi în stânga, să-i găsească o fată care să-i placă mai ales ei. A pus ochii pe una, Stana, avea ea minte mai puţină şi uitătură strâmbă, da ce contează, îi dădea tat-so zece pogoane de pământ bun, la câmp, boi, vacă, oi, zestre bună, ce mai, afacere, nu glumă. Bărbatu-so n-a mai avut timp să vorbească, l-a luat într-o sară împreună cu Ion ăl mic şi s-au dus la părinţii Stanei, le-a spus că au venit să-i peţească fata. Oamenii n-au stat pe gânduri, le era frică să nu le rămână nemăritată, băiatul era chipeş, Ilinca şi Ion erau oameni la locul lor, ce mai, adevărat noroc pentru Stana.

Când au adus vorba despre zestre au aflat că aface­rea era mult mai bună decât credeau, oamenii dădeau tot ce aveau, era singurul lor copil, pământul rămânea al Sta­nei, vaca, juncii, oile, pături, velinţe, perini, cămăşi lucrate cu acul de mama fetei, oale, străchini, blide, putini şi butii, tot ce se afla în gospodăria lor, una din cele mai înflorite din sat, Ilinca a fost mulţumită că n-a fost nevoie să se toc­mească, nu-i plăcea vorbăraie prea multă.

Pe Ion nu l-au întrebat dacă vrea s-o ia pe Stana, el era mic şi nu înţelegea tâlcul ascuns al nunţii ce se punea la cale, făcea ce spune mă-sa, iar tat-so tăcea ca de obicei, ştia că tot n-ar avea cuvânt în faţa Ilincăi. În gândul lui, Ion ăl mic îşi zicea că nu e rău să fi însurat şi că ştie ea mama Ilinca ce face. Drept este că era înalt, arăta ca un băiat mult mai mare şi de ce să n-aibă şi el o muiere a lui, Stana, aşa proastă cum era, arăta ca o femeie, cine ştie, poate că o să fie bine. Pentru că nu împlinise şaisprezece ani, Naşu, primarul, unul dintre Popeşti le-a spus că nu poate să le dea dispensă, dar dacă vor să facă nuntă nu-i împiedică nimeni, e treaba lor, şi când o să facă vârsta le face şi acte.

A fost nuntă, nu prea mare, cu fedeleş, cu pochin­zări, cu brad, cu lăutari, cu horă, cu dar la masă, Ilinca nu lăsa lucrurile făcute pe jumate, le ducea până la capăt, era fe­meie serioasă. E adevărat că mireasa nu a prea fost vă­zută, au zis că e deocheată, că o doare capu’, nuntaşii n-au insis­tat, a fost veselie şi asta era de-ajuns pentru o nuntă. A fost însă şi o întâmplare mai ciudată, un ghinion cum au zis unii, mulţi nici nu i-au dat atenţie, de-abia mai târziu şi-au adus aminte şi au rămas pe gânduri. Era obiceiul ca fetele de măritat să-şi facă pentru sărbători şi pentru nunţi cos­tume populare noi, cu ii şi fuste cusute cu acul, cu ti­vuri de arnici colorat, cu modele nemaivăzute până atunci în sat, cu marame şi ciucuri, fiecare nuntă sau horă era prilej de întrecere şi bârfe din partea femeilor şi a fetelor. Gine­rele a vrut să iasă din casă, îl chemase Ilinca, s-a gră­bit, a crezut că poate să treacă pe lângă fata care voia să intre, ar fi avut loc, însă necazul a fost că un nasture de la cămaşa de ginere s-a agăţat de ciucurii năframei purtată de fată, au încercat să scoată nasturele dintre ciucuri, de­gea­ba, parcă era un făcut, n-au reuşit cu toată strădania celor­lalte fete şi femei aflate în apropiere.

– Cu ce sunt eu dator la tine, mă Ioană, a întrebat râ­zând ginerele, dă ce nu vrei să-mi dai nasturele?

– Ba io ţi-l dau mă Ioane, că nu ştiu să-mi fi dator, da’ scoate-l tu că eu n-am putut, i-a răspuns fata cea mare a lui Gheorghe Deaconu, cu obrajii îmbujoraţi.

N-au reuşit să-l descurce, până la urmă l-au tăiat şi  l-au cusut la loc, cu toate că nişte babe le-a spus că nu e de-a bună, că se poate strica nunta din cauza asta. Femeile s-au uitat una la alta, unele n-au zis nimic, altele au spus ce aveau de spus în şoaptă, nunta a mers mai departe şi s-a terminat ca toate nunţile cu dureri de cap, cu oboseală, cu vorbe despre mărimea darului şi despre cât au scos la nuntă.

Necazurile lui Ion au început după nuntă, Stana, nevasta lui, nu înţelegea nimic din ce i se spunea, râdea tot timpul, ca o proastă, n-a reuşit să se culce cu ea, murea de râs când o lua în braţe şi se întorcea cu spatele, avea o putere aşa de mare că nu puteai s-o mai întorci, şi-ţi pierea şi cheful de muiere. Ilinca o trimitea după apă la puţ, venea cu vadra goală, plângând, cu vitele n-aveau curaj s-o trimită că le lăsa în holdele vecinilor sau le pierdea, ce să mai lungim vorba, nu puteai face nimic cu ea.

– Ia-o mă Ioane pă toanta asta şi du-o pă la mă-sa, poate o învaţă câte ceva, că eu nu mai ştiu ce să mă fac cu ea, i-a zis într-o zi Ilinca, şi tu nu te mai hlizi acolo, că dai dă dracu, l-a ameninţat pe bărbatu-so.

Au îmbrăcat-o cu haine curate, au spălat-o, i-au dat pantofii de mireasă, ea se uita la ei şi râdea cu gura până la urechi, când au terminat, n-a fost uşor, Ion i-a zis:

– Hai, fă Stano, hai să mergem pă la mă-ta.

– Hă? s-a zgâit toanta.

– Nu vrei să mergem pă la mă-ta?

– Ihî, s-a luminat Stana şi s-a îndreptat spre uşă.

Au plecat, conduşi din priviri de Ilinca şi de bărbatu-so, el mergea ca oamenii pe marginea drumului, ea trecea dintr-o parte în alta, se uita la toate casele, se oprea, se zgâia să înţeleagă, nu se ştia ce, ţinea gura deschisă ca să vadă mai bine, şi lua în picioare pietrele de pe drum.

– Hai fă odată, s-a răstit Ion, ruşinat de râsetele săte­nilor. Speriată, Stana a luat-o la fugă, s-a împiedicat de o pia­tră şi a căzut, cât era de mare, în noroiul de pe drum, iia, zăvelcile, fusta şi marama s-au făcut fleaşcă, dintr-un genunchi îi curgea sânge, din gură salivă şi urlete, numai ochii priveau nelămuriţi şi refuzau să dea lacrimi. Era un plâns urât, un fel de urlet, muget, lipsit de orice armonie. Oamenii râdeau pe la porţi, nu de Stana, nu se râde de cei fără minte, ci de Ion, ruşinat şi neputincios, aplecat asupra fetei şi încercând s-o ridice şi s-o liniştească. A reuşit s-o scoale, a luat-o de mână şi a dus-o până la poarta părinţilor ei, a împins-o în curte şi le-a spus:

– V-am adus-o înapoi, eu n-am ce să fac cu ea, le-a întors spatele şi a plecat, aproape fugind.

– Ce ai făcut mă cu nevastă-ta? l-a întrebat Ilinca.

– Aia nu e nevasta mea, aia e toanta satului, i-am dus-o mă-si, s-o cureţe dă noroi şi dă prostie.

Nereuşita n-a descurajat-o pe Ilinca: „Dacă n-a fost să fie cu pământul toantei, o să-i căutam una de neam bun, o să spăl eu ruşinea şi o să le dau cu tifla la ăi de râd ca proştii”, şi-a zis şi n-a spus nimănui ce vrea să facă, avea deja un plan, nu-l spunea pentru că dacă spui ce vrei să faci ţi se pun toţi împotrivă. Pusese ochii pe fata a mare a lui Gheorghe Deaconu, aia cu nasturele şi năframa, era chipeşă, era harnică, cosea cele mai frumoase ii, da nu la asta se gândea Ilinca, ea se uita la Gheorghe, un bărbat înalt, încruntat, vorbea puţin, poate din cauză că avea o bâlbâială la început, după ce începea vorbea răspicat, tare şi ce spunea el era sfânt: „Ăsta da bărbat”, spusese odată când îl auzise vorbind. Şi Gheorghe scăpase o vorbă, ajun­să repede la urechile ei, spusese doar atât: „Aprigă mu­iere!”, şi nimeni nu l-a contrazis.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest