de Nicolae Radu

Am găsit în scrierile Sfinţilor părinţi o dezlegare a secretului pus de Iisus Hristos în numele dat Apostolilor Săi. Numele de Petre înseamnă piatra pusă la temelia Bise­ricii Lui, dar mai înseamnă şi faptă, lucrare, pe când nu­mele de Ioan este simbol al contemplaţiei, o stare de înţe­le­gere a lumii dinainte de faptă, dinainte de atribuirea nu­me­lor, de exprimarea prin grai şi de formularea de scopuri în sensul lumesc, meditaţie pură, apropiată de Raţiunea Supremă, anterioară Zidirii de către Cuvânt, Cel ce era cu Dumnezeu, fără să fie ziditor, înainte de primirea poruncii. Ştim cât de greu este de înţeles noţiunea de contemplare, o trăire fără scopuri, într-o lume croită pe proiecte pragma­tice, dar mizăm pe bunăvoinţa cititorului de a veni în în­tâm­pinare, toate eforturile noastre ar fi inutile fără com­plici­tatea dumnealui.

Ultimul băiat al Oanei a fost botezat Ion şi credem că la alegerea numelui s-a respectat Taina pusă de Mân­tui­torul în numele apostolilor, mai mult, avem convingerea că numele de botez al oamenilor face parte din destin. Dacă nu m-aş teme de atoateştiutori, l-aş chema în ajutor pe Pseudo-Dionisie, cel care, pe nedrept, se pare, a fost confundat cu Sfântul Dionisie Areopagitul, primul evec al Atenei. Ca să nu greşesc voi invoca spiritul celui ce a fost autorul unei lucrări despre Numele divine. Las cititorului, doritor să afle mai multe, plăcerea de a căuta informaţii în cărţi de specialitate, nefăcând prin asta altceva decât să-i confirm statutul de partener.

Ion al lu’ Ghiţă al Popii Radului a avut încă din prun­cie o purtare ciudată, vorbea puţin, când cineva îi adre­sa cuvântul privirea lui trecea dincolo de cel ce-i vor­bea, n-auzea vorbele, nu le rânduia în judecăţi, înţelegea fără să i se explice, ştia înainte de a i se spune, nu greşea niciodată pentru că nimeni nu ştia ce gândeşte. Oamenii îi respectau purtarea şi-l credeau înţelept. Mulţi îl opreau şi-i vorbeau, n-aşteptau să afle răspuns, îl găseau singuri şi erau convinşi că l-au primit de la el. Darul lui nu stătea în vigoarea trupului, era firav, mărunt de statură, Moaşa Petria a spus odată o vorbă, rămasă poate neauzită, oame­nii n-aud decât ce vor, a zis că Ion a rămas mic de stat pen­tru că n-a supt dragoste de mamă. Trecea neobservat dacă n-aveai nevoie de el, dar toţi aveau nevoie, toţi ştiau că îl pot găsi când le trebuia şi că ştie răspunsul la toate întrebările, nu putea să facă, dar ştia cum trebuie să se facă, în mintea lui răspunsurile erau rânduite, ordonate, totdeauna eficiente, era de ajuns să-i vorbeşti ca să le afli singur şi de multe ori nu mai ştiai că vin de la el. Uitat de cele mai multe ori la sărbătoarea reuşitei, Mogodel, cum i se spunea ca să i se dea şi o identitate potrivită staturii, rămâ­nea cu gândurile nespuse, dar totdeauna rodnice, şi cu sărăcia.

A redeschis cârciuma părinţilor săi, n-a mers, bău­to­rilor le place să aibă cu cine să flecărească, Ion era prea serios şi le tăia chefu’.

– E dat dracului Mogodel ăsta, isteţ foc, le-nvârteşte până le nimereşte, a spus odată un beţiv.

Ion s-a uitat la el, se făcea că nu înţelege şi beţivul, stân­jenit i-a răspuns cu un rânjet tâmp.

– De unde ştii tu cum învârteşte şi nimereşte diavo­lul?

– Păi, nu să lasă până nu bagă coada, i-a răspuns pehlivanu.

– Asta înseamnă că e isteţ?

– Păi, cum altfel?

– Dracu’ nu e isteţ, e rău, el caută prostia şi o pune la treabă, un om isteţ, cum zici tu dă la o parte prostia şi caută mintea bună, de care dracul fuge ca de Sfânta Cruce, pentru că omul cu minte sănătoasă nu face niciodată ce vrea dracu’.

Beţivul a mai vrut să spună şi el ceva dar nu i-a venit nimic pe buze, a rămas cu gura deschisă şi cu ochii miraţi a neînţelegere. De atunci beţivii s-au ferit de Ion, s-au mul­ţumit cu ciocanu’ de ţuică.

După un timp duhul bunicului de la Blidari l-a sfă­tuit să renunţe la cârciumă, pentru că se pricepea la aritme­tică l-au luat samsarii de vite să le ţină socotelile şi au înţe­les repede că aveau mare nevoie de el, nu numai pentru adu­nări şi scăderi. Avea ochi buni, vedea afacerea, cum­pă­ra înaintea celor ce mai făceau calcule, se tocmeau să mai rupă din preţ sau umblau după chilipir, era îndrăzneţ cu măsură, cinstit, om de cuvânt, mare capital, vindea înain­tea altora, afacerile lui se încheiau totdeauna cu câştig.

Negustoria cu vite, geambaşia, meserie cu tradiţie la Cremănari nu se potrivea cu puterile lui trupeşti, era drum lung de la un târg la altul, mergeau pe vreme rea, cu viscol cu ploaie sau ninsoare, mânau vite obosite care aveau ne­voie de hrană, de apă, de adăpost, tovarăşii de negustorie se mai certau între ei, se îmbătau, ce mai, nu i-a mai con­venit şi s-a lăsat. S-a apucat de negustorie cu ţuică, i-a mers bine, cumpăra de la Urşi, de la Gâltofani, de la Cuca-Măcăi, sate căţărate pe dealuri, pline cu pruni negri şi clotuşi, dădeau o ţuică dulce, o beau oamenii ca pe apă. I-o aduceau acasă, îşi făcuse butii mari şi butoaie, o rânduia după gust şi tărie, nimeni nu era mai priceput ca el, cu toate că nu se îmbăta niciodată. Ducea ţuica „la vale”, la Slatina, la Caracal, sau la Calafat, câştiga bine, îi dădeau oamenii grâu, secară, ovăz, se întorcea cu carele pline, vin­dea cerealele ca pe pâinea caldă, veneau din toate satele să cumpere. Şi-a făcut şi cazan din aramă curată, i l-au făcut nişte rudari de la Zăvideni, spre Drăgăşani, le-a dat grâu, i-a plătit bine şi i-au făcut treabă bună. A început să cumpere şi prune, ieşea mai bine cu prunele, cu boasca rămasă hrănea o turmă de porci, îi vindea la Oborul săptă­mâ­nal din Râmnic, lua bani frumoşi, s-a dovedit încă oda­tă că Dumnezeu are grijă de toate vietăţile Sale, chiar şi de cele firave la trup.

Nu se însurase şi nu se gândea să se însoare, era mai mult plecat, n-avea timp de muieri, zicea că e mai bine holtei, de ce să-şi ia beleaua pe cap, numai că vorba de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, se întorcea odată de la Piteşti, dusese ţuică unui cârciumar, ţinea un han de-i spunea „La Berbecu”, aşa îi pusese firma, oamenilor le-a plăcut şi se strângeau din toate părţile că avea şi un taraf bun de lăutari şi o cântăreaţă de-i înecai viersul în vin, îl beai pe îndelete şi nu te mai săturai. S-a oprit la han să ia ceva în gură şi să doarmă peste noapte, vânduse ţuica şi era obosit. A văzut o fată voinică, pleznea de sănătate, cu asta puteai să tragi şi caru’, la nevoie, servea la mese şi un muşteriu, încălzit de băutură, i-a ridicat fusta, cică să vadă ce ţinea fata acolo. A primit o pereche de palme aşa de să­nă­toase că s-au auzit în tot hanul. Omul, convins că n-are ce să vadă sub fustă, s-a ridicat şi împleticindu-se a ieşit afară să se răcorească. Fata şi-a văzut mai departe de trea­bă, mesenii de străchinile şi carafele lor.

Când a venit să-l servească pe Ion, acesta i-a aruncat o vorbă, venită chiar atunci pe buze:

– Aici nu e loc bun pentru tine.

– Da unde e loc, unde să mă duc?

Luat pe nepregătite, Ion a dat drumul unei alte vor­be, aşa, la întâmplare, aşa ar fi zis un necunoscător, lucru neadevărat, pentru că Ion nu vorbea niciodată fără plan.

– Păi, dacă ai merge, te-aş lua cu mine.

Fata l-a măsurat câteva clipe, din cap până în picioa­re şi fără să mai stea pe gânduri i-a spus:

– Merg, dacă mă iei. Când pleci?

– Plec mâine dimineaţă, devreme, vreau să m-apuce ziua aproape de Schitu’ Maicilor.

– Bine, i-a mai zis fata şi şi-a văzut mai departe de treabă.

A găsit-o lângă căruţă, de unde o ştia nu i-a spus şi nici el n-a întrebat-o.

– Văz că n-ai luat nimic, te-ai răzgândit?

– Nu m-am răzgândit, da’ n-am ce lua, tot ce am e pă mine şi chiar d-aş avea n-aş lua, că dacă nu-mi place, plec.

S-au urcat în căruţă şi a mânat caii, un timp n-a zis niciunul nimic, mergeau aşa fără să vorbească, nu prea ştiau ce să spună. După o vreme, merseseră o bucată bună de drum, Ion a simţit nevoie să zică ceva:

– Da’, tu de unde eşti?

– D-aici, dân Bascov şi mă cheamă Ilinca, i-a răs­puns fata.

– Şi de ce ai venit aşa repede cu mine?

Fata i-a aruncat o privire încruntată şi i-a răspuns pe un ton apăsat:

– Pentru că mi-ai zis că mă iei, m-am uitat la dum­neata şi am venit. Tot trebuia să plec, n-ai văzut că l-am bătut p-ăla?

– Şi de ce l-ai bătut?

– Aşa, ca să să-nveţe minte. Pe bărbaţi e bine să-i baţi, altfel nu-nţeleg.

Au tăcut, caii îndemnau să ajungă acasă, cunoşteau drumul şi cei doi nu găseau nimic de spus.

El se gândea că fata e zdravănă, bună de muncă, ţine le tăvăleală, era o afacere bună, n-avea ce pierde, dacă nu-i convine pleacă, aşa a zis, îi plăceau femeile voinice, oame­nilor le place ce le lipseşte, el era mărunt, ce să facă cu una tot mică? Era sigur că n-a greşit, prea era liniştit, când greşea îl sfredelea ceva în capu’ pieptului.

De când cu cârciuma îşi făcuse casă peste drum, în faţa celei părinteşti, nu mai aveau loc toţi, fetele erau mari, aşteptau peţitori, numai Măria mai dormea cu mă-sa Leana, tata Ghiţă îl îndemnase să-şi facă o casă a lui:

– Îţi dau dreptul tău, apucă-te şi fă casă, o să te în­sori şi n-ai unde să aduci muierea, mai vine şi un copil, ce te faci?

Cât ţinuse cârciuma casa îi era plină, după ce s-a luat de negustoria cu vite nu-i mai călca nimeni pragul, abia după ce a schimbat vitele cu ţuica au început să vină beţi­vii, să bea şi ei o ţuică pe degeaba, că n-o fi foc, da’ cu be­ţi­vii nu poţi să faci treabă, pierzi timpul, noroc că era mai mult plecat. La casa nelocuită vin cucuvelele şi strigoii, nu avea nici o tragere de inimă să vină acasă, se gândise de multe ori să găsească pe cineva, o babă, ceva, că nu-i ve­nea să aducă o femeie tânără, el era mai mult plecat şi nu poţi să ai niciodată încredere în ea. Fata asta de la Bascov era altceva, nu prea sămăna a femeie, era cât o uşă de mare şi avea uitătură aspră, cine ar fi îndrăznit să intre peste ea? Cam astea erau gândurile ce-i treceau prin cap în timp ce caii ţineau drumul spre casă, îndemnând fără bici, în trap uşor.

Tăcea şi Ilinca, ce să spună, dacă n-o întreba dă vorbă?, nu-i venea să creadă că plecase aşa, dintr-odată, cu omuleţul ăsta, de unde i-o fi venit îndemnul şi curajul să plece cu un necunoscut la drum, şi ce drum, nici nu ştia de ce a luat-o, s-o bage slugă, s-o ia de ţiitoare, că de nevastă nu prea credea că o s-o ia, ar fi fost de râsu’ lumii, el un pitic şi ea o ditamai muiere. Da’, dă ce să se mai frământe cu tot felul de întrebări, ce o fi o fi, acu’ a plecat şi o să vadă ea ce o să facă. Frică nu-i era, nu ştia ce este frica, altora le era frică de ea cu toate că nu se lega de nimeni, numai când o supărau prea tare le altoia câte o pereche de palme, ca muşteriului ăla de la han. Nu mai era fată mare, o dăduse taică-său după unu când avea şaptesprezece ani, unu mare fără minte, l-a ascultat pe tat-so, a făcut ce i-a spus, da’ când a văzut că prostul nu ştia să facă nimic alt­ce­va decât să se urce pe ea, a plecat, nu s-a dus acasă din cauza lu’ tat-so, a plecat la Piteşti, s-a băgat slugă, n-a stat prea mult la un stăpân, parcă era un făcut, toţi voiau să se urce pe ea, i-a învăţat ea cum trebuie să te porţi cu o mu­iere. Acu nu ştia ce o să fie, n-avea curaj să întrebe, o să vadă ea, nu-şi făcea griji, că doar n-o să se sperie de un pişpirică.

Au ajuns la Cremănari noaptea, era un întuneric    de-ţi băgai deştele în ochi, i s-a părut că sunt în pădure.   L-a ajutat să deshame caii, noroc că avea un felinar, le-au dat nutreţ, i-au adăpat şi au intrat în casă, Ion a intrat înainte şi a aprins o lampă cu gaz, a scos dintr-un raft nişte ouă, dintr-o garniţă nişte jumări şi o bucată de brânză, cam ve­che. Au mâncat, le era foame, ce era să facă. Ilinca se uita pe furiş la el, nu ştia ce are de gând, era gata să se apere dacă ar fi fost atacată, îi era şi somn şi ar fi vrut să se culce mai repede. I-a mai trecut prin cap şi alt gând, dacă omuleţu’ ar fi vrut să se urce peste ea să-l lase, să vadă ce poate să-i facă. N-a avut norocu’ să afle nimic, Ion i-a ară­tat o cămăruţă şi i-a spus:

– E acolo un pat, culcă-te, că oi fi şi tu obosită.

Nici o vorbă nu putea fi mai potrivită, Ilinca s-a dus în cameră, a închis uşa şi s-a culcat, chiar că era obosită, a adormit imediat. I s-a întâmplat să aibă şi un vis de care  şi-a adus aminte toată viaţa. A visat că se culca, adică se iubea, cu omuleţul întâlnit la „Berbecu”, şi că, piei drace, îi şi plăcea. Când s-a sculat, a doua zi, nu mai ştia sigur dacă s-a culcat sau nu, da’ îi venea să se mai culce odată.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Va urma…

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest