de Nicolae Radu

Într-o zi a venit la casa lor Primarele, unul dintre Po­peşti, omul stăpânirii, împreună cu mai mulţi săteni, le-au numărat vitele şi le-a spus să vină la Primărie că le dă Vodă Cuza şi lor pământ. Între timp se tăiase mult din pă­du­rea Mânăstirii, pentru că după legea lui Cuza pădurea şi pământul nu mai era al mânăstirilor ci al statului. Din pă­mân­tul eliberat după ce s-a tăiat pădurea s-a făcut îm­pro­prie­tărirea în satul de moşteni al Cremănarilor.

Ghiţă a primit şase falce de pământ, cam vre-o două­spre­zece pogoane, atât i se cuvenea după numărul vitelor. Legea lui Cuza a fost o lege înţeleaptă, s-a dat pământ cui avea cu ce să-l muncească şi cui îi plăcea munca, degeaba dai ălor leneşi, strici orzu’ pă gâşte.

Ghiţă al Popii şi Leana lu’ Sanfir, ajunsă prin destin Leana lu’ Ghiţă al Popii, au fost părinţi buni, i-au iubit pe toţi copiii lor, n-au făcut osebire, aşa spuneau, s-a împlinit şi promisiunea făcută de Ghiţă mamei Florica, a umplut ograda de suflete. Poate că n-o să fie de prisos dacă resti­tuim din memoria aşteptării şi numele celor şase copii fă­cuţi împreună: Rada, Elena, Neacşu, Gheorghiţa, Floarea şi Măria, cu precizarea că enumerarea nu respectă ordinea venirii lor pe lume, greu de reconstituit din lipsă de docu­mente. Toţi au ajuns la însurătoare sau măritiş, lucru rar pentru vremea aceea, dar şi preţioasă mărturie că Dumne­zeu lăstăreşte pomul crescut din iubire, chiar dacă îl pune să crească într-o altă livadă.

Într-o casă cu nouă copii s-au adunat multe întâm­plări, depozitele de amintiri sunt pline, aşteaptă moşteni­torii direcţi, în ce ne priveşte vom sta deoparte, nu vom intra în încăperile locuite de amintirile celor pe care nu-i moş­tenim direct, ne e teamă să nu găsim păcate sau neca­zuri ascunse urmaşilor, ne vom mărgini la cei a căror moş­tenire o ducem mai departe, Ion, fiul Oanei şi Rada fiica Leanei. Vom lămuri ciudăţenia acestei duble moşteniri la timpul potrivit.

Ghiţă şi Leana au trăit împreună patruzeci şi doi de ani, ceea ce, altfel spus, ar fi cam cincisprezece mii de zile, fiecare zi cu povestea ei. N-au lăsat după ei alte mărturii, în afara celor nouă copii, pentru ei au trăit şi toţi şi-au scris povestea vieţii cu faptele lor, cel puţin la fel de preţioase ca multele păstrate de istorie. Au săpat, arat şi se­mănat cele douăsprezece pogoane de pământ ale părin­ţi­lor, au dus vitele la păscut, le-au adăpostit şi îngrijit, le-au adăpat, le-au muls şi le-au înjugat la căruţă sau la plug, au cărat lemne din pădure, au umplut fânarele cu fân şi pătu­lele cu porumb, le-au vegheat şi ajutat să fete miei, viţei şi purcei, le-au tăiat şi le-au prăjit sau afumat carnea, au strâns ouăle din cuiburi, le-au pus la clocit şi au pândit cloş­ca să nu le lase prea mult fără căldură, au râs, au mai şi plâns câteodată, s-au ciondănit şi s-au împăcat, au ascul­tat cântecul păsărilor din pădurea Pleşii, cea mai fabuloasă orchestră, au învăţat cum cântă mierla, pupăza, cucu, cio­cârlia, turtureaua şi privighetoarea, au cules bureţi iuţi, mâ­nătărci şi creiţe, fetele şi-au cusut ii noi să se fudu­leas­că la horă, de Paşte şi Rusalii, iar când le-a venit timpul au plecat din casa părintească întemeind fiecare un cămin. Toate aceste zeci de mii de zile ale copiilor lui Ghiţă al Popii au fost împodobite şi înnobilate de muncă harnică şi de rod bogat, au fost mult prea frumoase şi orice încercare de a adăuga o aventură sau faptă mai deocheată ar fi o tini­chea strălucitoare, lipită într-un colier de diamante. Celor ce nu vor preţui comparaţia le las libertatea să găsească alta, cu o singură condiţie: să respecte diamantele. Cel ce res­ti­tuie amintirile rămase de la Moşu Ghiţă îşi recunoaşte neputinţa de a inventa poveşti mai frumoase decât cele ade­vărate, el nu face decât să descrie ce a găsit în depozite şi a văzut în numeroase după-amiezi de vară târzie, din foi­şorul numit Dealul Bolindeţului.

Vom arăta, în puţine cuvinte pentru fiecare, şi dru­mu­rile pe care au plecat din casa părintească, cei nouă copii ai lui Ghiţă al Popii. Dumitru, ca frate mai mare, a fost respectat de toţi ceilalţi, i-au spus Neica Dumitru, a întemeiat o familie cu o fată din sat şi a plecat în Dobro­gea, la Nuntaşi. A trăit 107 ani. A lăsat în urma lui nume­ro­şi urmaşi, pe unul l-am cunoscut şi i-am recunoscut obâr­­şia după tulpina genei numită cântec, sub numele de Nicolae Folescu, celebru interpret de muzică populară, a cântat la radio şi a înregistrat numeroase discuri. Tiţa, fata Oanei, s-a măritat în sat, a făcut casă lângă cea părin­teas­că, a avut o fată şi o nepoată, pe Leana lu’ Mihai, mama profesorului de limbă română binecunoscut de vâlceni pen­­tru ironia necruţătoare şi pentru obiceiul de a vorbi în ver­suri preţioase. Elena s-a măritat cu Alexandru-Sandu Ionescu, zis al lui Hoanţă, din Piepteşti, sărăcia i-a alungat din sat, au plecat la Bucureşti unde au cumpărat pământ,  l-au vândut în parcele, au lăsat loc şi pentru străzi, toate primind numele celor şapte Ioneşti ai familiei, părinţii şi cei cinci copii. Cei ce vor dori să verifice pot căuta arhi­vele străzilor din vechiul Bucureşti unde vor găsi, în car­tie­rul ce a purtat mult timp numele de Progresul, cele şapte nume ale Ioneştilor din Cremănari, Elena şi Sandu Io­nescu, patru fete: Miţa, Mimi, Sanda, Anicuţa şi un băiat, Costică. Primele trei n-au avut copii, au făcut carieră de fete frumoase ale Bucureştiului, Anicuţa a avut o fată, pe Vica, foarte frumoasă şi un băiat, celebrul Puiu Hulubei, valoros actor, interpret shakespearian, Romeo, Hamlet, prin­tre altele, adulat de femei; a emigrat în plină glorie în Canada, unde şi-a adus şi mama şi sora. Costică, favorit al Comisarului de Verde, primul soţ al lui Mimi, a intrat în lumea interlopă a Bucureştiului, totdeauna apropiată de cea a poliţiştilor, a ajuns un renumit Caid, genă recesivă întâr­ziată a unor strămoşi cunoscuţi de Domnia Ta Citi­to­rule, a fost înjunghiat mişeleşte de un ţigan sfrijit, de s-au mirat poliţiştii de unde a găsit putere să înfigă cuţitul. Isto­ria este condamnată să se repetă dacă nu-i sunt recunos­cute păcatele şi nu se trag învăţămintele, poate mai sunt şi alte cauze, las poarta deschisă. Neacşu lu’ Ghiţă al Popii, un bătrân hâtru cu mustaţă Frantz Josef, când l-am cunos­cut, arunca vorbe pline de tâlc din spatele unui zâmbet ce părea să ascundă Paradisul promiţător şi Infernul amenin­ţător, la alegere. Şi-a făcut casă peste drum de cea părin­tească, a avut trei copii, pe Gheorghe, negustor fără har, tot ce câştiga turna pe beregată, pe Vasile, cizmar de lux pentru pantofi de damă, cu pretenţii de bun cunoscător al secretelor ce ţin de picioarele fine, şi pe Onica, mama unui cunoscut politruc de pe vremea comuniştilor. Trecem pes­te numele lui, nu s-a remarcat prin fapte bune, dar nici prin rele, aşa că respectăm obiceiul istoriei de a nu reţine decât eroi sau mari păcătoşi. Gheorghiţa a avut o fată, pe Floa­rea, nume ce revine obsesiv în genealogia strămoşilor: a fost nevasta unui negustor şi cârciumar, om aspru, ascuns şi mustăcios. Urmaşii Gheorghiţei a risipit nobleţea gene­tică prin amestecul cu gene neselecţionate din două căsă­to­rii succesive. Floarea, a opta fiică a lui Ghiţă şi a Leanei a plecat în Dobrogea, într-un sat ce a purtat un timp numele de 1 Mai, i s-a pierdut urma şi dacă cineva ştie mai mult, îi las libertatea şi rugămintea să completeze lipsa. Măria, fiica cea mică a lui Ghiţă al Popii, căsătorita cu Dumitru Trică, a avut o fată, pe Miţa, mireasă prin repetiţie, mări­tată oficial de patru ori şi neoficial de şapte. S-a oprit şi s-a stabilizat după ce s-a măritat cu Mărin Manea, un tânăr sărac, frumos şi inteligent, întors de la armată cu studii apro­fundate despre tainele seducţiei. Mărin, ucenic silitor la şcoala vieţii a potolit-o pe Miţa cu tehnica folosirii efi­ciente a darului natural de excepţie, împărtăşit generos şi la alte femei din sat.

După acest lung şir de nume ale unor oameni ade­vă­raţi, lipsite de importanţă pentru un cititor grăbit, dar inspi­rate de alcătuitorii Cărţi Sfinte, unde sunt scrise pa­gini întregi de descendenţi ai Patriarhului Iacov, ca să nu fie uitaţi, după ce vom cere iertare pentru îndrăzneala in­spi­raţiei, ne întoarcem la povestea vieţii celor a căror moş­tenire o ducem mai departe. Ştim că din acest moment, când vom renunţa la cortina vrăjită în spatele căreia se as­cunde imaginaţia creatoare, bunul nostru cititor va fi ne­voit să asiste la un spectacol banal de întâmplări adevărate, atestate de martori şi de documente. Cei pentru care bana­lităţile vieţii nu prezintă interes pot să oprească lectura la această pagină. Obligaţi de recunoştinţa datorată înaintaşi­lor, noi vom continua restituirile.

Rada, fiica lui Ghiţă şi a Leanei, a fost peţită de Ion Vlădulescu, un tânăr din satul Bercioiu, peste Valea Ruzii. Ion era meseriaş priceput, dulgher, vorbea puţin, îi lipsea îndrăzneala să înfrunte vorbele grele, dacă-l supăra cineva pleca, unii spuneau că e prea bun, alţii că e cam bleguţ, di­mi­nutiv folosit pentru a nu se înţelege că era fără minte; el ştia şi ce spun unii şi ce spun alţii, dar nu-i păsa, îl căutau oamenii să le facă binale, erau mulţumiţi, avea tot timpul de lucru, n-avea timp de bârfe şi nu-i plăceau. Mulţi, de fapt multe, umblau să-l însoare şi, poate, din cauza asta nu avea îndemn şi nici nu-i plăcea niciuna din fetele satului.

Îl tocmise Miron Vlangăr, un negustor cu stare din Bercioiu, să-i facă un fânar, omul cumpăra vite şi le vin­dea, da’ până să le ducă la târg le dădea fân, că nu poţi să ţii vitele în obor nemâncate. Cum n-avea atunci altceva de făcut, l-a ajutat să termine mai repede şi negăsind ce să mai spună, a adus vorba de însurătoare:

– Mă uit la tine Ione, chipeş eşti, priceput slavă Dom­nului, meserie bună ai, nu-ţi lipseşte decât o muiere ca lumea, satu e plin, cum de nu găseşti şi tu una care să-ţi placă?

Ion n-a răspuns, aştepta să treacă un timp, de-ajuns ca omul să uite întrebarea, să se gândească la altceva. Miron, negustorul, n-avea însă obiceiul să-şi uite între­bările, a schimbat vorbele, dar nu şi dorinţa de a avea un răspuns. Într-un târziu l-a avut.

– Vorba asta o tot aud mereu, poate că d-aia mi-e şi greu să mă hotărăsc şi s-o spun p-a dreaptă, nu-mi place nici o fată din sat, le ştiu la toate melicurile, unele pierd timpul pe la porţi cu ochii după băieţi, altele se hlizesc prea mult, sar în horă ca nişte capre, le place să vorbească tot timpu’ le merge gura ca meliţa, poate că oi fi eu mof­turos da’, ce să fac dacă n-am găsit niciuna să-mi placă. Da’, o să-mi vină şi mie vremea, am timpu’ înainte. A vor­bit repede, a vrut să spună tot ca să nu rămână loc şi pentru alte întrebări, apoi, obosit, n-avea obicei să vorbească atât de mult, s-a oprit şi s-a retras în muţenia lui obişnuită.

Vlangăr, om umblat în lume, priceput să citească gân­durile, a înţeles că băiatu căuta nod în papură fetelor, când de fapt vina era la el, că n-avea curaj s-o peţească pe nici-una. Tocmai cumpărase doi juncani de la Ghiţă al Popii, din Cremănari, o văzuse pe Rada, fata lu’ Ghiţă, fată zdravănă, harnică, arătoasă şi o întrebase de ce nu se mă­rită. I-a răspuns Leana, muierea lu’ Ghiţă:

– O să se mărite când i-o veni vremea, e mică, are timp, nu-i duce tu grija Miroane, norocu e orb, da-i găseşte pe ăi la care a fost trimis. Nu cumva ai un băiat de însurat?

– Acu n-am, a recunoscut omu’, da, la nevoie se gă­seşte, meseria mea este să caut.

Potriveala cu vorbele spuse de Ion era prea mare şi negustorul a făcut legătura imediat.

– Mă Ioane, uite eu am o fată bună pentru tine, nu e d-aici dân sat şi n-are nici un melic dân alea care nu-ţi plac ţie, mai e şi frumoasă pă dasupra.

Se ştie că un negustor, când vrea să facă o afacere ştie ce să spună, e meseria lui să cumpere şi să vândă, l-a întors pe Ion pe toate părţile, i-a împuiat capul cu laude, drept e că şi avea de unde să le scoată, până la sfârşit l-a urcat în şaretă şi l-a dus la Cremănari. Luaţi cam pe ne­pusă masa, Ghiţă, Leana şi copii lor, s-au făcut că se miră de vizita celor doi:

– Ce vânt te aduce Miroane, că junci de vânzare nu mai am, sau, poate că ai tu ceva de vândut, l-a întâmpinat Ghiţă.

– Nu ştiu cum se făcu Ioane, cum îţi veniră ţie vor­be­le în gură, că o nimerişi, de data asta am ceva de vân­za­re, da să ştii că e marfă bună, merită s-o cumperi, n-o să-ţi pară rău, i-a răspuns cu un zâmbet şugubăţ Miron. Uite, am venit să-ţi vând un flăcău frumos, cred că-l cunoşti, e dulgher de mâna întâia, face tot ce are omu nevoie pe lân­gă casă, pătule, magazii, fânare, face şi case, e tare vrednic şi ştii vorba, meseria e brăţară de aur, tu ai o fată de mări­tat, pe Rada şi e timpu să-i iei o brăţară, uite, ţi-am adus omu’ care o are.

Ghiţă se uita la negustor, îi mergea gura, vorbea frumos şi nu-i venea să-l întrerupă. Nici după ce s-a oprit din vorbit nu găsea nimic de spus. După un timp de tăcere a vorbit tot Miron, puţin cam încurcat:

– Uite că eu am spus ce aveam de spus, acu’ vor­beşte şi tu, e rândul tău, l-a îndemnat pe Ghiţă.

– Mă miram eu să vii tu aşa, numai să mă vezi pă mine, că ţi s-a făcut dor; ne-ai cam luat pe neaşteptate, puteai să ne trimiţi vorbă; nu e uşor să-ţi dai fata dân casă tomnai la Bercioiu. Pă băiat îl ştiu, e harnic şi îl caută oamenii, n-aş avea nimic de zis, da, ar fi bine s-o întrebăm şi pă mă-sa, şi pă fată, că doar n-o s-o dau dân casă fără voia ei. Le-a chemat şi le-a spus de ce veniseră oamenii, au venit amândouă, gătite ca pentru horă şi toţi au înţeles că şi ele ghiciseră de ce au venit şi se pregătiseră ca să-i pri­mească.

Ce să mai întindem povestea, s-au înţeles şi au aran­jat de nuntă. Radei îi plăcea băiatul, îl ştia de la horă, era cam ruşinos, mai bine aşa decât obraznic, era zdravăn şi făţos. Mă-sa Leana o îndemnase, când se îmbrăcau, să-l ia, „Ia-l fa Rado, că e meseriaş, cu ăsta nu mori de foame”.

Au făcut nuntă şi la Cremănari şi la Bercioiu, au făcut două mese ca să vină cât mai mulţi nuntaşi, să iasă darul mare.

Asta este tot ce am găsit despre drumul scurt prin lume al Radei, fata lui Ghiţă al Popii. Ce a fost după nun­tă, nu mai ştiu, depozitul de amintiri din satul Bercioiu a rămas închis, cremenea n-a mai vrut să-mi lumineze min­tea după ce am trecut de Valea Ruzii. Am aflat din măr­tu­rii, imposibil de verificat, că Rada a rămas grea imediat după nuntă, a născut un băiat, l-au botezat cu numele tatălui său, Ion, s-a îmbolnăvit de o boală grea, toate bolile erau grele în veacul al nouăsprezecelea, şi a murit când copilul avea zece luni. Au înmormântat-o la Cremănari, n-au lăsat-o singură printre străini, Ghiţă şi Leana şi-au găsit vină unul altuia, că nu trebuia să dea fata departe de casă, au plâns, era singurul copil ce-l pierdeau, şi au luat pe mi­cu­­ţul Ion la Cremănari. Ilinca, nevasta lui Ion al lu’ Ghiţă, fratele Radei, a zis că nu lasă copilul pe mâna nevolnicului de Vlădulescu, o fi el dulgher bun, da la îngrijitul copiilor nu-l duce capu’.

În acest loc leagă destinul firele din care se va ţese povestea celui de al doilea înaintaş, dintre copii lui Ghiţă, al celui ce scormoneşte amintirile uitate.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest