de Nicolae Radu

Aşa a fost să fie, s-a văzut încă o dată că ce e scris la naştere nu poate fi şters. Cea mai bucuroasă dintre toţi era Florica, îi împlinea Maica Precista încă o rugăciune, ştia cu cine îl lasă pe Ghiţă, şi, fără să spună, se ruga să i se împlinească şi altă dorinţă, să legene şi să-i cânte nepoţilor cântecul de leagăn învăţat de la Mama Anica, pe care îl cânta copiilor. Până şi neastâmpăratu’ de Stancu adormea imediat.

I s-a împlinit şi asta, n-a trecut anu’ şi Oana l-a năs­cut pe Dumitru, i-au dat numele tatălui Oanei, a zis omul că să rămână şi de la el un nume. La drept vorbind n-a rămas numai numele lui, a rămas şi o casă, a făcut-o omu’ pentru fie-sa, şi-a călcat pe inimă, ce să facă, dacă n-au vrut să vină la Blidari!

Multe se schimbaseră în ţară, scăpaţi de turci şi de greci, românii au învăţat şi ei să cumpere şi să vândă, veneau mărfurile pe Dunăre, erau aduse la oraş şi de acolo la sate. Mulţi au deschis prăvălii şi cârciumi, băutura fiind marfă căutată şi aducând câştig bun. În casa lui cea nouă, Ghiţă a deschis şi el o cârciumă, a făcut treabă bună, venea lume multă şi a ajuns repede un om cu stare. Singurul ne­mulţumit era socru-său şi Ghiţă nu înţelegea de ce, n-avea curaj să-l întrebe, era un om cam aspru, a pus-o pe Oana şi omul i-a zis: „Asta nu e treabă de muiere, dacă vrea să ştie să mă întrebe el”. N-a avut încotro, şi-a luat inima în dinţi şi într-o dimineaţă, când a venit să le facă o masă mai mare, l-a întrebat:

– Credeam că te bucuri că ne merge şi nouă bine, de ce eşti tot timpul îmbufnat?

– M-aş bucura să vă meargă bine, dar nu ştiu dacă e aşa. Binele care face rău altuia nu e un bine adevărat. Oa­menii vin la tine, lasă munca lor în tejgheaua ta, adorm pă marginea drumului şi acasă le mor copiii de foame. Punga ta se umple de bani spurcaţi şi mă tem să nu te ajungă bles­temul copiilor fără mâncare pă masă. D-aia nu mă bucur. Mai bine ai veni să te învăţ tâmplărie.

La aşa vorbe neaşteptate Ghiţă n-a găsit nimic de spus. În gândul lui şi-a zis că tata socru’ rămăsese cu idei vechi, că lumea s-a schimbat, că el nu vindea numai ţuică şi vin, vindea de toate, oamenii găseau tot ce aveau ne­voie, nu mai făceau drum la Râmnic, dacă ei cereau şi bău­tură ce era el de vină, oricum luau din altă parte, nu-i punea el să bea. Oana a spus şi ea că aşa era, că tat-so a fost totdeauna ciudos, era greu să-i intri în voie, noroc că era departe, avea treabă la Blidari şi venea rar pe la ei.

Munceau din greu, Ghiţă era ocupat cu adusul mărfii şi cu cârciuma unde avea un ajutor de nădejde, pe Oana, de copil avea grijă Mama Florica, câştigau bine şi după un an şi jumătate Oana a mai născut un copil, o fată.

Pe la jumătatea veleatului ţara a început să fiarbă, răzmeriţa lui Bălcescu fusese domolită, flăcările înăbuşite, dar tăciunii continuau să ardă înfundat, trosnind a nemul­ţu­mire; turcii nu mai aveau putere ca înainte şi nici ruşii, după ce pierduseră răzbelul de la Crimeea, nu mai făceau legea în Principatele Române. Nemulţumirea venea din altă parte, nu se ştie cum se face că scapi de un necaz şi dai de altul, de parcă necazurile ar sta la pândă, ies când nu te aştepţi şi nu-l lasă pe om să fie liniştit.

La Cremănari au trăit, de când se ştia, moşteni, oa­meni liberi, numai că de un timp, au început să se taie pă­du­rile, la început cele ale mânăstirilor şi apoi şi cele moş­teneşti, nu se mai cunoşteau hotarele, mai ales prin pădure, se mai surpaseră maluri, se formase pârâuri, se tăiaseră co­pacii cu semnele de hotar pe ei, ăi bătrâni se încurcau când erau întrebaţi, nu se gândiseră să pună alte semne, n-aveau atunci nevoie, cine să vină să le ia pământu’ din pădure, unde să-l ducă? Când spuneai moştean însemna că eşti stăpân pă toată moştenirea, în devălmăşie, de la o vreme însă, de când cu dreptul românilor să facă negoţ, veneau nişte negustori cu patalama la mână, cumpăraseră, nu se ştia de la cine, lemnele din pădure şi după ce le tăiau, zi­ceau că pământul era al lor, că aşa fusese din moşi stră­moşi, cine taie pădurea rămâne cu pământul. Aşa era, nu­mai că până atunci nu venea nimeni din altă parte să taie lem­ne în Moştenitoare, le tăiau cei din sat, moştenii, că erau ale lor. Unii s-au împotrivit însă alţii, cei ce tăiaseră şi ei lemne, au fost de partea veneticilor. Nici deosebirea dintre moşteni şi clăcaşi nu se mai făcea, toţi erau acum, după dezrobire, ţărani liberi, toţi aveau nevoie de pământ şi era din ce în ce mai greu să dovedeşti cu acte, că cutare sau cutare moştenire provenea de la strămoşi moştenilor.

A venit în sat unul de pe la Popeşti, nimeni nu ştia pe unde vine satu’ ăsta, avea acte că poate să taie pădurea, până să se dumirească oamenii a şi tăiat tufanii şi fagii de pe locurile unde se putea căra mai uşor şi a început să ducă lemnele. Pe pământul liberat după tăiere a adus rude, şi-au făcut case, au pus pruni şi alţi pomi de fructe, era pămân­tul lor. Pentru că erau mai bogaţi decât ceilalţi au avut pretenţia să li se spună boieri şi s-au pus primari din tată în fiu. Pentru moştenii din Cremănari cuvântul boier însemna un om care te obligă să munceşti pentru el fără să te plă­tească, vine şi-ţi ia tot din curte şi dacă te opui pune un argat să te bată cu biciul. Moştenii erau toţi la fel, nu era nici unul boier, tot pământul era al lor, la fel şi pădurea, care se numea moştenitoare, aşa li se părea lor că este mai potrivit. Oamenii nu erau bogaţi sau săraci, erau moşteni, adică egali, şi dacă erau unii mai înstăriţi de cât alţii, era din cauză că erau mai vrednici. De când cu venirea bo­ierilor, însă, au apărut şi la Cremănari săracii, oameni care n-aveau pământ şi munceau la boieri.

Ghiţă n-avea pământ, toţi înaintaşii lui fuseseră preoţi, trăiseră din ce se cuvenea bisericii, casa o făcuse pe pământul Mânăstirii Flămânda şi cum îi mergea negoţul, a rămas deoparte. După încă un an Oana a rămas iar grea, nu era supărat pentru asta, îi plăceau copiii şi nu se lăudase el că o să umple ograda cu suflete? Cu tata socru nu se mai văzuse de mult, nu erau nici supăraţi nici împăcaţi, n-aveau de ce, fata trăia bine cu bărbatu-so şi cu soacră-sa, spunea că e mulţumită, se bucura şi de nepoţi, că de la cealaltă fată n-avea nici unul.

În anul 1860, primăvara, nu se mai ştie luna, s-a năs­cut al treilea copil al lui Ghiţă şi al Oanei, un băiat. Când l-au văzut moaşele, dolofan şi arţăgos, s-au bucurat şi se ciondăneau ce nume să-i pună, Florica, înecată de lacri­mi­le bucuriei, a zis că e bine s-o întrebe pe Oana, era copilul ei, s-o aştepte să-şi revină. Lelea Petria, mai marea peste moaşe de când murise Mama Anica, s-a întors la ele cu gură mare:

– Lăsaţi-l fă în pace p-ăsta, nu vedeţi că e gata să plece după fete, aveţi grijă dă muiere, are fierbinţeli mari şi nu-şi revine.

Toată partea muierească s-a strâns lângă lăuză, fie­care cu ştiinţa şi leacul ei, cu alifii, cu fum, cu cârpe aprin­se şi cu descântece, degeaba, Oanei îi era tot mai rău, vor­bea aiurea, ardea de parcă ar fi ţinut-o într-un cuptor. Nu e uşor să descrii cum moare un om, să recunoşti disperarea neputinţei în faţa destinului; toate leacurile femeilor din sat nu i-au mai fost de folos Oanei, a chemat-o Domnul la El, poate, să ne fie iertat gândul păcătos, pentru că fusese prea iubită pe pământ.

Rămas, la 25 de ani cu trei copii mici, fără alt ajutor decât al Mamei Florica, trecută şi ea de 60 de ani, şi ce ani, Ghiţă al Popii ar fi putut, ca biblicul Iov, să-l întrebe pe Dumnezeu: „De ce Doamne, că nu ştiu să fi făcut nici un rău?”. N-a făcut-o, n-a avut timp de răzvrătire, n-a vrut să cerce voia Domnului, poate n-a avut nici curaj, prea mare necaz se abătuse asupra lui. N-a mai ţinut cârciumă, a rămas numai cu prăvălia, nu mai avea muşterii ca înain­te, oamenii cumpărau de la ăi cu cârciumă, ce strânsese până atunci s-a dus repede şi sărăcia s-a cuibărit din nou în casa lui. N-a vrut să dea copilul ăl mic la socru-so, nu putea să se despartă de el, era trup din Oana, nevasta lui, ea îşi dăduse sufletul ca să-l aducă pe lume. Împietriţi în neputinţă, Ghiţă al Popii şi mama lui Preoteasa Florica nu mai găseau lacrimi în izvoarele ochilor, secaseră toate, singura putere rămasă fiind rugăciunea domnească, repe­tau fără încetare: „Facă-se voia Ta Doamne”.

Şi voia Lui s-a făcut, pentru că El are totdeauna un plan.

Leana, fata lu’ Sanfir Sălişteanu, se măritase peste Olt cu unul din neamu’ Fulgeştilor, mai mare ca ea, i-o dă­duse taică-so că era bogat, avea pământ în luncă şi mai avea şi o moară la Olt. Nu trăia bine cu el, nici cu soacra nu se înţelegea, era tot timpul cu gura pă ea, mereu nemul­ţu­mită, orice i-ai fi adus nu era de-ajuns, orice îi spuneai nu era bine, se gândea să fugă în lume, că la tat-so n-avea cu­raj, plângea tot timpu’ şi nimeni n-o băga în samă. S-a întâmplat că într-un an, când a venit Oltul mare, bărbatu-so, fălos ca tot neamu Fulgeştilor, a pus rămăşag că el tre­ce peste Olt înot. A pierdut rămăşagul, n-a ajuns nici la mij­locu’ Oltului, l-a luat un vârtej şi l-a dus la fund, l-au gă­sit după trei zile, umflat de câtă apă înghiţise. După ce  l-au îngropat, soacră-sa ţinea morţiş să rămână cu ea, ca slugă, a început să-i găsească şi părţi bune, că era vred­nică, că ştie rostu casei şi altele. Sanfir, cu ochii la pământ şi la moară o îndemna să rămână, da’ Leana nu s-a lăsat, n-o lega nimic de averea lu’Fulga, nu făcuse copil cu el, spre norocu’ei, a plecat înapoi la Cremănari. Tat-so nu şi nu că să se ducă înapoi, n-a vrut s-o primească şi femeia a fugit în pădure, a zis că e mai bine decât la soacră-sa.

Trecuse mai mult de doi ani de la moartea Oanei şi vreo şase luni de la rămăşagu’ prostesc al bărbatului ei când s-a întâlnit cu Ghiţă la puţul Milculeştilor, veniseră amândoi să ia apă. Au intrat în vorbă, şi-au spus necazu­rile, li s-a făcut milă unul de celălalt şi Ghiţă i-a zis că, dacă n-are unde să stea, ar putea să vină la el, că e singur cu copiii.

Să mai spună cineva că nu a fost rânduit totul de mai înainte. Doi oameni năpăstuiţi de soartă, se întâlnesc lângă un puţ cu apă de izvor, plâng unul în braţele celuilalt şi se pomenesc, aşa deodată, că e bine să te strângă cineva în braţe, că e mai cald şi că necazu’ fuge ca dracu de tămâie. Cum s-ar fi putut întâmpla o asemenea minune fără cineva care s-o prevadă şi s-o potrivească?

Casa lu’ Ghiţă al Popii s-a schimbat, odată cu veni­rea Leanei, era veselă, au crescut şi florile de lângă casă, fiinţe nevoitoare de soare, de apă, de iubire, co­piii erau bine îngrijiţi, nu mai plângeau, curtea s-a um­plut de păsări şi oborul de vite. Când îşi aduceau aminte de Oniţa plân­geau amândoi, îi aprindeau lumânări la cimi­tir, îl mai dră­gosteau şi pe ăl mic, pe Ion, el n-o cunoscuse pe mă-sa, şi până la urmă îşi găseau împăcarea unul în bra­ţele celuilalt.

S-au luat cu acte în regulă, s-au cununat şi la Bise­rică, împotriva voinţei lu’ Sanfir, otrăvit de supărare că pier­dea pământu’ peste Olt şi moara.

– Laşi tu ditamai avere, pentru sărăcia lu’ Ghiţă al Popii, te bagi slugă la copiii lui, mare proastă mai eşti!

Leana nu-i răspundea şi asta îl îndârjea şi mai tare, da n-a avut ce să-i facă, în gândul lui recunoştea că Ghiţă este om de omenie, muncitor şi poţi pune bază pe el la nevoie. După un an de când s-au luat Leana a rămas grea şi asta i-a liniştit pe toţi, venirea unui copil fiind socotită de toţi ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Binecuvân­ta­rea s-a repetat de încă cinci ori, numărul lăstarilor lui Ghiţă al Popii ajungând la nouă, toţi răsăriţi din dragoste adevărată, poate şi pentru că destinul a vrut să restabi­lească legea iubirii în familia rămasă de la Popa Radu.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest