de Nicolae Radu

Drumul pe care a plecat de la mânăstire a fost, cum era normal, cel ce ducea la târg, dar când a ajuns acolo n-a găsit pe nimeni, uitase că târgul se ţinea odată pe săptă­mână. A fost prima întâmplare neplăcută, pentru el lumea spre care plecase era lumea din târg şi faptul că acolo nu-l aştepta nimeni, a fost nedreptate. A plecat dezamăgit mai departe. Oamenii întâlniţi pe drum nu se uitau la el, de parcă nici nu l-ar fi văzut, poate şi pentru că erau obişnuiţi să-l vadă îmbrăcat în haine călugăreşti, nimeni nu-l recu­noştea pe Radu de la maici. A mers aşa mai multe zile, oprindu-se numai când avea nevoie să se odihnească.

Seara se oprea la marginea câte unui sat, la o dis­tanţă destul de mică, să fie aproape de oameni şi destul de mare ca să nu-l simtă câinii, nu se temea de ei dar nu-i plă­cea să-l latre. Terminase mâncarea primită de la mânăstire, îi era foame şi nu ştia unde ar putea să mai găsească ceva de mâncat.

La marginea unui sat a văzut o turmă de oi şi un cio­ban. S-a oprit şi s-a aşezat sub un pom, să se odih­nească. Ciobanul s-a apropiat de el şi i-a spus, după obiceiul locu­lui, „Bună ziua”. Radu nu i-a răspuns, însă l-a privit cu prie­tenie, ceea ce, tot după obiceiul locului, era un răs­puns. Încurajat, ciobanul a continuat să vorbească, bâl­bâin­du-se uşor şi încercând să-şi ascundă defectul printr-o prelungire a vorbelor, un fel de cântec îngânat.

– Te-a trimis bbaciu şi pă tine? Mi-a spus că o să mai trimită un ajutor, că nu pputeam să văd sângur de atâ­tea oi. Oile nu sânt aşa dă rele şi-l mai am şi pe Cazacu, un ccâine mai ascultător şi mai hharnic dăcât un om, da’ tot mi-era greu. N-ai cu cine să mai schimbi o vvorbă. A mai fost unu’ p-aici da’ n-a vrut să rămână pentru că baciu e un om zgârcit şi ccărpănos. Vine sara şi ia tot laptele şi nouă nu ne lasă ddăloc. Auzi, să fii cioban la oi şi să nu guşti şi tu un strop de llapte! Dă brânză nici nu mai vorbesc, nici nu ştiu cum îi e gustu’. Aduce o oală dă ciorbă, un fel dă tterci, că nici oilor nu le place şi câte o bucată dă turtă sau ddă mămăligă, pentru mine şi pentru ccâine. Asta e tot pentru toată ziua dă mâine. Când aduce o strachină dă ppăsat sau o oală ddă zăr, zâce că e sărbătoare. N-aş sta io la el, da’ n-am ce să fac. Unde să mă duc? Acasă mai am şase ffraţi şi mama n-are ce să ne dea de mâncare. Că dă tata, ce să mai zâc, vine beat tot timpu’ şi ne ia la bbătaie. D-aia stau aici, în ploaie şi în frig, cu oile bbaciului.

Radu asculta zâmbind, dar atent, atât melodia cât şi înţelesul cuvintelor. Nu s-a putut opri să se gândească la soarta ce-l aştepta în lumea spre care plecase de la mânăs­tire. De bine de rău, acolo avea ce să mănânce, în chilie era cald, nu ca aici, unde se stă în frig şi se rabdă de foame. Câtă dreptate avea părintele Costea, lumea este tare bolnavă. Şi-a dat seama că de-acum înainte viaţa lui o să fie la fel ca a ciobanului, dacă nu şi mai rea.

Spre seară a venit şi baciul cu soaţa lui.

– Da’ p-ăsta dă unde l-ai mai găsit? l-a luat din scurt pe cioban.

– Păi, am crezut că l-ai trimis matale. A venit aici şi a stat lângă mine. Da, nu e băiat rău, bagă-l şi pă el cioban, ştii bine că mi-e şi mie greu. (Din simpatie pentru cioban vom renunţa să-i subliniem bâlbâielile.)

– Dă unde eşti tu, mă? l-a luat tare baciul pe Radu, dar n-a primit nici un răspuns.

– N-auzi mă, cu tine vorbesc, sau eşti mut?

– Nu sunt mut, i-a răspuns Radu.

– Păi, atunci dă ce nu răspunzi?

– Ce să răspund? l-a întrebat la rândul lui băiatul, după o pauză destul de lungă.

Baciul s-a uitat chiorâş la el şi şi-a zi că nu prea are cu cine să se înţeleagă. Da, pentru cioban era bun. Un cio­ban n-are nevoie să vorbească mult. Era sătul de turu­iala ăluilalt, care de când venea până când pleca vorbea întru­na, bâlbâindu-se fără să-şi facă griji.

– Bă, una şi cu una fac două, vrei să rămâi şi tu aici la oi, sau nu?

Radu a dat afirmativ din cap, baciul s-a mai uitat odată la el şi l-a lăsat în plata Domnului. O să vadă el ce o să facă, şi-a zis în gând.

Prea multă treabă nu era de făcut la stână. Mulsul oilor îl făcea nevasta baciului, o femeie încruntată şi tă­cută. Cei doi ciobani nu aveau altceva de făcut decât să scoată oile dis-de-dimineaţă la păscut şi să le păzească. Cazacu era de mare ajutor, el se afla totdeauna acolo unde vreo oaie încerca să se depărteze de turmă. Neavând alt­ceva de făcut, Radu lua cu el o carte şi citea.

– Ce tot citeşti tu în cartea aia? îl întreba tovarăşul lui de ciobănie. Radu îl privea cu prietenie şi începea să-i citească din carte cu voce tare. La început era mulţumit că are, în sfârşit, prilejul să facă ce a făcut părintele Costea cu el în chilia de la mânăstire, să-l înveţe pe cioban cititul şi scrisul. Nu după mult timp însă, băiatul nu l-a mai ascul­tat, îl întrerupea, începea să vorbească despre cu totul alt­ceva şi Radu şi-a dat seama că citea pentru oi, singurele care, păscând pe aproape, dădeau semn că îl luau în serios. Se oprea din citit şi îl asculta pe tânărul cioban, care avea o mare plăcere să vorbească, spre deosebire de el care nu vorbea decât când era obligat să răspundă la o întrebare. Vorbea despre fraţii lui, fiecare avea o poveste, vorbea des­pre mama lui, cu o mare duioşie, vorbea despre fiecare oaie în parte, toate aveau nume potrivite cu felul de a se purta, şi mai ales vorbea despre baci, un zgripţuroi, un om de care e bine să te fereşti ca de şarpe veninos. Câteodată vorbea şi despre tatăl lui, nu-l vorbea de rău, îi era milă de el şi spunea că e mare păcat că s-a luat de băutură, că altfel ar fi fost un om cumsecade. Radu îl asculta fără să-l între­rupă, pentru el tot ce auzea era nou şi-şi dădea seama cât de puţin ştia despre lumea spre care, cu o mare uşurinţă, le-a spus măicuţelor că pleacă. Nu ştia cum îl cheamă pe tovarăşul său, pentru că, aşa cum îi era obiceiul, nu punea niciodată întrebări. Nici pe el nu-l întrebaseră cum îl chea­mă, când sunt numai doi nu e nevoie să le dai nume, este de la sine înţeles că dacă vorbeşte unul, celălalt ascultă; nici părintele Costea nu-i spunea decât rareori numele. La stână era la fel ca la chilie, unul vorbea şi altul asculta, numai că cel ce asculta de data asta, era totdeauna Radu.

Dormeau în târlă, împreună cu oile, ca să nu le fie urât. Tovarăşul de ciobănie, căruia o să-i spunem de acum încolo Ciobanu, avea pe lângă farmecul vorbirii, un mare dar de povestitor, spunea vorbe pline de tâlc, auzite, unele poate inventate. Vorbea mult, fără să se oprească, Radu îl asculta cu atenţie, şi amândoi erau mulţumiţi.

Necazurile au început odată cu ploile şi mai târziu cu zăpada. Peste îmbrăcămintea cam subţire şi-au pus câte o sarică de lână, călduroasă când nu era udă; când se uda de ploaie era mai bine s-o scoţi, s-o pui să se usuce şi necazul era că se usca greu, şi o îmbrăcai tot udă. Se adăposteau pe unde puteau, pe sub arbori, pe sub maluri, ploua nu ploua, oile trebuiau scoase la păscut, că dacă-i prindea baciul că nu le-au scos din târlă era necaz mare.

În cei doi sau trei ani, nu i-a numărat, cât a stat la stână, s-au întâmplat multe. Când s-au îmbolnăvit nişte oi baciul a adus un vraci să le descânte, să le lase sânge, să le taie sub limbă să le dea buruieni fierte şi alte leacuri. Ciobanu n-a scăpat ocazia să-i spună baciului că atunci când a fost el bolnav n-a vrut să-l aducă pe vraci. I-a spus-o, cum zicea el, de la obraz:

– Pentru matale o oaie face mai mult dăcât un om.

Baciul s-a făcut că n-aude.

Într-o noapte s-au trezit ameţiţi din somn, din cauza lătratului disperat al câinelui. Era o noapte cu lună plină şi l-au văzut imediat pe ursul care le mai mâncase o oaie. Atunci şi-a arătat Ciobanu voinicia. A aprins imediat pa­iele pregătite din timp şi cu un curaj nebănuit de Radu s-a îndreptat cu focul spre urs. Focul şi urletele disperate ale celor doi şi ale câinelui l-au convins pe prădător să renunţe la ospăţul din acea noapte. Atât de tare s-o fi speriat, că n-a mai trecut niciodată pe la stână. Luni de zile a povestit Cio­banu întâmplarea şi chiar şi baciul a fost nevoit s-o as­culte de mai multe ori, de fiecare dată într-o altă variantă.

Povestea cu lupul n-a mai avut aceeaşi trecere. Mie­lul dispărut, luat de lup, după cum spunea cu multă con­vin­gere Ciobanu, era un miel cam neastâmpărat şi-i plăcea să se joace pe marginea unei râpe adânci. Lui Radu i-a fost de multe ori frică să nu cadă în râpă şi nu-l mai lăsa să se apropie. Într-o zi mielul a dispărut şi Ciobanu n-a scăpat ocazia, a profitat de necazul bietului animal şi a inventat povestea cu lupul. Zicea că el l-a văzut pe lup cum dădea târcoale stânei, că s-a luat cu ciomagu’ după el şi că atunci când a plecat să întoarcă nişte oi, lupul s-a furişat şi a luat mielul. Degeaba a venit el repede că lupul a fugit cu mie­lul.

– Şi tu, de ce nu te-ai dus după el, că nu putea să fugă prea repede cu mielu’ în gură? l-a întrebat baciul.

– Păi, nu l-am văzut, s-a scăpat Ciobanu şi când şi-a dat seama că s-a încurcat, a schimbat vorba.

Viaţa la stână începuse să nu-i mai placă, se cam săturase de oi, de Ciobanu, de poveştile lui, de zgârcenia şi răutatea baciului. Se gândise de mai multe ori să plece, dar nu se hotărâse, nu ştia încotro s-o ia şi teama de necunos­cut îl făcea să mai rămână încă la stână. Într-o zi, pe la mijlocul conacului, a auzit gălăgie mare într-o vâlcea unde se aflau câteva tufe de mărăcini. Ciobanu ţipa cât îl ţineau puterile:

– Nu da baciule, nu da, că mă doare. Nu ţi-e milă să dai într-un copil? Ce mare rău am făcut să dai aşa în mine? Sânt şi io un om şi am şi io nevoie să mănânc ca să trăiesc. Ţipa şi vorbea, cuvintele nu-i lipseau şi asta îl îndârjea şi mai mult pe baci care îl lovea fără milă cu o vergea de lemn, pregătită cu siguranţă de acasă.

– Hoţule! Hoţule!, repeta întărâtat baciul. D-aia nu mai au oile mele lapte, că-l bei tu!

Radu n-a înţeles ce se petrecea, însă n-a mai putut să îndure, s-a repezit la baci şi l-a prins de mâini. Omul a încremenit dintr-odată şi ochii au început să se umfle în or­bite. Cu faţa schimonosită de durere abia a reuşit să îngăime:

– Dă-mi drumul bă, că-mi rupi mâinile! Dă unde ai atâta putere? Parcă mă strângi cu cleştele!

Radu a mai strâns puţin, ca să se vadă că nu glu­meşte şi apoi i-a dat drumul şi s-a îndreptat către Ciobanu, prăbuşit lângă mărăcini din cauza loviturilor. Baciul şi-a mângâiat mâinile, i-a privit cu o privire ucigaşă, n-a mai gă­sit nimic de zis şi a plecat mulţumit că a scăpat cu atât.

Atunci s-a înţeles ce se întâmplase, şi asta datorită potopului de vorbe ce se zbăteau la gura lui Ciobanu:

– Ce crede el! Noi îi păştem oile şi el mănâncă lap­tele şi brânza! Ce dacă sug şi eu o gură de lapte de la oi? Mare pagubă! Dacă ar fi fost om ne-ar fi lăsat şi nouă câte o ulcică de lapte, când mulgea oile. Zgârcitu! Hapsânu! Că dacă plecăm noi, cine mai vine la oile lui?

Se spune că la bâlbâiţi gura nu se poate ţine de min­te, care merge prea repede. Vorba se adeverea cu priso­sinţă în întâmplarea de mai sus, la Ciobanu mintea mergea mai repede decât gura. Se mai spune şi că orice stăpân îşi merită sluga, Baciul şi Ciobanu se meritau unul pe altul.

Starea de încordare dintre baciu şi ciobani devenise insuportabilă. A fost picătura în plus ce a dus la depăşirea marginilor paharului, deja plin. Într-o seară, când baciul venise, ca de obicei, cu capsa pusă, Radu a ieşit din mutis­mul lui şi i-a spus:

– Mâine dimineaţă plec. Găseşte pe altcineva.

– Da ţie ce ţ-am făcut bă, dă te-ai supărat pă mine?  l-a întrebat baciu.

L-a privit drept în ochi cu privirea lui cea încrân­ce­nată, fără să-i mai răspundă. A reintrat în mutismul obiş­nuit.

Mai amărât decât toţi era Ciobanu.

– Dacă pleci şi tu, ăsta o să mă omoare acu’. Ce-o să mă fac dacă rămân iar sângur? O să uit să mai vorbesc. O să fiu mai rău dăcât câinele, ăla cel puţân latră când vrea şi oile îl ascultă. Pă mine n-o să mai aibă cine să mă mai as­culte.

L-a văzut pentru prima dată plângând, se obişnuise să-l vadă înfruntând greutăţile cu bărbăţie, acum plângea cu sughiţuri, un plâns bâlbâit, un cântec trist, de om dis­perat.

A doua zi de dimineaţă, era într-o luni, a plecat de la stână.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org, Hermann Pohle - Ansicht von Bürgeln, Schweiz, Jean-Louis-Ernest Meissonier - Scenă de stradă lângă Antibes

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest