Memorie uitată – Ucenicia harului (VI)

de Nicolae Radu

Pentru Radu plecarea se potrivea obiceiului mai vechi de a gândi prin faptă, vorbele îl încurcau, şi nu putea să facă ceva ce nu înţelegea, a plecat fără să se gândească la ce a fost şi mai ales la ce va fi.

De data asta însă, după anii petrecuţi lângă Ion Barosan, un om pentru care tot ce făcea sau plănuia să facă, era mai întâi spus şi explicat cu multe vorbe, bine cântărite, s-a trezit în el nevoia de a înţelege rostul lucru­ri­lor şi de a găsi cuvinte pentru fapte, nu ştia că gândurile care se folosesc de cuvinte se pot întoarce împotriva omu­lui, îl găsesc vinovat şi îl osândesc, a aflat de-abia acum, când a înţeles că răul, păcatul pe care nu voise să-l recu­noască, ca să nu se lupte cu el, nu rămăsese fără urmări, rămăsese în urma lui o fată disperată, ruşinată în faţa lumii şi un copil fără tată. I-a trebuit curaj să recunoască un ade­văr de care nu mai putea fugi, acela că toţi copiii, toţi oa­me­nii, au un tată, chiar dacă unii nu-l cunosc, aşa cum a fost el. Cine a fost tatăl lui? Un om care a fugit când a auzit că va avea un copil! Laşitatea era deci moştenire de la tatăl lui, toate învăţăturile primite n-au şters-o, o duce cu el mai departe.

Nu! Ar fi o mare greşeală să gândească aşa, ar în­sem­na că vrea să scape de păcatul lui trecându-l pe umerii altuia, şi încă pe umerii unui om despre care nu ştia nimic; gândul lăsat liber, necontrolat, te poate duce la greşeală iar păcatul nerecunoscut nu poate fi iertat, aşa i-a spus Părin­tele Costea. Tot el îi spusese însă, că gândul rămâne fără putere dacă nu împlineşte Cuvântul Domnului. „Am voin­ţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”, scria Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. Şi-a dat seama cât de greu este să te foloseşti de vorbe şi de gânduri şi s-a lăsat păgubaş.

Două întrebări nu-i dădeau însă pace. Cât de mare era păcatul lui şi cum ar putea să fie iertat? Toate căutările, în cărţile citite şi în memorie, nu l-au ajutat, în Biblie a găsit, în Vechiul Testament, poruncile primite de Profetul Moise de la Dumnezeu, pe munte, se vorbea acolo despre femeile măritate şi luate cu de-a sila, nu se potrivea pentru el, a căutat o poruncă pentru fete-fecioare, venite de bună voie, a găsit numai că: „Dacă un om înşeală pe o fată nelogodită şi se culcă cu ea îi va plăti zestrea şi o va lua de nevastă”. Dar el n-a înşelat-o pe fata lu’ Ceauşu, a venit singură la el, nu s-a gândit că face păcat decât după ce fata a plecat, deci nici această porunca nu era pentru el. N-a găsit nimic despre uitarea de sine, trăită în timpul păca­tu­lui. În Noul Testament, în scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, a găsit că: „dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească pentru că e mai bine să se căsătorească decât să ardă”. Înspăimântat şi-a dat seama că trebuia să se înfrâneze. Aici se afla păcatul cel mare.

A căutat în Biblie ce este un tată şi n-a găsit decât cuvintele, repetate, ale Mântuitorului Hristos „M-a trimis Tatăl meu” Tată este deci cel ce trimite, pe el nu-l trimi­sese nimeni, că nu avea tată şi nici el nu putea să trimită pe cineva, deci să fie tată. Gândurile i se încurcau, nu mai înţelegea nimic şi s-a oprit la marginea unei păduri. După un timp, n-a mai văzut pădure, a văzut osteni, o armată nesfâr­şită, desfăşurată în jurul unei cetăţi în care locuia Dumnezeu cu ceata lui de îngeri, desigur nevăzuţi. Şi-a amintit că mulţi Sfinţi s-au retras în locuri fără oameni unde au fost întâmpinaţi de Duhul Sfânt şi au primit har dumnezeiesc. A pătruns în pădure şi a plecat în căutarea Lui, hotărât să trăiască în post şi rugăciuni, până va primi un semn de la Acesta.

Nu mai ştie cât a stat în pădure, la început rugăciu­nile refuzau să fie rostite în cuvinte, gândurile se rătăceau, se îmbrăcau în imagini lumeşti, păcătoase, se luptau cu voinţa lui, o învingeau, o duceau în locuri întunecoase, bân­tuite de demoni ameninţători. Plângea, se îngrozea că păcatul era prea mare, că rugăciunile nu-i sunt primite. Con­ti­nua să se roage cu disperare, cerşea milă şi iertare, ultima nădejde fiind dragostea Tatălui ceresc pentru oame­nii Lui, chiar pentru cei căzuţi, dacă se pocăiesc. Aşa îl învăţase Părintele Costea, că pentru Dumnezeu nu există păcătoşi care să nu fie iertaţi, dacă se pocăiesc. Nu dor­mea, rămânea treaz, golit din ce în ce mai mult de gânduri. Ieşea din lume, nu-i era foame nici sete, durerea se retră­sese, devenise o stâncă, abandonată unei lumi necontro­la­bile, necunoscută, străină, dar neameninţătoare. Nu era o ilu­zie, era o lume adevărată, luminoasă, fără întâmplări, unde gân­durile erau de prisos. El însuşi era izvor de lu­mi­nă, lu­mea cea nouă îi aparţinea, soarele se afla înăuntrul lui. Tim­pul dispăruse.

*

Dintr-un vis frumos s-a trezit, într-un coşmar, în­spăi­­mântat. Nu ştia ce vor oamenii aplecaţi deasupra lui, de ce încercau să-i strecoare printre buze o lingură de lemn din care se scurgea o zeamă sărată.

– Vezi bă că a deschis ochii, a scăpat, a spus unul dintre ei.

– A avut noroc, a ţinut Dumnezeu cu el.

– Să-i dăm toată ciorba, să-i punem şi turtă ca să-i ţină de foame. Ăsta n-a mâncat d-o săptămână.

Radu şi-a dat seama că revenise în lumea de pe pă­mânt şi n-a fost deloc mulţumit. A înghiţit totuşi ciorba şi a continuat să mănânce tot ce i-au dat. Oamenii râdeau, se bucurau, spuneau glume pe seama lui, unele cam deo­cheate.

– Dacă nu-l găsea Cristache, ăsta dădea ortu popii.

– Ce popă bă, dă unde popă? Popii nu sânt în pă­dure. Dacă dădea un derbedeu dă el îi băga şişu şi-i lua banii. Că are dăstui. Dă unde ai bă atâţia bani?

– Am muncit, a spus şi Radu primele cuvinte.

– Auz bă, ăsta are bani dân muncă, a râs cel ce-i dă­duse mâncare.

S-a întremat încetul cu încetul, îngrijit de cei ce-l gă­si­seră leşinat în pădure. Nu ştia ce să creadă, oamenii erau cumsecade, numai că toţi aveau bărbi mari, nerase şi puşti. S-a lămurit după câteva zile, când a venit la el un bărbat cu mustaţă şi cu o pană frumoasă, colorată, de pasăre, în­fiptă sub cordeaua pălăriei. Faţa îi era încruntată, nepotri­vită cu ochii, limpezi, s-ar putea spune chiar blânzi.

– Cum ai ajuns tu până aici în pădure? Ce ţi s-a în­tâm­plat? Cum ai leşinat? Eşti bolnav de boala copiilor?

– Nu sunt bolnav, i-a răspuns Radu şi nu mi-e frică de pădure.

Omul s-a uitat la el uluit, neştiind ce să creadă, dar i-a plăcut răspunsul.

– Uite ce mă băiatule, văd că eşti necăjit, noi n-avem nimic cu oamenii necăjiţi. Mi-au spus că ai banii din mun­că. M-aş mira, da, pe mine nu mă interesează de unde ai banii. Dacă i-ai furat de la unul sărac, ai făcut păcat mare, e păcatul tău şi-o să-ţi primeşti pedeapsa, dacă i-ai luat de la unul care avea prea mulţi, n-ai greşit, că nu e drept ca unii să aibă şi alţii nu. Îţi dau banii înapoi şi te las să te duci în treaba ta, da, să nu te pună dracu să spui că ne-ai văzut şi mai ales unde ne-ai văzut. Că dacă aud că ai spus îţi rup oasele, sau poate şi mai rău.

Radu l-a privit cu privirea lui, lipsită de viclenie, prie­tenoasă. Omul s-a oprit din vorbit, s-a uitat la el, amâ­nând un gând, şi după un timp, a reluat:

– Dacă n-ai altceva mai bun de făcut şi-ţi convine să rămâi cu noi, te primesc şi pe tine. Aici nu e uşor, trăim, vezi bine, ca-n pădure, n-avem pături şi sobe, n-avem fe­mei şi câteodată nici mâncare de-ajuns. Avem puşti şi gloan­ţe, vrem să scăpăm ţara de jefuitori, să facem drep­tate. Suntem creştini şi ne-am săturat să fim jupuiţi de pă­gâni.

Radu n-a stat prea mult pe gânduri.

– Dacă mă primeşti, rămân. Dar, dacă n-o să-mi placă mă laşi să plec?

– Te las, da’, să uiţi că ne-ai văzut.

A rămas în pădure. Auzise el despre haiduci, unii îi lăudau alţii îi blestemau, era greu să alegi, aşa cum se în­tâmplă cu lucrurile neştiute.

La început l-au pus să taie lemne şi să facă mâncare. Şi-a dat seama că sunt cu ochii pe el, că îi urmăresc toate mişcările. Încetul cu încetul au început să aibă încredere, mai ales că n-a vrut să primească banii cu care venise, le-a spus să-i pună cu banii lor şi să cumpere cu ei ce au nevoie.

S-a hotărât să rămână când a înţeles de ce se ascund noii lui tovarăşi în pădure şi ce plănuiesc să facă. Auzise şi el de turci, de biruri, de păgâni, ascultase poveşti, de cele mai multe ori povestite şi nu trăite, citise că mulţi voie­vozi, Mircea, Ştefan, Ţepeş, Mihai, s-au luptat cu turcii fără să-i poată alunga. Auzise şi de hai­duci, retraşi în păduri, de unde îi atacau pe cei cu bani mulţi, unii spuneau că haiducii sunt hoţi dar nu ştiuse, până atunci, că ei se luptă ca să scape de turci. A aflat şi că şeful era om învă­ţat, că fusese voluntar în armata rusească, în războiul din­tre ruşi şi turci. După ce ruşii pierduseră războiul, adunase împreună cu alţi camarazi, băieţi tineri de la sate şi fugi­seră în pădure, unde se pregăteau să scape ţara de turci. Erau foarte uniţi între ei şi ascultau cu sfin­ţe­nie de porun­cile şefului.

Crescut lângă părintele Costea, un sfânt, se obiş­nui­se să fie blând şi reuşise să-şi potolească acea îndârjire bruscă, acea pornire spre răzbunare, apărută în unele mo­mente ale vieţii, când se întâlnise cu oameni răi, ca baciul sau ca starostele cerşetorilor şi când auzise poveşti despre turci, cu ucideri de prunci şi cu necinstirea femeilor. Nu se gândise însă niciodată că ar putea să se lupte cu arma con­tra turcilor sau a altor oameni răi. Obiceiul de a gândi şi la ce o să fie, apăruse după ce plecase de la potcovărie şi în­cer­case chiar să scape de el, pentru că îl încurca totdeauna. Acum avea, totuşi, de luat o hotărâre şi nu putea s-o facă altfel decât gândindu-se la ce o să facă.

Era şi el creştin şi avea datoria să-şi apere credinţa şi să-i apere pe creştini. Pentru el cuvântul turc nu însemna neapărat om rău. Nu toţi turcii erau oameni răi, auzise şi poveşti cu turci cumsecade, cum auzise şi de români răi. Îi venea greu să creadă că toţi turcii erau răi. Dumnezeu îl ferise până atunci să întâlnească turci. Auzise însă de la alţii cum povesteau că turcii pustiiau satele prin care tre­ceau, omorau copii şi bătrâni, îşi băteau joc de femei şi luau ostatici, să-i vândă sau să-i pună la munci grele. Au­zise femei cum speriau copii zicându-le: „Fugiţi, vin tur­cii!” Nu era altă sperietoare mai mare pentru români decât aceste cuvinte: „Vin turcii!” Cu cât lăsa gândurile să intre în cuvinte, cu atât creştea, fără voia lui, încrâncenarea îm­po­triva turcilor.

Haiducii nu aveau o viaţă uşoară, se trezeau dimi­nea­ţa înainte de răsăritul soarelui şi plecau la instrucţie, erau puşi să alerge prin pădure, să se ascundă după copaci şi în gropi săpate tot de ei, ca să înveţe cum să scape la nevoie de duşmani, se urcau în copaci şi coborau pe frân­ghii, apoi urcau din nou, ca să-şi întărească puterea, îşi lus­truiau puştile şi le ungeau cu seu, ca să nu ruginească, iar câteodată urcau de-a lungul unui pârău adânc şi învăţau să tragă la ţintă, într-un loc unde nu erau auziţi decât de animalele pădurii. Ştia fiecare ce avea de făcut, nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Când erau între ei mai vor­beau vrute şi nevrute, spuneau poveşti despre fraţi şi su­rori, despre fetele rămase în sat şi despre ce făceau ei înain­te de a veni aici. Radu n-a aşteptat să i se spună ce avea de făcut, s-a uitat la ceilalţi şi făcea şi el ce vedea că făceau ei, de fapt nu tot, pentru că nu avea puşcă şi nu mergea să tragă la ţintă. După câteva săptămâni însă, l-a chemat Căpitanu, aşa îi spuneau şefului, şi l-a întrebat:

– Ei, ce zici, vrei să rămâi sau vrei să pleci? Fără să se mai gândească, i-a spus că rămâne.

– Atunci, să depui jurământul.

S-a speriat şi a amuţit dintr-odată. Se speria totdea­u­na de cuvintele necunoscute. Căpitanu Gheţea, iată că i-am deconspirat şi adevăratul nume, a avut înţelegere că nu i-a răspuns imediat, i-a explicat din nou că ei sunt adunaţi în pădure nu ca să oropsească pe oamenii săraci şi cinstiţi, ci pentru că vor să scape ţara de jefuitori, de turci şi de boie­rii răi, i-a spus că în ţară mai sunt şi alte tabere ca a lor şi în curând o să se unească şi o să facă o armată mare.

– Nu vreau să mă fac soldat, i-a zis Radu. Un soldat e pus să omoare şi e păcat mare.

– Atunci vrei să pleci?

– Nu vreau să plec, aş vrea să rămân, dar nu soldat, poate mai târziu, a adăugat cu o voce slabă, aproape fără să-şi dea seama.

Lui Gheţea i-a plăcut băiatul. Toţi îl vorbeau numai de bine, era harnic, se purta frumos, era voinic şi credin­cios, se ruga de mai multe ori pe zi. N-a vrut să le vorbeas­că despre viaţa lui, dar într-o seară n-a putut să scape de ei şi le-a povestit că a crescut la o mânăstire, lângă un preot. Numai aşa au putut ei să înţeleagă de ce nu se culca nici­odată fără să-şi spună rugăciunile şi să nu mai râdă de el. Unii spuneau că degeaba se roagă, că Dumnezeu nu e în pădure ci la biserică.

Încurcat de întorsătura lucrurilor, Căpitanu a stat pu­ţin pe gânduri şi apoi a hotărât:

– Bine, rămâi aici şi o să mai vedem. Poate o să te răzgândeşti. Nu vreau să te oblig, o să mă sfătuiesc şi cu alţii, ar fi păcat, că ai fi un soldat bun.

După un timp i-au dat şi puşcă.

– Facem aşa ca să arătăm că avem încredere în tine. Oricum, nu e rău să ştii să tragi cu puşca.

N-ar fi vrut să poarte puşcă, a primit-o pentru că n-a avut curaj să refuze. Căpitanu avea un fel de a da ordine că nu puteai să-i spui nu. A luat-o, s-a uitat la ea şi fără să-şi dea seama ce face, a mângâiat-o ca pe un obiect cunoscut, pierdut şi regăsit.

Mica trupă din pădure, de obicei disciplinată şi uni­tă, s-a împărţit de astă dată în două: unii spuneau că e bine să aibă şi Radu puşcă, chiar dacă nu depusese, ca ei, jură­mânt, alţii spuneau că regulamentul este unu pentru toţi şi că trebuie respectat de toţi. Cei din prima tabără au zis însă că prima regulă este să se execute ce a spus şeful şi au fost cu toţii de acord că aşa este.

Pregătirea continua ca şi înainte, noul soldat, chiar dacă nu depusese jurământ, se purta ca şi ceilalţi, executa bine comenzile, a învăţat să tragă cu puşca şi ochea bine, spre mirarea celorlalţi. Uitase păcatele, mai bine zis nu se mai gândea la ele, se ruga pentru iertarea tuturor păcatelor, fără să le mai numească. Nu era un om curios, nu-i plăcea să ştie ce zic şi fac ceilalţi, dacă nu-i spuneau ei, era sigur că tot ce se făceau era bine, Căpitanu Gheţea fiind pentru el cea mai bună garanţie. Câteodată simţea însă că se feresc de el. Se formau mici grupe de oameni, de cele mai multe ori aceiaşi, şi plecau seara, ca să patruleze, adică să vadă dacă nu îi urmăreşte cineva, se întorceau după miezul nopţii şi el nu-i vedea când se întorceau. Într-o noapte însă, s-a trezit, din întâmplare, exact când se întorcea pa­trula. Nimeni nu l-a văzut şi fără să vrea, a auzit ce poves­teau noii veniţi. Atacaseră un negustor de vite oprit pentru popas la marginea pădurii, îl ameninţaseră cu puştile şi-i luaseră toţi banii. Unul dintre ei, furase şi doi junci pe care îi adusese şi se lăuda că datorită lui o să aibă carne două săptămâni. Când a auzit cu ce se ocupa patrula, fostul ne­gus­tor de vite s-a înfuriat şi puţin a lipsit să nu sară la bătaie. „Ce ştiţi voi cât de grea este munca de negustor”, a vrut să le spună şi le-ar fi spus-o, dacă nu i-ar fi trimis Duhul Sfânt un gând de înţelepciune ca să-l potolească. A doua zi s-a dus însă direct la Căpitan şi i-a spus că el nu mai rămâne cu oameni care jefuiesc un negustor cinstit. Gheţea a încercat să-i explice că şi oamenii lui aveau nevoie să mănânce, că erau într-o situaţie grea şi nu mai avea ce să le dea la oameni. La toate vorbele Căpitanului, Radu nu găsea alt răspuns decât că el nu voia să facă parte dintr-o bandă de jefuitori.

Toate încercările de a-l convinge că nu se lua de la cei săraci şi că nu se putea altfel, că toate armatele fac la fel ca să asigure hrana soldaţilor, n-au reuşit să-l îndu­plece.

Aflase că la vreo zi de mers se afla Mânăstirea Hu­rezi şi a plecat la mânăstire. Gheţea a vrut să-i dea înapoi banii cu care venise. A luat numai o parte, destul de mică.

Share and Enjoy

Comments

comments