de Nicolae Radu

Spre Miază-noapte se vedeau, nu prea departe, mun­ţii. Nu ştia până unde l-ar fi dus drumul spre munţi, aşa că a făcut cale întoarsă şi a plecat în direcţia de unde venise. După ce a ieşit din Râmnic drumul s-a despărţit în două, a luat drumul ce se depărta de Olt, a mers toată ziua, oprin­du-se numai să bea apă din puţurile săpate la marginea drumului, un obicei al românilor, un dar, pentru călătorii de cale lungă, cu gândul să se îndepărteze cât mai mult de Râmnic, de „moşia şefului”. Ţinea în acest fel seama de sfatul primit: „Cu răul nu trebuie să te lupţi, ca să nu-i recunoşti puterea”.

S-a oprit lângă un pârău ce cobora printre două dea­luri împădurite. Începuse să se însereze, a căutat un loc po­tri­vit pentru a-şi petrece noaptea, n-a mers prea mult pen­tru că a văzut pe unul dintre malurile pârăului o colibă de lemn acoperită cu ierburi, jumătate bordei, jumătate casă. Mai văzuse el şi în alte părţi astfel de case, făcute special ca să nu-i pară rău omului când era nevoit să fugă şi să le lase prădătorilor şi focului. Din cauza puhoaielor de duş­mani, năpustite peste bieţii români, din toate părţile, casele erau cât se poate de simple, adevărate coşmelii sau chiar bordeie, aşezate prin munţi şi păduri, în locuri ascun­se. S-a apropiat de colibă, cu grijă să nu stârnească vreun câine, şi a văzut un om cu mustaţă şi cu mâinile înnegrite de căr­bune. Nu i-a fost greu să-şi dea seama că ajunsese la casa unui potcovar. Într-un fel de hangar, o magazie aco­pe­rită, fără pereţi, se vedeau uneltele obişnuite ale mese­riei: cio­cane, cleşte, două foale, bucăţi de fier, potcoave. Alături se afla şi o grămadă de cărbuni. S-a apropiat şi încu­rajat de privirea blândă, prietenoasă a mustăciosului, i-a spus:

– Bună seara.

– Bună să fie, i-a răspuns omul, cu o voce şi un zâm­bet din care se înţelegea că este bine venit. Şi pentru că tânărul oaspete n-a mai zis nimic, a continuat tot el: Stai şi tu aici lângă foc, că s-a cam lăsat frig, vine toamna. Ştii vorba românului: „a trecut Sfânta Mărie, ai făcut în pălă­rie”. L-a privit ştrengăreşte, şi a fost mulţumit de ce a vă­zut în ochii musafirului.

Acesta a pus lădiţa şi traista alături şi a început să-şi încălzească mâinile la focul de pe vatră, deşi nu-i era frig.

– M-am mutat aici, mai departe dă oameni, a reluat mustăciosul vorba. Ce era să fac? nu puteam să supăr lu­mea cu barosul ăsta, face o gălăgie de-ţi ţiuie capul şi noaptea, da’ eu m-am învăţat cu el. Nu mi-e frică să stau lângă drum, n-au ce lua dă la mine, dacă vor, le potcovesc şi caii, că asta ştiu să fac. Aici oamenii vin, îşi fac treaba şi se duc la casele lor, eu n-am timp să stau de vorbă cu ei şi dacă nu-i vorbeşti, omul pleacă. Câteodată aş vrea să vorbesc şi eu cu cineva, da’ cu cine? că la cârciumă nu mă duc, nu-mi place rachiul, mă doare capul. E bine aici, sunt la mine, nu mă supără şi nu supăr pe nimeni. Pot să fac ce vreau, sunt liber. Da’, nu te-am întrebat, tu de unde vii?

– Vin de peste Olt, i-a răspuns Radu.

– Aha! Da, de mâncat ai mâncat?

– Am mâncat az’ dimineaţă.

– Păi, atunci să facem ceva să luăm în gură.

A intrat într-un timnic, în spatele colibei şi s-a întors cu o tigaie în care pusese untură şi două bucăţi de carne prăjită. A adus şi două cepe şi o jumătate de turtă. A tras de sub o laviţă o măsuţă rotundă, joasă, şi două scaune pe mă­sura măsuţei. Radu a scos şi el din traistă o lipie şi peşte prăjit.

– Aaa! Lipie, dă când n-am mai mâncat lipie! Şi peşte! Pe aici nu prea avem peşte, că Oltu’ e departe şi la iaz nu se prinde decât albitură, nimica toată.

S-au aşezat la masă, Radu a spus Tatăl nostru şi potcovarul s-a uitat la el şi l-a ascultat, cu atenţie şi res­pect. După ce au mâncat, fără să mai vorbească, mustă­ciosu’ s-a aşezat lângă foc şi a reînnodat vorba:

– Da pă matale cum te cheamă? Pă mine mă cheamă Ion, da’ îmi spun Barosan, mi-au dat porecla de la scula asta dă potcovar. A mângâiat mânerul barosului şi a conti­nuat: Nu mă supăr că-mi place.

– Mă cheamă Radu.

A urmat o pauză, apoi mustăciosul, jenat, s-a simţit dator să reînnoade vorba:

– La mine nu se opresc oamenii. Dă ce să se opreas­că? N-am ce să le dau şi nici ce să le spun. Să vorbesc dăspre mine? Omul nu poate să vorbească dăspre el, că nu să vede, ca să să vadă ar trebui să să privească dân faţă şi nu se poate a adăugat el, jumătate în glumă jumătate serios. Să spui cum aş vrea io să fiu? Cine m-ar crede? Ăla care mă vede dân faţă ar putea să vorbească dăspre mine, da’ nu vorbeşte; ne trecem zilele şi nu ştim cum sântem. Numai ce face omul rămâne, după mine rămân potcoave, da’ şi alea ruginesc şi sunt aruncate.

Radu îl asculta pe om, filozof fără ifose, cum sunt unii, şi se întreba dacă o fi ştiind el ceva despre învăţătura lăsată de Mântuitorul Hristos? O fi omul cumsecade din faţa lui şi un bun creştin?

– Dumneata mergi la biserică?

– Nu, eu am biserica aici, răspunse potcovarul cu un zâmbet plin de subînţelesuri.

– Ştii să citeşti?

– Feritu-m-a Domnul.

– Ai auzit de Cartea Sfântă, de Biblie?

– Da, da’ n-am văzut-o.

– N-ai vrea să-ţi citesc din Biblie?

– Ba, aş vrea, că-mi place să mai aflu şi eu câte ceva.

A scos Biblia din lădiţă şi i-a citit câteva pagini. Omul l-a ascultat şi după un timp, l-a întrebat:

– Da, dă unde ştie ăsta, Ion, ce a fost atunci?

– A fost ucenicul lui Hristos.

– Aşa da! Şi eu am avut un ucenic, după ce l-am în­văţat cum se fac potcoavele a plecat. Nu ştiu dacă a mai în­văţat şi pă alţii.

– Ştii să spui o rugăciune?

– Asta da! Ştiu Tatăl nostru şi să mă rog să fiu sănă­tos şi să mă păzească Domnul de năcazuri, că dacă eşti necăjit, trăieşti degeaba. Până acu’ am fost sănătos şi m-a păzit.

Radu îl privea şi încerca să afle răspuns la întrebarea ce-şi pusese mai înainte. În izolarea lui de lume, în viaţa trăită departe de oameni, boala gravă, nemulţumirea, îl ocolise. Nu aduna bogăţii şi nu avea ambiţia să fie mai mare decât alţii, avea biserica în potcovărie, nu avea cărţi şi n-avea ce să facă cu ele, că nu ştia să citească, ştia să spună Tatăl nostru, rugăciune primită, era răsplătit prin să­nă­tate trupească şi sufletească. Crede că este un om liber, însă nu ştie ce ar putea să spună despre el, pentru că nu se vede din faţă, deci nu se cunoaşte. Potcovarul credea că era singur dar nu era, Duhul Sfânt era lângă el, Radu era sigur de asta, îl simţea, ştia că este acolo, prietenia cu care îl primise era cea mai bună dovadă.

A rămas la potcovărie.

După despărţirea de părintele Costea întâlnea, iată, un om cu suflet curat, poate un bun creştin şi înţelegea că pentru a fi liber nu trebuie să te lupţi cu nimeni, e de-ajuns să-ţi iei partea ta de libertate şi să-i laşi şi pe alţii să-şi ia libertatea lor. Dumnezeu a lăsat libertate pentru toată lu­mea.

După această prezentare nu au mai rămas multe de spus despre cei trei ani petrecuţi de cei doi împreună. Radu a învăţat să lucreze potcoave, iar potcovarul a aflat că se poate vedea şi din faţă, în ochii celui aflat lângă el, dacă împlineşte porunca Mântuitorului: „Iubeşte-ţi aproa­pele ca pe tine însuţi”. Amândoi erau mulţumiţi şi nu-şi făceau griji pentru ziua de mâine. Nu ştiau că ursitorile pregăteau noi surprize, ele stabiliseră pentru Radu un alt destin, trebuia să treacă pe marginea unor prăpăstii, aşa cum îi spusese Părintele Costea.

Când a plecat din rai, în condiţiile ştiute, Eva n-a uitat să ia şi mărul oprit. Mărul cu pricina a fost cauza ur­mă­toarelor încercări prin care a trecut eroul nostru.

Veta lui Ceauşu era una dintre cele mai răsărite fete din sat şi femeile, mai ales, se tot întrebau de ce nu se mărită. Grija satului nu făcea decât să împlinească vechea vorbă românească: „La lună şi la fetele frumoase latră şi câinii”. Trecuseră pe la părinţii ei mulţi peţitori fără noroc. Într-o sâmbătă seara când femeile se strânseseră, ca de obicei, să toarcă împreună lâna tunsă de pe oi în vara tre­cută, Lisandrina lu’ Ciucă a venit cu o veste care le-a lăsat fără grai.

– Aţi auzit că Veta e borţoasă?

Nu numai că nu auziseră, da’ nici nu credeau. S-a vor­bit mult după aceea, mai mult ca de obicei, ba s-au şi certat între ele, ceea ce nu era chiar de mirare la o adunare de femei, s-au împărţit în două tabere şi, oricum, seara s-a stricat, la început au fost mai multe care nu voiau să creadă, dar după ce s-au strâns tot felul de vorbe noi, s-au schimbat şi au zis că se poate şi asta: „dracu ştie, când vrea el, să încurce iţele”.

Vorba s-a răspândit şi s-a adeverit, Ceauşu şi Ceau­şoaia nu mai ştiau ce să creadă, au luat-o pe Veta în toate felurile, şi cu binele şi cu răul, degeaba, fata nu voia să spu­nă cu cine a făcut copilul. A fost tevatură mare, toţi flă­căii mai răsăriţi au trecut prin ciurul bănuielilor.

După câteva luni, într-o zi când şi copilul începuse să se mişte, speriat de atâta gălăgie, Veta, la capul puteri­lor, a izbucnit într-un plâns disperat, speriind-o pe Ceau­şoaia.

– Spune-mi tu Veto mamă, cine e prăpăditu de ne-a făcut ruşinea? a încercat mă-sa, cu vorbă blândă, s-o liniş­tească.

– Nu e prăpădit, i-a răspuns fata printre sughiţuri.

– Da cine e, atunci?

– Radu, de la potcovărie, a scăpat fata vorbele, as­cun­zându-şi faţa.

La toţi se gândise mă-sa, numai la Radu nu. Cum să te gândeşti la un băiat pe care nu-l vedeai decât la biserică şi de la care trebuia să-i scoţi vorba din gură cu cleştele?

– Unde l-ai găsit tu pă Radu?

– Mi-a dat o carte de rugăciuni.

– O carte?!

– Mamă, a reuşit fata să spună, printre sughiţuri, eu sunt de vină, eu m-am dus la el, că mi-a plăcut de el, e băiat bun, nu e ca ăilalţi.

– Păi, atunci, să te măriţi cu el, dacă o să-i faci şi un copil.

– N-am avut curaj să-i spui şi nici nu l-am mai văzut după aia.

– Cum, el nu ştie?

– Nu.

Ceauşoaia, că nu se mai ştie cum o mai chema pe nu­mele mic, s-a dus la bărbatu-so şi i-a spus.

– Auzi mă, să nu-ţi vină să crezi, zice că a făcut co­pilu’ cu Radu de la potcovărie. Da, el nici nu ştie.

– Cum nu ştie, păi atunci cum l-au făcut, pă întu­ne­ric?

– Ei, nu te mai prosti şi tu, nu ştie că ea a rămas grea.

– Păi, dacă-i aşa, lasă că mă duc eu să-i spui. Da, parcă nu-mi vine să cred, ăla, care se dă sfânt, să facă un copil pă furiş?! Da, lasă că o să văz eu ce zice.

A plecat direct la potcovărie şi l-a luat deoparte pe Barosan.

– Auzi Nene, ce mi-a făcut băiatu dumitale. A   lăsat-o grea pă Veta noastră.

– Nu să poate, a ripostat potcovarul, după o scurtă tăcere, nevoitoare să înţeleagă ce auzise.

– Aşa am zis şi eu, da’ ea spune că s-a putut.

L-au chemat pe Radu. Un timp n-a avut niciunul îndemn să deschidă vorba. Până la urmă, Ceauşu şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat:

– E adevărat?

– Da, i-a răspuns băiatu fără să-l lase prea mult să aştepte, numai că ochii nu voiau să se ridice, priveau ru­şi­naţi în jos unde nu era nimic de văzut.

Au urmat, din nou, momente de tăcere, după care a vorbit tot Ceauşu.

– Am aşteptat altceva pentru fata mea, da, acum, dacă-i aşa, să veniţi să aranjăm de nuntă.

Radu n-a înţeles, se vedea pe faţa lui că nu înţelege, arăta ca un om speriat, un om aflat într-un mare pericol, de care nu ştie cum să se apere. Privindu-l, cei doi nu ştiau nici ei ce să creadă şi încurcaţi, nu mai găseau nimic de zis. Primul care şi-a venit în fire a fost Nea Ion Barosan, fără îndoială îngrijorat de starea băiatului.

– Pentru azi ajunge cât am aflat, tu du-te acasă şi o să vorbim mâine, i-a spus lui Ceauşu, o să stau şi eu de vorbă cu el.

Stânjenit, omul şi-a luat rămas bun şi a plecat. După ce au rămas numai ei amândoi, Barosan l-a întrebat:

– Unde v-aţi întâlnit voi, tu cu Veta lu Ceauşu?

– Aici.

– Aici? Da, eu unde eram?

– Plecasei la târg, la Polovragi, să faci cumpărături.

– Şi a venit ea aici? De unde ştia că sunt plecat?

– Nu ştiu, îi dasem o carte şi mi-a adus-o.

– Măi să fie, ţi-a adus-o tomnai când eram eu plecat, înseamnă că m-a pândit. Şi, tu cum te-ai luat de ea?

– Nu eu, ea, m-a luat aşa odată în braţe şi m-a pupat.

– Te-a pupat?!

– După aia nu ştiu cum a fost, că nu mai ştiam ce e cu mine.

– N-oi fi ştiut tu, da’ ea a rămas grea.

Faţa disperată a băiatului s-a făcut dintr-odată şi mai palidă de ziceai că e gata, gata să leşine.

– Adică, cum? a reuşit să îngăimeze.

– Adică o să-ţi facă un copil, o să fii tată.

– Tată? a mai reuşit să spună, şi nemaiputând să se ţină pe picioare, s-a aşezat pe laviţă.

Lui Ciocan i s-a făcut şi mai mare milă şi a încercat să-l liniştească, numai el putea să-l înţeleagă, pentru că îl cunoştea cel mai bine.

– Acum, asta e, nu e sfârşitu’ lumii, o s-o facem şi   p-asta, du-te şi te culcă, o să mai vorbim şi mâine.

N-a dormit toată noaptea, cuvântul tată, la care nu   i-a plăcut niciodată să se gândească, l-a înspăimântat. Ce înseamnă „o să fii tată”? Pentru el vorba asta n-avea nici un înţeles, de fapt nu ştia ce înseamnă, el nu avusese tată şi nu se gândise că ar fi trebuit să aibă. Cine a fost, atunci, tatăl lui? Dacă nu-l ştia era ca şi când n-a avut. Cum să fie el tată? Cine poate să-i dea nume de tată? Pentru el nu exista decât un singur tată, Tatăl Lui Hristos, Tatăl Nostru, care este în ceruri.

A vrut să-şi facă rugăciunile, n-a reuşit, nu-i mai trecea nimic în minte, îşi amintea ziua când a venit fata aia, se întâmplase la fel ca în nopţile când venise la el Coana Miţa, ca şi atunci n-a mai ştiut ce face, când şi-a dat seama că iar a greşit era prea târziu, fata fugise şi-l lăsase singur. De abia după ce plecase a înţeles că iar a căzut în păcat, n-o cunoştea pe fată, o văzuse o singură dată când  i-a cerut cartea, s-a rugat mult să fie iertat, deşi nu ştia cât de mare îi este vina, şi-a zis că şi de data asta, ca şi prima dată, n-a fost păcatul lui, aşa cum îi spusese în vis părin­tele Costea. E adevărat că părintele n-a mai venit de atunci şi a fost chiar mulţumit că n-a venit, pentru că nu ştia ce ar fi putut să-i spună. Trecuseră câteva luni şi încercase să uite, deşi părintele îi spusese să nu uite niciodată binele sau răul pe care l-ai făcut, pentru că rămân scrise în cartea vieţii. Orice altă pedeapsă i s-ar fi dat, ar fi zis că o merită, dar pedeapsa de a fi tată i se părea prea mare, pentru că nu ştia ce înseamnă, cum să fie el tată?

Şi-a adus din nou aminte vorbele preotului, că răul nu te poate atinge decât dacă te lupţi cu el, dacă îl recu­noşti, n-o să se lupte nici de data asta cu răul, n-o să-l re­cu­noască, o să plece din nou, aşa cum a plecat şi altă dată, când a avut necazuri.

Şi-a pregătit lădiţa şi traista, acum aproape neîncăpă­toare, se adunaseră multe lucruri şi a aşteptat să se lumi­neze de ziuă ca să-şi ia rămas bun de la Nea Ion Barosan, nu putea să plece aşa, fără să-i spună, că fusese un om bun. Când potcovarul s-a trezit, nu prea dormise bine gân­dindu-se la băiat, l-a văzut gata pregătit de plecare.

– Eu plec, i-a spus.

– Cum să pleci, Doamne fereşte, unde să pleci? N-o să-ţi facă nimeni nici-un rău.

– Plec, a repetat Radu şi potcovarul şi-a dat seama că nu-l va putea împiedica. Îi cunoştea încăpăţânarea, vorbea puţin, dar când spunea ceva nu mai da înapoi. A înţeles că necazul e mai mare decât crezuse el. Băiatu pleca fără să ştie unde se va duce, n-avea pe nimeni, o să aibă ne­cazuri, şi în afară de asta, ce-o să-i spună lui Ceauşu, n-o să-l ierte niciodată şi o să mai fie şi copilul, fără tată înainte de a se naşte.

I-a pregătit merinde pentru mai multe zile, i-a dat toţi banii pe care îi avea, l-a strâns în braţe, cu lacrimi în ochi, l-a ţinut mult timp strâns la piept, fără să-i poată spune nici-un cuvânt şi l-a urmărit cum se depărta, sperând că va mai întoarce odată capul, nu l-a mai întors.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest