de Nicolae Radu

Locul păcatului n-a rămas nepedepsit, blestem ne­cru­­ţător s-a abătut asupra casei bietului negustor. Viaţa săr­manului Mărin Pantelimon s-a transformat într-un cal­var, nimic n-a mai fost ca înainte, Miţa se purta ca o tur­bată, muşca în dreapta şi în stânga cu gura ei spurcată, plină de vorbe otrăvitoare. Mărin, neputincios să răspundă asaltului furibund al nevestei lui, o privea disperat şi nu mai ştia ce să facă. Este într-adevăr greu pentru un om obiş­nuit să măsoare şi să cântărească exact, cu vorbe ade­vă­rate, să răspundă atacului dezlănţuit al minciunii sfrun­tate şi agresive. A renunţat la negustorie, a vândut ce se putea vinde şi s-a luat de băutură. L-au găsit într-o noapte într-un şanţ, fără cunoştinţă. Nu şi-a mai revenit. Miţa a plecat să-l caute pe Sâle.

***

A alergat ca alungat de un duh rău până s-a înnoptat, ocolea casele, nici nu era greu, pentru că de obicei erau ascunse prin păduri, pe marginea văilor, cu grijă să nu fie văzute de turci, oaspeţi nepoftiţi, veniţi să prade, să silu­iască femei şi să omoare. Nemaiavând putere s-a oprit la marginea unui pârău, lângă o baracă părăsită. După ce şi-a revenit puţin şi s-a asigurat că nu este nimeni pe aproape, a intrat în baracă şi a adormit imediat. A doua zi, când s-a trezit, şi-a dat seama că dormise într-o troiţă de lemn, construită alături de un puţ cu apă. S-a ridicat înspăimântat şi a ieşit închinându-se. S-a întrebat dacă noaptea petre­cută într-un lăcaş sfinţit, după un păcat aşa de mare, era un semn de bunăvoinţă din partea Mântuitorului, sau dacă, nu cumva era o greşeală în plus, adăugată la cele dinainte.

Refuza să se gândească la nopţile petrecute alături de Coana Miţa, dar nu reuşea să se elibereze de acea stare de suferinţă plăcută, rămasă în corpul lui. Îi era sete, a scos apă din puţ şi a băut multă, aproape o jumătate de ciutură. Cu puteri revenite a plecat mai departe, a ocolit târgul de la Câmpu Mare, deşi era ziua din săptămână când se aduna lumea, pentru că i-a fost frică să nu-l întâlnească, din în­tâm­plare, pe Neica Mărin. A plecat în altă direcţie şi a ajuns la un râu mare, la Olt, îi ştia numele, deşi nu-l vă­zuse niciodată. Mărin nu trecea peste Olt de teamă să nu i se înece vitele, spunea el, dar Radu auzise şi că peste Olt se formaseră nişte cete de haiduci, care jefuiau pe negus­tori şi le furau vite, ca să le taie şi să le mănânce. A trecut Oltul cu un pod plutitor, i-a spus podarului că n-are bani, omul s-a uitat la el cu înţelegere şi l-a lăsat să se urce pe pod. A mers pe un drum de căruţe, cu gropi multe, a ajuns într-un sat de câteva case, ascunse printre tufe de sălcii şi răchită, a întrebat o femeie pe unde s-o ia ca să ajungă la Râmnic, n-a primit răspuns, se vedea că era speriată, noro­cul a ieşit însă din spatele unei tufe de răchită sub înfăţişa­rea unui ţăran voinic, numai muşchi şi plete. Omul s-a uitat la el, l-a cântărit din ochi şi abia după ce şi-a zis că nu este un derbedeu venit cu gânduri rele, i-a arătat o po­tecă mai largă, bună pentru drumeţi, dar şi pentru un car cu boi.

A ajuns la un râuleţ mai mic ce se grăbea spre Olt, s-a descălţat şi a trecut prin apă. Drumul mergea mai departe şi se întâlnea cu un altul, mai mare, fără nici o casă pe mar­gini. A mers cât a putut de repede, voia să ajungă la Râmnic, unde auzise că sunt oameni cu stare şi bine-primi­tori, nădăjduia să găsească acolo ceva de lucru. A ajuns, în sfârşit, şi a întâlnit oameni mulţi, dar i-a lipsit curajul să le vorbească. S-a aşezat, obosit la marginea drumului, lângă un pod de lemn, pe sub care trecea un fir de apă. N-a apu­cat bine să se aşeze că a şi venit o femeie şi a pus alături doi bănuţi de aramă. I-a privit fără să înţeleagă ce se în­tâmplă, n-a avut curajul să-i atingă, a văzut un om mai în vârstă că se apropie şi pune şi el câteva parale. Au venit apoi alţii, aproape toţi trecătorii se opreau să pună câteva parale şi grămada creştea. Şi-a adus aminte de vorbele părintelui Costea. „Să nu iei niciodată banul altuia, dar dacă îţi dă, să nu-l respingi, mulţi sfinţi au trăit din da­ru­rile de la oameni.”

Biruit de foame şi având acum şi bani, s-a sculat şi a intrat în primul birt. Deasupra uşii a văzut desenat un om cu tichie pe cap ducând o carafă de vin şi o strachină din care ieşea abur. Sub omul desenat scria: LA MANAFU. A intrat, a mâncat, a băut apă, n-a vrut să bea vin cu toate că i s-a spus că intră în preţul mâncării şi s-a întors la pod. Se făcuse seară şi târgul era pustiu. A coborât sub pod, şi-a făcut un culcuş la adăpost, unde a adormit imediat. A doua zi când s-a trezit şi-a amintit că uitase să-şi spună rugă­ciunea. A ieşit de sub pod, s-a spălat pe faţă cu apă din râu, s-a aşezat în genunchi şi a început să se roage aşa cum îl învăţase Părintele Costea, îndreptându-şi privirea şi gân­durile într-un punct situat undeva sus, departe, nevăzut cu ochii, dar simţit cu puterile sufletului. S-a petrecut atunci o minune. Din punctul spre care privea a apărut o scară pe care a coborât spre el Părintele, l-a privit cu blândeţe şi i-a vorbit: „Nu fi necăjit, nu este păcatul tău, trebuia să treci şi pe acolo, vor mai fi şi alte încercări, drumul nu este drept şi lin, e întortocheat, cu urcuşuri şi coborâşuri, vei întâlni alu­necuşuri viclene şi margini de prăpastie spăimântă­toare, dar nu există întoarcere. Aceasta este Calea şi Viaţa, Adevărul se află la capătul lor, mulţi nu ajung la El. Ade­vărul îţi cere să-l cauţi, căutarea e grea, şi când l-ai găsit nu înseamnă că l-ai şi cunoscut. Cunoaşterea este Calea, lungă şi grea, dar numai la capătul ei se află Adevărul dă­ruit ţie. „Află adevărul şi adevărul te va elibera” se spune în Sfânta Scriptură. Revolta şi pocăinţa fac parte din cău­tare, din luptă şi luptă numai cel ce continuă drumul, cel ce învaţă să înfrângă răul din el.”

Cuvintele bătrânului preot se aşezau ca un balsam pe rănile sufleteşti, ostoiau durerile şi însămânţau mugurii vin­decării. N-a ştiut cât timp a rămas împreună cu Părin­tele Costea, de care n-ar fi vrut să se mai despartă. Într-un târziu, reîntors în trupul abandonat pe prundul râului, a văzut lume multă adunată pe pod, oamenii îl priveau şi încercau să înţeleagă ce se întâmplă. Erau convinşi că tâ­nă­rul fusese, pentru un timp, plecat dintre ei. Faţa lumi­noa­să, un astru coborât pe pământ, era mărturie de netăgă­duit că tânărul se aflase în legătură cu o putere nevăzută, dar la fel de adevărată ca soarele ce răsărea din dealul Bu­deştiului. Fuseseră, fără îndoială, martorii unui miracol, tâ­nărul neputând să fie altceva decât un sfânt. Radu i-a în­tâm­pinat cu privirea lui blândă, înţelegătoare, plină de dra­goste adevărată. O bătrână a coborât de pe pod, a făcut sem­nul crucii şi a lăsat lângă Radu câteva parale. Au ur­mat-o şi alţii şi au făcut la fel.

Surprins, dar convins că totul se întâmplă după voia Domnului, s-a ridicat, a urcat pe la capătul podului şi s-a amestecat printre oamenii din târg. Trupul îi devenise mai puternic, căpătase încredere şi curaj să lupte cu încercările vieţii şi era convins că nimic nu-l va putea birui. A mers la birtul lui Manafu, a cerut o cană cu apă şi s-a întors la capul podului ca la noua lui locuinţă. N-a mâncat pentru că era într-o zi de vineri.

Vestea că în târg se află un sfânt s-a întins repede. Oamenii vorbeau, se întrebau, se minunau, se îndoiau, fiecare după felul lui. Au venit mulţi să-l vadă şi fiecare se simţea dator să-i lase câteva parale. S-a adunat o pălărie plină de bani la care Radu se uita cu ochii omului nedu­me­rit, neştiind ce trebuie să facă.

Seara s-a retras sub pod şi a vrut să-şi facă rugăciu­nile, n-a apucat să înceapă, că a văzut cum coboară de pe pod, mai mult alunecând decât mergând, un om, s-a apro­piat de el şi atunci l-a văzut mai bine, era un bărbat înalt, slăbănog, cu faţă colţoasă, cu doi dinţi mari ieşiţi înainte şi cu un singur ochi. O bucată neagră de pânză acoperea or­bita goală a celui de al doilea ochi. Era încins cu o jumă­tate de pătură tăiată în lung, un capăt fiind aruncat peste umăr. Radu l-a întâmpinat cu privirea obişnuită, caldă, prie­tenoasă, modul lui de a fi şi a se purta, însă vlăjganul i-a întors un rânjet răutăcios.

– Îţi merge bine, nu-i aşa? l-a întrebat, pe un ton mai mult de dojană, decât de interes pentru răspuns.

– …!

– S-a strâns o grămadă de bănet!

– …!

– Da, de unde eşti matale, Nene?

– Dinspre Câmpu Mare, i-a răspuns Radu, cu inten­ţia vădită de a-i îmblânzi privirea.

– Şi cum ai ajuns aici?

– …!

– Bă, tu să nu faci pă prostu cu mine, că nu ţâne. Adică, cum aşa? Vii tu dân dracu-n praznic şi te pui aici, în vadu nostru. Aici nu e târg fără câini, bă! Aici noi sun­tem stăpâni, nu vine un venetic să se pună la capu podului şi să ia ce e al nostru. Şi ca să arate dreptul de stăpân, desfăcu puţin capul de pătură cu care era încins şi lasă să se vadă un cuţit lung, bine ascuţit, cu prăsele de os.

– Da, ia hai tu cu mine, să te judece şefu.

– L-a apucat de braţ, l-a strâns destul de tare şi l-a ridicat în picioare.

– Ia-ţi calabalâcu, că de azi încolo nu mai ai ce căta p-aici.

Îl împingea cu o mână şi cu cealaltă ţinea strâns cuţitul, gata să-l folosească. Au mers în sus, pe prundul râului, era deja întuneric şi băiatul se mai împiedica de câte o piatră, moment în care chiorul îl strângea mai tare de braţ şi apropia de coaste lama cuţitului. Au ajuns într-un loc unde râul făcea un cot şi unul din maluri era mai înalt. Imediat după ce au dat cotu a apărut sub mal o adân­citură luminată de câteva opaiţe.

– Şefu, l-am adus pe gagiu, a spus Chioru.

Şefu, un bărbat nu prea înalt, dar bine legat, brunet spre tuciuriu, l-a fulgerat cu o privire tăioasă.

– Pune aici tot ce ai, i-a ordonat.

Radu a scos din traistă tot ce primise de la oameni.

– Mai pune şi restu, i-a ordonat.

Radu s-a uitat la el ca omul care nu înţelege.

– Ia vezi bă, ce mai are ăsta p-acolo.

L-au căutat peste tot şi n-au mai găsit nimic.

– Cine eşti tu mă, să vii aici pă moşia mea să te pro­cop­seşti? l-a luat tare şefu.

N-a primit răspuns.

– Bă, cu mine să te porţi bine că dacă mă supăr, odată-ţi dau maţele afară dân burtă.

– Şefu, a intrat în vorbă Chioru, ştii ce m-am gândit eu, ăsta e cam prost, n-ai cu cine te-nţelege, da’ lumea îl umple dă bani. Hai să-l ducem dimineaţa la pod şi să-l pân­dim, sara îl aducem aici şi-i luăm banii.

– Nu ştiam că poţi şi tu să te gândeşti, s-a făcut că se miră Şefu, apoi cu o strălucire vicleană în ochi şi cu voce schimbată, chiar prea blândă, a ordonat:

– Faceţi-i şi lui un loc p-acolo. Şi daţi-i o bucată dă turtă.

În acel moment Radu s-a ridicat, şi-a luat lădiţa şi traista şi a spus:

– Nu rămân aici.

Privirea şefului s-a schimbat dintr-odată devenind ameninţătoare. S-a ridicat încet şi s-a îndreptat cu mişcări de animal de pradă spre locul unde se afla Radu. Pe feţele locatarilor gropii a apărut un rânjet viclean. Se putea deja observa în privirile lor bucuria că o să asiste la un spec­ta­col. Era vorba de faimoasa lovitură „trăsnet” sau, cum îi spu­nea şefu, „pumnu Sfântului Ilie”. O mişcare înşelătoare a braţului drept pregătea lovitura de stângaci, aplicată cu toată puterea sub bărbie. De cele mai multe ori se rupea osul şi săreau câţiva dinţi şi chiar când nu se rupea, cel pedepsit nu mai putea să mănânce câteva săptămâni. N-au avut norocul să se bucure, dimpotrivă, au fost martorii unui spectacol de umilire a şefului. Vechiul tăietor de lem­ne al Schitului de maici nu era, cum credeau ei, un ne­pu­tin­­cios. N-a reacţionat la mişcarea înşelătoare cu braţul drept, dar a prins din zbor braţul stâng şi l-a imobilizat. Ochii tuciuriului au început să iasă din orbite şi din gură  n-au mai ieşit ordine, ci văicăreli ruşinoase, e adevărat, foarte bine interpretate.

– Dă-mi drumu nene că-mi rupi mâna, mâncate-aş. Aoleoo, săriţi bă că ăsta mă omoară.

Nimeni n-a avut curajul să se apropie. Văzând că nu e nici-o nădejde de ajutor, şefu a căzut în genunchi şi a continuat să se văicărească, uitându-şi rangul şi pretenţiile. Radu a slăbit strânsoarea şi a plecat. Ţipetele isterice, iz­buc­nite după plecarea lui, au rămas în grotă, împreună cu locatarii ei.

S-a întors, mergând pe marginea apei, la pod şi după ce şi-a făcut rugăciunile, s-a culcat. După un timp a ador­mit încrezător în puterea rugăciunilor. Scăpase de necaz fără să spună, ca de obicei, vorbe multe, ştia că vorbele sunt înşelă­toare şi că faptele sunt mai sigure, ele neputând fi puse la îndoială. Puterea căpătată după ce-l întâlnise pe Părintele Costea se dovedise a fi adevărată. Îşi dădea sea­ma însă, că după întâmplarea din seara trecută se putea aştep­ta la răzbu­nare din partea milogilor din grotă, dar asta nu se putea petrece decât mai târziu, după ce şeful şi oa­me­nii lui îşi vor reveni. A hotărât să plece a doua zi de di­mineaţă.

S-a trezit devreme, a spus o rugăciune de mulţumire şi s-a rugat Mântuitorului să-i trimită Duhul Sfânt întru luminarea minţii, s-a rugat şi pentru iertarea păcatelor, ştia că iertarea nu însemna şi ştergerea lor. I-ar fi plăcut să mai trăiască odată bucuria unei întâlniri cu Părintele Costea, dar ştia şi că astfel de întâlniri sunt foarte rare. În timp ce făcea rugăciunea, trecătorii aflaţi întâmplător în apropierea podului, coborau şi lăsau bani, fiecare după puterea lui. Radu a luat purtarea oamenilor ca dovadă că Duhul Sfânt era aproape, pentru că tot ce primise cu o zi în urmă îi fu­sese luat şi nu mai avea cu ce să-şi cumpere mâncare pen­tru drumul ce-l avea de făcut. Şi-a amintit vorbele Părin­te­lui Costea că şi nevoile prea omeneşti sunt văzute de Cel de sus. A mers în târg şi a cumpărat câteva lipii, peşte pră­jit, nuci, prune uscate şi o bucată de brânză.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest