de Nicolae Radu

Radu vorbea, ca de obicei, puţin făcea tot ce i se spu­nea fără să pună întrebări, afacerile mergeau bine şi toată lumea era mulţumită. Chiar şi nevasta negustorului, o femeie cam răsfăţată şi mofturoasă, n-avea nimic rău de zis împotriva noului argat. Şi asta spre bucuria stăpânului, mulţumit că, în sfârşit, găsise un tovarăş de negustorie pe placul ei. Schimbase până atunci, din cauza nevestei, mulţi asociaţi la negustorie, pentru că la toţi le găsea hibe. Cu argaţii din curte, cei ce curăţau grajdurile, dădeau nutreţ la animale şi le adăpau, se purta aşa de urât, că lui Radu i s-a făcut milă şi a cerut să doarmă şi el împreună cu ei. Zicea că nu e drept ca el să doarmă în casă şi ceilalţi să doarmă într-o cămăruţă lângă grajd şi să mănânce doar ce rămânea de la stăpâni. Coana Miţa, aşa o chema pe nevasta negus­to­rului, s-a opus imediat:

– Tu să stai aici, în casă, s-avem şi noi un om de în­credere, să ne apere, dacă vine cineva peste noi.

Nici cu obiceiul de a merge duminica la biserică nu era de acord stăpâna:

– Ce-ţi trebuie ţie biserică? Ce-ţi dau ăia acolo? Poţi să te rogi şi acasă, că e tot una, Dumnezeu, dacă vrea, te ascultă oriunde, dacă nu vrea nu te ascultă. Nu cumva te duci să te întâlneşti cu careva?

– Mă duc să ascult Cuvântul Domnului, îi răspundea Radu, cu o seriozitate greu de înţeles pentru Coana Miţa.

Nu luase în seamă răutăţile unor invidioşi care-i vor­beau de rău, pe negustor şi pe nevasta lui. Ascultase şi tăcuse, ca de obicei. Un vecin îl oprise odată şi-l întrebase:

– Cum te înţelegi cu Miţa? E mare minunea că nu te-a dat încă afară. Asta nu suportă pe nimeni prea mult timp. De când a ajuns cocoană a uitat de unde a plecat. Ştii cum a ajuns aici? A găsit-o Mărin într-un târg, avea un hăndră­lău care o punea să cânte şi să facă scălâmbăieli. I s-a făcut milă de ea, i-a dat derbedeului două pungi de bani şi a luat-o la el acasă, de milă a luat-o, după aia s-a încurcat cu ea şi a luat-o şi de nevastă, că e a dracului putoarea, când vrea ea e lipicioasă şi băgăcioasă. Altfel, ar fi bine la Mărin, el e om cumsecade, negustor priceput şi cinstit.

*

Într-o zi, Coana Miţa i-a cerut lui bărbatu-so să gă­sească alt asociat pentru negustorie, pentru că de Radu avea nevoie s-o ajute la treburile casei, să aibă şi ea un om de încredere, când el este plecat. Mărin, de obicei ascultă­tor la tot ce-i cerea nevasta, se lăsa de data asta, greu de convins, încerca s-o facă să renunţe, a zis că-i găseşte un băiat la fel de cinstit şi harnic, însă Miţa îl tot cicălea, îi zicea că nu se gândeşte decât la el şi că nu-i pasă că ea munceşte aşa de mult şi n-o ajută nimeni. Omul a încercat s-o potolească, îi venea şi lui greu să rămână fără băiat, ştia că altul ca el n-o să găsească, mai ales că se dusese vestea că Miţa era cusurgioaică şi nesuferită.

După mai multe amânări, n-a mai avut încotro şi a găsit un alt asociat. Lucrurile păreau să se fi aranjat, omul era cinstit şi harnic, nevastă-sa n-avea nimic rău de spus despre el. Numai Radu nu era prea mulţumit, e adevărat că stăpâna se purta frumos cu el, dar una este să stai acasă şi alta să umbli prin târguri şi să cunoşti lumea. Nemul­ţu­mi­rea rămânea, ca de obicei, în sufletul lui, unde nimeni nu ştia ce se întâmplă.

Radu era iubit de toţi din sat pentru felul lui de a se purta, chiar dacă era diferit de al altor oameni. Nu îi deranja că nu puteau să poarte cu el o discuţie, pentru că deşi nu spunea nimic, urmărea cu atenţie ce spuneau, ştiau că sunt înţeleşi, nu era unul cu care nu se putea înţelege omul, spunea cuvinte puţine, prefera să răspundă făcând ce era de făcut, dar nu te lăsa fără răspuns. Era un bun ascul­tă­tor, un dar mai puţin întâlnit la oameni, gata mai ales   să-şi spună gândurile, decât să le asculte pe ale altora. Faptul că îi asculta şi vorbea puţin îi făcea pe oameni să aibă încre­dere în el, ştiau că sunt înţeleşi şi că la nevoie primeau un sfat bun sau un ajutor din partea lui. Nu păstra duşmănie nimănui, chiar dacă întâlnea câte un om rău, cum a fost ba­ciu, păstra nemulţumirea în el, nu se gândea la răzbu­nare. Veneau unii şi-i spuneau vorbe urâte despre alţii cu care nu se împăcau, fără să se teamă că Radu i-ar putea băga în bucluc, ducând vorbele de la unu la altul. De fapt, el uita imediat vorbele rele. Cu toate că nu răspundea decât când era obligat s-o facă, decât atunci când nu se putea fără răspuns, îl încuraja pe cel ce-i vorbea, îl urmă­rea cu privirea, îl asigura că îl ascultă şi-l înţelege îl făcea să vorbească, să spună ce avea de spus, să se descarce. Dacă cel ce vorbea greşea sau învinovăţea pe nedrept, îi spunea cu blândeţe că greşeşte, dar o făcea în aşa fel ca să nu-l supere. Cei ce veneau la el nu se simţeau niciodată neînţeleşi şi nici nu-şi dădeau seama că, de fapt, vorbeau mai mult ei. Se purta aşa fără să se forţeze, era felul lui, nu judeca pe nimeni şi nu avea gânduri ascunse sau bănuieli. Darul de a asculta şi a înţelege era un dar natural, fără ascun­zişuri, primit de la naştere, îl ajuta mult faţa lui lumi­noasă, fără umbre, o carte unde citeai gândurile, totdeauna curate, prietenoase şi bucuria unui suflet bun, o naivitate naturală, sănătoasă, de floare ieşită să se bucure de lumină. Cel ce venea să se destăinuie se simţea ca un om ieşit în gră­dină, să ia aer. Oamenii plecau mai liniştiţi şi mai încrezători în ei după ce vorbeau cu Radu. Mulţi nu-i înţe­le­geau purtarea, se uitau la el ca la un om ciudat, însă erau mulţumiţi că se simţeau bine lângă el şi câteodată uitau să facă o legătura între starea de bine şi prezenţa lui.

Miţa era o femeie frumoasă, ştia că este admirată şi râvnită, acesta fiind de fapt motivul capriciilor ei. Nu-i plăceau bărbaţii, n-a avut niciodată plăcere lângă un băr­bat, deşi ştia să joace bine rolul de femeie dorită, îşi zicea că ar fi păcat să nu profite de frumuseţe ca să aţâţe dorin­ţele, greu de ascuns ale bărbaţilor, să-i tulbure. Nu-l iubea nici pe Mărin, nu iubise niciodată un bărbat şi răceala ei venea de pe vremea când tată-său încercase să se culce cu ea, după ce-i murise mama. Pentru Miţa toţi bărbaţii erau nişte brute fără minte, ca tatăl ei. Cu Mărin se purta ca o ne­vastă iubitoare, încerca să ţină şi loc de amantă, şi reu­şea. Omul era mulţumit, îi făcea toate plăcerile, cu toate că unii, răutăcioşi, îl tachinau aducându-i aminte de unde a adus-o. Inteligentă şi mulţumită de situaţia ei bună, Miţa îi respingea dinadins pe bărbaţi, mai ales pe ăi cu ochii la­comi după femei, nu-i păsa ce spune lumea, ba chiar folo­sea răutăţile ca armă contra bănuielilor.

De Radu i-a plăcut de la început, nu l-a privit ca un bărbat, ci ca pe om de încredere îi făcea plăcere să-l ştie aproape. Pentru ea toţi bărbaţii erau nişte jucării fără minte, bune de aruncat după ce te plictiseai, era convinsă că prin farmecele ei putea să obţină orice voia de la băr­baţi, fără să le dea nimic în schimb, toţi făceau ce li se spu­nea, chiar şi Sâle, băiatul cu care îşi câştiga viaţa în târguri înainte de a-l întâlni pe Mărin, nu făcea niciodată decât ce-i spunea, ea îi dăduse şi numele, Sâle, fără să-i spună că în gândul ei însemna sâlă, adică lehamite, ea l-a îndemnat să ia banii şi s-o vândă lu’ Mărin.

Radu era o jucărie, lui putea să-i spună tot ce voia, fiind sigură că n-are s-o judece şi n-are să spună nimănui ce auzea. Aşa i-a venit ideea de a-l avea tot timpul pe aproape. A fost greu, că şi Mărin avea nevoie de el, însă el umbla prin lume şi se întâlnea cu atâţia oameni, pe când ea nu vedea decât nişte prostănaci leneşi, puşi pe ciordeală, că trebuia să fie tot timpu’ cu ochii pe ei.

Miţa nu vorbise cu nimeni, până atunci, despre viaţa ei dinainte, n-avusese încredere nici în Mărin. Când rămâ­nea însă, zile lungi, câteodată chiar săptămâni, singură acasă, îşi aducea aminte prin câte trecuse, se mira de câte a putut să îndure şi ce noroc a avut atunci, în târg. Acum, când avea cu cine să vorbească, putea să povestească neca­zurile prin care trecuse, femeilor le place să vorbească şi un om care ştie să le asculte este pentru ele o adevărată co­moară. Radu nu numai că o asculta pe Miţa, dar o şi încu­raja să vorbească, cu darul lui de om făcut să primească destăinuirile şi să-i elibereze pe ceilalţi de povară. Rămâ­neau mult timp împreună, Miţa fiind cea care vorbea, iar Radu cel ce asculta. Ea se folosea de el ca de o unealtă, înzestrată cu darul de a asculta. Prezenţa lui permanentă în gospodărie s-a cunoscut imediat, toate treburile erau făcute la timp şi bine, înţelegerea cu ceilalţi argaţi şi cu vecinii se îmbunătăţise. Chiar şi negustoria mergea mai bine, pentru că Mărin nu mai avea şi grija casei.

Se aşezase o stare de mulţumire şi de linişte, la fel ca în unele zile de vară, fără nori, fără vânt, fără ploaie. Unul care ştia proverbul „După vreme bună vine furtună”, ar fi putut să prevadă că liniştea prea multă nu putea să dureze la nesfârşit.

S-a întâmplat într-o noapte cu lună plină. Radu toc­mai terminase de citit, la lumina opaiţului, cele câteva pa­gini zilnice, dintr-o carte lăsată de părintele Costea, îşi făcuse rugăciunea şi se culcase. A văzut că se deschide uşa şi s-a minunat că părintele Costea vine atât de devreme. De obicei venea după ce adormea, în vis. Spaima i-a fost mare când a văzut că nu era părintele, ci o femeie. A recu­noscut-o pe Miţa, dezbrăcată şi a înlemnit. I-au trecut, re­pede, multe prin minte: că e un vis, o ispită, o înşelătorie, o vedenie şi chiar că poate cucoana se teme de ceva şi are nevoie de ajutorul lui. Tremurând uşor, femeia s-a apropiat de pat şi s-a aşezat alături de el. Radu nu îndrăznea, sau nu putea, să se mişte, nu ştia ce să facă, a înţeles că nu este un vis, că în patul lui se afla o femeie, nevasta stăpânului, de la care primea ordine şi le executa totdeauna fără să pună întrebări. Ce urma să se întâmple, ce ordin avea să pri­mească? Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, a început să tremure la fel ca femeia de lângă el. Au stat un timp aşa, unul lângă altul, tremurând. Inima îi bătea din ce în ce mai repede şi corpul se înfierbânta, era ceva nemaitrăit până atunci, nu ştia ce se întâmplă cu el, nu mai avea putere să se apere, uitase tot ce ştia, de fapt nu mai era el, era alt om, un neputincios. N-a ştiut cum a ajuns deasupra stăpânei, se zvârcoleau, se transformau într-o singură fiinţă, se îmbră­ţişau, se sărutau cu o disperare greu de înţeles. Auzise că oamenii se împreună, când vor să aibă copii, auzise şi el câte ceva despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie, auzise şi ţinuse minte că sunt lucruri ruşinoase, dar ce trăia în acea noapte era de neînţeles. A fost prima dată când Miţa n-a trebuit să-i dea ordine, ce s-a întâmplat atunci n-avea nevoie de cuvinte. Spre ziuă femeia s-a ridicat încet şi a plecat fără zgomot, aşa cum venise. Rămas singur, Radu a început să-şi muşte buzele, să se convingă că nu doarme. Nu dormea şi nu visase.

S-a sculat din pat, fără vlagă, răvăşit, incapabil să se gândească la ceva şi a început să-şi facă treaba zilnică, să dea boabe la păsări, să măture curtea, să aducă apă, să taie lemne. Şi-a făcut de lucru toată ziua, fără să intre în casă, nici măcar pentru mâncare. A încercat să se gândească la ce s-a întâmplat în noaptea trecută, însă n-a reuşit să înţe­leagă nimic. În sinea lui tot mai spera că a fost un vis. A vrut să se retragă într-un colţ, să se roage la Duhul Sfânt, să-l lumineze, n-a găsit locul, păcatul, dacă era adevărat, era mult prea mare şi nu mai era, pe pământ, nici un loc pentru rugăciunea lui. I-a ocolit pe ceilalţi argaţi, n-avea puterea să asculte pe nimeni şi fără să-şi dea seama încerca să găsească izbăvire în munca cea mai grea. S-a lăsat întu­ne­ricul, s-a aşezat noaptea, o noapte cu nori mulţi, fără lună, nici luna nu mai voia să-l vadă. Spre miezul nopţii, istovit, s-a îndreptat încet, fără zgomot, spre camera lui,  n-a mai aprins opaiţul şi n-a avut curajul să spună rugă­ciuni, în sinea lui era convins că Mântuitorul s-a lepădat de el după un asemenea păcat.

Iată însă că uşa se deschide şi în cameră se strecoară Coana Miţa. Radu a rămas, ca şi în noaptea trecută, nemiş­cat, ţinându-şi respiraţia. Miţa nu s-a mai aşezat alături de el ci deasupra lui, l-a strâns în braţe cu o pasiune dezlăn­ţui­tă, l-a dezbrăcat în pielea goală şi a continuat să-l sărute peste tot şi mai ales prin părţile ruşinoase. Băiatul şi-a pier­dut mintea, ca şi în seara trecută, n-a mai ştiut ce se în­tâm­plă cu el, trupul nu mai era al lui, se mişca singur, as­cul­tând ordinele fără cuvinte ale Miţei. Toată noaptea au pe­trecut-o în această stare de nebunie, un nemaipomenit amestec de plăcere şi suferinţă, o suferinţă de care nu te mai săturai. Gândurile nu-şi mai găseau loc în mintea lui Radu, capul era prea plin de altceva, mai tare decât gându­rile.

Când a început să se lumineze de ziuă Miţa s-a stre­curat încet din pat şi a dispărut pe uşa rămasă uşor între­des­chisă, lăsându-l pe tânărul băiat pradă unei disperări ve­cină cu nefiinţa. Nu s-a mai sculat din pat, n-a mai avut putere, a adormit buştean şi s-a trezit când soarele trecuse de cumpăna zilei. A aşezat cărţile în lădiţă, a pus lucrurile lui în traista cu care venise, a ieşit din casă, încet, ca să nu fie văzut, şi a plecat pe furiş, la început mergând repede, apoi alergând.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest