de Nicolae Radu

S-a întâmplat să fie într-o sâmbătă, ziua săptămânală de târg la Piteşti. Pentru el lumea spre care plecase rămă­sese lumea din târg, de fapt singura, pentru că nu cunoştea alta. Drumul până la Piteşti era lung şi numai dacă se gră­bea ar fi putut să ajungă la timp. A întins pasul, ca orice om plecat într-un loc dinainte stabilit. A mers până s-a lăsat întunericul şi împreună cu alţi oameni, plecaţi şi ei să ajungă a doua zi la târg, s-a oprit să înnopteze în apropie­rea unui han, la Bascov; nu s-au dus la han, că n-aveau bani, a mâncat fiecare ce adusese în traistă, adică slană, pâine şi ceapă, hrana obişnuită a omului sărac, plecat la drum lung. Unul dintre drumeţi l-a văzut că nu avea nimic de mâncare şi l-a chemat să mănânce cu el:

– Cum o stai aşa, nemâncat?, l-a certat cu blândeţe.

S-au culcat devreme şi s-au trezit dimineaţa, cu noap­­tea în cap, grăbiţi să ajungă la deschiderea târgului,  n-au ajuns chiar la deschidere, dar nici n-au întârziat prea mult, inima îi bătea tare la gândul că, în sfârşit, o să vadă oameni pe care îi cunoştea. I-a şi recunoscut pe mulţi, dar nici unul nu s-a oprit, nu-şi aduceau aminte de Radu de la Maici. Ca de obicei, n-a intrat în vorbă cu nimeni, era mul­ţu­mit că-i recunoaşte pe târgoveţi şi se uita la ei, încercând să le ghicească gândurile şi să le trezească memoria. A vă­zut şi două măicuţe de la schit, dar n-a avut curajul să se ducă la ele.

Timpul a trecut repede, se apropia spartul târgului, de mâncat nu avea ce să mănânce, îi era foame, începuse să-şi facă griji la gândul că nu ştia încotro s-o apuce, când în faţa lui s-a oprit un om. Şi-a amintit imediat că îl cu­nos­cuse înainte de a pleca de la schit. Era Neica Mărin, un ne­gustor de vite, samsar cum se spune, pe care îl ajutase de câteva ori să-şi adune animalele şi să le ducă la un obor, lângă târg. Vitele cumpărate, puse pentru prima dată îm­preună, se împungeau, se răspândeau care-încotro şi omul reuşea cu greutate să le mai adune. Şi-a adus aminte şi că îl cinstea, cum se zice, că el nu voia să ia banii şi negusto­rul nu se lăsa până nu-i primea.

– Numai de bani luaţi fără muncă şi de bani furaţi să te ruşinezi. Banii munciţi sunt bani sfinţiţi, îi spusese ne­gus­torul.

Omul, oprit în faţa lui, se uita şi încerca şi el să-şi aducă aminte de unde îl cunoştea.

– Parcă te-aş şti şi nu ştiu de unde.

– Eram îmbrăcat în alte haine.

– Nu cumva eşti călugărul de la Maici? Stai că ştiu şi cum te cheamă, Radu, nu-i aşa?

– Ba da.

– Măi bătu-te-ar norocu, că dacă mă uit bine, numai hainele nu le mai ai, încolo eşti la fel ca înainte, ba, parcă ai mai crescut, sigur ai mai crescut.

Radu l-a privit cu prietenie, privirea lui obişnuită, fără să găsească şi el ceva de spus. Ce să spună?

– Şi ce faci p-aici prin târg? l-a întrebat negustorul

La o întrebare atât de precisă trebuia să răspundă ceva şi după o pauză destul de lungă a zis:

– Mă uit şi eu.

– Ai venit să cumperi, sau să vinzi?

De data asta chiar nu ştia ce ar fi putut să spună.

Negustorul l-a măsurat din cap până în picioare, cu ochii lui deprinşi să vadă repede afacerea şi l-a întrebat.

– N-ai vrea să mergi cu mine, am nevoie de un tovarăş şi tu ai fi un om de încredere. Nu a mai aşteptat răspunsul, ghicise că s-ar putea să nu-l primească, l-a prins pe după umăr şi a continuat tot el să vorbească:

– Mai întâi hai să luăm ceva în gură şi să bem un pahar de vin. Ştii, afacerile bune se fac la un pahar de vin.

Negustorul se pricepea nu numai la animale ci şi la oameni. Pentru stomacul gol al tânărului, nimic nu era mai important decât o strachină cu mâncare, cu sau fără vin.

Înţelegerea s-a făcut fără vorbe, amândoi erau mul­ţu­miţi de ce stabiliseră, tot fără vorbe, cu puţin timp în urmă. După ce au terminat de mâncat s-au îndreptat spre locul unde se aflau vitele cumpărate de negustor. S-a în­tâm­plat să nu fie prea multe, aşa că pe drumul spre casa negustorului au stat de vorbă şi Radu a avut multe de învă­ţat despre noua sa meserie. Neica Mărin l-a dădăcit cu răb­dare şi înţelegere.

– Vitele cumpărate la târg sunt obosite, nemâncate şi speriate. Sunt strânse de-a valma, puse împreună cu alte vite, necunoscute, prima grijă a negustorului este să le obiş­nuiască unele cu altele, să le ţină deoparte pe cele mai rele, să le potolească, la nevoie cu biciul, să le aleagă pe cele ce au nevoie de bici şi pe cele ce ştiu de vorbă bună, să nu le sperie şi mai tare, să le vorbească blând, ca la copii, nu e uşor să duci o turmă de vite pe drum mai multe zile, trebuie să fii priceput, socotit, să te gândeşti dinainte la toate.

S-au oprit la un pârâu şi vitele au băut apă, le era sete. Mărin a continuat să-l înveţe pe tânărul său tovarăş tainele meseriei, o făcea cu plăcere, vedea că băiatul îl as­cultă şi bagă la cap.

– Meseria de negustor nu e uşoară. Mai întâi să nu pleci la negustoria cu oricine, nu iei cu tine o slugă, iei un prieten, tovarăşul de negustorie să aibă şi el partea lui de câştig, stabileşti asta de la început şi te ţii de vorbă, nu-l înşeli, dacă nu-i dai partea îl pierzi şi ţi-l faci duşman, răul ce poate să ţi-l facă un duşman e mai mare decât binele făcut de zece prieteni; negustorul necinstit e mai bine să se lase de meserie. Nu ajungi negustor aşa, dintr-odată şi nu oricine poate să se facă negustor, trebuie să ai meseria în sânge, dacă n-o ai e mai bine să te laşi, ajungi un negustor prost, nu numai că nu câştigi dar pierzi şi capitalul.

După ce a îndepărtat un junc mai neastâmpărat ce fu­gărea o vacă, Nea Mărin a continuat:

– Vitele sunt fiinţe, au nevoie să fie hrănite, să fie adăpate, să fie adăpostite şi odihnite, să fie învăţate să stea împreună, pentru că nu se cunoşteau înainte. Când cum­peri vita te uiţi să-i vezi melicurile, vezi dacă şchioapătă, dacă e sperioasă, că le sperie pe toate, dacă împunge, dacă are bube sau răni, sunt multe de văzut. Odată am vrut să cumpăr o vacă de la om care o ţinea legată cu o frânghie scurtă, i-am spus să-i dea drumu să văz cum umblă, omu nu vrea, s-a strâns lumea curioasă şi de gura lumii i-a dat drumu. Ce crezi că a făcut vaca? S-a culcat şi a început să se sugă singură, au râs toţi şi s-a dus vestea în tot târgu, oamenii veneau să vadă vacă, să râdă, da’ de cumpărat n-o lua nimeni. A luat-o unu, la spartu târgului, pe un preţ de nimic, a dat-o omul, că la ce s-o mai ducă acasă, am auzit că a vândut-o ăla de vreo şase ori prin alte târguri, o vin­dea într-un târg şi o pândea săptămâna viitoare, tot acolo. O găsea totdeauna, o aducea omul înapoi, ce să facă el cu ea, că lapte nu lua niciodată. Trimetea un tovarăş de-al lui care spunea că vaca aia se suge singură, n-o mai lua ni­meni şi o lua alt tovarăş la spartu târgului, zicea că pentru tăiere, o lua ieftin şi o vindeau săptămâna viitoare în alt târg. S-a umplut de bani, da de geaba, că nu i-a mers ne­gus­toria şi a pierdut, toate afacerile necinstite aduc pa­gubă.

A despărţit doi juncani puşi pe joaca de-a împunsul şi s-a întors la Radu.

– Nu trebuie să cumperi tauri, sunt greu de dus, se încaieră, se împung şi-ţi fac numai belele. Dacă ai neno­ro­cul să iei o junincă în călduri, iar e rău, e ca şi când ai avea o căţea turbată în curte. Ehei, sunt multe de spus, un ne­gus­tor ştie vârsta animalelor după dinţi, se uită în gura vacii şi-ţi spune câţi viţei are, adică, de fapt, câţi ani are, anu şi viţelul, dacă are mai mult de 4-5 viţei e bătrână pentru carne, doar dacă dă lapte mult o mai ţine omu. Greu­­tatea şi grăsimea o vezi după grosimea cozii, acolo se vede, cine ştie să vadă. Când te duci să tocmeşti un animal nu trebuie să se vadă că-ţi place, că atunci creşte preţul, te uiţi la vită aşa, ca din întâmplare, nu cu dispreţ, că nu ţi-o mai dă, mai întâi îţi fixezi tu în minte preţul care-l merită şi apoi întrebi, ca un om curios, omul te măsoară şi-ţi spu­ne un preţ, totdeauna mai mare, abia atunci începi toc­meala, dacă-ţi convine. De vânzător nu e bine să râzi, că-l pierzi de client, dacă dai de un chilipir nu te tocmeşti prea mult că vine altu şi ţi-l suflă. Să nu înşeli niciodată pe omul care vinde, omul vinde vita de nevoie, el a crescut-o şi e păcat să-l înşeli, dacă vezi că nu se pricepe şi cere prea puţin, dă-i cât crezi că face, ca să câştigi şi tu, da’ nu prea mult, de la un om sărac. La sfârşit mai dă-i ceva, spune-i că vrei să-ţi poarte noroc. Dumnezeu te va ajuta să câştigi mai mult.

Un negustor bun ştie că afacerile bune se fac la des­chiderea şi la spartul târgului, la început vând cei ce cu­nosc târgul, zgârciţii cred că o să câştige mai mult şi aş­teap­tă să se mai scumpească, nu ştiu că cei veniţi să cum­pere nu se tocmesc prea mult, dau şi iau. Şi cei ce aşteaptă chilipir pierd, dacă omului nu-i convine îşi ia vita şi o duce acasă, n-o dă pe nimic. La spartu târgului rămâne nu­mai marfă proastă, vite slabe, numai piele şi os, le vinde omu’ ca să scape de ele, cu marfa proastă nu se câştigă prea mult, se pierde.

Să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe alţi negustori, vorba umblă, aude omu’ şi-ţi poartă pică. Şi mai e ceva: vorba rea aduce pagubă şi ghinion.

Unii cred că negustoria este meserie uşoară, că o poate face oricine şi că s-ar putea trăi şi fără negustori, ăia nu ştiu ce spun. Dacă n-ar fi negustorul, să ştie ce să cum­pere, ca să vândă, să ştie valoarea mărfii şi preţul ei ade­vă­rat, târgul ar fi un turn al lui Babel, unde nimeni n-ar înţe­lege ce spune celălalt. O lume fără negustori ar fi ca o pă­dure sălbatică, dacă nu şi mai rău, vede soarele cine um­breşte pe alţii, trăieşte cine ajunge sus, restu se usucă şi moare.

Au mers aşa, Mărin povestind şi Radu ascultând, până seara, au înnoptat la un prieten al lui Mărin, unde erau aşteptaţi cu masa pusă şi ocolul pregătit să primească vitele, şi asta a înţeles tânărul negustor, că trebuie să pregăteşti totul dinainte, să nu rămâi cu vitele în drum.

Negustoria era interesantă Radu avea multe de învă­ţat, Mărin se pricepea bine s-o facă, avea câştig bun şi îi dădea lui partea cuvenită după fiecare vânzare, aşa cum spusese că e bine să faci, dar cel mai mare câştig era îm­pli­nirea dorinţei de a cunoaşte lumea, negustoria fiind o meserie unde ai de-a face cu tot felul de oameni şi de la toţi ai de învăţat, dacă vrei să înveţi.

La casa negustorului a fost bine primit, mânca la masă cu stăpânii, ceea ce nu se întâmpla cu ceilalţi argaţi. Negustorul l-a lăudat nevestei sale, spunându-i că este un băiat bun, cinstit, harnic, dar cam nescos în lume, pentru că a trăit mult timp la Schitu Maicilor.

– Chiar aşa, s-a mirat femeia, ai fost călugăr la maici? Eu am crezut că acolo sunt numai femei.

– A fost ceva aparte, ştii, el s-a născut acolo, a lă­mu­rit-o bărbată-său.

– Aaa, ahaa! i-a răspuns femeia, fără să spună ce înţe­legea prin aceste vorbe.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest