de Nicolae Radu

Nunta s-a făcut la exact un an de la cea cu Stanca, primarul nu le-a dat dispensă de cununie, a zis să mai aştepte să facă Ion optsprezece ani, da’ Ilinca n-a vrut, a zis că o să le dea şi după nuntă, ce dacă fac întâi nunta şi bagă la urmă şi actele, Deaconu n-a vrut să-l roage pă Din Popescu, erau în râcă pentru nişte acte.

Mireasa a umblat cu plosca prin sat, însoţită de un lăutar, aşa era obiceiul când invitai la nuntă, Gheorghe ar fi vrut să cheme tot satu’, însă Ilinca n-a vrut să-i cheme pe cârcotaşi, pe beţivi şi puturoşi, „ăia n-au ce căuta la nun­tă, vin să-şi umple burdihanele şi vorbesc numai pros­tii”. Până la urmă au venit şi din ăi nechemaţi, n-au avut ce să le facă, nu puteau să-i dea afară din curte, numai că, de frica Ilincăi au stat cuminţi la mese, au mâncat pe săturate şi au plecat fără să facă tărăboi, la nevoie e bună şi frica.

La fedeleş, în sâmbăta nunţii, casa şi curtea miresei au fost pline de flăcăi şi de fete, au făcut bradul, au jucat Hora de mână, Sârba, Învârtita, Periniţa, de mâncat n-au mâncat dar li s-a dat să bea ţuică şi vin, ca să aibă chef. Au rămas până târziu, au luminat curtea cu felinare, însă unii stăteau mai pă margine, să nu-i vadă lumea când se pupau. La casa ginerelui, a fost forfotă mare, acolo se pregătea mâncarea pentru masa cu dar şi băutură. Nimic n-a scăpat de ochiul Ilincăi, bucăţile de carne erau numărate, oalele şi tigăile aranjate după mesele cu oaspeţi mari, potriviţi şi amărâţi, vinul era, la fel, pus în damigene, deosebite pen­tru fiecare masă. Alergătorii, potrivit nume pentru cei che­maţi să ajute, aveau fiecare treaba lor, nu se băgau în tre­bu­rile altora, şi toţi o ascultau pe Ilinca. Ion Ghiţă, pus şef la pivniţa cu băuturi, era şi el supravegheat de nevastă-sa: „să nu te pună ăl cu coarne să dai dă băut la vreun beţiv, cum ai obiceiu’, aici e nuntă, omu’ bea cât i se dă, nu vine să-şi umple burdihanu’ şi după aia să borască, iar tu să nu pui băutură în gură, ai auzit?”. Sigur că auzise, cine n-o au­zea pă Ilinca, aşa că a asigurat-o ca s-o liniştească:    „N-ai nici-o grijă”.

Ion, ginerele, era şi bucuros şi trist, îi plăcea de Ioana, toţi îi spuneau că a avut noroc să i-o dea Deaconu pe fie-sa, şi el se mira că i-a dat-o. Tristeţea îi venea când îşi aducea aminte de Stana, îl apuca aşa o frică, nu ştia cum să se poarte cu Ioana şi de întrebat n-avea pe cine să întrebe, taica Ion nu vorbea de muieri, era ruşinos, iar Ilinca nu ştia să spună decât că astea de la Cremănari sunt nişte îngălate şi puturoase, da cu ochii după bărbaţi, nişte deşănţate.

Ioana, mireasa, s-a bucurat că se mărită, era rândul ei, vorbiseră de multe ori în casă şi aştepta să-i vină peţi­tori, îl ştia pă Ion, era băiat ca lumea şi fetele întorceau capu’ după el, Taica nu ar fi dat-o dacă nu era băiat bun, da’, îi era cam frică de Ilinca, auzise că se aprinde iute şi că dă cu ce are în mână când o supără cineva. Se mai gân­dea şi la noaptea de după nuntă, o învăţase maica destule, da’ tot îi era frică, în fine, o să vadă ea. Dacă sta să se gân­dească, tot de Ilinca îi era mai frică, auzise că n-are somn, să scoală cu noaptea în cap şi când să scoală ea toţi trebuie să fie deja în picioare. Nu ştia nici cum o să se împace cu vecinii, Ilinca era certată cu toţi şi s-ar putea supăra dacă le spune Bună dimineaţa când îi vedea, aşa cum o învă­ţa­seră Taica şi Maica.

Pentru Ion au cumpărat, haine de ginere noi, de la Râm­nic, nici probă nu le-a făcut, s-a dus chiar Ilinca şi a ales ce i-a plăcut ei, pentru mireasă n-a fost nevoie, ea avea costum cusut de mâna ei, pe furiş, ca să nu-l vadă nimeni înainte de nuntă, nici ălea mici nu-l văzuseră ca să nu le ia gura pe dinainte. Fetele venite să îmbrace mireasa, nu mai aveau loc în casă de multe ce erau, au murit, vorba vine, de ciudă când au văzut iiea, fusta, zăvelcuţele, panto­fiorii şi năframa, Măria, Leana şi Dumitra, surorile mire­sei, uitaseră să mai închidă gura de atâta mirare. Când um­blase cu plosca, avusese alt costum, tot frumos, dar cel de mireasă n-avea păreche, aşa spuneau fetele, încercând să ascundă ce era în sufletul lor. În sâmbăta nunţii n-a apucat să pună geană pe geană, erau prea multe de făcut şi cum să dormi când toată lumea vine să te vadă, a pus-o mama Oniţa pe Dumitra Predicioaia să-i descânte de deochi, că prea se minunau toţi, şi erau în sat unii oameni, mai ales femei, rele de deocheat.

Moaşa Despa, sora maicii Oniţa, mare meşteră la mo­şit, dar şi la izgonirea duhurilor rele, a mângâiat-o pe frunte, pe obraji, pe ceafă, i-a încălzit mâinile şi picioarele, erau reci ca gheaţa, numai ea ştia cum a făcut, că i-a luat durerea de cap şi oboseala, cum ai lua ceva rău şi ai arunca la pârău. Atunci au venit la poartă flăcăii, calare pe cai, alai mare, cu zurgălăi, cu multă lume după ei, cu lăutari, în cap cu Naşu, Matei al lu’ Din Popescu, le-a făcut semn să tacă şi a grăit, după cum era datina:

– Am venit să aflăm dacă în această casă făloasă gă­sim o porumbiţă frumoasă.

Oamenii se prefăceau că nu înţeleg, că n-au auzit de una Porumbiţa, o fi o pasăre, s-o caute în pădure, spunea fiecare ce-i trecea prin cap, să-l încurce pe Naşu, dacă a văzut omu’ că nu merge aşa, a schimbat vorba:

– Noi ştim ce căutăm, căutăm o fecioară, pă Ioana, n-o fi ea o porumbiţă da’ o crăiţă tot e, şi am venit s-o pe­ţim cu vorbă bună, dacă nu, o furăm, că fără mireasă nu ple­căm.

Ascunsă de fete într-un colţ al camerei, Ioana credea că visează, că nu e vorba despre ea ci despre pasărea ce se zbătea în pieptul ei, speriată şi fără scăpare. A înţeles că nu e vis când a auzit pe Taica, pasărea din piept s-a oprit din zbatere când a vorbit el, mai era o nădejde, i-a spus lu’ Naşu că în casa lui a crescut o fată frumoasă cum nu mai este alta, da’ că el nu o dă decât dacă îl asigură că şi Craiul e la fel de frumos şi merită să-i dea fata lui. Naşu a înşirat multe laude ale Craiului, că e frumos, că e mintos, harnic, cu frică de Dumnezeu şi că îl cheamă Ion. Vorbele au curs şi de o parte şi de alta, tot ce se putea spune de bine s-a aflat în curtea lu’ Gheorghe Deaconu. Toată viaţa ei şi-a adus aminte şi a povestit Ioana ziua nunţii, cea mai fru­moa­să zi petrecută de ea, ar fi putut să vorbească ore în­tregi, nu s-ar mai fi săturat vorbind şi din cauza asta şi noi ne simţim datori să repovestim ce am auzit şi să rugăm pe cei plictisiţi de folclor şi nunţi ţărăneşti să ne ierte.

Când au scos-o din casă toţi nuntaşii au uitat să în­chidă gura, aşa de tare s-au minunat. După ce s-au săturat de privit i-a trezit Gheorghe Deaconu:

– Apăi, dacă asta e Crăiţa pe care o căutaţi, hai să-l vedem şi pă Crai, să aflăm dacă tot ce aţi spus dăspre el este adevărat, am înţeles că ne aşteaptă la biserică.

Au plecat cu tot alaiul pe drumul mare, nu pe potecă, deşi era mai drept, era păcat să nu vadă şi restu’ satului o mireasă aşa de frumoasă, în frunte mergeau Gheorghe şi Oniţa împreună cu Ioana, se umpluse drumu’ de oameni, nu se mai văzuse până atunci atâta lume pe drumul Galice­nilor. Când au ajuns la Biserică îi aşteptau alţi nuntaşi, ai ginerelui, erau mulţi, venise tot satu’ şi mulţi nechemaţi de prin Bercioiu şi Bratia. Naşu, care scurtase drumul pe po­tecă, îi aştepta în curtea Bisericii împreună cu Naşa şi cu Ion, ginerele. Primii au intrat în biserică naşii cu Ion şi bineînţeles cu Ilinca şi bărbatu-so, iar după ei Ioana cu Ghe­orghe şi Oniţa. Popa îi aştepta în faţa altarului şi au fost unii care au zis şi vorbe nepotrivite, că popa ar fi uitat şi el să mai închidă gura un timp, cu ochii la mireasă. Când şi-a revenit le-a făcut o slujbă de cununie aşa de fru­moasă că unii, mai ales unele, plângeau, nu se ştie dacă de bucurie sau de ciudă, poate de amândouă, că erau destui.

Ioana a ascultat slujba, nu prea înţelegea ce spune popa, zicea că Ion ar fi capul şi ea trupul, cum venea asta, s-a speriat când a întrebat-o dacă îl ia de bună voie şi nesilită pă Ion, sigur că îl ia, că d-aia a venit acolo, şi el o ia, cum să n-o ia dacă aşa a zis Taica, i se amestecau vor­bele în gură şi în cap, îi venea să râdă, cum să vină atâta lume s-o vadă pă ea mireasă.

Ion strângea din buze, aşa făcea el când era atent, ve­dea tot ce se întâmplă în jur şi era mândru că venise lumea să-i vadă. S-a uitat la Ioana, a văzut-o că-i vine să râdă şi s-a supărat, nu ştia de ce-i venea să râdă şi nu-i plă­ceau fetele zâmbăreţe. Mai târziu, când povesteau cum a fost, râdeau amândoi. Nu-şi mai aduceau aminte când     le-au pus „pirostriile”, aşa le spuneau coroniţelor de crai şi crăiţă, văzuseră de prea multe ori jocul ăsta pe izlaz, unde băieţii şi fetele se însurau şi se măritau de mai multe ori. Popa le-a spus că acum sunt legaţi prin Taină, dar ei n-au simţit nici-o taină, erau la fel ca înainte.

De la biserică tot alaiul s-a îndreptat spre casa gine­relui, acolo alergătorii întinseseră mese în toată curtea, fe­ciorii şi fetele au încins o horă mare în faţa porţii, erau atât de mulţi că au ajuns la şoseaua mare. După un timp au stri­cat hora şi au dat-o pe învârtită, muntenească şi ardele­nească, apoi pe sârbă şi când s-au obosit a venit rândul ju­că­torilor de brâu, erau mai puţini că e un joc pretenţios şi dacă te-ncurci te faci de râs. Când se joacă brâul oamenii stau pe margine şi privesc; vin întâi Miuleştii cu brâul lor, spun că e ăl vechi, sar ca nişte armăsari şi lovesc pământul cu călcâiul de zici c-ar vrea să facă groapă, o iau de la dreap­­ta la stânga şi de la stânga la dreapta, „tot pe loc pe loc, pe loc, să răsară busuioc”, ameţeşti uitându-te la ei, o ţin aşa cât îi duc puterile, curge năduşeala pă ei parcă ar fi într-un cuptor. Când obosesc vin Barangii, ăştia joacă brâul pe şapte, l-au adus de la munte, de la ardeleni, tro­po­tul pa­şi­lor seamănă cu al cailor, începe uşor, creşte, creşte, se apro­pie şi când ajung, îţi vine să te dai la o parte, să nu te calce, apoi pleacă şi iar vin, venirea, plecarea şi reveni­rea sunt însoţite de stri­găte de luptă şi zăngănit de tălăngi şi cine n-a văzut nici-o dată cum se joacă brâul adevărat, a trăit degeaba, aşa se spune. Întrecerea dintre cele două sate a început la venirea muscalilor roşii, ăia au adus Cazacio­cul, tot un fel de brâu, da’ nu se compară cu ale noastre, aşa spuneau bătrânii când se mai bucurau de respectul ălor tineri.

Băieţii nu s-au lăsat până când nu li s-a cântat şi peri­niţa, cum puteau ei să scape prilejul de a pupa o fată de faţă cu toată lumea, ar fi fost mai frumos s-o ţină până apucau toţi să se pupe, însă Naşu a văzut că erau cam mulţi amatori să pupe mireasă, şi a stricat hora, păcat, că au rămas multe fete nesărutate.

Toate nunţile au povestea lor, nu seamănă una cu alta, aşa a fost şi la nunta unde sunteţi invitaţi, numai că de data asta s-a întâmplat ceva care ar fi putut să strice totul.

Soarele stătea deasupra Măgurii Mihăieştilor, gata să plece, hărmălaia se mai potolise, ăi bătrâni plecaseră să-şi adape vitele, ăi tineri se mai odihneau după atâta tropăială, când cineva a întrebat: „da’, mireasa unde e?”. Au căutat-o peste tot, prin curte, prin casă, prin grădină, întrebând mai în glumă mai în serios: „n-aţi văzut o mireasă?”. La înce­put s-a făcut haz, glumeţii răspândeau zvon că s-a furat mireasa, unii au spus că e o păcăleală, alţii au inventat re­pe­de poveşti, nimic nu e mai uşor, gluma se îngroşa, până când nuntaşii au început să se îngrijoreze. Chiar şi lăutarii s-au oprit din cântat, cum să cânţi la o nuntă fără mireasă?

Luminată d-un gând, mama Oniţa, a luat-o repede pe potecă spre casă unde a găsit-o pe Ioana, îşi dezbrăcase costumul de mireasă şi scormonea într-o ladă plină cu ţoale de tot felu’ iii, fuste, zăvelci, bete şi baticuri, golise lada şi scosese de pe fundul ei năframa de care i se agăţase nasturele lu’ Ion la nunta cu Stana.

– Ce făcuşi Ioană?

– Ce să fac, uite, caut şi eu ceva în lada asta şi am venit să adăp vitele, nu vezi că toţi au uitat dă ele, sunt hupite dă sete.

– Aşa e, mamă, a zis Costică, frati-to, că le adapă, a uitat bătul-ar norocu’, da’, nu trebuia să pleci tu de la nun­tă, găseam noi pă cineva să vină.

– Lasă, mamă, că le adăp eu, şi-aşa nunta s-a ter­mi­nat.

– Vai de mine, mamă, e nunta ta, cum să se termine, acu’ să pune masa, o să dureze toată noaptea, s-a mai vă­zut nuntă fără mireasă?

– Ştii ceva mamă, eu în noaptea asta dorm aici, aca­să la noi.

– Asta nu se poate, mamă, hai repede să te îmbraci, să mergem înapoi.

Ioana ar fi continuat să se ciondănească, nu-i venea să se întoarcă, dar a intrat pe poartă Taica, negru de supă­ra­re şi după el Costică, a fugit repede la oborul cu vite.   N-a mai fost nevoie de nici o vorbă, ajutată de Maica, Ioana s-a îmbrăcat în hainele de mireasă şi au plecat re­pede pe potecă spre casa Ilincăi.

– A venit mireasa! au strigat nuntaşii bucuroşi, lău­tarii au început din nou să cânte şi toată lumea s-a liniştit. Gheorghe Deaconu le-a spus că fata s-a dus să adape vi­tele, au râs ca de o glumă bună, n-au mai despicat firul în patru, oamenii de la ţară n-au timp de pierdut, l-au folosit pentru petrecerea nunţii. Nici unul dintre nuntaşi n-a văzut zâmbetul ascuns, al Oniţei, numai ea ştia că nu pentru vite plecase fie-sa de la nuntă, ci ca să caute năframa făcătoare de minuni, încă de pe când lucra la ea Ioana îi spusese de mai multe ori că a pus în ciucurii năframei rugăciuni către Sfânta Fecioară.

Am putea să vă invităm la masă, unde s-a mâncat, ca la toate nunţile, ciorbă, varză cu carne de porc, fripturi de toate animalele domestice în afară de câine şi pisică, cozo­nac, s-a băut ţuică de Cremănari, vin de Orleşti şi apă de la puţul lu’ Milcă. Lăsăm pe seama celor ce cunosc obi­ceiu­rile să adauge ce am uitat noi, cât despre mâncărurile de pe mese e mai bine să nu vă atingeţi, sunt cam scumpe, darul de nuntă este de câteva ori mai mare decât preţul vinului şi a fripturilor servite la masă, oamenii de la ţară nu se duc la nuntă să bea şi să mănânce, se duc din obligaţie, „au venit şi ei la noi, sau o să vină”. S-o lăsăm pe Ilinca să-şi facă so­cotelile şi pe lăutari să se certe, ca de obicei, la împărţi­rea câştigului, asta luni seara după masa alergătorilor.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Va urma…

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest