Memorie uitată – Răzbunarea năframei (I)

de Nicolae Radu

Într-o Duminică, după Rusalii, Ilinca s-a aşezat la răscrucea dintre şosea şi drumul cimitirului, pe acolo tre­cea Gheor­ghe când venea de la biserică, l-a aşteptat când a văzut că ies oamenii, n-a aşteptat prea mult, l-a văzut cum urca în­cet coasta. Ce bărbat frumos! Era îmbrăcat în haine de sărbătoare, cămaşă albă cu guler şi sabace cusute de mână, chimir lat de piele colorată, un maro spre bej, pălă­rie cu margini largi, de fetru, opinci lucrate de meşter pri­ce­put, se sprijinea pe un toiag încrustat, de corn, lustruit, semăna cu episcopul, mergea ca şi ăla ca un voievod. Mustaţa, ca a lu’ Frantz Josef, îi venea mai bine decât împăratului. Faţa Ilincăi, de obicei încruntată, se luminase într-o admiraţie greu de ascuns.

Când a ajuns în dreptul ei şi i-a dat bineţe, femeia i-a răspuns şi i-a spus că ar avea ceva să-i spună, ar fi vrut să-l cheme acasă, da’, dacă se grăbeşte poate să vină ea la ei, că ce vrea să-i spună e bine să fie spus pe îndelete.

– Spune Ilincă, spune de ce e vorba şi o să vedem cum facem, că n-a intrat timpu’ în sac.

– Măi Gheorghe, ce să mai lungesc vorba, sunteţi spre seară p-acasă?

– Dacă trebuie să fim, suntem.

– Şi Oniţa o să fie?

– Păi unde să se ducă, azi e Duminică, stăm şi noi ca tot românu’ pă lângă casă.

– Dacă e aşa, o să venim pe le voi, să nu vă fie cu supărare.

– De ce să fie cu supărare, că doar n-o să veniţi cu gânduri rele.

– Rele nu sunt, da’ nişte gânduri o să fie, i-a întors-o Ilinca.

– Dacă veniţi o să vedem şi gândurile, noi vă aştep­tăm cu inimă deschisă.

– Bine Gheorghe, mergi cu Dumnezeu, că o să ve­nim.

S-a întors acasă, a pus masa, au mâncat şi după ce ăl mic a mulţumit pentru masă, Ilinca i-a spus ălui bătrân:

– Du-te la ai lu’ Trică şi spune-le să ia şi vitele noas­tre când trec la izlaz. Spune-le că ai o treabă.

– Ce treabă?

– Ce treabă, o să vezi tu, lor le spui aşa: am o treabă Şi pregătiţi-vă să mergem pe la Gheorghe Deaconu.

– La Gheorghe? Ce să facem la Gheorghe?

– Mergem s-o peţim pă fi-sa, cu ăsta mic.

Ala mic a făcut ochii mari, cum a putut Mama Ilinca să se gândească la Ioana lu’ Deaconu, crede ea că o să i-o dea tat-so, ăla e om trufaş, vrea băiat cu stare pentru Ioana, fata e şi frumoasă şi harnică, nu-i place să se bage în vor­bă, ori e mândră ori e ruşinoasă. Cum să dea Deaconu fata unuia care o ţinuse pă Stana, avea şi aşa destule necazuri din cauza ei, toţi îl întrebau când îl întâlneau „Cum a fost Ioane, de ce te-ai lăsat de Stana?”, n-aşteptau să le răs­pundă, începeau să râdă şi el murea dă ciudă. S-a uitat la Mama Ilinca, a văzut că nimic n-o s-o poată întoarce şi a tăcut, zicându-şi în gând că mai are mult până să înţeleagă planurile încurcate ale ălor bătrâni.

Se aşternuse o tăcere grea, ca atunci când oamenii se gândesc la acelaşi lucru şi nu le vine să vorbească, de tea­mă să nu spună o prostie. A îndrăznit să dea cuvânt ăl bă­trân:

– Păi, să mergem, da’ ar fi fost bine să le fi spus de ce venim, să fie şi ei pregătiţi.

– Lasă că ştiu ei, i-a tăiat vorba Ilinca, voi gătiţi-vă cu hainele bune, să nu mă faceţi de râs.

Ion, ăl mic, şi-a adus aminte atunci de păţania cu nas­turele şi năframa Ioanei, şi fără să-şi dea seama a scă­pat câteva vorbe: „Mare e puterea Ta Doamne!”, apoi a con­ti­nuat în gând: „Va să zică, asta era datoria mea la Ioana.”

Pe la mijlocul conacului cei trei ieşeau din curte, gă­tiţi de sărbătoare şi se îndreptau către uliţa ce ducea la casa lui Gheorghe Deaconu, în Dragomireşti. I-a întâmpinat la poartă Oniţa, mama Ioanei, gătită şi ea cu haine de săr­bă­toare, i-a alungat pe cei trei copii mici, se ţineau de poalele ei, curioşi să-i vadă pe noii veniţi:

– Plecaţi mă, ce vă băgaţi în sufletul omului, voi nu vedeţi că avem mosafiri?

Copiii, n-o auzeau, de fapt se făceau că n-o aud, pen­tru că pe mosafiri îi vedeau şi tocmai de asta se îngrămă­deau la poartă. Ilinca, înţelegătoare, le-a mângâiat capetele şi le-a dat curaj:

– Bine v-am găsit Oniţă şi să fie cu noroc.

– Fiţi bine primiţi şi să dea Domnu’ un ceas bun, i-a răspuns femeia, încercând să-i depărteze pe ăi mici, „ple­caţi mă d-aici, vedeţi-vă de joaca voastră, nu vă băgaţi în­tre ăi mari”, apoi scuzându-se, uite aşa fac mereu când vine cineva în curte.

– Lasă-i Oniţă, că sunt cuminţi, da’, cei mari unde sunt, Ioana e acasă?

– I-acasă, cum să nu fie, că ne-a spus Gheorghe că veniţi.

A ieşit şi Gheorghe din casă, prilej pentru Ion Ghiţă să spună şi el primele vorbe:

– Să trăieşti Gheorghe, dă mult n-am mai fost pă la tine, ai umplut curtea de acareturi.

– Să trăieşti Ioane, am mai făcut şi noi câte ceva, ce era să facem, copiii cresc şi nevoile odată cu ei, da’ nu ne plângem, avem cu ce ne hărăni, sănătoşi să fim.

– Bine ai zis Gheorghe, că sănătatea e mai bună ca toate, dacă eşti sănătos poţi face faţă la năcazuri, alea vin singure, că aşa a fost dat, a intrat în vorbă şi Ilinca.

– Da, hai să intrăm în casă, dăschide Oniţa odaia dă oaspeţi, că d-aia e făcută, ştiţi, o ţine încuiată că intră năz­dră­vanii ăştia şi strică p-acolo.

Atunci a apărut, lângă uşă, Ioana, stătea mai deo­par­te să nu-i împiedice pe cei ce intrau în odaie. Tat-so i-a făcut loc să intre şi ea, îndemnând-o:

– Hai Ioană, dă perinile la o parte să aibă unde să stea oamenii, aţi umplut casa de macaturi, de perini şi de tot felul de ţoale, nu mai are omul loc să se aşeze.

– De, Gheorghe, aşa e casa cu fete mari, i-a sărit Ilinca în ajutor fetei. Ia să văz eu ce ai mai lucrat, Ioană, că te ştiu pricepută, nimeni nu ştie să coasă ca tine, mi-a plă­cut iiea cu care ai ieşit de Rusalii, dă unde mai iei mo­de­lele?

– Le găsesc şi eu pă unde pot, îmi aduce şi taica dă la Râmnic, le mai fac şi sângură, i-a răspuns fata, ruşinată că a trebuit să vorbească atât de mult.

Toţi se uitau la Ioana, se vedea că fata înfrunta greu atâtea priviri şi atunci Ilinca a schimbat vorba.

– Ei, acu’, după ce ne-am aşezat, cred că bănuiţi de ce am venit.

– De bănuit om bănui noi, dar de ştiut nu ştim decât după ce ne spuneţi.

– Păi, ce să ne mai lungim, am vrea să ne-o daţi pă Ioana pentru Ion, dă nevastă.

De data asta s-a lăsat o tăcere mai lungă, cei din casă n-aveau nici un îndemn să vorbească, toţi se uitau la Ghe­or­ghe, la el era greutatea răspunsului. Deaconu, aplecat în faţă, de parcă ar fi avut un sac pe spinare, privea căutând ceva, jos, în odaie, s-au uitat şi n-au văzut nimic; după un timp a tuşit sec, o tuse de atras atenţia, după care a dat grai:

– Uite mă, Ilinco, şi tu Ioane, e adevărat că noi o avem pă Ioana dă măritat, ne-au mai venit peţitori, au venit unii din Măgura Mihăieştilor, de peste Olt, avea bă­iatu’ stare bună, da’, n-am vrut să o dăm, era prea departe, au mai fost şi alţii da’ nu ne-am înţeles, ne uităm şi noi la om, că nu-ţi dai fata după un terchea-berchea, am zis să chibzuim bine, să nu ne grăbim, fata n-are nici douăzeci de ani, are timp berechet. Acu, dacă aţi venit voi, stăm şi ne gândim dacă o fi bine. O ştiţi pă Ioana, e harnică, e ruşi­noasă, nu-i place să se dea în stambă ca altele, e şi fru­mu­şică, nu că e a mea, da’ aşa e; ne-aţi luat cam repede, nu ne gândisem până acu’, Ion, e el voinic da’ dân câte ştiu e cam mic, câţi ani a împlinit?

– O să împlinească optsprezece, nu e mare lucru, uită-te şi tu la el, arată ca de douăzecişicinci, i-a răspuns Ilinca.

– Ei, nici chiar aşa, a îndrăznit să se amestece şi Ion Ghiţă, e cum trebuie şi să potriveşte cu Ioana, e harnic, e cuminte şi e şi el frumuşel.

Au râs cu toţii, până şi Ioana a pus mâna la gură să nu se vadă că-i vine să râdă.

Gheorghe Deaconu a râs cel mai puţin, de fapt nu­mai a zâmbit uşor şi a revenit imediat la seriozitatea lui obiş­nuită, urmărindu-şi gândul cu care pusese întrebarea.

– Eu am pus ochii pă el mai dă mult, îmi place băiatu’, m-am gândit pentru una dintre fetele mai mici, ştiţi că mai am trei, da’, dacă voi vreţi să-l însuraţi acum, n-aş putea să i-o dau decât pă Ioana, ea e a mai mare şi e de rând la măritiş. Tu ce zici, Oniţă?

– Păi, eu zic ce zici matale.

Toţi îşi dădeau seama că momentul luării unei deci­zii era în faţa uşii, aştepta să-i deschidă cineva şi cum Ghe­orghe întârzia, i-a sărit în ajutor Ion Ghiţă, cu price­pe­rea lui de negustor:

– Dân câte văz, noi ne-am cam înţăles, da’, pă copii nu-i mai întrebăm?

La vorba asta nu se gândiseră, atât Gheorghe cât şi Ilinca avea obiceiul să facă toate după judecata lor, ceilalţi trebuiau să-i asculte, cine ar fi putut să-i contrazică? S-au uitat la copii, ei n-au avut nimic de zis şi tăcerea a fost lua­tă ca acceptare a hotărârii celor mari, ceea ce era adevărat, pentru că şi băiatu’ şi fata erau mulţumiţi, se vedea pe faţa lor. După ce au văzut că nu era opoziţie, cei de faţă, oa­me­ni hotărâţi, au lăsat vorbele deoparte şi au trecut la fapte, au fixat data nunţii şi au adus vorba despre zestre şi alte ches­tiuni ce trebuiau să fie discutate. La zestre au fost une­le greutăţi, Ilinca voia mai mult pământ, Gheorghe spunea că mai are cinci copii, între care doi băieţi, pământu’ ră­mâ­nea în discuţie, deocamdată nu putea să-i dea decât un pogon şi jumătate, loc bun, în ţarină. Văzând că n-o scoate la capăt, Ilinca a luat rămânerea în discuţie ca o promi­siune, deşi nu-şi punea prea multă nădejde.

S-au despărţit înţeleşi, mai rămânea de stabilit data nunţii, asta după ce ieşea vinul cel nou şi găseau lăutari, mai pe toamnă, aveau timpul înainte.

Vestea căsătoriei lui Ion Vlădulescu, a lui Ion al lu’ Ion Ghiţă, alegeţi ce vreţi că e tot unu, cu Ioana lu’ Ghe­or­ghe Deaconu, a făcut repede înconjurul satului şi s-au spus multe, şi bune şi rele.

– Nu s-a lăsat Ilinca până nu l-a însurat pă Ion, au bârfit specialistele; da’, şi Gheorghe, cum s-a lăsat îndu­ple­cat să-şi dea fata pă mâna unui copil.

– Ce copil fa, că a mai fost însurat odată, n-a ţinut-o pă Stana? au făcut şi nuntă.

– Aia n-a fost nuntă, a fost o ambiţie a Ilincăi.

– Orice aţi zice, copiii sunt potriviţi.

– Da’, trebuie să ia hârtie de la primar, că el e prea mic.

– Poate că acu’ le-o dă, e Deaconu la mijloc.

Băieţii şi fetele şi-au adus aminte de întâmplarea cu nasturele, la nunta cu Stana:

– Aţi văzut fă c-a fost un semn, v-am spus eu, tre­buia să fie ceva, că n-au putut să scoată nasturele până nu l-au tăiat.

– Li s-a arătat semnu’ şi nu l-au înţeles.

– Ba eu m-am gândit, da’ n-am vrut să spun.

– Te-ai gândit, nu te-ai gândit, dacă n-ai spus degea­ba te-ai gândit, nimeni nu se poate pune contra soartei.

Sursa foto: wikimedia.org

Va urma…

Share and Enjoy

Comments

comments