de Nicolae Radu

Părintele Costea era bătrân, nimeni nu-i ştia numărul de ani, din statura, impunătoare în tinereţe, nu mai rămă­sese decât amintirea. Se străduia să ascundă slăbiciunea şi continua să meargă la biserică pentru slujbele creştineşti.

Într-o duminică, după slujbă, părintele i-a spus că ar vrea să-i vorbească. S-au aşezat, ca de obicei, unul lângă celălalt.

– Dumnezeu a vrut ca viaţa ta să înceapă cu ce tre­buia să fie la sfârşit, pustnicia este o nevoie a creştinului de a fi cu Mântuitorul înainte de a-I dărui sufletul. Creş­tinul ajunge la pustnicie după ce a cunoscut lumea, la tine n-a fost aşa, tu vei pleca în căutarea lumii după ce ai văzut mai întâi lumina credinţei intrând în sufletul tău, va fi greu pentru tine, de aceea m-am gândit să-ţi dau învăţătură pen­tru întâlnirea cu altă lume. Vei găsi acolo mulţi oameni bol­navi, boala este înăuntru lor, dar nu-şi dau seama, răul, cauza suferinţei este lipsa puterii oamenilor de a se bucura de viaţă. Ca să te poţi bucura trebuie să fi curat, să nu fi întinat de minciuni şi fapte rele. Oamenii vor să vindece boala printr-o strădanie disperată de a avea cât mai mult, fără să ştie că nu fac decât să o agraveze, încercând să aibă cât mai mult, omul ia de la alţii ce nu este al lui, face o faptă rea. Omul, în lăcomia lui, uită că numai cel ce adună fapte bune este răsplătit cu viaţă bună. Ca să înţelegi voia Domnului, trebuie să te liberezi de nemulţumirea păgu­bi­toare, nemulţumirea aduce dezordine, boală, Dumnezeu iu­beşte ordinea, viaţa bună, sănătoasă, şi atunci când a fă­cut lumea i-a dat puterea să se opună celor ce vor să o strice. Leacul este înăuntrul omului, fiecare om are leacul lui, dacă vrea poate să se vindece, dacă nu vrea se îm­bol­nă­veşte, răul se adună şi devine din ce în ce mai mare, boala trece de la un om la altul, ispita creste şi e nevoie de putere să-i rezişti; în lume sunt mai mulţi oameni bolnavi decât sănătoşi. Ai să întâlneşti şi printre slujitorii bisericii oameni bolnavi şi e chiar o vorbă că e bine să faci ce spu­ne popa şi nu ce vezi că face, vorbă adevărată dar şi plină de viclenie. De multe ori va trebui să iei lumea aşa cum este, dacă n-o poţi schimba. Puterea dată nouă este rugă­ciu­nea, rostită din curăţenia sufletului, din toată inima, poate să vindece pe cei ce cred în puterea ei. Să termini totdeauna rugăciunea ta prin cuvintele lăsate de Mân­tui­to­rul: „Facă-se voia Ta Doamne”.

Prin nemulţumire, prin stricarea ordinii, prin faptele lor rele, oamenii atrag blesteme asupra locurilor unde le săvârşesc. Prin fapte bune şi rugăciune, locul se sfinţeşte, se încarcă de Duhul Sfânt. Adună fapte bune şi rugăciuni şi casa ta va fi locuinţă a Mântuitorului. Fereşte zilele tale de păcat şi adună-le ca să poţi cere viaţă îmbunătăţită şi poate chiar Harul Sfânt Bogăţia omului nu se măsoară în avuţii pământeşti ci în zile salvate de la păcat.

Caută răul din tine şi-l depărtează, fii drept, nu-l as­cun­de, pentru că va rodi nemulţumire. Nu uita trecutul şi pe cei ce l-au luminat sau l-au întunecat, şi binele şi răul se adună cu zilele tale. Învaţă tăcerea, vorba este înşelătoare şi te poate pierde. Lasă lucrurile neînţelese pentru o jude­ca­tă amânată, nu le uita, păstrează-le şi caută să le înţelegi, fără patimă. Iartă greşelile altora, iartă fără să întrebi dacă tre­bu­ie să ierţi, iertarea este leac vindecător. Duşmanii nu exis­tă, ei sunt făcături ale răului din tine, greşeli de înţe­le­gere.

Dumnezeu nu ne pune la încercare credinţa, când te întâlneşti cu răul nu te lupta cu el, pentru că atunci îi recu­noşti puterea. Răul nu te poate învinge dacă nu-l recunoşti. Nu încerca să-ţi faci dreptate pentru că vei face un rău mai mare.

Stăpâneşte-ţi pornirea de a scoate sabia. Cu sabia nu vei face dreptate, numai Dumnezeu ştie ce este dreptatea şi o dă celor ce o au. Nu uita rugăciunea, Domnul îl ajută pe cel ce se roagă pentru o cauză bună.

Îngrijeşte-ţi corpul. Corpul este casa sufletului. Gân­deşte-te la fiecare parte a lui, la mână, la picior, la deget, la inimă, la ochi, la oasele mai mici sau mai mari, la tot ce se vede şi nu se vede, la măruntaiele tale şi la ce este între oasele capului. Toate sunt ale tale şi au nevoie să fie înţe­lese şi îngrijite.

Aş mai avea multe să-ţi spun, dar nu mai am timp. Le găseşti în Sfânta Scriptură şi în cărţile Sfinţilor Părinţi. Citeşte în fiecare zi, o zi în care n-ai citit este o zi săracă. Vei avea multe de întâmpinat în lume. Eu nu voi mai fi cu tine, dar nu vei fi singur, Duhul Sfânt îţi va fi totdeauna alături. Când nu ştii cum e bine, îl chemi, dacă eşti curat vine imediat, dacă nu eşti, trebuie să te curăţeşti. De multe ori vine cu chipul unui om cunoscut de tine înainte de ple­ca­rea în altă lume.

Radu a ascultat spusele părintelui Costea şi s-a stră­duit să ţină minte totul. O întrebare, însă îl frământa: de ce a ţinut părintele să-i dea, acum, aceste învăţături?

Explicaţia avea să vină la puţin timp după această discuţie şi avea să fie dureroasă.

Într-una din serile următoare părintele Costea a cer­ce­tat toate cărţile aflate în chilie, le-a mângâiat cu degetele lui slabe, oase acoperite de piele fină, curate, bine îngrijite, făcute parcă anume pentru mărturia semnului crucii. A şters de pe fiecare fire de praf, numai de el văzute, le-a rân­duit la loc şi a mângâiat capul copilului. Gesturile preo­tului făceau parte, fără îndoială, dintr-un ritual, numai de el ştiut. Şi-a întors faţa către ucenic şi i-a spus:

– Îţi las cărţile. În ele se află sufletul celor ce le-au scris şi le-au citit. În cărţile sfinte se află înţelepciunea Lui Dumnezeu lăsată oamenilor. Ca s-o înţelegi trebuie să te lepezi de păcate. Să ai grijă de cărţi, să le porţi cu tine, lângă sufletul tău.

Radu a înţeles că părintele Costea se pregătea să se despartă de el. Nu ştia, sau, mai bine zis, nu voia să ştie cum va fi despărţirea. S-a strâns într-un colţ, şi cu faţa ascunsă în palme, a plâns cu lacrimi nestăpânite. Părintele nu l-a întrebat de ce plânge şi nici n-a încercat să-l liniştească. Printre lacrimi şi-a amintit o vorbă veche a lui: „Domnul îi mângâie pe cei ce plâng cu inima curată. Lacrimile adevărate spală păcatul.”

În noaptea următoare părintele Costea a fost chemat la Domnul. Zâmbetul, lăsat pe faţa lui pământească de bătrân, a fost mărturie că sufletul i-a fost ridicat de Îngeri trimişi de Mântuitorul Hristos.

Plecarea părintelui Costea a fost pentru Radu sfârşi­tul celor mai frumoase zile din viaţa lui. La schit a fost adus un alt preot. Primul lucru pe care l-a făcut noul preot a fost să scoată cărţile din chilie.

– Chilia este şi aşa mică, mai eşti şi tu aici, şi          n-avem loc să ne întoarcem din cauza cărţilor. Şi ce nevoie am eu de cărţi? Ştiu pe de rost toate rugăciunile şi tot ce trebuie să spun la biserică.

Radu n-a răspuns, ca de obicei, însă a înţeles că lu­mea miraculoasă, strânsă în chilie de părintele Costea, ma­rea lor bogăţie, era nefolositoare pentru urmaşul său. Pe faţa tânărului călugăr a apărut acea privire în gol, sfrede­li­toare, observată cu îngrijorare de mentorul său, însoţită de această dată de o încrâncenare ameninţătoare, neobişnuită pentru un om crescut la mânăstire. Noul tovarăş de chilie, ocupat cu debarasarea de obiecte inutile, nu s-a uitat la el şi nu a văzut-o. Radu s-a apropiat de cărţile aruncate, le-a mângâiat ca pe nişte fiinţe vii aşa cum făcea părintele Costea. A pus de o parte pe cele de care nu se putea des­părţi, apoi a intrat în chilie, un loc pustiit, de unde a luat lădiţa de lemn cumpărată din târg. A umplut lădiţa de cărţi şi a văzut, cu sfâşietoare durere, că multe din cărţile alese nu încăpeau în lădiţă. A răsfoit cărţile rămase, a trăit în­tâm­plările scrise în ele, le-a strâns în braţe, aşa cum se strâng copiii, cu blândeţe şi căldură şi le-a dus la Maica Stareţă. Bătrâna călugăriţă a înţeles ce s-a întâmplat la chilie şi a găsit imediat un loc potrivit pentru cărţi. Radu le-a rânduit păstrând ordinea stabilită de stăpânul lor, le-a mângâiat pentru ultima dată şi apoi, abătându-se de la obiceiul său de a vorbi prin fapte, i-a spus Maicii Stareţe:

– Acum, fără cărţi, nici eu nu mai pot să stau în chilie. Ce să fac acolo?

– Şi unde te duci l-a întrebat călugăriţa, cu lacrimi în ochi.

– În lume.

N-au încercat să-i schimbe hotărârea, pentru că ştiau că nu vor reuşi. Încrâncenarea din privire n-ar fi putut să fie înduplecată. I-au pregătit în grabă rufe curate, două rânduri de haine, un costum naţional şi unul de târgoveţ, cumpărate de la un negustor grec, şi merinde pentru mai multe zile. N-a avut curaj să-şi ia rămas bun de la Trică, ultimul schimb de priviri cu prietenul lui ar fi fost, poate, neînţeles pentru acesta, dar de nesuportat pentru el, a ple­cat de la schit cu o traistă şi o lădiţă şi nu s-a mai întors niciodată.

Sursa foto: wikimedia.org, Alfred Sisley - The Seine at Bougival.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest