de Nicolae Radu

Primele amintiri ale lui Radu începeau în chilia pă­rin­telui Costea, o încăpere strâmtă, în care ardea aproape tot timpul o lampă cu gaz, fereastra mică neputând asigura lumina pentru activităţile din chilie. Spaţiul mic al chiliei n-a fost niciodată o piedică pentru cunoaşterea lumii, ea fiind pentru copil de mărimea chiliei, loc îndestulător pen­tru nenumărate imagini şi gânduri, toate depozitate într-un colţ, sub înfăţişare de cărţi. Cărţile, frumos îmbrăcate în hai­nele de sărbătoare ale coperţilor, erau rânduite şi îngri­jite cu dragostea unui părinte pentru copiii lui. Părintele Costea se strânsese într-un colţ al chiliei şi se străduia să lase şi lui Radu un loc printre cărţi.

În fiecare dimineaţă, după ce-şi făcea rugăciunile, părintele alegea o carte, ştergea firele de praf, operaţie mai mult rituală decât de curăţenie, se aşeza lângă bucata de scândură ce ţinea loc de masă deschidea sticluţa cu cer­neală şi pregătea pana de gâscă, terminată cu o peniţă au­rie. Mişcările erau, în automatismul lor, de o frumuseţe de­să­vârşită, ca toate gesturile simple. După ce arunca o pri­vire plină de dragoste copilului, pe care îl făcea părtaş la ritual, părintele Costea începea să citească din Carte, cu voce tare, pagina ce urma să scrie. Radu aştepta cu răbdare şi emoţie momentul, pentru că armonia vocii, ritmul in­can­taţiei şi înţelesul cuvintelor îl transportau în locuri unde se petreceau cele mai neaşteptate miracole. Naşterea copilului Iisus într-o iesle, un fel de chilie a vacilor, steaua după care alergau cei trei Magi, trei regi îmbrăcaţi în odăj­dii aurite, pierderea Copilului şi regăsirea Lui în templu, în casa Tatălui Său, vindecarea bolnavilor, învierea lui Lazăr şi nenumăratele alte întâmplări, îl purtau pe copilul din chi­lie într-o lume de basm şi de mister, o lume a tuturor posibilităţilor. Spaţiul mic al chiliei lua, bineînţeles, pro­por­ţii uriaşe, dacă în el încăpeau atâtea întâmplări. Pasa­jele despre patimile, răstignirea şi moartea Mântuitorului pe cruce erau trăite de copil cu o încrâncenare de război­nic, gata să scoată sabia în apărarea Celui jertfit fără vină.

– Trebuia să se împlinească Sfânta Scriptură, îl liniş­tea părintele, privindu-l, totuşi, cu îndreptăţită îngrijorare.

În fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare preotul îl îmbrăca cu hăinuţe curate şi plecau împreună, ţinându-se de mână, la biserică, îl aşeza pe un scăunel în faţa altarului şi de acolo copilul asculta slujba religioasă. A înţeles des­tul de târziu că se afla într-un schit de maici şi că el şi pă­rin­tele Costea erau singurii de parte bărbătească primiţi la mânăstire. Părintele Costea fusese chemat acolo de la Mâ­năs­tirea Cotmeana pentru că slujba religioasă nu putea să fie ţinută decât de către un preot şi femeile nu puteau să fie preoţi.

A învăţat să citească şi să scrie ascultându-l şi pri­vin­du-l pe părintele Costea. Deprinderile s-au format de la sine şi cum vederea preotului era din ce în ce mai scăzută, a preluat la început cititul şi apoi şi scrisul acestuia. În chilie se aflau cărţi şi nu numai religioase, astfel că tânărul ucenic a învăţat multe lucruri despre oamenii din trecut, despre alte locuri de pe pământ, despre imperii şi regate, despre războaie şi revolte, despre arte şi meserii. A deprins cititul şi scrisul în trei limbi, în slavonă în greacă şi în română. Îndeletnicirea părintelui Costea era să tra­ducă din slavonă în română. Traducerile îi erau cerute de boierul Gheorghe Golescu şi de fiul său Iordache, cărturari hotă­râţi să facă o şcoală în limba română în satul Goleşti, lângă Piteşti, proprietatea lor.

Cu timpul a învăţat pe de rost canoanele liturgice şi euharistice ale slujbei religioase şi după ce la început ţinea numai isonul, mai târziu a cântat împreună cu părintele şi apoi chiar singur, preotul rezervându-şi, desigur, părţile pen­tru care era nevoie de Harul preoţesc. Avea voce fru­moasă, măicuţelor le-a plăcut şi l-au încurajat. Îndeplinea cu tragere de inimă tot ce i se dădea de făcut şi era iubit de toţi.

Nu ştia cum a ajuns la mânăstire şi n-a întrebat, pen­tru că nu avea deprinderea de a pune întrebări. Când avea nevoie să ştie ceva se uita la părintele Costea şi acesta, printr-un dar miraculos, îi ghicea gândul şi dădea răspun­sul. Şi-a pus de mai multe ori întrebarea cum a ajuns el la mânăstire, dar n-a avut curajul să-l privească pe părintele pentru a afla răspunsul. Târziu, din cuvinte separate şi din frânturi de fraze, a înţeles că fusese găsit în pădure de că­tre o măicuţă, că a fost adus la schit şi a fost botezat cu nu­mele de Radu. Nu ştia cine i-a pus numele şi de ce, dar i-a plăcut. A fost crescut cu dragoste creştinească, i-au lucrat hăinuţe pe măsura lui, bineînţeles cu respectarea portului călugăresc din mânăstiri. L-au hrănit cu tot ce aveau mai bun şi pentru el se făcea şi în zilele de post mâncare de dulce, în afară de vinerea, când păcatul era prea mare. Pe la vreo trei ani maicile au început să fie stânjenite de mă­du­larul lui de băiat şi l-a dat în grija părintelui Costea.

Copilul creştea în deplină împăcare a nevoilor sale sufleteşti cu Dumnezeu. Rareori se gândea la ce a fost mai înainte, nu vedea decât zile asemănătoare, îndepărtându-se încet, dispărând într-o ceaţă din ce în ce mai deasă. Îi era frică să se gândească la ce va fi, pentru că încercase de câteva ori şi nu reuşise să vadă nimic. Înţelesese că în afara lumii din chilie mai exista o altă lume, o lume unde iubirea creştinească nu-şi mai găsea locul. Se temea de această lume, dar se simţea atras de ea, din dorinţa, îşi zicea, de a o face mai bună. Era convins că sunt mulţi oa­meni care nu aflaseră încă de porunca cea nouă a iubirii, adusă de Iisus Hristos.

Avea paisprezece ani când părintele Costea îl sur­prin­se de mai multe ori privind în gol, în urmărirea unor gân­duri, încercase să le afle, fără să reuşească. L-a îndem­nat să iasă din chilie, să umble prin pădure şi să le ajute pe măi­cuţe pentru treburi gospodăreşti. Copilul a dat ascul­tare sfa­tu­lui, fără să spună, ca de obicei, nici un cuvânt. Într-una din zilele următoare îndemnului, văzând o măi­cuţă chinuin­du-se să spargă un lemn, i-a luat securea din mâini şi după ce a reuşit să spargă lemnul, a continuat şi cu alte lemne. Din acea zi s-a ocupat de tăierea şi aducerea lemnelor la mâ­năstire, serviciu pe care l-a îndeplinit timp de mulţi ani. Forţa lui fizică a crescut, a devenit un bărbat puternic şi să­nă­tos, măicuţele erau mulţumite de hărnicia lui şi au trecut cu vederea peste regula ce interzicea bărba­ţilor intrarea în mânăstire. De fapt el era al mânăstirii, îşi spuneau ele şi au început chiar să-l trimită la târg, pentru cumpărarea de obiec­te trebuincioase şi alimente. Încetul cu încetul, Radu de la Maici, cum îi ziceau târgoveţii, a înce­put să cunoască o lume nouă pentru el, cea din târgul săptămânal.

Drumul până la târg era lung şi obositor, mai ales la întors, când aducea cumpărăturile. A văzut că mulţi târgo­veţi duceau marfa în saci purtaţi de măgari şi cum, pe lân­gă mânăstire se pripăşise un măgar, s-a gândit că s-ar putea şi el ajuta cu animalul. Pe măgar îl chema Trică, nume scurtat al lui Petrică, la rândul lui o alintare a lui Petrea. Numele de Petrea i-l dăduse o măicuţă într-o zi când spusese: „Ăsta e ca o peatră, treci pe lângă el şi nu se mişcă, dă-te la o parte mă Petreo, nu vezi că stai în drum?”. Au râs măicuţele când au auzit şi măgarului i-a rămas din ziua aceea numele de Petrea şi cu timpul prin alintare, Petrică şi Trică. Radu a reuşit, în puţin timp, să schimbe firea animalului şi să şi-l facă prieten. A făcut rost de doi desagi şi l-a luat pe Trică la târg. Înţelegerea dintre cei doi a fost de la început deplină, pentru că era o înţelegere fără cuvinte. Când măgarului îi era greu, era de ajuns să se uite la Radu şi acesta se oprea ca să se odih­nească, la fel se întâmpla şi când îi era sete sau foame. Mergea totdeauna alături de Trică, nu s-a urcat niciodată pe spinarea lui, cum a văzut că făceau alţii. O singură dată măgarul a arătat că are şi talent de cântăreţ şi a făcut-o prin interpretarea unei arii de tenor, scurtă, dar plină de tempe­ra­ment. Erau în târg când Trică a interpretat celebrul ne­che­zat măgăresc sincopat şi melodios. Luat prin surprin­dere, Radu s-a uitat repede la măgar, dar nu i-a mai întâl­nit, ca de obicei, privirea, pentru că acesta se uita în altă parte. Atunci a văzut şi tânărul călugăr cui îi fusese adre­sată cântarea: O superbă măgăriţă îl privea galeş şi îmbie­tor pe Trică şi i-a răspuns cu un nechezat subţire, scurt, evident afirmativ. Stăpânul măgăriţei, mai puţin sensibil la muzica măgărească, a înjurat scurt, i-a tras un bici peste fund şi a îndemnat-o să se depărteze. A fost prima şi sin­gura aventură amoroasă a lui Trică. Oricât ar fi de surprin­ză­tor, Radu n-a mai avut, în acea perioadă, nici un alt prieten, în afara lui Trică. Un om grăbit şi cârcotaş ar pu­tea spune că l-am uitat pe părintele Costea şi ar fi o gre­şeală pentru că preotul, slujitor al bisericii şi duhovnic, era mai mult decât un prieten.

Sursa foto: wikimedia.org, Georg Saal, Ruhende Schafherde im Schatten der Bäume neben altem Gefährt und Schimmel

Nu ratați continuarea romanului „Memorie uitată”, lunea viitoare!

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest